NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Perspective moldovenești la început de an

Reporter: editura February - 28 - 2019 Comments Off on Perspective moldovenești la început de an

Anul 2019 debutează în Republica Moldova cu intrarea în linie dreaptă a confruntărilor politice în vederea alegerilor parlamentare din 24 februarie. Un scrutin cu mai multe necunoscute, dar în mod clar cu mize extrem de importante care vizează nu doar o posibilă alternanță politică la guvernare, ci chiar viitorul geopolitic al republicii.

Programate inițial, conform prevederilor constituționale, pentru toamna anului 2018, alegerile generale au fost amânate cu mai bine de patru luni, cu acordul comun al principalilor protagoniști ai scenei politice moldovenești: Partidul Democrat (PDM), aflat la guvernare și condus de oligarhul Vlad Plahotniuc și Partidul Socialiștilor (PSRM), în opoziție, condus de Zinaida Grecianîi și patronat de președintele republicii, Igor Dodon. Scrutinul se va desfășura în baza sistemului electoral mixt, aprobat în iulie 2017 prin înțelegerea dintre cele două formațiuni politice menționate înainte, în pofida puternicelor contestații din partea formațiunilor civice și a organismelor internaționale care monitorizează situația din Republica Moldova. Contestatarii acestui sistem au reproșat faptul că el favorizează candidații cu posibilități financiare mai mari, care se regăsesc aproape fără excepție în PDM și PSRM, în timp ce alte partide, cu orientare net proeuropeană, precum Blocul electoral ACUM, format de Partidul Acțiune și Solidaritate (Maia Sandu) și Partidul Platforma Demnitate și Adevăr (Andrei Năstase), vor fi dezavantajate. 

Înțelegerea, fie și tacită, intervenită între cele două partide aflate oficial în opoziție unul față de altul – PDM și PSRM – , continuă să alimenteze suspiciunile cu privire la sinceritatea orientării proeuropene a actualei alianțe aflate la guvernare, mulți observatori invocând chiar existența unui veritabil „cartel” între democrați și socialiști, care să le garanteze ambelor partide controlul asupra situației din republică, indiferent de conjunctura internă sau regională destul de volatilă în ultimii ani. Existența unei astfel de „mezalianțe” între cele două partide este argumentată, printre altele, prin faptul că liderii lor, Plahotniuc și Dodon, au fost nu cu mulți ani în urmă parteneri de afaceri, cele mai multe dintre ele derulate cu parteneri ruși. În plus, atacurile mediatice virulente ale democraților împotriva blocului electoral ACUM fragilizează unitatea și forța aripii proeuropene a electoratului, favorizând ascensiunea socialiștilor.

În acest context complicat, intervine în mod decisiv influența Federației Ruse, al cărei interes pentru poziția geostrategică a Republicii Moldova a crescut considerabil în condițiile perpetuării crizei din relațiile cu Ucraina și ale perspectivei consolidării prezenței politico-militare și economice a NATO și UE în sud-estul Europei și zona Mării Negre. Obiectivul Rusiei este să se asigure de existența unui regim prietenos în Republica Moldova, după cum ne spun sursele noastre jurnalistice de la Chișinău, care să nu-i pericliteze sub nicio formă poziția pe termen lung într-o regiune considerată vitală pentru interesele sale.

Un element oarecum surprinzător îl reprezintă poziția Bisericii Ortodoxe majoritare din Republica Moldova, condusă de mitroplitul Vladimir, care, potrivit unui sondaj efectuat recent de Institutul de Politici Publice din Chișinău, se pronunță în proporție de 53 la sută pentru menținerea sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ruse, ceea ce este „în disonanță completă” cu evoluțiile din Ucraina. Ori, factorul economic, alături de cel religios și de prevalența mass-mediei ruse în spațiul Republicii Moldova sunt premise care facilitează interesele fostei metropole.

