NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Naţionalismul şi populismul, în ascensiune

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Naţionalismul şi populismul, în ascensiune
Naţionalismul s-a manifestat, cu pregnanţă, în momente dominate de inegalitaţi sociale, de disfuncţionalităţi economice şi, nedorit, de anomalii culturale. În Balcani, această situaţie şi-a găsit o altă formă de exprimare după căderea comunismului. Instinctul natural de supravieţuire, existent de mult în sânul fiecărei etnii, şi-a dezvăluit frustările, care au devenit tensiuni. Mişcarea naţionalistă avea la bază şi locul poziţiei sociale pe care îl ocupă comunitatea, sădind sentimentul frustrării şi nevoia de a conduce. Conflictul iugoslav a adus pe scena socială o nouă formă pentru etalarea naţionalismului şi a populismului în spaţiul balcanic.

În Parlamentul Macedoniei

 „Brexit” şi noua Administraţie din SUA au deschis o poartă nouă, chiar dacă nu se recunoaşte încă, mişcărilor populiste nedemocratice din Europa Centrală şi din Balcani. Tot mai frecvent, anumiţi lideri din Europa resping ideea democraţiei liberale, promovând populismul îmbrăcat într-un naţionalism regional nedezvoltat, orientat spre modificări structurale în Europa. Un raport al ONG-ului american „Freedom House”, „Naţiuni în tranziţie”, sublinia faptul că asistăm la un declin însemnat al democraţiei în 29 de state din Europa Centrală, de Est şi Balcani. Acesta este un avertisment pe care multe ţări de pe „bătrânul continent” refuză, încă, să-l ia în considerare. Balcanii au început de mai mulţi ani să simtă simptomele crizei care încearcă democraţia din multe ţări europene. Ideea unui consens liberal democratic, apreciază profesorul Florian Bieber, de la Universitatea din Graz, nu mai există, din cauza unui proces negativ care a cuprins continentul. În vestul Balcanilor a apărut o anumită neîncredere în instituţiile publice şi în parlamente. În acest context, se încearcă edificarea unui nou tip de refacere a sistemului decizional bazat pe argumente naţionaliste şi de natură economică specifică unei pieţe neoliberale. Dincolo de căutări, se poate vorbi de o criză a democraţiei şi de una a proiecţiilor viitoare privind orientările statului de drept. Pe plan european se simte nevoia unor personalităţi energice, capabile, care să ofere opţiuni mult mai clare si precise naţiunilor.


Nu este un secret pentru nimeni ca naţionalismul şi populismul din Balcani se află într-un proces de tatonări, uzând pârghiile democratice în vederea obţinerii simpatiei populare, pentru a ajunge la putere. Se încercă să se acrediteze ideea că o nouă formă de conducere a societăţii ar fi soluţia pentru depăşirea şovăielilor care au cuprins regiunea. În acest sens, cazul Serbiei devine relevant: preşedintele Aleksandar Vučić a inoculat încet, dar convingător, votanţilor noţiunea că ieşirea din criza actuală ar putea fi prin alegerea unei mâini de fier în fruntea statului. Iată cum apelarea la necesitatea depăşirii unei presupuse crize naţionale devine un obiectiv atins prin controlul instituţiilor statului de către o singură personalitate. Situaţia din Turcia a devenit o cale pentru procupările şi căutările din restul Balcanilor. O masă critică, preciza Nate Scenkkan, directorul de proiect al „Naţiuni în tranzit” din zona centrală a Europei şi Balcani, se opune din ce în ce mai mult ideii de democraţie liberală, favorizând tendinţa populismului de a-l „îmbina tot mai mult cu naţionalismul regional brut, într-un mod care ameninţă pacea şi securitatea în Europa”. Pentru a demonstra acest lucru, în raportul anual, analiştii de la „Freedom House” au acordat statelor regiunii punctaje, folosind şapte categorii: guvernare democratică naţională, guvernare democratică locală, mass-media independente, proces electoral, societate civilă, independenţa juridică, corupţie. Rezultatul cel mai scăzut s-a înregistrat în Ungaria şi Polonia, iar un punctaj îmbucurător şi creştere minimă a populismului în România şi Ucraina. Explicaţia concentrării atenţiei asupra acestui aspect are în vedere ideea că singurul spaţiu important pentru apărarea democraţiei este în Europa Centrală. 

