NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

NATO: o nouă abordare strategică

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on NATO: o nouă abordare strategică
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape 150 de ani, a fost absolvită de confruntări și conflagrații acute, nefiind implicată masiv nici în cele două Războaie Mondiale și nici în „războiul rece”, marile răsturnări și încercări de restabilire a echilibrului de forțe în zonă și în lume au prins în turbulența lor întregul spațiu pontic. Așa cum, în urmă cu mii de ani, Mediterana s-a revărsat peste soclul natural al Marii Negre, înglobând-o în ceea ce un autor latin numea „Marea cea Mare a Mediteranei”, după 1990, Atlanticul s-a revărsat în bazinul pontic, dar nu pentru a-l occidentaliza, cum susține un politolog vest-european, ci pentru a-i da o nouă configurație, prin abolirea dominației absolute a condominiumului ruso-turc și asanarea teatrului de confruntare între „Noul Est” și „Noul Vest”. 

Exerciții ale NATO la Marea Neagră

Înfățișarea pontică a momentului e mozaicată – în vest și sud euro-atlantică, incluzând România, Bulgaria și Turcia ca state membre ale NATO, în nord cu țărmul împărțit, incert, între Ucraina și Rusia, care prin realipirea Crimeii deține încă peste 1.000 km de țărm, iar în est state post-sovietice. Un coeficient substanțial de instabilitate și insecuritate furnizează cele cinci conflicte nu atât înghețate, cât mereu în măsură să reizbucnească în regiunea extinsă a Marii Negre: Transnistria, Ossetia, Abhazia, Nagorno Karabah și Donbass. În plus, în spațiul terestru, maritim și aerian s-au intensificat activitățile militare ale statelor riverane și aliaților lor și se produc concentrări masive de trupe și armament din cel mai modern. În sfârșit, tensiunea în zonă sporește prin reizbucnirea conflictului cronic dintre Turcia și Grecia (ambele state membre ale NATO), care, deși are ca front principal de înfruntare Mediterana de Est, exercită un impact direct și asupra zonei de sud a arealului pontic, inclusiv prin afectarea coeziunii interne a Alianței.

Antrenamente militare terestre al Alianței Nord-Atlantice la țărmul Mării Negre

Prin toate aceste focare de încordare (la care se adaugă războiul din Ucraina și turbulențele din Siria, ca și situația tensionată din estul Mediteraniei, unde se înfruntă Turcia de o parte, Grecia, Ciprul și Israelul, sprijinite de Franța, de cealaltă parte, regiunea Mării Negre a devenit zona conflictuală cea mai agitată de pe continentul european. Pontos Euxeinos – Marea Primitoare din vechime – și-a pierdut înțelesul toponimic originar pentru a prelua titlul deloc de invidiat de zona cea mai instabilă și mai periculoasă pentru pacea și securitatea continentului. Iar odată cu această prioritate nefericită, nici despre Marea Neagră ca vecinul cel mai bun al României nu se mai poate vorbi. 


Marea Neagră a devenit un spațiu de confruntare cu o întindere de aproximativ 450.000 km pătrați, iar prin realipirea Crimeii la Rusia, Marea de Azov a devenit practic, pe 30.000 km pătrați, „lac rusesc”. Modernizarea infrastructurilor și înzestrării militare ale Rusiei în nordul Marii Negre transformă acest areal într-un „bastion strategic de sud” al Federației Ruse, menit să stăvilească înaintarea și influența occidentală în Estul continentului, în apropierea frontierelor Rusiei și în vecinătatea să imediată. Cooptarea României și Bulgariei în NATO, ca și realipirea Crimeii la Rusia au apropiat în mod critic structurile politico-militare ale Alianței atlantice și Rusiei. Cu referire la prezența tot mai masivă a flotelor statelor NATO în Marea Neagră, ministrul rus al Apărării, Seghei Soigu, declara, la 5 septembrie 2020: „Se află aici flote și vase ale unor state care nu sunt riverane. Noi urmărim mișcările lor. Ce fac ele aici? În mod firesc, noi facem totul pentru a preveni orice amenințare pentru țara noastră”. Declarația demnitarului rus este replică la anunțul secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, care declara Marea Neagră drept „regiune strategică”, în care prezența Alianței se va consolida. 