Potrivit surselor menționate mai înainte, „directiva” Moscovei pentru Igor Dodon este ca PSRM să câștige la un scor cât mai confortabil alegerile parlamentare, astfel încât socialiștii să formeze necondiționat viitorul guvern, de preferință singuri și, numai în ultimă instanță, împreună cu PDM, dar în care funcția de premier să fie acordată doamnei Zinaida Grecianîi, care se bucură de încrederea oficialilor ruși. În cazul unui eventual eșec al negocierilor pentru formarea unui viitor guvern controlat de socialiști, președintelui Dodon i s-a sugerat să declanșeze noi alegeri (anticipate), până când PSRM va obține majoritatea dorită. Ales ca președinte, în urmă cu trei ani, cu peste jumătate din voturile cetățenilor, credibilitatea lui Dodon a scăzut considerabil, fiind creditat după ultimele sondaje cu doar 15 la sută în preferințele de vot, situație ce contrastează cu poziția PSRM, care s-a consolidat față de ultimele alegeri. În pofida celor șase vizite efectuate în Federația Rusă de când este președinte, poziția lui Igor Dodon, suspendat pentru a patra oară în decurs de un an, datorită refuzului de a promulga legi ori de a numi unii miniștri în guvern, nu prezintă încă suficiente garanții pentru Moscova, care își dorește un președinte stăpân pe situație, care să nu producă surprize. Pentru a nu pierde suportul Kremlinului, Dodon a avansat în ultimul an numeroase promisiuni care interesează Rusia, cea mai recentă fiind aceea că, în cazul victoriei PSRM, va renegocia Acordul de Asociere și Liber Schimb, parafat de Republica Moldova cu Uniunea Europeană în 2014, la Vilnius. Totodată, actualul șef al statului și-a anunțat intenția de a modifica Constituția pentru a instaura un regim prezidențial, precum și de a organiza un referendum vizând readucerea Transnistriei alături de Republica Moldova, într-o formulă administrativă federativă. De altfel, regimul separatist transnistrean, care s-a consolidat continuu în ultimii ani cu sprijinul pe față al Moscovei, poate influența direct rezultatele alegerilor, în favoareaa socialiștilor, prin permisiunea de a organiza circumscripții electorale în regiune. 

O particularitate a eșichierului politic din Republica Moldova, remarcată de numeroși observatori, o reprezintă preponderența opțiunilor de stânga în rândul alegătorilor, iar în lipsa unor doctrine clare, partidele și susținătorii lor se orientează mai ales după afinități geopolitice (pro-Est sau pro-Vest), ceea ce conferă o nuanță aparte confruntării electorale. Drept urmare, dincolo de orice diferențe ideologice, PSRM apare ca promotor al unui traseu antiromânesc și prorus, în timp ce democrații din actuala alianță de la guvernare sunt percepuți ca adepți ai unui traseu proeuropean, cel puțin declarativ. În fapt, însă, odată ajunși la putere, pentru fiecare dintre protagoniști primează interesele proprii, pragmatice, care le asigură prosperitatea afacerilor și, totodată, supraviețuirea politică. Din acest motiv, unii observatori ai vieții politice de la Chișinău, inclusiv din rândul celor cu opțiuni unioniste declarate, consideră că venirea, apreciată ca iminentă, a socialiștilor la guvernare, după alegerile din februarie, ar trebui privită în primul rând ca o încercare de a conserva actualul regim hibrid din Republica Moldova, și doar în ultimă instanță ca un moment de răscruce cu urmări geopolitice pe termen lung. Scrutinul va reprezenta, așadar, după cum se aprecia într-un comentariu postat de Fundația Jamestown din Washington, „o ultimă foaie de turnesol ce va da verdictul asupra democrației moldovenești”. 

În concluzie, indiferent de rezultatul scriptic final al scrutinului din 24 februarie, se anticipează o perioadă marcată de creșterea instabilității politice în Republica Moldova pe fondul unor încercări tot mai evidente de a redefini rolul geopolitic al acesteia într-o regiune amenințată de posibile convulsii și incertitudini în viitorii ani. 


Ioan C. Popa

SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Două veşti importante ne parveneau la finele anului trecut din Chişinău pentru anul 2013: (1) perspectiva dobândirii de către Republica Moldova a unui nou statut în raporturile cu Uniunea Europeană, prin semnarea Acordului de asociere cu această organizaţie; (2) intrarea într-o etapă decisivă a procesului de reglementare a chestiunii transnistrene. Ambele ştiri anticipau, în esenţă, noi paşi spre o Moldovă europeană.

