NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Dreptul la eternitatea românească

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Dreptul la eternitatea românească

Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat un text despre sentimentul național, mi s-a părut că se întâmplă ceva cu totul neașteptat dat fiind timpul în care trăim. De când am intrat în gazetărie, ca student la Filologia bucureșteană, în anul al IV-lea, adică în urmă cu aproape o jumătate de secol, am știut, copil de învățători de țară din Oltenia de nord, că sunt dator să scriu despre țara mea, despre durerile ei mari și bucuriile ei puține. Am făcut-o după câtă putere și pricepere am avut, am scris chiar cărți întregi despre acest sentiment. Și nu mi-a fost rușine niciodată să țin în casă un steag tricolor, nu ca pe un fetiș ori ca pe o fudulie de prost gust, ci ca pe un martor permanent al vieții mele. 

Nicolae Dan Fruntelata

Am călătorit prin lume, am fost în câteva țări mari și puternice ale planetei. Americanii nu fac paradă de patriotism, ei sunt patrioți, ei sunt mândri de țara lor, chiar și de greșelile pe care le-a făcut de-a lungul istoriei. Francezii sunt naționaliști, englezii, la fel, italienii au rămas niște partizani frenetici, ce să mai spun de irlandezi ori de sârbi? Sau de rușii care-și trimit miresele cu flori în ziua nunții, la monumentul-simbol al apărării Moscovei în Marele Război? Sau de chinezul, mare om de afaceri cu averea făcută în America, întors acasă, în sudul prosper al Chinei, care ne-a vorbit nouă, un grup de gazetari români, despre datoria tuturor chinezilor față de Marea Chină care e una singură pe lume? 

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Pentru că, sunt aproape convins pentru mulți oameni, mai ales tineri, din țara mea, sentimentul național nu mai face doi bani. Cei care clamează într-un cântec idiot: „Vrem o țară ca afară”, dar înăuntru nu prea fac nimic, mănâncă senin banii babacilor, urăsc școala, vor numai să primească fără să dea nimic în schimb. Cei care nu și-au pus niciodată întrebarea ce este, care este patria lor? Nu ca pe o întrebare demagogică, nu ca pe un pumn bătut în piept să vadă cei din jur, nu ca o declarație politică de paradă pe care o dă un politician la modă, ca un omagiu mimat, cu mâna la inimă, când se cântă imnul acela al deșteptării! 

Ci cu totul altfel, cum o simți tu, cum o știi tu, făcută din amintirile tale vii și din iubirile alor tăi.  

Scriam într-o carte mai veche despre patria mea mică și tristă.  

Patria mea mică și tristă este satul meu înfipt între dealurile Piemontului mehedințean și neagra câmpie a Dunării, lumea mea care m-a crescut, m-a iubit și apoi m-a vândut străinilor. Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu, ars de iubire și de lacrimi. Este Oltenia toată, Mica Valahie de sub Munții Mehedinților, la Izverna și Balta, de unde-au venit pandurii neamului meu, trecând spre Vâlcea ca spre un pridvor brâncovenesc bolnav de frumusețe, apoi spre Gorj, lama de cuțit a spiritului oltenesc, spre Mehedințiul de câmpie, spre Doljul fabulos care domnește între Jiu și Dunăre, apoi spre Romanați unde se întâlnește voievodal, niciodată supus, cu Valahia Mare. 

Iau trenul din gara de la Turnu Severin, pe vremea când era Drobeta, deși n-o chema așa, trec prin Strehaia, Filiași, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, ajung la București, soarele nostru de lângă Codrul Vlăsiei, orașul unde s-a făurit în parte România Mare, dar și pârleazul pe care l-a sărit ușor spiritul fanariot, gena trădării și a lenei, București, orașul pe care-l iubesc și-l blestem. Mă duc spre Dobrogea noastră, a jupanului Dobrotici, cu Bărăganul ca o eternitate a ierbii și a grâului sălbatic unde s-au oprit armatele perșilor, cu salba nebună a Mării Negre, Pontul Euxin râvnit de negustorii și corsarii greci, cu pădurea de la Letea, bântuită de mufloni, cu Delta, una dintre cele mai nebune forme de relief și de existență ale Europei. 

Urc spre Moldova, prin Brăila, poate cea mai pătimașă noapte a României, spre Galați, în sus, pe Siretul care vine dintr-un nord tainic, spre Bacău și Iași, mă închin la umbra unui mare rege al Evului Mediu românesc, Ștefan, Mușatinul de neam armân – Doamne, cum ai făcut ca neamul ăsta românesc să fie cel mai unit prin limbă, obiceiuri și credință și în vremile de azi să uite toate aceste temelii! Mă opresc în Moldova de Nord, acolo unde casele sunt albastre și luminoase, stau cu fruntea la pământ în Ipoteștii lui Eminescu Mihai, sinonimul perfect al sufletului românesc. În Bucovina, de unde se vede ca un vis rănit de moarte, Basarabia, pământul neamului meu și al istoriei mele, furat de țari și de președinți.  