Unitate de informații în România, pentru susținerea trupelor NATO de la Marea Neagră

Într-un context euroatlantic mai larg, SUA au anunţat retragerea a 25% din efectivele sale militare din Germania, dintre care o parte vor fi amplasate în Italia, iar alta va staţiona prin rotaţie şi în România, dar această repoziţionare, a dat asigurări Washingtonul, nu va diminua amprenta militară americană în regiunea Marii Negre, ci, dimpotrivă, va consolida forţa de acţiune a NATO. 


Așadar, Marea Neagră – „bastion strategic” pentru Rusia, „regiune strategică” pentru NATO. Analistul rus Andrei Zagorski, de la Institutul Primakov, de la Moscova, constată: „În afară de posibilitatea, admisă, de escaladare a ostilităților în estul Ucrainei sau în jurul Crimeii și Mării Azov, principala preocupare a Rusiei se referă la perspectiva creșterii ulterioare a prezenței militare și a activităților NATO și, în special, a SUA în Marea Neagră. Ambele ar putea duce la continuarea militarizării regiunii și la creșterea riscurilor de confruntare directă cu Alianța”. Și conchidea: „Marea Neagră este văzută ca fiind cea mai periculoasă zonă, în comparație cu, de exemplu, Marea Baltică sau Arctica”.

Și generalul (r) american Phillip Breedlove, fost comandant suprem al NATO în Europa, consideră zona Mării Negre și de zona de nord a Europei – zona arctică – ca fiind „noi puncte fierbinți”, dar „abilitățile noastre la Marea Neagră nu sunt adecvate nevoilor”. Un alt general (r) american, Ben Hodges, fost comandant al Forţelor terestre americane în Europa, adaugă: „Este necesară o discuţie în cadrul Alianţei, care să ducă la formarea unei idei clare că regiunea Mării Negre este la fel de importantă pentru securitatea europeană ca Marea Baltică. Cred că regiunea Mării Negre va fi, cel mai probabil, viitorul teatru de conflict”, încheia Hodges, cu o apreciere oarecum hazardată, dar deloc nesemnificativă.

Exerciții militare de anvergură ale trupelor NATO în regiunea Mării Negre

Într-un studiu elaborat pentru NATO și intitulat „Un flanc, o amenințare, o singură prezență: o strategie pentru flancul estic al NATO”, autorii (generalul Ben Hodges, colonelul Janusz Bugajski, politologii Ray Wojcik și Carsten Schmiedl) oferă recomandări substanțiale și practice pentru orientarea globală a strategiei flancului estic, care se întinde din Arctica până în Caucaz și include zonele Mării Baltice și Mării Negre. „Este cel mai lung și poate cel mai vulnerabil sector al Alianței și este expus zilnic la sondaje militare, subversiune, dezinformare, atacuri cibernetice și presiune diplomatică și economică excesivă”, constată studiul. După declanșarea crizei din Ucraina și anexarea Crimeii în 2014, Alianța a acordat prioritate regiunii Mării Baltice. „Această abordare la nivel de capacități de descurajare a creat un grad de incoerență de-a lungul flancului de est, expunând NATO”, avertizează studiul. Alianța are nevoie de o strategie coerentă în regiunile Mării Baltice și Mării Negre, cu un echilibru de capabilități care să prezinte un front unitar. În acest scop, NATO trebuie să ridice nivelul de prioritate a regiunii Mării Negre. În consecință, NATO ar trebui să elaboreze un plan de răspuns gradual, similar cu cel realizat în regiunea Mării Baltice și să adopte o evaluare regională comună pentru flancul estic. Logistica și capabilitățile trebuie consolidate atât în zona Mării Baltice, cât și în Marea Neagră, pentru a reduce lacunele și îmbinările de pe flancul estic. NATO trebuie să realizeze un consens cu privire la amenințările percepute de atacurile aeriene și de rachete și să integreze pe deplin diverse capacități de apărare a flancului estic și de apărare. Statele Unite și NATO, recomandă studiul, trebuie să se coordoneze mai eficient în regiunea Mării Baltice și să dezvolte capacități mai mari de informații, supraveghere și recunoaștere maritimă în regiunea Mării Negre. De asemenea, se arată în lucrare, „NATO trebuie să consolideze România – centrul regional de gravitate al Alianței – prin îmbunătățirea infrastructurii sale rutiere și feroviare și accelerarea finalizării capacităților regionale de comandă și control”. Apreciind că de-a lungul flancului estic al NATO se află „cei mai vulnerabili membri ai Alianței”, cercetarea subliniază că „Alianța trebuie să îndepărteze orice asimetrie din poziția să flancului estic și să se pregătească pentru răspunsuri politice și militare rapide”.


