NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Nicolae Iorga, călător peste hotare (II) – Mesager al românismului şi mândriei naţionale

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Nicolae Iorga, călător peste hotare (II) – Mesager al românismului şi mândriei naţionale
Instantanee din Grecia

Deşi atât de aproape geografic, Grecia apare pe lista călătoriilor în străinătate târziu, când Nicolae Iorga se află în pragul vârstei de 60 de ani, cu prilejul participării la Congresul Internaţional de Studii Bizantine, de la Atena. În mod firesc, civilizaţia elenă îl copleşeşte pe istoric cu frumuseţile sale, create parcă de zei, dar şi cu imaginea nouă a ţării, având rădăcini adânci în istorie. Un tezaur arheologic inestimabil şi un peisaj natural fabulos trezesc emoţii puternice, de la lirism la exuberanţă, deopotrivă poetului şi istoricului. De aceea, „Vederile din Grecia de azi”, pline de culoare, expun o diversitate de locuri şi epoci. Din Salonic în Tesalia; în jurul Atenei; Bizanţ şi Antichitate; Pireu; Muzeul Naţional; Corint, Micene, Tirint… Sunt numai câteva titluri ale celor 23 de capitole, câte are cartea apărută după doar o jumătate de an de la călătorie. 

 „Iată, ni se spune, Acropolea”

Nicolae Iorga

 „În faţă stă un lung şir de stânci bolovănoase, ca uriaşe spinări de animale antediluviene. Mai aproape, înălţimi mai domoale fac un al doilea şir. La picioarele lor, o bogată revărsare de case în toate culorile, albul predominând. Iar dincolo de terasele şi vârfurile lor, tocmai în capăt, o stâncă pătrată, care ne face impresia a fi un capriciu al naturii, cu piedestalul măreţ ridicat de mâinile unor oameni mai tari decât noi şi viziunea templului perfect al zeilor care în noi n-au murit încă. (…) A vedea întâi de aici Cetăţuia, Acropolea şi templul zeiţei fecioare e mai bine decât a-l descoperi la un colţ de stradă modernă, în vuietul automobilelor şi în zvonul conversaţiilor de la cafenele… Caracterul sacru, de sacră eternitate, se impune aşa când, deasupra a tot ce au adus vremile, Partenonul stă acolo, sus, nestrămutat şi umbrele zeilor prigoniţi privesc dintre coloanele de marmură la roşul apus al zilei care mâine va învia”.


… Şi aşa mai departe, sub această aură romantică, Acropolea îşi etalează, sub privirile călătorului însetat de relicvele mitologiei, cariatidele uriaşe, fermecătoarea fantomă albă a sălaşului biruinţei, Nike. „Antichitatea a murit aici?”, se întreabă retoric vizitatorul. Şi totuşi, răspunsul sună evaziv: „În aparenţă. Nu atât de uşor dezbracă un sol şi pierde o rasă ceea ce a fost suprema lor creaţiune o mie de ani”.

O arhivă de patologie

În pelerinajul său printre ruinele zeilor, vizitatorul ajunge la Amfiteatrul lui Epidaur: „Suntem în faţa principalului monument al unuia din cele mai însemnate oraşe ale vremii clasice şi al unuia din cele mai vestite locuri de pelerinagiu ale întregii Antichităţi. Nici un amfiteatru nu s-a păstrat aşa de bine ca această operă colosală, construită cu îngrijire din cea mai bună marmură şi mărită de romani cu splendide coloane corintice, din care două au rămas încă în picioare”

Atrage atenţia aici îndeosebi cetatea specială a lui Asklepios tămăduitorul, căreia romanii i-au dăruit noi ornamente şi statui. „Bolnavii erau adăpostiţi în multele odăi care se recunosc uşor şi astăzi – un adevărat «hotel de cură». Ei se întindeau, aşteptând misterioasa atingere a zeului, pe albele bănci scutite de ruina generală”. Marele templu al lui Asklepios este comparat de istoriograf – nici nu se putea altfel – cu „o adevărată arhivă de patologie”

 „Oraşul grecesc de azi”

După ce colindă Grecia antică în lung şi în lat, Iorga se întoarce la prezent şi ne sfătuieşte cum şi când să descoperim oraşul grecesc de astăzi. Atena este bine să fie văzută seara, „când toată lumea iese din casă şi se pune în mişcare”, în timp ce celelalte oraşe din provincie este bine să fie vizitate dis-de-dimineaţă, „când se deschid prăvăliile şi toată lumea umblă după cumpărături”. „Vechea viaţă turcească, de fapt bizantină, povesteşte reputatul bizantolog Nicolae Iorga, se păstrează neschimbată. Un întreg ritual se repetă matinal, în mai toate oraşele Greciei moderne”, pe care avizatul călător îl descrie cu minuţiozitatea unui reporter extem de atent: „Încet se deschid obloanele de lemn ale prăvăliilor şi apar înaintea clienţilor berbecii abia tăiaţi, care picură de sânge…; legumele, cu ceapa, morcovii şi aghinarele înainte; pităriile, cu colacii rotunzi şi lungile franzele rumene; băcăniile, cu mirodeniile şi ingredientele lor. Un val de lume se îmbulzeşte: preoţi cu potcap înalt şi părul împletit femeieşte la ceafă, bătrâni palicari cu fustanele, fes şi tsaruhia în picioare, câte un domn cu servitoarea ţiind coşul la doi paşi în urmă. Lucrul începe în atelierele cu ferestrele şi uşile întotdeauna deschise: ca şi în suburbiile Atenei, bat ciocanele, iar acele cizmarilor împung în pielea galbenă şi roşie. Restaurantul cu scândurile seculare îşi scutură cromolitografiile neroade. Strada toată e plină de copiii curioşi şi zgomotoşi, cu stema ţării de metal la şepci, care-şi cumpără caietele, cărţile de curs primar – mici enciclopedii puţine de fapte, fără extrase din autori – manualele de studii clasice, greceşti şi latine, de la librăria care expune chipurile mari, bine lucrate, ale eroilor revoluţiei”.

