NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Oligarhii ruși

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Oligarhii ruși
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă

Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un adevărat „regiment”, de peste 100 de milionari și miliardari. Cu afaceri pornite în anii de „reforme” spre economia de piață de după căderea comunismului, majoritatea acestor îmbogățiți sunt stabiliți în Occident, departe de efectele sancțiunilor impuse astăzi Kremlinului și de greutățile din Rusia. 

Unul dintre marii bogătași ruși ai ultimelor decenii este Mihail Hodorkovschi. În anii URSS a început să urce scara ierarhică încă din facultate, ca reprezentant al Ligii Tineretului Comunist, apoi, după schimbarea regimului, a izbutit să obțină controlul asupra unor câmpuri petrolifere din Siberia, a înființat compania „Yukos” și a acumulat o avere care în anul 2003 îl făcea cel mai bogat om din Rusia: 15 miliarde de dolari. A fost anul în care Hodorkovschi era arestat de regimul președintelui Vladimir Putin și acuzat de fraudă. Acțiunile companiei au scăzut și, odată cu aceasta, o mare parte din averea oligarhului. În anul 2005, a fost condamnat la închisoare, și în timp ce-și ispășea pedeapsa, o nouă acuzație de spălare de bani îi aducea o extindere a perioadei de detenție până în anul 2014. În decembrie 2013, Hodorkovschi a fost grațiat de președintele Putin și s-a stabilit în Elveția, rămânând totuși un critic vehement al Kremlinului. 

Roman Abramovici

Dar nu toți milionarii ruși au ales această opțiune. Unii dintre ei, locuind la Londra, acumulează în continuare averi însemnate, făcând afaceri de anvergură internațională și profituri enorme. De notat că toți aceștia, oligarhi care, într-o formă sau alta se sustrag unei legislații pe care o considerăm a fi, totuși, exigentă, nu sunt atinși de efectele sancțiunilor impuse Rusiei de către organismele internaționale. Unul dintre aceștia este faimosul Roman Abramovici, patron al clubului de fotbal Chelsea Londra, cetățean rus care avea, în anul 2018, o avere de peste 11,5 miliarde de dolari, ce îl situa pe locul al 11-lea printre bogații Rusiei. Intrarea lui în cercurile puterii datează din anii 1990, când ajungea aproape de fostul președinte Boris Elțîn, iar actualul lider Vladimir Putin a menținut relația fructuoasă cu Abramovici, a cărui avere a tot crescut din afaceri de tot felul. În același timp, acest mare filantrop a donat pentru școli, spitale și infrastructură în Rusia peste două miliarde de dolari, sume binevenite într-o țară în care abia de la începutul anului 2019 câștigul mediu a ajuns la echivalentul a 663 de dolari pe lună, potrivit „Trading Economics”. 

Miliardarul rus Alisher Usmanov și președintele Vladimir Putin (2017)

Un alt îmbogățit din afaceri profitabile este și Alisher Usmanov. Cu 15 miliarde de dolari avere, deținător al clubului de fotbal Arsenal Londra și al trustului media meil.ru, este al doilea cel mai bogat om din Marea Britanie, țară în care locuiește. Biografia sa notează că în anii 1980 făcea închisoare pentru „furt din averea poporului”. Se consemnează că era prieten cu Abramovici. Usmanov s-a îmbăgățit tot din minerit și exploatarea resurselor naturale, segment care apare frecvent ca punct de pornire pentru aceste averi uriașe făcute într-o țară în care așa-numita piața liberă nu are, totuși, decât 30 de ani. Un alt beneficiar de renume al privatizărilor de după căderea URSS este Eugene Shvidler. A lucrat în SUA la începutul carierei, după care s-a întors în Rusia și, fiind ajutat de alți membri ai grupului din jurul președintelui, a intrat în afaceri cu… petrol. A rămas președintele „Sibneft” până când fosta firmă de stat a fost absorbită de „Gazprom”, în anul 2005, și deține 1,6 miliarde de dolari, potrivit „Forbes”. Acțiunile pe care le are la companii de minerit și resurse naturale din Rusia îi completează în continuare veniturile. 