Consolidarea în plan strategic a flancului estic, așadar și în zona Marii Negre, trebuie însoțită, însă, de eforturi și inițiative politico-diplomatice îndreptate spre înlăturarea neîncrederii și suspiciunii în relațiile dintre statele zonei, inclusiv celelalte state aliate, prin dialog și măsuri de întărire a încrederii și securității în interfața geostrategică dintre NATO și frontierele vestice ale Rusiei. Un climat stabil și sigur în zona Marii Negre nu poate fi instaurat decât în contextul larg al relațiilor dintre Alianța atlantică și Federația Rusă, ținând seama de interesele de securitate ale tuturor statelor din spațiul extins al Marii Negre. 


Corneliu Vlad

Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Reevaluări şi reaşezări în spaţiul euroatlantic

În ciuda călătoriei geopolitice comune, evoluțiile mondiale din anul 2019 confirmă faptul că între Uniunea Europeană și SUA există divergențe.

Summitul NATO de la Londra (2019)

Cea mai spectaculoasă şi mai recentă confirmare a fost decizia SUA de a aplica sancţiuni severe companiilor europene care participă la construirea magistralei de gaze naturale Nord Stream 2, iar exemplul cel mai de greutate în materie a fost Summitul NATO de la Londra, unde, în anul festiv al împlinirii a şapte decenii de la naşterea Alianţei, divergențele interatlantice au putut fi estompate cu greu, căci tendinţele centrifuge ale liderilor SUA, Franţei şi Turciei au fost moderate cu mare dificultate, chiar dacă doar provizoriu. Abordările şi acţiunile divergente pe cele două ţărmuri ale Atlanticului apar în cele mai diferite domenii, căci – observă că idee generală comentatorii occidentali – SUA merg pe forţă, iar Europa preferă diplomaţia.

În 2019, arealul euroatlantic s-a confruntat că câteva vârfuri de sarcină intens solicitante. Rememorând cronologic, preambulul s-a consumat în februarie, la conferinţa pentru securitate de la Munchen. Cancelarul Angela Merkel a denunţat „riscurile şi incoerentele politicii americane”, iar vicepeședintele american Mike Pence a criticat din nou statele europene că nu-şi sporesc contribuţia la bugetul NATO. Iar presa a fost mult mai directă în exprimare.

„Pilonul” euroatlantic: președintele Franței, E. Macron, cancelarul Germaniei, A. Merkel, președintele SUA, D. Trump

Summitul anual NATO de la Londra a avut ca uvertură de răsunet o afirmație-diagnostic stupefiantă a preşedintelui francez Macron, în interviul pentru „The Economist”, din 7 noiembrie: NATO e „în moarte clinică”. Şi Turcia, statul din NATO cu cea mai numeroasă forţa militară a Alianţei după SUA, a devenit, prin acţiunile sale din ultima vreme, un partener dificil: achiziţionează arnament de la Rusia, întreprinde măsuri unilaterale în Siria, se implică tot mai direct în Libia, iar la Londra a ameninţat că dacă poziţia sa în problema kurdă nu este luată în seamă de Alianţă, se va opune oricăror iniţiative de întărire a flancului estic al NATO, unde este actor inconturnabil.