Este vorba despre insurecţia de la 1821, iniţiată de Eteria („Societatea prietenilor”), o organizaţie secretă care şi-a propus la începuturi izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui de sub jugul Porţii Otomane: „Alături de Alexandru Ipsilanti, de Rhigas din Veleştin, Pheraios, în anteriul lui de secretar bucureştean, înainte de toate, Teodor Kolokotonis. Îl vezi pretutindeni, ca în statuile lui, cu coiful elen pe cap şi epoletele cu cap de leu. Bătrânul Morreei (Moreea era numele sub care era cunoscut Peloponezul în timpul Evului Mediu, n. r.) e eroul zilei: de curând, oasele i-au fost aduse de la Nauplia la Atena şi fotograful expune scenele populare învălmăşite de la această ceremonie – preoţi şi soldaţi, înconjuraţi, înăbuşiţi de mulţime. Cel ce răspundea unui tânăr de la curtea regelui Othon, care îi vorbea de duşmanii ce-i are, că mai mari decât toţi sunt «numele său şi faptele sale» merită, desigur, aceste onoruri”. („Vederi din Grecia de azi”, 1931)

Viorel Popescu

NICOLAE IORGA, CĂLĂTOR PESTE HOTARE -Mesager al românismului şi mândriei naţionale

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on NICOLAE IORGA, CĂLĂTOR PESTE HOTARE -Mesager al românismului şi mândriei naţionale
Călătoriile ilustrului cărturar Nicolae Iorga nu au fost excursii de agrement sau de destindere. ,,A cunoaşte’’ şi ,,a cerceta’’ au fost vorbele pe care le-a conjugat în viaţa sa reală, trezind şi stimulând în complexa sa personalitate pe scriitor şi pe istoriograf.

Nicolae Iorga calatorind

Cărturarul itinerant Nicolae Iorga a prestat, în deplasările sale în ţările bătrânului nostru continent, un travaliu ştiinţific de excepţională însemnătate pentru a descoperi şi cerceta documente, manuscrise, izvoare istorice în bibliotecile şi arhivele europene referitoare la afirmările şi contribuţiile spiritului românesc în desfăşurarea istoriei universale.


De asemenea, se cuvine evidenţiată prodigioasa sa activitate publică: cursuri ţinute în prestigioase Universităţi europene, conferinţe publice, iniţierea de asociaţii, instituţii, expoziţii şi diverse manifestări oficiale, graţie aportului său direct în scopul promovării valorilor româneşti peste hotare şi integrării lor în circuitul internaţional.

Aprecierea din partea străinătăţii şi-a găsit expresia elocventă în chemarea lui Nicolae Iorga ca membru în sânul a 31 de înalte instituţii de cultură din Europa, dintre care vom enumera câteva: ,,membru străin’’ al Societăţii Regale pentru documentele privitoare la istoria Scandinaviei; membru corespondent la Ateneo Veneţia; membru corespondent al Institutului Franţei; membru corespondent al Academiei de Litere şi Ştiinţe din Neapole; membru asociat al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte din Lyon; membru corespondent al Academiei de Istorie din Stockholm şi membru al Academiei din Cracovia; doctor, ,,honoris causa’’ al Universităţii din Geneva şi al Facultăţii de Teologie protestante din Paris; Universitatea din Oxford îi acordă titlul de doctor ,,honoris causa’’; Universitatea din Paris îi acordă titlul de doctor ,,honoris causa’’; Universitatea din Bratislava îl proclamă ,,doctor honoris causa’’ iar Academia ,,degli Arcadi’’ din Roma îl alege membru corespondent.

Nicolae Iorga decorat in Polonia

În anul 1939 N. Iorga este ales vicepreşedinte al Comitetului internaţional al istoricilor, organizaţie care reunea pe cei mai de seamă reprezentanţi ai domeniului din aproape toate ţările globului.


În lungile şi repetatele sale peregrinări ştiinţifice în aproape toate ţările Europei, cercetarea urmelor trecutului românesc era mai totdeauna însoţită de conferinţele cele mai variate, ţinute în aulele academiilor, universităţilor şi altor instituţii. Astfel, comorile de informaţii furnizate de reputatul istoric erau potenţate de talentul remarcabil al oratorului care a fost Nicolae Iorga.

Savantul a fost ascultat, în afară de Franţa pe care a străbătut-o în lung şi în lat, în Italia atât de scumpă sufletului său, în Spania şi Portugalia, în Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, în Polonia, Cehoslovacia, în Elveţia şi, în anii din urmă, în S.U.A.