Ca să trec în zori prin pasul Prislop, spre Maramureș, fortul de nord-vest al românismului adevărat, ținutul coconilor îmbrăcați ca pentru un ritual imperial, ținutul unde fiecare neam feudal era considerat un neam de voievozi. 

Dar, prietenii mei, vin în Transilvania, Țara dintre păduri care a păstrat în ea inima neamului românesc. De la Sarmisegetuza la Alba Iulia, de la umilințele unei națiuni majoritare care nu avea drepturi elementare și care și-a născut pe bărbații mari ai istoriei sale, pământul lui Barițiu, Bărnuțiu și mai ales, și mai adânc, Avram Iancu, moțul care a intrat în legendă, „No, haida!”, a spus el și așa a făcut. 

Să vă mai spun de Banat, să vă mai spun de această marcă de sud-vest a României, legată strâns de Mehedințiul meu de nord, dar și de Ardeal? 

Cam asta ar fi patria mea… 

Vă scriu dumneavoastră, compatrioții mei care mai vreți să vă simțiți acasă în interiorul acestui sentiment, chiar dacă trăiți și munciți departe de țară, plecați pentru o bucată de pâine, pentru un vis care se dovedește uneori doar deșertăciune. 

Un mare cărturar român și un mare cărturar mondial, pe numele lui Mircea Eliade (iată că am ajuns să trăim vremea când ne e aproape interzis să-i rostim numele celui mai mare istoric al religiilor) spunea: Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții pământului nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României… Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. 

Ne apropiem de împlinirea unui veac din acel decembrie 1918, unul dintre cele mai înalte momente ale istoriei noastre, ale „eternității românești”. Un veac în care am rămas de multe ori singuri în fața valurilor istoriei. Am plătit și plătim, așa cum știm noi, cu aur, cu grâu, cu sânge, uneori cu primejdia de a ne pierde identitatea națională. Aceasta e grija cea mare și datoria pe care trebuie s-o transmitem generațiilor ce vin. Dacă nu se va întâmpla așa, iar vom plăti scump și, Doamne ferește, poate definitiv. 

N-aș vrea niciodată ca versurile pe care le-am scris într-o clipă de tristețe adâncă, de disperare în fața mizeriilor unui prezent calp în care goana după avere, după putere coruptă, în care negarea marilor valori naționale a devenit aproape obișnuită, deci, n-aș vrea ca sentimentul care m-a încercat să devină adevăr: Eu nu pot spune: Noapte bună, România/ Oriunde te-ai afla!/ Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea. 

 
 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

Este Iancul supărat …

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Este Iancul supărat …

Multe cântece frumoase vin din istoria noastră şi ne cutreieră, şi ne cuminecă, şi ne colindă ori de câte ori ne e mai greu.

FruntelataIa ascultaţi cum sună versurile acestei doine minunate din Ardeal: Pe dealul Feleacului/ Trec carăle Iancului/ Nu trec cum trec carăle/ Strălucesc ca soarăle…/ Un car merge-mpiegecat/ Că mi-e Iancul supărat/ Pentr-un hoţ de împărat…”.

O istorie subliniată în puţine cuvinte.

Şi un sentiment de vină pentru noi, cei care uităm, cei care nu mai suntem capabili să cinstim, să ne cinstim eroii şi faptele lor.

E oare atât de vetust acest gând, atât de nemodern, e oare naţionalismul acesta al iubirii o pată atât de urâtă pe sufletul nostru candid şi dăruit poftelor şi intereselor de fiecare zi?

Ce e urât în gestul americanilor care şi-au pus în muzee pipa, pălăria, bastonul cu măciulie de aur, lavaliera lui Lincoln al lor, care şi-au sculptat în văile din Munţii Stâncoşi chipurile primilor preşedinţi, oamenii libertăţii americane? E oare urât că ridică steagul înstelat pe catargul de lângă casă, la toate micile şi marile sărbători din scurta istorie a SUA?

Coroana britanică a făcut locuri memoriale din toate casele în care s-a oprit, fie şi pentru puţin timp, marele Will, umilul actor Shakespeare, irlandezii au la Dublin, pe lângă muzee şi case memoriale, un pub din centrul oraşului, Pub-ul lui Joyce”, unde e o masă specială, înconjurată cu un cordon roşu, lângă care sunt, pe perete, desene ale scriitorului, pe masă, sub sticlă, alte desene semnate de mâna magicului autor al lui Ulysses.

Dar ruşii, slăviţi ori huliţi, care-şi cinstesc deopotrivă şi istoria bună şi istoria rea, şi pe ultimul Romanov, şi pe Ulianov, şi pe Stalin, dar gruzinii care păstrează la Gorâi o casă şi o statuie, „Maica Rusia”, mama lui Stalin, călăul Gruziei şi al tuturor popoarelor prigonite de marele imperiu?

Prin toată lumea aş putea umbla cu sentimentul că luminează acelaşi soare, aceeaşi credinţă în istoria care a născut şi a ţinut în picioare naţii şi destine şi care trebuie cinstită şi ocrotită şi povestită celor tineri.