În sfârşit, şi Germania a venit la Summit cu o iniţiativă care risca să adâncească clivajul interatlantic, căci, la 2 decembrie, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunţa intenţia de creare a unei Comisii europene geopolitice, care va trebui să stabilească „puterea sa de decizie în toate domeniile privind apărarea”. Altfel, o susţinea generalul (r) francez Francis Briquement, Europa nu va putea fi „putere mondială”. Oricum, Summitul de la Londra, care s-ar fi cuvenit să fie unul jubiliar, a reuşit, prin prestidigitaţii diplomatice, să nu derapeze într-o arenă de dispute deschise şi ascuţite şi a reuşit să se încheie cu un document comun, chiar dacă acesta s-a limitat a rememora consacratele litanii proatlantice.

Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice

Replici prompte după Summitul de la Londra nu au întârziat să apară. SUA au decis să-şi reducă aportul la bugetul de apărare al Alianţei, fără a-şi consulta partenerii şi a anunţat că „nu va sprijini acţiunile militare ale Franţei în nordul Africii”. Şeful Pentagonului, Mark Esper, a explicat că Washingtonul doreşte reevaluarea dispozitivului american din întreaga lume, pentru a se putea concentra pe priorităţi, respectiv China şi Rusia.

La un secol după faimosul şi pretimpuriul semnal de alarmă tras de Oswald Spengler prin „Declinul Occidentului”, arealul eurotlantic şi NATO, principalul său construct-garant al păcii şi securităţii, cunosc un proces de frământări, redefinire şi reaşezare, ceea ce implică, pe lângă căutări şi experimente, o vastă panoplie de divergențe şi dispute, de contradicţii şi confruntări, care nu echivalează însă cu colapsul Occidentului, ci cu provocări de anvergură planetară, geopolitice şi geoeconomice.

Oricum, după lumea bipolară a „războiului rece” şi cea (tranzitorie) unipolară, la orizontul secolului XXI se conturează tot mai distinct o lume a multipolarității centrelor de putere mondială.

 

Corneliu Vlad

 

 

Contribuţia Armatei Române

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Contribuţia Armatei Române

Continuitate şi consecvenţă

Forţele americane au găsit în România aliaţi de nădejde. România a fost un partener serios şi ferm din prima zi. Naţiunile din NATO nu sunt singure. Vreau să mulţumesc colegilor din România că sunt alături de noi” (Joe Biden, vicepreşedinte al Statelor Unite ale Americii)

10 ani alături de NATO

Militari la Deveselu

Militari la Deveselu

România a împlinit 10 ani de când a devenit stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice, după o primă tentativă nereuşită, în 1997. Depunerea instrumentului de ratificare la Washington, la 29 martie 2004, a adus României garanţia că va fi apărată de aliaţii din cadrul NATO în cazul unui conflict militar, dar şi angajamentul ţării noastre de a lupta în cadrul misiunilor NATO pentru apărarea altor state. Anul 2004 a marcat integrarea în NATO a şapte state: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. Aderarea la NATO înseamnă asigurarea celor mai puternice garanţii de securitate din istoria contemporană a României şi faptul că România este parte a celei mai puternice organizaţii politico-militare din istoria contemporană. Ca stat membru al Alianţei Nord-Atlantice, România participă, din anul 2004, la misiuni şi operaţiuni NATO, contribuind astfel la promovarea, consolidarea şi menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi globale. În 10 ani de NATO, 40.000 de militari români au luat parte la misiunile NATO în diverse teatre de operaţiuni. Aniversarea primului deceniu ca membru NATO a găsit România la graniţa conflictului ruso-ucrainean, ce ameninţă stabilitatea şi securitatea regiunii, dar şi în postura de a găzdui, la baza de la Deveselu, interceptori anti-rachetă, element important al arhitecturii sistemului de apărare antirachetă dezvoltat de NATO în Europa.