Ceea ce s-a întamplat în Europa în ultima perioadă a stărnit o anumită preocupare la Bruxelles, explicând reacţia preşedintelui Comisiei Europene, care apreciază, într-un interviu apărut în „Financial Times”, că dificultatea evenimentelor de până acum (administraţia americană şi „Brexit”) trebuie tratată cu mai multă atenţie. „I-am spus vicepreşedintelui american să nu mai invite pe alţii să părăsească UE, pentru că există pericolul prăbuşirii, cu riscul unui război în Balcanii de Vest. Dacă le lăsăm singure pe Bosnia-Herţegovina, Republica Srpska, Macedonia, Albania şi celelalte ţări, apare posibilitatea unui nou război”, declara Jean-Claude Juncker. Îngrijorarea liderului UE era marcată de efectele referendumului de la Ankara şi de creşterea tentaţiilor populiste în Europa. Populismul nu mai este o stafie care umblă prin lume, ci o realitate cu care se confruntă în prezent o democraţie liberală tot mai comentată*. Ignorarea acestei situaţii, chiar dacă anumite reuşite din Olanda, Franţa şi Germania au încurajat Europa, duce spre un alt viitor al continentului. În contextul actual, forma de manifestare a populismului depinde de conţinutul specific tradiţional al „vechii Europe”, diferit de cel al Europei postcomuniste. 

În numele „puterii poporului”

Balcanii – Harta

Populismul politic în Balcani, după 1990, a fost caracterizat de amplificarea unei amprente caracteristice fiecărei comunităţi religioase, respectiv a ortodoxismului, catolicismului şi islamismului. Scopul central al acţiunii statelor nou create în spaţiul fostei Iugoslavii era consolidarea despărţirii de „centrul” Belgrad şi eliminarea legăturilor forţate dintre popoarele care trăiau „frăţeşte” pe vremea lui Tito. Termenii „populism” şi „populist” puteau desemna diferite curente politice, care se refereau la popor. După încetarea conflictului iugoslav, termenul de populism este folosit de liderii fostei Iugoslavii cu alte conotaţii şi cu orientarea strictă numai la interesele etniei, chiar dacă spaţiul fusese comun înainte, iar acum era greu de divizat. Evoluţiile ulterioare au condus la stabilirea obiectivelor Balcanilor legate de integrarea europeană şi au nuanţat populismul din ce în ce mai mult, după ce Europa a fost confruntată cu problema de a lăsa Balcanii „singuri”. Zona a început, încet, să se confrunte, după 2010, cu un val de instabilitate politică şi socială. Bosnia-Herzegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi, recent, Serbia au fost cuprinse de ample mişcări sociale, toate îndreptate împotriva abuzului de putere al politicienilor. Atenţia asupra acestei încercări de schimbare a sistemului politic devine din ce în ce mai mare, alegerile fiind momentul de răscruce în care îşi fac apariţia tot mai vizibil extremişti, naţionalişti, care, prin procentajul obţinut, consideră că pot face schimbarea. 