Dar vreau să ajung la un popor anume care e lipit de sufletul meu şi care dă uneori, prin dregătorii săi, semne laşe de nesimţire, atunci când e vorba de clipele unei istorii care are nevoie să fie apărată.

„Organele”, auzi ce oficial şi pompos sună acest cuvânt, organele statului român, democrate până-n prăsele, devotate interesului naţional până-n prăsele, nu găsesc firfiricii necesari pentru a cumpăra manuscrisele lui Emil Cioran, mort la Paris, cel mai mare eseist francez, dar român curat din Răşinari, filosoful care, în preajma morţii, a uitat limba franceză şi vorbea doar în româna de-acasă. A trebuit să vină un urmaş al marelui folclorist oltean Brăiloiu, trăitor în Occident, să cumpere manuscrisele şi să le trimită Academiei Române. Guvernul României, Ministerul Culturii şi Cultelor, nici n-au participat la licitaţie.

Recent, urmaşii unui politician şi poet, adulat de unii, contestat de alţii, au scos la licitaţie steagul unei legiuni moţeşti a lui Avram Iancu, pentru că tatăl familiei a murit, pentru că soţia şi fratele lui au nevoie de un ban pentru a-şi ţine viaţa.

Steagul lui Avram IancuSteagul e un simbol suprem al luptei românilor din Ardeal, în furtuna anilor 1848, e o legătură cu un erou care şi-a dăruit viaţa neamului nostru urgisit şi lovit de vremuri. Steagul ridicat de bărbatul care s-a născut în 1824, la trei ani după ce murise spintecat, într-o fântână de lângă Goleşti, un alt erou unic al românilor, domnul Tudor Vladimirescu.

Avram Iancu era nepot al lui Horea, revoluţionarul ciudat, proscrisul, dar şi prinţul răscoalei ţărăneşti din Ardeal, Tudor Vladimirescu îl cunoscuse pe Horea la un târg din Ardeal. Între marii noştri eroi există o legătură secretă pe care a orânduit-o, poate, Dumnezeul românilor. Steagul care i-a adunat pe moţi şi în jurul lor pe toţi românii, pentru un ceas de istorie care s-a petrecut pe Câmpia Libertăţilor noastre vechi. Discursul lui Avram Iancu, cel mai scurt discurs politic din istorie: „No, haida!”, a zis Crăişorul moţilor şi oamenii l-au urmat până la capăt.

E important steagul lui Avram Iancu? Cred eu, poate nu numai eu, că este extrem de important pentru memoria unui Ardeal scos la mezat şi astăzi de politicieni şi revizionişti.

Bogat este podişul, bogat în aur, în păduri, în metale rare, în râuri puternice şi în câmpii mănoase, în vii, în munţi frumoşi ca nişte diademe de prinţi. Râvnit e podişul de popoare venite de departe, de imperii născute aproape, dar noi aici am fost, şi-om fi cât ne-or păzi simbolurile noastre vechi, printre care este şi acest steag al moţilor liberi din Apusenii vechilor aurari daci.

Prietenul meu bun, plecat în altă lume, poetul Mircea Micu, autor al unei piese de teatru şi al unei cărţi despre Craiul Moţilor, îmi povestea întâmplarea simbolică a unei călătorii în Apuseni, când, întrebându-l pe un copil de ţăran: „Tu ştii cine e preşedintele României?”, acela i-a răspuns firesc: „Avram Iancu, domnule!”.

Avram IancuAvram Iancu, domnilor, eroul care a murit pe prispa casei unui ţăran din Apuseni, a fost îngropat la Ţebea, aproape de gorunul unchiului său, Horea, care a lăsat un steag de luptă pe care organele statului nostru democrat, tehnocrat şi intelectual până-n prăsele, n-au avut bani să-l cumpere. Nici n-a participat la licitaţie Ministerul Culturii. A participat Primăria din comuna Horea, ce bani are o primărie comunală, l-a luat un domn sas, prieten, se pare, cu preşedintele nostru actual, fie lăudat, care îl va prezenta, să nu vă miraţi, aşa e în Românica!, în următoarea campanie electorală pentru alegerile de primar al Capitalei!

Ba chiar citesc pe internetul cel atoateştiutor că ar fi posibil ca steagul legiunii moţeşti a lui Avram Iancu să fie plimbat la vară în Oraşul-Lumină, la Paris, cu ocazia meciurilor de fotbal ale naţionalei României! Că tot n-avem noi un centru-înaintaş de calitate, aşa că poate-i face treaba duhul lui Iancu. Mă întreb dacă n-ar fi mai util steagul lui Burebista, cel cu cap de lup, că acela-i poate speria mai abitir pe adversari?!?

Mă obsedează versul parcă profetic al lui Romulus Vulpescu: De câte ori pe zi ne batem joc?”.

Doamne, încurcate şi necunoscute sunt căile Tale!

Hai să închei această amară petrecere printre cuvintele şi sentimentele unui om pentru care istoria este uneori mai mult decât viaţa, cu o lozincă modernă până-n pânzele albe:

Cu Avram Iancu în frunte/ Vom avea victorii multe!”.

Aferim!

 

Nicolae Dan Fruntelată