Mulţumită renumelui câştigat prin lucrările sale publicate în limbi străine, a relaţiilor sale cu somităţi ştiinţifice din numeroase ţări, graţie ideilor noi în congresele ştiinţifice la care luase parte, Iorga este solicitat în 1925 să ţină prelegeri la College de France, unde îi revine misiunea de a vorbi la scurt timp după ce Albert Einstein trecuse pe acolo.

Începând cu acest număr de revistă vom publica însemnările din diferite ţări europene ale savantului Nicolae Iorga.


RÂNDURI DIN ANGLIA


Civilizaţia Angliei întruneşte admiraţia şi respectul călătorului Nicolae Iorga. Deopotrivă, trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări, cum se prefigurează el. Istoricul notează sentenţios: ,,Peste timpuri, locuri, interese şi capricii personale, o naţie întreagă colaborează astfel, trecut şi prezent laolaltă, pentru scopuri care sunt numai ale lor, exclusiv şi imutabil naţionale.’’

Anglia l-a impresionat pe cărturar cu muzeele şi bibliotecile sale, cu calităţile sale universitare, cu grija statornică pentru grădini, pentru o natură autentică în ,,această ţară de oraşe’’ care înseamnă Marea Britanie. Literatura engleză se bucură de asemenea de înalta apreciere a omului de cultură, după cum profesorul Nicolae Iorga îşi exprimă, la rândul său, preţuirea pentru organizarea din economia britanică.

Nicolae Iorga tanar

,,La Oxford, e mult ev mediu şi atâta tinereţe!…’’


,,Prin invitaţia la Oxford a unei părţi din membrii Congresului istoric am putut vedea un colţ din evul mediu păstrat în toată evlavia, disciplina, frăţia şi ascultarea sa monastică între zidurile mănăstirii de învăţătură din veacurile îndepărtate până aproape de vremea când s-a stabilit în Anglia dominaţia normandă (…) E aici curatul, paşnicul patriarhalism englez, pe care pripa, zbuciumul vremurilor moderne nu l-au izgonit… (…)

O, e mult ,,ev mediu’’ aici! Îl găseşti oriunde… El e în capela de stil normand, cu stâlpi îndesaţi, solizi şi simpli în podoabele lor sfioase, cu mormintele celor care demult au trecut pe aceste lespezi… Îl regăseşti în bibliotecile cu bolţi joase, în care cărţile vechi, manuscrise şi incunabile par crescute din ziduri; în sălile de paradă, cu chipurile tuturor cărturarilor.

Din munca braţelor proprii


Deservirea realităţilor economice din Anglia e plină de învăţăminte şi lectii de viaţă.

,,Trecem oare prin grădina de plăcere a unui lord strivit de o avere care-i îngăduia să desfăşoare sute de kilometri de gazon înflorit, nesfârşite expoziţii de vite de rasă din cele mai rare specii, culturi de păsări pentru care se cer jertfe imense? S-ar părea că da (…)

Bogat şi fericit om! Ba nu: bogată şi fericită ţară! Pentru că tot ce se vede acolo, kilometru de kilometru, gară de gară, ceas de ceas, într-o lină lunecare fără oprire, sunt câmpiile şi locuinţele sătenilor Angliei… Cu toată lunga şerbie în jugul unui mai puternic, cu toate crizele de producţie şi lipsa permanentă a grânelor trebuitoare pentru hrana marii insule, la acest nivel s-a ridicat ţărănimea Marii Britanii. Energia disciplinată pe care a cheltuit-o nu-şi află perechea poate nici într-o altă ţară şi nici la un alt neam. (…)

Coperta 1

Coperta 2

…Dacă vrei să vezi de unde vine această putere morală, fără de care n-ar răsări aşa de deasă pajiştea fragedă, fără care n-ar fi semănate florile pretutindeni şi copii rumeni nu s-ar rostogoli între mieii albi, pregătindu-se în tarele aer liber, dătător de sănătate, pentru munca grea în cine ştie ce negre contoane asiatice, australiene, africane, uită-te la acele turnuri groase, urâte, care se înalţă deasupra bisericuţei de ţară. Biblia a dat Angliei aceşti ţărani, care se simt trăind sub ochiul lui Dumnezeu, binecuvântaţi pentru binele ce-l fac, meniţi osândei pentru păcatele săvârşite, aceste suflete simple, curate şi tari, la care Dreptul şi Nedreptul se osebesc limpede ca ziua de noapte, aceşti credincioşi devotaţi ai mulţămirii cu puţinul care se capătă din munca plină de bunăvoinţă şi de pietate a braţelor proprii. Biblia a dat acestea toate, şi nu prin tălmăcirea unuia sau altuia, de azi sau de ieri, ci prin înrâurirea nemijlocită şi cu atât mai adâncă a graiului său plin de aspre învăţături şi de zâmbitoare speranţe.


Ne luptăm pentru pâine pretutindeni, deşi cu o mai bună organizare şi împărţire am putea trăi toţi. (…)

Din ce trebuie să facă fiecare locuitor al Londrei cu 7.500.000 de locuitori în fiecare clipă ochindu-şi locul, desemnându-şi linia, (…) se deprind aceşti oameni să-şi afle loc şi drum în concurenţa cea mare economică a lumii.’’