La sfârşitul anului 2016, Muntenegru era confruntată cu o încercare de lovitură de stat, de care, după comentariile externe, Moscova nu ar fi fost străină. La începutul anului, Pristina acuza Belgradul că încearcă să anexeze nordul Kosovo, după model Crimeea. Macedonia este un caz aparte în lupta pentru putere. VMRO-DPMNE, partid aflat la putere de mai mult timp, a câştigat alegerile, dar nu avea majoritatea pentru a forma guvernul. Social-democraţii se aliază astfel cu principalele partide albaneze şi, cu majoritatea obţinută, propun guvernul respins de preşedinte. În această perioadă, pe scena macedoneană, spectacolul purtătorilor naţionalismului şi populismului din această ţară atinge cote nemaiîntâlnite. Parlamentul este atacat de naţionalişti, guvern nu există şi toată lumea se luptă pentru „puterea poporului”. După intervenţii externe, lucrurile intră pe făgaşul normalităţii. Nici celelalte ţări din Balcani nu sunt prea liniştite, premierul Albaniei, Edi Rama declarând, într-un interviu acordat ziarului „Le Monde”, că UE a început să dea dovadă de slabiciune în regiune, unde „totul se poate transforma oricând într-un butoi cu pulbere”. Înaltul oficial albanez considera că „dacă Uniunea Europeană este preocupată de influenţa rusă, jihadism şi populism, atunci trebuie să fie prezentă şi în Balcani, pentru că aceste fenomene ating Balcanii şi îi pot transforma în butoi cu pulbere”. Starea creează îngrijorare şi în cadrul NATO, unde secretarul general Jens Stoltenberg vorbea de o preocupare privind o anumită atenţie pe care Alianţa trebuie să o acorde Balcanilor de Vest, pentru întărirea sistemelor de informaţii şi apărare, în condiţiile în care Rusia doreşte tot mai evident revenirea serioasă în această parte a Europei.

În aceste condiţii, este clar că populismul devine, treptat, o formă specială de manifestare a celor care, pentru a capta simpatia populară, vor folosi toate mijloacele. Separatismul din Europa a atins apogeul în Catalonia. Nu este greu să vezi cât este populism şi cât este naţionalism în situaţia respectivă şi cum pot fi „exportate” în Balcani. De asta are nevoie proiectul unităţii europene în acest timp? Cu siguranţă, nu, preocupările europenilor sunt cu totul altele. Preşedintele francez Emmanuel Macron a denunţat, la sfârşitul lunii aprilie, într-un discurs rostit în faţa Congresului SUA, tentaţia „naţionalismului şi izolaţionismului”, considerându-le adevarate pericole pentru liniştea şi pacea lumii contemporane. „Trăim vremuri de furie şi teamă. Comunitatea internaţională trebuie să intensifice acţiunile pentru crearea unei ordini specifice secolului XXI”. Iată un răspuns la procupările actuale care nu mai necesită comentarii.

Vasile Leca


* Ghiţă Ionescu, Ernest Gellner – „Populism: Its Meaning and National Character” 

Vânturi ce se abat asupra Europei

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Vânturi ce se abat asupra Europei

-De la ideal la târguială profitabilă-

Există tot mai multe zone în Europa care vorbesc pe faţă despre independenţa lor. Dacă mişcările naţionaliste şi separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu, nu se poate spune, pe de altă parte, că promotorii lor din aceste zile nu se folosesc şi de o argumentare pro-europeană: în Europa de astăzi, noţiunile de „descentralizare”, „apărarea limbilor locale”, „protecţia produselor locale” sau „cooperarea regională” fac parte din limbajul curent şi au devenit capete de pod pentru ceea ce Europa se doreşte în lume – un etalon al libertăţilor democratice. Sunt aceste viziuni o capcană pentru Europa, prin invocarea, de către naţionalişti şi separatişti a acestor aserţiuni? Există o dezbatere reală „separaţie” versus „european”? Sunt întrebări la care dorita coeziune europeană va trebui să răspundă, mai devreme sau mai târziu.