Un alt oligarh creat de așa-numitul „prim val” al îmbogățiților Rusiei post „cortina de fier” este Vladimir Potanin. Format în structurile Ministerului de Externe al Rusiei, a ieșit din sistemul de stat pentru a deveni președintele unei bănci private care făcut a făcut parte din pilonul central al „reformelor” post-sovietice: vânzarea firmelor de stat la prețuri modice, mult sub cele ale pieței, fapt care le-a permis acestor „investitori” să le cumpere „pe nimic”. Potanin a fost unul dintre aceștia, care cumpăra un mare producător de nichel, platină și cupru, „Norilsk Nickel”, în anii 1990. De atunci, compania, privatizată dubios, a făcut din Potanin un om extrem de bogat. Ani de zile, firma a funcționat ca una dintre cele mai mari companii producătoare de minereu, dar și de poluare masivă a mediului înconjurător, până când însuși liderul de la Kremlin, presat de opinia publică, a intervenit. S-a stabilit ca otrăvirea aerului și apelor zonei să poată continua doar până în… 2023. În paranteză fie spus, Vladimir Potanin are o avere de circa 16 miliarde de dolari.

Per ansamblu, privatizările din anii 1990 au facilitat transferul unei mari părți a avuției naționale a Rusiei în mâna câtorva oligarhi. Procesul este denumit, de către contestatari „katastroika” (combinație între „perestroika” și „catastrofă”), fiind considerat, în același timp, o decădere de proporții a economiei unuia dintre cele mai puternice state ale lumii și reprezintă în continuare un motiv major de nemulțumire pentru o parte din opinia publică din Rusia. 
 
 
 
 

În 2017, averea cumulată a 96 dintre marii bogătași ai Rusiei se cifra la aproximativ 386 miliarde de dolari („Forbes”), iar datoria externă a Rusiei se situează la 453 miliarde de dolari 

În Rusia, oficialitățile de rang înalt răspund în fața legii doar cu acordul președintelui Putin („Bloomberg”)

Paşi fermi spre Occident

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Paşi fermi spre Occident

În ultimul timp, Republica Moldova se bucură de un interes cu totul special din partea SUA şi a membrilor Uniunii Europene, o dovadă elocventă în acest sens fiind şi numărul impresionant de vizite în ambele sensuri între oficialii moldoveni şi partenerii occidentali. Cum se explică această creştere substanţială a capitalului de simpatie de care beneficiază astăzi Chişinăul în cadrul comunităţii internaţionale? Doar cu câţiva ani în urmă, Republica Moldova era considerat a fi un stat greu de înţeles, reîntors brusc cu faţa spre un trecut sub flamura roşie de care se despărţise de curând, ba chiar ca despre o gaură neagră a Europei care trebuie ocolită, mai ales datorită comportamentului sfidător al regimului separatist din regiunea transnistreană faţă de comunitatea internaţională.

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

Motivele sunt diverse, însă două dintre ele sunt mai importante. În primul rând, actuala guvernare proeuropeană de la Chişinău a stârnit admiraţie prin determinarea pentru aprofundarea reformelor şi consolidarea democratică a societăţii moldoveneşti, confirmată de parafarea Acordului de Asociere cu UE. În acelaşi timp, multiplicarea continuă a contactelor de nivel în direcţia vestului a determinat o creştere semnificativă a vizibilităţii Republicii Moldova în plan internaţional, o mai bună înţelegere a problemelor cu care se confruntă şi a nevoilor de ajutor ale fraţilor noştri de peste Prut. În planul relaţiilor directe moldo-române, au fost impulsionate proiectele demarate în cursul anului precedent, cum sunt cele privind finalizarea gazoductului Iaşi-Ungheni, concretizarea extinderii activităţilor SMURD în teritoriul din stânga Prutului sau dezvoltarea infrastructurii în reţeaua învăţământului preşcolar moldovenesc, fiecare dintre acestea fiind circumscris efortului general de racordare la structurile europene. Relevantă pentru receptivitatea mai mare a forurilor de la Bruxelles faţă de aspiraţiile Chişinăului este şi decizia Parlamentului European de liberalizare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni deţinători de paşapoarte biometrice, a cărei intrare în vigoare ar putea coincide cu vizita în Republica Moldova a comisarului european pentru afaceri interne Cecilia Malmström, programată pentru 22-23 mai 2014. Hotărârea forurilor de la Bruxelles reprezintă un nou pas important al parcursului care să conducă la semnarea în acest an a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE.