Spaţiul iberico-italic

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Spaţiul iberico-italic

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

În spaţiul mediteranean, mai ales în Peninsula Italică, legăturile şi deci prezenţa românilor acolo au o istorie foarte veche. De fapt, ea se confundă cu însăşi naşterea poporului român. Într-un anume fel este o legătură a acelor zone cu spaţiul carpatic de aproape doua milenii. Născut în Spania şi devenit împărat la Roma, Traian, în fruntea legiunilor sale, a cucerit o bună parte a spaţiului de la Carpaţi şi Dunăre, punând bazele trainice ale unei romanizări din care s-a născut, peste veacuri, neamul românesc, cu limba sa distinctă. Tot atunci, mulţi dintre autohtonii din stânga Dunării au fost purtaţi în capitala Imperiului şi în alte zone ale Italiei şi nu numai.

Primele ştiri sigure de prezenţe româneşti în spaţiul italic datează din secolul al XV-lea. Atunci, oamenii lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt au peregrinat de la Veneţia la Roma în încercarea de a se aduna creştinătatea pentru a riposta asaltului islamic asupra Europei.

Dinicu Golescu

Dinicu Golescu

În veacurile următoare s-au aflat în spaţiul italian o serie de personalităţi intim legate de evoluţia istorică a românilor. Nu ştim foarte exact cât au stat unii dintre ei în spaţiul italian. Oricum, spre exemplificare, putem aminti pe Petru Cercel, voievod al Ţării Româneşti, frate vitreg al lui Mihai Viteazul, cel care a alcătuit în limba italiană versuri deosebite, din care ni s-a păstrat doar un imn rugăciune.

Secolul al XVIII-lea marchează existenţa masivă în instituţiile de învăţământ superior ale spaţiului italian a numeroşi români, unii dintre ei originari din spaţiul balcanic, care au devenit apoi componenţi ai elitei intelectuale şi chiar politice a Principatelor. Ei fuseseră precedaţi, de altfel, de alte remarcabile figuri ale istoriei româneşti, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, ce a făcut studii la Universitatea din Padova, şi chiar de tânărul, devenit mai târziu domn, martir şi sfânt, Constantin Brâncoveanu, ce a petrecut şi el o vreme dincolo de Marea Adriatică.

Secolul al XVIII-lea inaugura şi o altă prezenţă românească pe malurile Tibrului ce strabate Roma, şi nu numai acolo. Ca urmare a unirii unei părţi dintre creştinii ardeleni cu Roma, odată cu naşterea aşa-numitei biserici unite, sau greco-catolice, un număr tot mai mare de tineri dornici de învăţătură au luat drumul spre „cetatea eternă”, unde unii au rămas mulţi ani, iar alţii pentru totdeauna. Acolo s-au aflat, astfel, la începuturi, pentru ani de studiu, corifeii Şcolii Ardelene. Le-au urmat, până în zilele noastre, generaţii şi generaţii de clerici ai bisericii greco-catolice, inclusiv toţi ierarhii acesteia de odinioară şi de astăzi.

Nicolae Filimon

Nicolae Filimon

În secolul al XIX-lea s-au aflat prin spaţiul italian, unii pentru studenţie, doctorate etc., alţii pentru a-şi completa cultura şi mai ales a viziona neasemuitele comori de artă, destui români din toate provinciile istorice.

Amintim, restrictiv, nume precum Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu, Nicolae Filimon, Simion Bărnuţiu, A. Papiu Ilarian etc., la care nu poate fi uitat şi numele marelui român Nicolae Bălcescu, mort în sudul Italiei, la Palermo, în anul 1852.

În perioada modernizării României, foarte mulţi tineri români au luat drumul Italiei spre a-şi face studii universitare sau spre a-şi desăvârşi pregătirea profesională. S-a aflat la studii, ani de zile, la Torino, Alexandru Averescu, viitor mareşal şi premier. După studii, acolo a petrecut alţi ani, în calitate de diplomat, Duiliu Zamfirescu. Zeci de mii de români s-au aflat în anii primului război mondial în spaţiul italic. Acolo s-a format o legiune română, compusă din ardeleni şi bucovineni ce aveau drept ţel înfăptuirea României Mari.

În Italia interbelică s-au deschis două instituţii academice ce au dobândit rapid un prestigiu european, respectiv Academia Română de la Roma şi Casa Romena de la Veneţia. Întemeietorii acestor aşezaminte culturale de excepţie au fost Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. În aceste aşezăminte, ani de zile şi-au făcut pregătirea şi şi-au dobândit consacrarea ştiinţifică unele dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii româneşti, precum G. Călinescu, E. Panaitescu, D. Adameşteanu, A. Busuiceanu, M. Berza, V. Papahagi, S. Pascu, V. Vătăşeanu, I. Barnea etc.

Au fost scoase atunci la Roma şi publicaţii ştiinţifice deosebite, precum: „Ephefemeris daco romanae” şi „Diplomatarium” (seria fiind reluată în alte condiţii după 1990). Îi mai amintim pe Alexandru Balaci şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Simion Barnutiu

Simion Barnutiu

După al doilea război mondial şi-au găsit adapostul în Italia numeroşi români, urmăriţi de regimul comunist şi care au avut acolo, uneori timp de decenii, adăpost, ocrotire şi chiar posibilităţi de afirmare. Numim astfel două personalităţi aparţinând oarecum unui spectru politic diferit. Mai multe decenii a trăit, la Florenţa Nicolae Petrescu Comnen, emul al lui Nicolae Titulescu, fost o vreme ministru al Afacerilor Străine al României, autor al unor lucrări deosebite, prea puţin cunoscute, despre politica externă a României. La poalele Alpilor, pe malurile lacului Salo, a trăit unul dintre cei mai remarcabili intelectuali provenind din românitatea balcanică, Constantin Papanace. În condiţiile complexe de după marea conflagraţie mondială, în Italia şi-au găsit adăpost şi au creat, timp de multe decenii, recunoscuţi învăţaţi români. Amintim aleatoriu pe D. Adameşteanu, Bianca Iorga Cavalioti, C. Isopescu, P. Iroaie, Iosif Constantin Drăgan.