Bruxelles-ul întâmpină greutăţi în a denunţa tezele separatiste, fiindcă ar trebui să atace idei pe care UE le-a propovăduit mult timp. Astfel, Scoţia, Catalonia sau auto-proclamata Padania vorbesc făţiş de independenţa lor, iar idealul european devine, în discursul susţinătorilor separării, un argument politic. Iar recunoaşterea independenţei Kosovo şi agitaţia din rândurile formaţiunilor etnicilor maghiari din Transilvania vin, la rândul lor să completeze acest tablou. Asistăm la combaterea coeziunii europene chiar cu unele „arme” ale Uniunii, concomitent cu agravarea tendinţelor naţionaliste şi separatiste din pricina unei crize economice interminabile. Iar faptul că statele europene au în fundamentele lor un naţionalism puternic nu ajută deloc pentru planurile de viitor ale UE, ba mai mult, îngreunează un proces pe care anii de prosperitate economică doar l-au uşurat, nu l-au şi rezolvat. Analiştii continentului remarcă, nu fără temei, că valul naţionalist şi separatist, calat pe dificultăţile financiare ale statelor, va da serios de furcă unităţii construcţiei europene.

Privind înapoi…

Mişcările separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu. Liga Nordului, din Italia, se inspiră din comunele învinse de împăratul german Frederick Barbarossa, în 1176 şi fiecare elev scoţian ştie despre păianjenul a cărui hotărâre de a ţese o pânză a sădit vitejia în inima lui Robert the Bruce înainte de victoria din 1314 împotriva englezilor, la Bannockburn, arată „Financial Times”.

Entuziasmul medievalist al regionalismelor europene moderne provine încă din Evul Mediu, ultima epocă în care Aragon, Burgundia sau Ţara Galilor s-au bucurat de independenţă sau de un statut aproape de aceasta. Alex Salmond, liderul Partidului Naţional Scoţian, spre exemplu, doreşte un referendum cu privire la viitorul Scoţiei, în toamna lui 2014, imediat după aniversarea a 700 de ani de la… victoria de la Bannockburn! Atunci când guvernul britanic a acordat regimul de auto-guvernare Scoţiei, în 1998, a ataşat un sistem de vot conceput să asigure că nici un partid politic – mai ales unul dedicat independenţei scoţiene – nu poate câştiga direct o majoritate legislativă la Edinburgh. Partidul lui Salmond a stricat aceste planuri, sprijinul faţă de el fiind estimat la un remarcabil 51%.

Tendinţe similare sunt vizibile şi în alte ţări din Europa de Vest. În alegerile din Belgia, din 2010, marele câştigător a fost Noua Alianţă Flamandă, care îmbrăţişează cauza independenţei pentru Flandra. A fost nevoie de un record mondial de 18 luni pentru ca politicienii divizaţi lingvistic din Belgia să formeze un guvern de coaliţie, dar preţul a fost transferul de puteri sporite regiunilor. În Spania, autonomia regională vibrantă a fost un principiu de bază al democraţiei, de la moartea, în 1975, a lui Franco. Dar centralizarea, mai mare sau mai mică, rămâne în „ADN-ul” dreptului modern spaniol. Asta nu înseamnă că regiunea Catalonia, cea mai bogată a Spaniei, nu se opune unui control central sporit asupra bugetului său.

Este nostalgia o platformă pentru independenţă în timpurile moderne? Criza datoriei suverane şi a sistemului bancar din ultimii doi ani demonstrează că nu există înlocuitor pentru autorităţile centrale înarmate cu uneltele necesare prevenirii colapsului financiar. Până la urmă, „acordul fiscal”, care va forma un pilon al viitoarei guvernanţe economice, este un pact între state-naţiuni, notează publicaţia britanică.

Nici din perspectiva greutăţii politice nu se pot lua în considerare viitoare state ca Scoţia, Catalonia sau Padania. Este evident că nu şi-ar putea apăra niciodată interesele la fel de bine cum o fac statele-mamă – Spania şi Italia. Conştienţi de aceste realităţi, până la alte evoluţii interne şi internaţionale, separatiştii aleg frecvent târguiala profitabilă. Liga Nordului, atunci când era în guvernul de coaliţie al lui Silvio Berlusconi, a reuşit să schimbe regulile de finanţare a regiunilor, în detrimentul celor mai sărace. Catalanii din Convergenţă şi Uniune, cu ai lor 16 deputaţi în Parlamentul spaniol, au obţinut, la rândul lor, concesii în favoarea Cataloniei, în schimbul sprijinului lor pentru reformele lui Mariano Rajoy.