În al doilea rând, aşa cum remarcă mulţi observatori ai zonei, un factor deloc neglijabil care influenţează asupra modului în care este percepută în prezent Republica Moldova îl constituie turbulenţele din Ucraina şi efectele crizei prelungite din această ţară, precum şi posibilele urmări la nivel regional. Aceste evoluţii au sporit considerabil relevanţa strategică a Republicii Moldova, după cum semnalează numeroase publicaţii occidentale. Ziarul francez „Le Point”, spre exemplu, notează fără echivoc: „Tensiunile din Ucraina fac mai important decât oricând parteneriatul între Republica Moldova şi Europa… În contextul crizei ucrainene, această ţară uitată revine pe scena internaţională şi devine un element cheie al strategiei Uniunii Europene la graniţa de vest a fostei URSS”. Faptul cel mai semnificativ în sensul celor de mai sus îl reprezintă, cu certitudine, lansarea unui Dialog Strategic, la nivel guvernamental, între SUA şi Republica Moldova, cu ocazia vizitei istorice efectuate la Washington de către premierul Iurie Leancă, la începutul lunii martie 2014. Această vizită, încununare a unei suite de contacte de nivel în relaţiile moldo-americane, între care se detaşează prezenţa la Chişinău a vicepreşedintelui Joe Biden (martie 2011) şi a secretarului de stat John Kerry (decembrie 2013), a propulsat practic Republica Moldova pe un loc fruntaş în topul preferinţelor occidentale, statut nemaicunoscut până acum. Declaraţia preşedintelui Barack Obama, care a ţinut să salute personal prezenţa premierului Iurie Leancă la Casa Albă, este ilustrativă pentru noul nivel atins în relaţia bilaterală: „SUA susţin puternic parcursul european al Republicii Moldova, înţelegem că acest drum nu este unul uşor, susţinem integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova. Inima mea este cu voi, sprijinul meu este cu voi şi vreau să vă văd reuşind”.

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Într-adevăr, puţine sunt statele desprinse din fostul imperiu sovietic care s-au bucurat de asemenea încurajări şi de suportul ferm al unui preşedinte american. Iar încurajările pentru parcursul european al Republicii Moldova, exprimate cu claritate şi de Joe Biden, John Kerry sau de alţi responsabili politici de la Washington, nu s-au limitat la declaraţii de circumstanţă, fiind dublate de angajamente guvernamentale şi susţinere financiară efectivă pentru aprofundarea reformelor şi depăşirea dificultăţilor tranziţiei. Chiar pe timpul vizitei, autorităţile americane au suplimentat fondurile guvernamentale de sprijin pentru Republica Moldova cu 2,8 milioane dolari, care, adăugate celor 4,7 milioane oferite anterior, conduc la un ajutor de 7,5 milioane dolari destinate creşterii competitivităţii, cheia dezvoltării mediului economic şi de afaceri în perioada de tranziţie. De menţionat că volumul asistenţei economice acordate Republicii Moldova de către SUA, pe parcursul celor 23 de ani de la proclamarea independenţei, se cifrează la aproape un miliard şi jumătate dolari, constituind un puternic factor de progres al economiei moldoveneşti şi, deopotrivă, un semnal concludent al angajamentului strategic american pentru sprijinirea tânărului stat din stânga Prutului.