Prezenţa românească, astăzi, în Italia, este semnificativă. Cifra exactă a românilor e greu de stabilit. În urmă cu un deceniu şi jumătate se considera că în Italia erau cel puţin 50.000 de persoane. Astăzi se crede că numărul lor variază între 500.000 şi 800.000 de persoane, unele având statut legal de rezidenţă, altele doar aşa-numită viză turistică, iar restul aflându-se în stare de ilegalitate din punctul de vedere al legislaţiei italiene.

În ultimii ani s-au constituit comunităţi româneşti în foarte multe locuri, îndeosebi în zonele oraşelor Roma, Milano, Torino, Florenţa, Bari, Verona etc. Aceste comunităţi au de regulă, în centrul lor, bisericile româneşti, ortodoxe sau unite.

Vasile Parvan

Vasile Parvan

În statul italian, românii au reuşit să-şi creeze o serie de asociaţii culturale, centre de studii, fundaţii cu caracter românesc, dintre care nu puţine editează publicaţii în limba română, limba italiană sau limbi de circulaţie. E de menţionat, din acest punct de vedere, „Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica” de la Veneţia, care editează două publicaţii ştiinţifice ce s-au impus deja: „Anuario…” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”.

Etnia românească în spaţiul iberic a fost mult mai „palidă” în raport cu cea din spatiul italian. Ţările latine situate oarecum la extremităţile Europei, respectiv Spania şi Portugalia, pe de o parte, România pe de altă parte, au intrat practic în contacte directe, inclusiv prin prezenţe reciproce, abia în secolul al XIX-lea. Atunci s-au aflat temporar în Spania şi Portugalia unii români a căror prezenţă acolo nu a avut nimic deosebit.

În perioada interbelică înregistrăm prezenţe româneşti în Spania şi Portugalia. Astfel, o situaţie aparte a reprezentat-o dramatica luptă intestină a spaniolilor între anii 1936-1939. Atunci, acolo, s-au confruntat forţe de stânga, controlate de comunişti, cu binecuvântarea Moscovei, cu altele de dreapta, de orientare mai mult sau mai puţin fascistă. În acest război civil au fost antrenaţi, în ambele tabere, şi străini dintre care nu au lipsit români.

După sfârşitul marii conflagraţii mondiale în spatiul spaniol s-au stabilit şi au acţionat o serie de figuri reprezentative ale culturii româneşti în exil, precum Vintilă Horia, George Uscătescu, A. Busuiceanu sau, mai nou, V. Lazarov. La Madrid a fost înfiinţată Fundaţia Culturală Română, iar la Barcelona Comunitatea Românilor din Spania. În acelaşi timp, la Lisabona a funcţionat Comunitatea Românilor din Portugalia. În urmă cu peste un deceniu, se aprecia că în Spania trăiau doar câteva mii de români, stabiliţi acolo statornic şi legal, în principal la Madrid, Barcelona, Bilbao, Salamanca etc. Astăzi prezenţa lor a căpătat dimensiuni cantitative cu totul deosebite, de ordinul, necontrolabil practic, al mai multor sute de mii de cetăţeni ai statului român, unii deja naturalizaţi dincolo de Pirinei şi care practică ocupaţii din cele mai diverse, de la „căpşunari” până la înalţi specialişti în instituţii universitare sau de altă natură.

Oricum, din Italia la Atlantic, pe malurile Mării Mediterane, sutele şi sutele de mii de români stabiliţi acolo, vremelnic s-au definitiv, constituie o realitate a tuturor statelor implicate şi, în fond, a Europei în curs de integrare definitivă şi ireversibilă.

 

 

Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Reporter: editura January - 24 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Nicolae Iorga a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti – istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române şi a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.

1

Nicolae Iorga

A fost prim-ministru al ţării între 18 aprilie 1931 şi 31 mai 1932, formând un guvern aşa-zis de „tehnicieni”, fără bază de partid, împreună cu C. Argetoianu. Ulterior a făcut parte din Parlament, ca senator de drept, iar în perioada dictaturii personale a lui Carol al II-lea a fost consilier regal şi preşedinte al Senatului. Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „doctrina naţionalistă” sau „naţionalist-democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”.Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

La Camera Deputaţilor - Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

La Camera Deputaţilor – Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”.Înseptembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Iorga.