Susţinătorii auto-determinării îşi desfăşoară armele mai degrabă în atmosfera cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie bine calculată: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.

Naţionalismul, tot mai prezent

În toate statele bogate din Vest, naţionalismul, alături de separatism, câştigă teren şi devine tot mai vocal: în Franţa, în Olanda, în Belgia, în Finlanda, mai nou şi în Elveţia.

Campania electorală din Franţa a fost dominată de mesaje protecţioniste, de la dreapta la strânga politicienilor aflaţi în cursa electorală. Multe dintre ele au deviat în naţionalism, de la intregrarea străinilor la apărarea pieţei muncii, a graniţelor, până la distanţarea de regulile europene. Olanda a instituit prigoana asupra muncitorilor din est şi refuzarea dreptului la libera circulaţie. După ce au ameninţat că vor număra imigranţii din Europa de est pentru că din cauza lor ar fi crescut criminalitatea în Ţările de Jos, politicienii de la Haga au fost nemulţumiţi că au fost nevoiţi să accepte deschiderea pieţei muncii pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE în 2004. Când să vină momentul acceptării românilor şi bulgarilor mai devreme decât perioada completă de tranziţie (sfârşitul lui 2013), olandezii s-au opus categoric. Blocajul aderării României şi Bulgariei la Schengen este o altă dovadă, în timp ce demonstraţia supremă a venit când liderul de extremă dreapta Geert Wilders a lansat site-ul de reclamaţii unde i-a chemat pe olandezi să se plângă dacă şi-au pierdut joburile din cauza muncitorilor care au venit din est… Criticat de toate diplomaţiile est-europene şi pus la zid de Bruxelles, premierul Mark Rutte, captiv guvernului care se bazează pe sprijinul naţionaliştilor, a tăcut.
Belgia nu deschide piaţa muncii pentru ultimii intraţi în UE, în 2007, aceiaşi români şi bulgari, după ce i-a încadrat la… „fraudă socială”. Partidul de extremă dreapta flamand, inspirat de olandezi, a lansat un site web în care cere „razii periodice ale poliţiei în raioanele cunoscute pentru numărul mare de imigranţi”, „închiderea acestora în centre”, „sancţiuni pentru cei care dau de lucru sau închiriază case la cei care nu locuiesc legal în Belgia”. Democratica şi toleranta Elveţie a anunţat reintroducreea aşa-numitelor „cote” pentru muncitorii care vin din opt state membre UE: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Republica Cehă. În cazul unui alt stat model democratic şi de nivel de trai, Finlanda, naţionalismul prinde rădăcini tot mai profunde, chiar mascat de argumente cum ar fi siguranţa cetăţenilor proprii. Reprezentanţi ai partidului naţionalist relevant intitulat „Adevăraţii finlandezi” au lansat ideea introducerii unor însemne speciale, de culori diferite, pe care toţi străinii din această ţară să le poarte. „În acest fel, va fi mai uşoară munca poliţiştilor, care nu vor mai trebui să ceară documentele de identitate”, scria portalul naţionalist „Uusi Suomi. „Modelul” aparţine naziştilor care obligau diferite categorii ale populaţiei, care nu erau „de rasa pură”, îndeosebi pe evrei, să poarte astfel de „elemente” de recunoaştere pe braţ…

Se poate spune că actuala criză, care se manifestă pe toate palierele în UE, angrenează veleităţi separatiste şi reacţii ale unui naţionalism furibund. Reacţiile naţionaliste exacerbate şi naţionaliste extreme de pe continent vădesc distanţa, în timp, între UE ca eşafodaj politico-financiar şi cei care încă nu s-au deprins cu conceptul de a fi european.