Noua fază a Dialogului Strategic inaugurată în relaţiile moldo-americane implică, desigur, consultări strânse la nivel guvernamental în probleme de securitate şi cooperare în regiune. Oficialii americani, ca şi alţi parteneri din NATO şi UE, insistă asupra valorii de model pe care o dezvoltare democratică stabilă a Republicii Moldova, orientată ferm spre Europa, o poate exercita pentru alte state ex-sovietice, în primul rând pentru Ucraina. În acelaşi timp, temerile justificate ale Chişinăului nu pot fi ignorate. Încă de la proclamarea independenţei, Republica Moldova s-a confruntat ea însăşi cu mişcări separatiste violente, ale căror urmări se resimt şi astăzi. În plus, frontiera comună pe care Republica Moldova o are cu Ucraina, al cărei traseu se întinde pe o lungime de 1.242 km, constituie o vulnerabilitate ţinând seama de derapajele grave ale tensiunilor politico-militare din relaţiile ruso-ucrainene. „Suntem cu adevărat îngrijoraţi de evoluţiile din vecinătatea noastră, deoarece Rusia rămâne imprevizibilă în asemenea situaţii”, ne spunea recent un oficial guvernamental de la Chişinău. Nu întâmplător, secretarul de stat John Kerry şi-a exprimat regretul că „Rusia a făcut presiuni asupra Republicii Moldova pe fondul provocărilor din Ucraina”, recurgând la vechile condiţionări din domeniul resurselor energetice şi al schimburilor comerciale. Pe de altă parte, în pofida unor asperităţi evidente, guvernanţii de la Chişinău păstrează deschis dialogul cu Federaţia Rusă, care rămâne un partener economic şi comercial important al Republicii Moldova, dar şi un factor chemat să participe la reglementarea situaţiilor de conflict din regiune.

În asemenea împrejurări complicate, solidaritatea şi susţinerea internaţională rămân esenţiale pentru continuarea parcursului european de către Republica Moldova.

Ioan C. Popa

Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Republica Moldova are o perspectivă europeană; Moldova este un pilon al parteneriatului estic; putem spune că succesele obţinute în domeniul reformelor în Moldova sunt foarte clare, iar în ceea ce priveşte Acordul de asociere, Acordul de liber schimb şi condiţiile pentru liberalizarea vizelor sunt remarcabile. Acestea sunt doar câteva din expresiile folosite de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, la conferinţa de presă ce a urmat întrevederii cu premierul Vlad Filat, cu ocazia vizitei întreprinse la Chişinău, în august 2012. O vizită scurtă, de doar câteva ore, dar cu adevărat istorică, după cum avea să califice şeful guvernului moldovean, prima prezenţă a unui cancelar german în capitala Republicii Moldova, la două decenii de la proclamarea independenţei şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state.

O vizită plină de tentaţii şi promisiuni, am spune noi, comparabilă, în anumite limite, cu vizita de anul trecut la Chişinău a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden. Ca şi în cazul înaltului oaspete american, cancelarul Merkel a dorit în primul rând să puncteze interesul direct şi sprijinul Germaniei pentru cursul reformist şi proeuropean al Republicii Moldova. La acest capitol, poate că mesajul cel mai important transmis de doamna Merkel a fost promisiunea de a susţine eliminarea regimului de vize în Uniunea Europeană pentru cetăţenii moldoveni. O promisiune cu un puternic impact în rândul opiniei publice, care ar putea avea, în timp, o anumită influenţă şi asupra chestiunii paşapoartelor de cetăţenie română pentru basarabeni, a căror miză – afirmă unii comentatori – era posibilitatea de a călători fără oprelişti în ţările UE. Din acest punct de vedere, vizita a fost apreciată unanim la Chişinău drept un semnal puternic de susţinere de către Germania a aspiraţiilor europene moldoveneşti, după cum se exprima însuşi preşedintele republicii, Nicolae Timofti.

În al doilea rând, Angela Merkel, însoţită de o importantă delegaţie a oamenilor de afaceri germani, a dorit să reconfirme interesul acestei mari puteri europene pentru efectuarea de noi investiţii în economia moldovenească, prezente deja în diverse ramuri de producţie, şi de a da un impuls suplimentar schimburilor economice şi comerciale bilaterale.