Baroso, Lavrov-1Mai aproape de Europa”. Este unul din titlurile, cu evidente nuanţe optimiste, întâlnit frecvent în fruntea comentariilor difuzate de cele mai cunoscute agenţii de ştiri şi posturi de radio sau TV de la Chişinău, după aprecierile încurajatoare ale preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, prezent în capitala basarabeană în ultima parte a anului 2012. Vizita înaltului demnitar european în Republica Moldova încheia practic un ciclu de contacte la vârf derulate de oficialii moldoveni cu lideri occidentali de primă mărime, dintre care se detaşează, desigur, întâlnirile cu vicepreşedintele SUA, Joe Biden, în 2011, şi cu cancelarul Germaniei, doamna Angela Merkel, în 2012, prezentate la timpul respectiv şi de revista Balcanii şi Europa. Nu este lipsit de interes de amintit şi faptul că, în ultimii ani, ajutorul financiar furnizat Republicii Moldova sub diverse forme de către UE s-a ridicat la aproape un miliard şi jumătate de euro (circa 41 de euro pe locuitor), sumă impresionantă pentru un stat de dimensiuni mici. În acelaşi timp, este de menţionat şi sprijinul constant acordat de România, atât prin credite şi expertiză tehnică, cât şi prin demersuri susţinute pe lângă partenerii din UE în favoarea integrării europene a Republicii Moldova.

Mesajele transmise de liderii occidentali nu au rămas fără ecou. Dimpotrivă, acestea au constituit un argument solid la Bruxelles, unul din rezultatele mult aşteptate fiind decizia recentă a Consiliului pentru Afaceri externe al UE privind includerea Republicii Moldova în faza a doua a Planului de acţiune referitor la liberalizarea vizelor. În acest fel, graţie progreselor incontestabile în promovarea reformelor democratice, Republica Moldova devine primul stat care accede la un asemenea statut în cadrul Parteneriatului Estic (formulă lansată în urmă cu trei ani, menită să stimuleze extinderea colaborării UE cu şase republici ex-sovietice – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina, n.n.).

De fapt, aşa cum menţiona şeful delegaţiei UE în Republica Moldova, domnul Dirk Schuebel, într-un interviu acordat de curând postului de radio Europa Liberă, este vorba de trei acorduri care ar putea fi semnate cu ocazia Summitu-lui Parteneriatului Estic, programat la Vilnius (Lituania) în toamna acestui an: de asociere, de creare a Zonei de Comerţ Liber, Schimb Aprofundat şi Cuprinzător şi de liberalizare a regimului de vize. „Şansele sunt reale – sublinia reprezentantul UE -, dar nu aş dori să dau o dată exactă pentru finalizarea fazei a doua a regimului de vize, deoarece acesta va depinde de multe componente”.

2013 va fi „un an de răscruce pentru cursul european al Republicii Moldova”, sublinia la rândul său premierul Vlad Filat cu ocazia unei întâlniri avute recent cu studenţii şi cadrele didactice de la Academia de Studii Economice din Chişinău. Evocând o serie e rezultate obţinute de când la conducerea Republicii Moldova se află Alianţa pentru Integrare Europeană, Vlad Filat reafirma opţiunea strategică pentru tânărul stat moldovean: „Vrem să ne integrăm în UE pentru că vrem să avem o ţară europeană”. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de voinţă politică, dar şi de continuarea reformelor începute şi asigurarea unor ritmuri înalte de dezvoltare. Pentru ca voinţa politică să fie puternică este nevoie în primul rând de consesns. În 2013, arăta primul ministru moldovean, „toţi vor trebui să renunţe la egoismul politic şi la interesele înguste de partid, pentru a lucra cu toţii împreună pentru viitorul acestei ţări”. Nu în ultimul rând este vorba de pregătirea unor cetăţeni cu mentalitate europenă. În acest sens, un obiectiv important îl reprezintă trecerea, în 2013, la implementarea unei ambiţioase Strategii de dezvoltare a educaţiei până în anul 2020, care va clarifica traseul de dezvoltare în acest domeniu în următorii opt ani, inclusiv reabilitarea unui mare număr de şcoli din mediul rural.