Iorga a dezaprobat cu hotărâre moda neparticipării ori retragerii reprezentanţilor unor partide din Parlament, inaugurată în 1919 de Take Ionescu şi generalul Averescu şi aplicată apoi, succesiv, de liberali şi de naţional-ţărănişti. „Eu cred – spunea el – că trebuie să se sfârşească odată” cu acest sistem: „Este parlamentar şi constituţional ca toate partidele să vorbească aicea, ca să-i audă ţara… şi pentru ca orice criză să se rezolve constituţional”.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror şoluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

În 1935, el considera că ideea unei dictaturi, adusă în ţară pe filieră fascistă, nu se potriveşte condiţiilor din România, deoarece „noi nu avem o clasă muncitoare care să ameninţe cu o bolşevizare a statului român”.El atrăgea atenţia, în cuvântarea rostită în acel an în faţa Comitetului Executiv al Partidului Naţionalist-Democrat, asupra pericolului grav pe care-l reprezintă dictaturile fasciste, şi îndeosebi cea hitleristă din Germania, care „reprezintă dictatura fără merit, fără capacitate, fără estetică, dictatura instalată grosolan, brutal, care culege tot ce este ură şi invidie în clasele populare şi tot ce este curăţire de rămăşiţe în cugetarea politică a Europei contimporane”.

Iorga a ajuns la acceptarea şi sprijinirea directă a dictaturii regale şi datorită atitudinii sale monarhiste, dinastice, afirmate de-a lungul întregii vieţi, ceea ce, însă, nu înseamnă lipsa oricăror critici: dimpotrivă, el a exprimat adeseori critici – uneori foarte virulente – la adresa unor poziţii ori fapte concrete ale unuia ori altuia din cei trei regi sub care a trăit. Cu toate că a colaborat o vreme cu A. C. Cuza, în cadrul aceluiaşi partid, Nicolae Iorga nu a împărtăşit poziţiile antisemite extremiste ale acestuia şi ale celorlalţi propovăduitori ai fascismului în România.

Iorga a avut o atitudine de „dezaprobare făţişă, publică, hotărâtă” faţă de mişcările fasciste şi îndeosebi faţă de Garda de Fier, ca şi faţă de acei oameni politici din alte partide care le-au încurajat, în speranţa de a le pune în serviciul lor propriu, ca masă de manevră. „Să mi se ceară socoteală – exclama el, cu mânie – că nu fac naţionalism românesc cu Hitler, care are ca bază sfărâmarea tratatelor şi reconstituirea Ungariei în drepturile sale? Să tratez de trădători pe anume români şi să dau tot sprijinul unor mişcări care au drept ţintă să anarhizeze România, plimbând steaguri străine… şi aclamând pe şeful unui stat străin… Ce aberaţie şi ce impertinenţă!”. În acelaşi timp, într-o vreme în care curentele fasciste şi revizionismul inter şi naţional aţâţau intens tensiunile naţionale, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu satisfacţie omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei, Italia fascistă şi Germania hitleristă. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. „Germania – scria Iorga în 1939 – strecoară, un… principiu care, dacă ar rămânea la Berlinul supraâncălzit, nu ne-ar îngrijora, dar el e recunoscut de Cehoslovacia, contra căreia s-a ridicat şi tinde, cu asentimentul factorilor hotărâtori în politica lumii, să aibă o consacrare internaţională. E acela al dreptului de intervenţie din partea unui stat oriunde se află un număr de conaţionali ai săi pentru a cere o viaţă osebită a acestora”.

Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul asasinării sale de către legionari, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra ultimatumului sovietic şi a dictatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

„România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on „România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Republica Moldova În acestă țară se estimează că trăiesc 2.800.000 de moldoveni/români reprezentând 64,5% din populaţie. Conform constituției, vorbitorii limbii române au posibilitatea să se declare „Moldoveni” sau „Români”: daca aleg prima variantă, li se aplică în mod excluziv denumirea de „Moldoveni”, refuzată celorlalți cetățeni; dacă aleg a doua variantă, sunt considerați „minoritari” în propria lor țară, aidoma vorbitorilor celorlalte limbi.

Ucraina Conform recensământului din 1989, în Ucraina locuiesc 459.000 de români, împărțiți în mod arbitrar de autorităţi în 324.000 „moldoveni” şi 135.000 „români”.

Bulgaria Unii istorici şi specialiști bulgari apreciază că, în prezent, pe teritoriul bulgar trăiesc aproximativ 125.000-150.000 de români, concentrați în partea de nord. Minoritatea română este, astfel, a doua minoritate ca importanță şi număr din Bulgaria, după cea turcă.

Macedonia Populația aromână cunoscută mai mult sub numele de vlahi, însumează între 150.000-180.000 persoane, trăind în grupuri compacte în Bitolia, Ohrid, Prilep precum şi pe Valea Vardarului.

Albania O statistică a UNESCO consemna cca.10 000 de vorbitori ai dialectului aromân. Alte estimări sunt de la 50 000 la 200 000 de oameni, sau despre cca 15% din populația Albaniei. Potrivit celor mai recente estimari oficiale, în Albania s-ar afla 100 000 de aromâni.

Serbia Românii/vlahii timoceni locuiesc în 154 de sate cu populaţie compact românească şi în alte 48 de localităţi cu populaţie mixtă. Numărul lor total depăşeşte 300.000 de persoane.

Ungaria Grupuri compacte de români trăiesc în mai multe așezări rurale din apropierea graniței cu România, în orașul Jula (maghiară Gyula) precum și în capitala Budapesta. Rezultatele recensământului din 2001 indică 8.000 de persoane care s-au declarat români, respectiv 8.482 de cetățeni ai Ungariei care au considerat că limba lor maternă este româna. Conform surselor provenind din interiorul comunității, populația românească din Ungaria numără 20.000 – 25.000 locuitori, mult peste datele oficiale.