Activitatea desfăşurată de Armată română este apreciată în cele mai înalte foruri ale NATO. Preţul acestor participări se măsoară nu doar în resursele materiale alocate, cât mai ales în sacrificiile militarilor români: 26 de eroi căzuţi la datorie sub drapelul patriei şi peste 140 de eroi răniţi şi invalizi, potrivit ministrului Apărării. Iar costurile misiunilor internaţionale ale Armatei române în aceşti ani sunt estimate în jurul unui miliard de euro, în condiţiile în care bugetul Ministerului Apărării Naţionale a fost mai mereu condiţionat de economie. Anul acesta, MApN primeşte 1,42% din PIB, faţă de 2%, cât ar fi fost necesar conform standardelor NATO.

Exerciţii militare comune româno-americane

Exerciţii militare comune româno-americane

Cronicile militare consemnează faptul că prima şi cea mai importantă misiune la care a participat România ca membru NATO este cea din Afganistan. România a trimis până acum în Afganistan peste 24.000 de militari. Alţi aproape 10.000 de militari români au fost mobilizaţi între anii 2003 şi 2009 pentru menţinerea păcii în Irak, iar pentru misiunile din Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo – câteva sute. Trupele româneşti sunt încă prezente în Afganistan şi în Kosovo. România are peste 1.300 de militari pe aceste fronturi, cei mai mulţi dintre ei în Afganistan. Se apreciază şi faptul că militari americani şi ai altor ţări NATO se antrenează în poligoanele puse la dispoziţie de România, cum ar fi Baza de la Mihail Kogălniceanu, care serveşte drept punct de trecere pentru militarii americani care se retrag din Afganistan.

Cât priveşte Baza de la Deveselu, aceasta va găzdui interceptori anti-rachetă, o componentă a scutului american care include facilităţi în Turcia, Polonia sau Marea Mediterană. Baza din judeţul Olt va deveni operaţională, potrivit calendarului agreat, în 2015. România a acceptat instalarea pe teritoriul său a acestei baze, în cadrul scutului american antirachetă în Europa, în septembrie 2011. Statele Unite au alocat, în bugetul pe 2014, 80 de milioane de dolari pentru construcţiile militare de la baza Deveselu. Potrivit ministrului Apărării, Mircea Duşa, statul român are misiunea de a realiza lucrări de amenajare, iar partenerii americani de dotare a bazei, care trebuie să fie operaţională de anul viitor. De asemeni, se cunoaşte că România a dat Alianţei Nord-Atlantice şi un adjunct al secretarului general, în persoana diplomatului Sorin Ducaru, iar purtătorul de cuvânt al NATO, Oana Lungescu, s-a născut în România.

Un moment important l-a reprezentat Summit-ul NATO de la Bucureşti, în perioada 2-4 aprilie 2008. Reuniunea la nivel înalt a NATO a dezbătut teme semnificative, precum extinderea Alianţei, relaţiile sale cu Federaţia Rusă şi misiunea din Afganistan. S-au aflat la Bucureşti pentru a lua parte la lucrările Consiliului Nord-Atlantic 3.000 de oficiali din 49 de ţări. Printre aceştia s-au numărat preşedintele american George W. Bush, cancelarul german Angela Merkel, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, premierul britanic Gordon Brown, preşedintele Comisiei Europene José Manuel Duaro Barroso, preşedintele rus Vladimir Putin, liderul ucrainean Viktor Iuşcenko, premierul italian Romano Prodi, premierul spaniol Jose Rodriguez Zapatero, secretarul general al ONU, Ban-Ki moon.

Participare la misiuni în anul 2014

Exerciţii militare comune româno-americane

Exerciţii militare comune româno-americane

România îşi continuă şi în acest an participarea la operaţiuni de apărare colectivă şi promovare a stabilităţii regionale şi globale, respectându-şi obligaţiile de stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice.