În sfârşit, cancelarul a ţinut să reconfirme angajamentul Germaniei de a susţine în mod activ procesul de negocieri în formatul „5 plus 2” în chestiunea transnistreană, la a cărui relansare din ultimul an Berlinul a avut un rol recunoscut pe plan internaţional. În pofida clarităţii mesajelor sale şi a activismului demonstrat deja în privinţa diferendului transnistrean, liderul german s-a exprimat totuşi destul de evaziv, pe deasupra esenţei problemei, cum aprecia un jurnalist la faţa locului, lăsând loc la diverse speculaţii. Este foarte important, de pildă, că Merkel a reafirmat cu tărie faptul că, în cazul Republicii Moldova, Uniunea Europeană nu va accepta un nou Cipru, rezultând în mod clar refuzul la nivel european al unei divizări a statului moldovean ca urmare a separatismului transnistrean. În acelaşi timp, însă, cancelarul german a menţionat că, în perspectiva posibilei sale integrări europene, Republica Moldova vine la pachet cu Transnistria şi doar după rezolvarea conflictului transnistrean, iar această rezolvare are nevoie de timp şi de foarte multă răbdare. În acest fel, perspectiva europeană a Moldovei capătă, implicit, o serie de condiţionări, a căror îndeplinire nu depinde doar de hotărârea şi de buna credinţă a Chişinăului, ci şi de factori din afară, cu alte interese şi adeseori cu o forţă superioară statelor mici din regiune. Unii comentatori nu s-au sfiit să afirme că, prin modul general de abordare a chestiunii Transnistriei, cancelarul Merkel a dorit să nu tulbure în vreun fel apele în relaţia Germaniei cu Federaţia Rusă, o relaţie complexă şi mult mai cuprinzătoare, în care Republica Moldova ocupă un loc secundar. Un prieten de la Chişinău, bun cunoscător al dosarului transnistrean, îmi spunea nu demult că maniera de punere a problemei de către Germania ne poate duce chiar cu gândul la înţelegerile germano-ruse din preajma celui de-al doilea război mondial, când Moscova a primit din partea Berlinului mână liberă în zona Nistrului, în schimbul satisfacerii altor interese geopolitice.

Cert este că nici presa germană nu s-a grăbit cu elogiile la adresa vizitei cancelarului la Chişinău. Dimpotrivă. „Toată lumea o urmăreşte pe Angela Merkel, care, în loc să salveze zona euro de la dezastrul economic, merge într-o ţară postsovietică minusculă, de care nimeni nu ştie şi unde nimeni nu a fost”, nota destul de acid influenta publicaţie „Die Welt”. Pe un ton asemănător, postul de radio „Deutsche Welle” aprecia că „de Moldova sunt interesaţi doar amatorii germani de integrame, dar şi consilierul pentru politică externă şi de securitate al cancelarului federal, amator de probleme deosebit de dificile”. În pofida notei lor ironice, publicaţia afirma, totuşi, un adevăr, catalogând chestiunile moldoveneşti ca fiind deosebit de dificile. Şi aceasta poate şi datorită trecutului, apropiat sau mai îndepărtat, care s-a dovedit adesea complicat şi plin de capcane. Un trecut pe care cancelarul Merkel nu s-a ferit să-l evoce: „Mi-am dorit personal să fac această vizită. În primul rând, pentru că pe acest teritoriu au locuit şi mulţi germani. Deci, suntem într-un fel legaţi istoric… Ţările din această zonă au suferit mulţi ani… Deportările şi celelalte lucruri negative nu trebuie date uitării”.

Într-adevăr, aşa cum afirma şi premierul Vlad Filat în alocuţiunea rostită în prezenţa cancelarului, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, pe teritoriul actual al Republicii Moldova (pe atunci în componenţa României, n.n.) locuiau circa 100.000 de etnici germani, integraţi în societatea basarabeană a acelor vremuri. Soarta lor s-a modificat dramatic în urma schimburilor de populaţie convenite de Hitler şi Stalin în preajma celui de-al doilea război mondial, când nemţii au trebuit să părăsească în masă teritoriul ospitalier al Basarabiei. După război, mulţi germani, reveniţi între timp pe meleagurile natale, au avut o soartă şi mai cruntă, pierind sub loviturile represiunilor staliniste.