Grecia Diferite surse estimează că în Grecia trăiesc între 700.000 şi 1.200.000 de cetățeni de origine aromână. Acești sunt considerați greci romanizați.

 

Între admiraţii şi orgolii “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Între admiraţii şi orgolii “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”

Sub egida Fundației Europene Titulescu a apărut o valoroasă culegere de documente care se referă la complicatele relații politice și personale dintre două mari personalități ale politicii romînești interbelice, intitulată “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”. Culegerea tematică de documente, texte și cuvântări parlamentare este alcătuită de domnul George G. Potra, cunoscut autor, traducător, diplomat și foarte apreciat, în ultima vreme, datorită bogatei și febrilei activități a Fundației Europene Titulescu al cărei coordinator este. Tot George G. Potra este semnatarul unui amplu studiu introductiv care analizează, cu multă atenție și profunzime, complicatele relații dintre cei doi mari slujitori ai intereselor fundamentale ale neamului românesc. Credem ca respectivul studiu are marele merit al sesizării unei constante a vieții politice și intelectuale românești moderne și anume, maladia cronică răvășitoare de care ea suferă – orgoliul totalitar. Elitele românești sunt bântuite de o ambiție totalitară chiar dacă se declară democratice sau dimpotrivă. Dupa cum elocvent arată domnul George G. Potra în studiul său, și după cum transpare din textele publicate în volum, cele două personalități, de dimensiuni copleșitoare, mai cu seamă în comparație cu lumea contemporană, deși angajate deplin în opera de consolidare a României Mari, atît pe plan intern cît și în planul politicii externe, avînd, în cele din urmă, același țel, se avîntă într-o polemică necruțătoare, neezitînd să-și administreze chiar lovituri ad-personam( și-ar fi închipuit cineva că marele savant Nicolae Iorga a recurs la calomnie și denigrare pentru a împiedica alegerea lui Nicolae Titulescu în Senatul Universității București sau în Academia Română?) din motive care nu privesc nici măcar interese materiale ci doar orgoliul personal. Concurența, este un cuvînt adecvat, întru admirație și prestigiu public, a avut în România interbelică consecințe nefaste. Și nu doar în perioada interbelică! Moravurile și năravurile de atunci ale clasei politice și ale grupului intelectual , aflate în plină căutare a regăsirii de sine după 1989, au fost cele dintîi regăsite! Cîteva subiecte vitale pentru supraviețuirea României întregite, cum au fost – Chestiunea optanților, problema Micii înțelegeri ori semnarea unui Tratat cu Uniunea Sovietică în vederea asigurării unor relații asigurătoare de neagresiune, cel puțin, au fost tot atătea motive de înverșunate atacuri, cu precădere din partea lui Iorga. Pe de altă parte, fără nici o îndoială, marele istoric și cam inabilul om politic care a fost Nicolae Iorga, avea la rîndul său conștiința faptului că tînara Românie Mare se afla sub presiunea forțelor revizioniste și avea imperios nevoie de un sistem de alianțe, de un sprijin internațional în rezolvarea problemelor litigioase cu Ungaria, de o asigurare în fața expansionismului sovietic iar soluțiile propuse de Nicolae Titulescu erau într-adevăr soluții viabile însă nu putea accepta ca ele să vină din partea celui pe care îl considera un concurent direct la gloria, recunoașterea și prestigiul național pe care le considera cuvenite doar sieși.. Citind ampla documentație alcătuită de George G. Potra înțelegi limpede că orgoliul și partizanatul au reușit să întunece excepționale inteligențe (în rîndul denigratorilor lui Titulescu se aflau și Octavian Goga ori eminentul istoric Gheorghe Brătianu ) și să zădărnicească subtile operațiuni de politică externă care ar fi consolidat construcția internă și poziția externă a României. De altfel, volumul editat de domnul George G. Potra , demonstrează că metoda folosirii prezenței externe pentru scopuri interne și nu pentru o reală politică externă nu este o invenție a perioadei comuniste și nici o achiziție a democrației românești, fie ea și sui generis, ci o practică exercitată chiar din debutul nostru ca țară în răndul statelor care contează în Europa, adică imediat după semnarea Tratatului de la Trianon. Eroarea de apreciere că atingerea obiectivului este mai puțin importantă decît încununarea cu lauri a premianților de profesie este o constantă a vieții politice de alaltăieri și de azi. Probabil și a celei de mâine.

George G. Potra, cu o remarcabilă inteligență obiectivă , chiar și cu o nereprimată ironie , ne prezintă spectacolul unui politicianism păgubos pentru Țară, mecanismul folosirii politicii externe spre atingerea unor interese,uneori meschine și întotdeauna egoiste, din politica internă sau, și mai rău, a unor ambiții strict personale. Dar se mai vede ceva, se vede destul de limpede manifestarea unei mentalități provinciale, incapabile să înțeleagă noua poziție a României, noile interese ale Țării, ieșită din marea conflagrație însângerată, sărăcită, suferindă dar încununată cu o victorie istorică, Întregirea. Din păcate, marele savant nu are capacitatea să înțeleagă, sau nu vrea să înțeleagă, complicatul balet politic internațional pe care Nicolae Titulescu îl desfășura pentru a consolida statutul României. Istoria i-a dat dreptate diplomatului dar constatăm cu amărăciune că politicienii , sau cei mai mulți dintre ei, n-au învățat mare lucru din Istorie.