Planul de întrebuinţare a forţelor armate ale României care se trimit în misiuni şi operaţiuni în afara teritoriului statului român în anul 2014, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) prevede că Armata României realizează două misiuni esenţiale: apărarea României şi, respectiv, apărarea aliaţilor săi prin participarea la operaţii de apărare colectivă şi promovarea stabilităţii regionale şi globale. Efortul principal îl constituie, în continuare susţinerea operaţiei „Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate” (ISAF) din Afganistan şi menţinerea angajării în teatrul de operaţiuni din Balcani.

În anul 2014, Armata României dislocă la misiuni şi operaţiuni din afara teritoriului statului român un număr de 1.311 militari. Comparativ cu anul 2013, numărul acestor forţe este diminuat cu 725 de militari. În ceea ce priveşte Ministerul Afacerilor Interne, forţele care vor participa în anul 2014 la misiuni sub egidele NATO, Uniunii Europene, OSCE şi ONU vor fi de 791 de militari şi poliţişti. Faţă de anul 2013, numărul acestora este mai mare cu 301 persoane.

Contribuţia Armatei Române

Misiunea Crucişătorului USS Monterey , este de a intări cooperarea şi interoperabilitatea cu ţările partenere SUA din zona Mării Negre. 

Misiunea Crucişătorului USS Monterey , este de a intări cooperarea şi interoperabilitatea cu ţările partenere SUA din zona Mării Negre.

România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie, format din 405 militari provenind din Batalionul 26 infanterie „Neagoe Basarab”, sub comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF). Aceasta a reprezentat prima acţiune de luptă a Armatei Române în afara frontierelor naţionale după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) reprezintă prioritatea operaţională cea mai importantă a NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune aliată din istoria Alianţei Nord-Atlantice. A fost lansată în 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a reprezentat o forţă multinaţională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul şi a împrejurimilor sale. După preluarea de către NATO a operaţiei ISAF, în 2003, România şi-a sporit gradual contribuţia la efortul Alianţei, în paralel cu continuarea participării la operaţia „Enduring Freedom”, condusă de SUA

logo_10_ani_natoŢara noastră este unul dintre contributorii importanţi la ISAF. Participarea României la ISAF este fundamentată prin Hotărârea nr. 38, din 21 decembrie 2001, a Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele, finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare.

În prezent, militari români contribuie la realizarea obiectivelor NATO în Afganistan, de sprijinire a extinderii şi exercitării autorităţii guvernului afgan pe tot teritoriul ţării şi de furnizare a climatului de securitate necesar pentru activităţile de stabilizare şi reconstrucţie. De asemeni, ţara noastră contribuie la instruirea armatei afgane, în vederea conferirii afganilor abilitatea de a-şi apăra singuri propria ţară, în scopul creării unei stabilităţi durabile în Afganistan. Procesul de tranziţie, care vizează preluarea în întregime de către autorităţile de la Kabul a responsabilităţilor pentru asigurarea securităţii ţării, se desfăşoară gradual, până la sfârşitul anului 2014, când misiunea ISAF se va încheia, potrivit deciziilor luate la Summit-ul de la Chicago.

În cei peste 10 ani de prezenţă a unor trupe româneşti în teatrele de operaţiuni şi-au pierdut viaţa 26 de militari, alţi peste 140 fiind răniţi.

România în UE – După 7 ani …

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on România în UE – După 7 ani …

La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state din centrul şi estul Europei, România a devenit membru NATO, şi 7 ani de când România şi Bulgaria au devenit state membre al Uniunii Europene, cu drepturi aproape depline. Ambele ţări erau monitorizate în privinţa funcţionării justiţiei şi încă supuse unor restricţii de circulaţie a mâinii de lucru în câteva state europene. De asemeni, nici una dintre ele nu intra nici în zona euro şi nici în Spaţiul Schengen – care, formal, nu este direct legat de UE, dar este reprezentat majoritar de state membre ale Uniunii – dar ambele îşi luau obligaţia de a adera la aceste două acorduri în termene previzibile. Restricţiile de circulaţie a mâinii de lucru vor înceta la începutul anului următor, dar soarta mecanismului de monitorizare a justiţiei e mai puţin certă. De asemeni, nici una dintre cele două ţări nu pare a avea acces prea curând la Spaţiul Schengen. Intrarea în zona euro a devenit cu mult mai complicată din cauza crizei globale, în condiţiile în care această criză a pus chiar problema – teoretic şi fără perspective reale, dar cel puţin la nivel retoric – renunţării la euro.