Aparent fără o legătură directă cu vizita cancelarului german în Moldova, două săptămâni mai târziu, premierul Vlad Filat purta convorbiri cu oficialii ruşi la Moscova, fiind primit în final şi de preşedintele Vladimir Putin, în staţiunea Soci. Tot aparent întâmplător, toate subiectele abordate de Angela Merkel au făcut obiectul discuţiilor şi cu politicienii ruşi, dar poziţiile acestora din urmă nu au fost deloc concordante cu opţiunile cancelarului. Dimpotrivă, unele s-au situat deschis în opoziţie. De pildă, în faţa cancelarului Germaniei, premierul Vlad Filat declara fără ezitare: „Nu există o altă alternativă viabilă pentru ţara noastră decât integrarea europeană”. La Moscova, însă, primul ministru rus, Dmitri Medvedev, nu a ascuns faptul că „Rusia are divergenţe cu Uniunea Europeană, ce ţin de politica energetică”. Ministrul rus pentru Energetică, Aleksandr Novak, a fost şi mai tranşant, declarând că ţara sa „ar putea accepta reducerea cu circa o treime a tarifelor la livrările de gaze naturale către Republica Moldova”, condiţia fiind ca guvernul moldovean „să renunţe oficial la pachetele energetice ale Uniunii Europene”. Mai precis spus, Chişinăul ar trebui să denunţe protocolul semnat în octombrie 2011 privind aderarea la pachetul III energetic al UE. Acest protocol ar urma să fie implementat de la 1 ianuarie 2015, perspectivă care, potrivit afirmaţiei ministrului A. Novak „nu convine Rusiei”. Aşadar, promisiuni tentante, însă insistenţele repetate ale moldovenilor de a se bucura de un tratament mai bun la livrările de gaze din partea Rusiei au o singură alternativă: Chişinăul să renunţe la înţelegerile cu UE. Deci, ori Rusia, ori UE, un veritabil „şantaj economic al Moscovei”, cum a fost calificat de o parte a presei de la Chişinău. „Pentru noi, declara diplomatic şi preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Serghei Narâşkin, Republica Moldova este un partener egal şi respectat”, subliniind totuşi că potenţialul din relaţiile bilaterale (inclusiv creşterea investiţiilor ruseşti în economia moldovenească) ar putea fi „extins în contextul cooperării în cadrul CSI”, adică, până la urmă, tot în opoziţie cu alternativa UE.

Şi în discuţiile cu oficialii ruşi s-a ridicat problema legăturilor istorice dintre cele două ţări, convenindu-se chiar înfinţarea unei comisii mixte de studiu în acest domeniu. Nimic nefiresc, am putea spune, numai că presa moldovenească atrage atenţia asupra faptului că istoricii ruşi nu şi-au schimbat deloc viziunea asupra trecutului şi continuă să susţină rolul eliberator al Rusiei de 200 de ani încoace. Şi nu doar cercetătorii în domeniul istoriei, ci şi politicienii de vârf ai Rusiei de azi, inclusiv preşedintele Vladimir Putin, care, la Soci, a afirmat că „istoria statului dintre Nistru şi Prut începe la 1812”, când ruşii i-au eliberat pe moldovenii din acest teritoriu de sub otomani. Cu asemenea jaloane dictate de interese politice, nu este greu să ne imaginăm cum vor progresa cercetările comisiei mixte de istorie asupra trecutului comun.

Premierul Vlad Filat a refuzat să comenteze declaraţiile interlocutorilor ruşi, sugerând că dosarul problemelor din relaţiile celor două state este mai cuprinzător. Dilema opţiunilor strategice pentru Republica Moldova rămâne, aşadar, deschisă.

Ioan C. Popa