Volumul domnului George G. Potra este o probă de onestitate profesională și de curaj civic. Nu sunt simple cuvinte, ele spun în fapt că avem în fața ochilor proba veridică și necruțătoare că nu ne aflăm în faza maturității politice deoarece ceea ce s-a întîmplat, cu urmări nefaste pentru poporul român, se întîmplă din nou sau, se întîmplă în continuare.

Suntem datori domnului George G. Potra cu o lectură atentă și o meditație profundă și responsabilă asupra mesajului grav pe care domnia sa îl transmite direct și indirect bunului cititor.

Eugen Uricaru

 

Un mare savant: Nicolae Iorga

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un mare savant: Nicolae Iorga

Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, în ianuarie. Iar anul trecut, în 27 noiembrie, memoria colectivă a românilor a consemnat trecerea a 70 de ani de la asasinarea sa în pădurea Strejnicului, de către o „echipă a morţii”, într-un moment de rătăcire, de delir al istoriei româneşti. Prezenţa sa, după şapte decenii de la ucidere, devine tot mai obsesivă, fără ca lucrul acesta să fie perceput mai cu seamă de cei care se îngrijesc de detaliile formei prezenţei noastre în timp şi spaţiu.
Faptul că la 70 de ani de la uciderea autorului opera sa este, după toate aparenţele, o mare necunoscută, subiect, eventual, de delimitare doctrinară, nu este decît o  dovadă a superficialităţii şi luării în răspăr a geniului. În acest moment suntem dominaţi de eseism, preocupaţi de nodurile din papură şi doritori de spectacole demolatoare.
Nicolae Iorga a fost numit încă din prima tinereţe – a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi în numai doi ani de studiu, cu distincţia „magna cum laude” – “un adevărat fenomen”. La 24 de ani devine profesor titular la aceeaşi Universitate, iar peste alţi doi ani este ales Membru corespondent al Academiei Române, ca urmare a intensei activităţi de cercetare şi de publicare de documente esenţiale pentru istoria românilor, concretizată în peste 1000 de volume publicate în cursul vieţii, la care se adaugă mii şi mii de articole risipite în publicaţii de specialitate sau în ziarele vremii, în limba română, dar şi în limbi străine. Pe lîngă această activitate ştiinţifică,  personalitatea polihistorică a savantului consemnează opera literară, în primul rând din domeniul dramaturgiei, unde figuri istorice prind viaţă – Mihai Viteazul, Cantemir Bătrânul, Constantin Brâncoveanu, dar şi Cleopatra, Ovidiu sau Dante – dar nu lipsesc volumele de poezii sau de critică literară.
Fără nici o discuţie ar trebui menţionate cele două Case româneşti, destinate pregătirii viitorilor oameni de ştiinţă sau artişti români, una în Franţa şi cealaltă în Italia, la Veneţia. Aceste aşezăminte culturale şi de studiu ştiinţific au un corespondent intern, Academia de la Vălenii de Munte, un centru de iradiere culturală, cu tipografie, editură şi Universitate populară. Până în 1910, când devine Membru al Academiei Române, Iorga face multe călătorii în Transilvania, cercetează arhive, cunoaşte multiplele forme ale luptei naţionale a românilor din Ardeal pentru emancipare şi unitate naţională. Un fapt mai puţin comentat a fost şi iniţiativa sa de a organiza o amplă demonstraţie studenţească la Bucureşti, de îndată ce a fost numit profesor la Universitate, pentru… impunerea limbii române în Parlamentul României, cele mai multe dintre intervenţiile parlamentarilor făcându-se atunci în limba franceză.
Nicolae Iorga a fost un uriaş motor intelectual, care a animat cercetarea istorică, viaţa universitară, sentimentul naţional şi viaţa politică. Fără îndoială că viziunea sa conservatoare a fost considerată în epocă o piedică a progresului de cei care fie nu aveau răbdare să înţeleagă, fie nu puteau să înţeleagă sensul adevărat al conservatorismului său. Instinctul unic al Istoriei l-a făcut să militeze pentru unificarea provinciilor româneşti, chiar şi atunci când situaţia părea disperată, când România nu mai însemna decât un sfert de Moldovă, după ocuparea Bucureştilor de către trupele Puterilor Centrale, în războiul mondial. Tot acest unic instinct al mersului Istoriei l-a făcut să cerceteze faptele şi soarta românilor din Balcani, relaţiile lor cu celelalte neamuri ale Peninsulei Balcanice, l-a determinat să scrie, dar şi să acţioneze politic pentru responsabilitatea pe care o au daco-românii faţă de toate ramurile răzleţite ale poporului.
A fost contestat de multe ori, mai cu seamă în perioada imediat următoare primului război mondial. A îndurat suferinţa şi nu şi-a pierdut cumpătul, îmbărbătând pe cei disperaţi în faţa dezastrului militar şi uman din vremea războiului. Iorga a înţeles unde se află primejdia pentru poporul român şi s-a opus, cu fapta politică şi cuvântul scris, fascismului şi nazismului.
După atâţia ani de la sfârşitul său, un lucru e de necontestat – trecerea timpului – nu îl întunecă ci, dimpotrivă, îl limpezeşte. Este imens.
Eugen Uricaru