1

Studenţii români beneficiază de Programul european Erasmus

Toate acestea sunt, însă, elemente de detaliu, a căror importanţă nu are a fi nici subestimată, dar nici subliniată în exces. România este de 7 ani membru UE şi această schimbare majoră de statut politic rămâne, alături de calitatea de membru NATO, dobândită integral în 2004, o cotitură esenţială în istoria naţională şi un mare proiect politic – cel al integrării europene şi euro-atlantice – pe care cetăţenii României l-au realizat după 150 de ani de strădanii, de sacrificii şi de speranţe. Alături de Marea Unire – celălalt priect major pe care generaţiile succesive şi l-au transmis din etapă în etapă – aderarea la NATO şi acceptarea ca membru UE au încheiat cu succes o vastă etapă istorică şi au deschis perspective cu totul noi de dezvoltare politică, economică şi de civilizaţie pentru poporul român.

La 7 ani de la aceste evenimente istorice, putem evalua cu destulă seriozitate efectele pe termen scurt şi mediu ale acestei însemnate etape de integrare europeană. Este o certitudine faptul că un mare număr de cetăţeni români au beneficiat şi continuă să beneficieze direct de efectele aderării: de la fermierii care au obţinut finanţări europene – poate nu în proporţia aşteptată, dar totuşi, dintre programele de finanţare, cele adresate fermierilor au fost cele mai numeroase ca pondere naţională – la tinerii doctori în diferite ramuri ale ştiinţelor, care au putut studia, graţie proiectelor de perfecţionare a resurselor umane, în mari universităţi şi biblioteci din Europa şi au obţinut titluri ştiinţifice în ritm acelerat. Deocamdată, blocajul la care au fost supuse angajările din pricina programelor de austeritate creează o perspectivă cu totul nedorită – şi chiar paradoxală – a unor tineri şomeri cu diplomă de doctor în ştiinţe.

Nu voi insista asupra acestor beneficii, la care, desigur, trebuie să adăugăm multe altele, ţinând de libera circulaţie în interiorul Uniunii, de reprezentarea în organismele UE, de la comisari la înalţi funcţionari europeni şi mai ales la parlamentari europeni. Acest din urmă aspect impune, de altfel, o analiză de sine stătătoare, mai ales în perspectiva apropiată a unor noi alegeri în Parlamentul European.

2

Subvenţiile europene au creat noi orizonturi fermierilor români

După opinia mea, o lacună importantă în procesul de asumare a identităţii europene, pe care nu părem prea grăbiţi în a-l parcurge, o reprezintă absenţa unei ample dezbateri. Şi aici nu e vorba doar de cetăţenii obişnuiţi, ci şi de o proporţie semnificativă dintre decidenţi, atât la nivelul politicului – unde retorica apartenenţei la Uniune nu poate acoperi mereu absenţa unor valori europene internalizate care să se traducă în concepţii, principii şi atitudini politice – cât şi la cel al administraţiei publice centrale şi locale, unde principii europene fundamentale – subsidiaritatea sau ideea că administraţia este în slujba cetăţeanului, nu invers – par adesea de neconceput.

Vizibil cotidian, în exerciţiul curent al atribuţiilor sale, deficitul de „europenitate” al administraţiei noastre a generat, la nivel naţional, rateuri succesive în necesara operaţie de descentralizare şi mai ales în ipostaza, devenită imperativă, a regionalizării. Legea funcţionarului public, în fine votată în 2000, ar fi trebuit să pună bazele profesionalizării unei birocraţii moderne şi eficiente, asigurându-i stabilitatea şi progresul în carieră, independent de fluctuaţiile opţiunilor politice. Din nefericire, lucrurile nu au evoluat deloc în această direcţie. Povara unei birocraţii al cărei grad de politizare este invers proporţional cu gradul ei de competenţă apasă tot mai mult asupra administraţiei centrale şi locale.

3

Cetăţenii români lucrează liber în interiorul UE

Necesitatea descentralizării, crucială începând cu Proclamaţia de la Timişoara, e departe de a fi dintre cele mai simple. Este drept că în anii 1996-2000 s-au făcut unele progrese, cum ar fi de exemplu Legea bugetelor locale, prin care administraţiile locale, alese liber începând din 1992, dobândeau în fine şi resursele materiale necesare acţiunii lor; tot atunci au fost legiferate progrese importante în descentralizare şi drepturi esenţiale ale minorităţilor în administrarea propriei comunităţi. După 2000, însă, tocmai aceste progrese au generat fenomenul „baronilor locali” – profitori prin diferite mijloace ai puterii sporite a elitelor locale.

O experienţă interesantă şi în mare măsură pozitivă – dar, din păcate, căzută în desuetudine – a fost cea a euro-regiunilor transfrontaliere din vestul României, care au dus la cooperarea fructuoasă a unor departamente şi judeţe din Ungaria, România şi chiar Serbia. S-a încercat extinderea acelui model şi la cooperarea pe plan local cu Ucraina şi Republica Moldova, dar s-a întâmpinat o rezistenţă compactă a autorităţilor locale din cele două ţări vecine, mult mai refractare la temele cooperării decât administraţia din România.

Dosarul regiunilor e încă deschis: în 1997-1998 s-au înfiinţat 8 regiuni de dezvoltare, dar, lipsite de capacitate administrativă, ele nu sunt suficient de funcţionale, mai ales în condiţiile integrării în UE. În acest cadru, în care competiţia pentru fondurile structurale se dă între regiuni, coaliţiile de judeţe sunt mult prea conjuncturale pentru a avea vreo şansă în faţa unor regiuni cu tradiţie, ca Lombardia sau Bavaria, pentru a da doar două exemple. Valorificarea tradiţiilor istorice de solidaritate, care ar putea da consistenţă procesului, suscită temeri, nu lipsite de un oarecare temei, legate de revendicările de autonomie ale vechilor ţinuturi secuieşti.

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Poate că ar fi necesar să regândim complet identitatea însăşi a României ca membră a Uniunii Europene: fără complexe de inferioritate, fără vanitate arogantă, trebuie să construim o viziune strategică a României europene, atât în administraţia publică la toate nivelurile, cât şi în politică, fie ea internă sau internaţională. Conjunctura europeană a unei atari redefiniri nu e dintre cele mai favorabile, căci, aşa cum au dovedit-o complexele evenimente din ultimii ani, efectele crizei globale asupra statelor membre ale UE şi asupra Uniunii în ansamblul ei generează o stare de fapt care pare uneori să limiteze progresele politice obţinute după Tratatul de la Maastricht.

Criza politică din România, rezolvată în 2012 cu mijloace strict constituţionale, pe care procese electorale succesive le-au confirmat pe deplin, a evidenţiat faptul că, dincolo de deficienţe în diferite direcţii, unele semnalate chiar în aceste pagini, construcţia democratică din ţara noastră este solidă şi rezilientă.

Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicităţii dintre lumea marilor companii şi a marii finanţe cu diferite oligarhii locale, criza politică din România a depăşit cu mult graniţele ţării şi nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puţin vizibile în însăşi temelia construcţiei europene. Un beneficiu important al acestui complex de împrejurări ar putea fi tocmai acela de a evidenţia aceste puncte de tensiune şi de a înlesni o lucidă corecţie, care să aşeze pe un nou plan nu doar România europeană, ci şi Europa însăşi.

Prof. dr. Zoe Petre