Kojar-LavrovPrioritatea reglementării transnistrene. Fără îndoială, orice proiect de dezvoltare şi modernizare a Republicii Moldova aduce în discuţie, volens-nolens, chestiunea diferendului transnistrean şi a perspectivelor enclavei din stânga Nistrului. Nu rareori s-au evocat dificultăţile pe care le implică acest conflict îngheţat din spaţiul ex-sovietic pentru traseul european al Republicii Moldova. Anul 2012 a consemnat o serie de progrese în restabilirea încrederii între cele două maluri ale Nistrului, inclusiv ca rezultat al reluării, după o întrerupere de cinci ani, a negocierilor pentru găsirea unei soluţii durabile diferendului. După lungi încrâncenări politice, care s-au dovedit neproductive timp de două decenii, s-a trecut şi la schimbarea manierei de abordare, fiind adoptată aşa-numita tactică a paşilor mici, menită să confere mai mult pragmatism găsirii de soluţii punctuale diverselor probleme economice şi sociale ce preocupă populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, înainte de a se trece la chestiunea mai dificilă a stabilirii statutului de autonomie al regiunii transnistrene.

O tactică promovată şi lăudată de negociatorul Federaţiei Ruse pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev, care sublinia că singura soluţie rezonabilă poate fi „doar compromisul”, acceptabil atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol. Pentru un „compromis rezonabil” se pronunţa la începutul acestui an şi premierul Vlad Filat, ca unică soluţie pentru o rezolvare definitivă a diferendului transnistrean. Despre nevoia de a veni cu „idei noi” pentru accelerarea negocierilor moldo-transnistrene a vorbit şi ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, în cadrul întâlnirii de la Cernăuţi, de la jumătatea lunii ianuarie a.c., cu omologul său ucrainean Leonid Kojara. Acesta din urmă, în calitate de reprezentant al ţării care exercită în 2013 preşedinţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a ţinut să menţioneze că, în exercitarea mandatului său, „Kievul va acorda o atenţie deosebită conflictelor îngheţate”, cu accent pe diferendul transnistrean. De altfel, prima rundă de negocieri pe anul în curs asupra dosarului transnistrean, în format „5 plus doi” (OSCE, Rusia, Ucraina, SUA, UE, precum şi reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului) a fost programată la Lvov, la jumătatea lunii februarie.

Câteva semne de întrebare.Aşadar, contextul intern, ca şi cel extern par propice accelerării negocierilor. Anumite luări de poziţii ne avertizează însă că lucrurile nu sunt deloc simple, iar moderaţia şi chiar scepticismul prevalează adesea asupra abordărilor care consideră că s-a ajuns la acel punct din care compromisul rezonabil, evocat mai înainte, ar fi devenit nu doar de dorit, dar şi posibil. Una din declaraţiile care au stârnit numeroase comentarii a fost lansată chiar de negociatorul Federaţiei Ruse, Serghei Gubarev. Într-un amplu interviu acordat postului de radio Europa Liberă, acesta argumenta că viitorul Republicii Moldova nu poate fi decât unul împreună cu Transnistria, iar aceasta din urmă „va putea trăi separat numai zburând pe lună”. În acelaşi timp, însă, diplomatul rus lansa un avertisment şocant pentru mulţi: „Noi am declarat în repetate rânduri că, în cazul în care Moldova îşi pierde suveranitatea sau neutralitatea, Federaţia Rusă va reveni la chestiunea realizării de către Transnistria a dreptului la autodeterminare”. În mod implicit, se sugerează din nou condiţionări pentru opţiunile strategice ale Republicii Moldova. Asemenea declaraţii nu fac decât să complice dialogul şi ridică în mod firesc semne de întrebare cu privire la corectitudinea şi obiectivitatea mediatorilor, a puterilor care şi-au asumat rolul de garant al negocierilor şi al menţinerii păcii în zona Nistrului (Rusia şi Ucraina), ţările care afirmă de fiecare dată, inclusiv la recenta întâlnire de la Cernăuţi, că „trebuie să joace rolul cheie în soluţionarea conflictului transnistrean”.

Un vechi proverb spune că nu aduce anul, ce aduce ceasul. În acest caz, însă, sunt posibile puţine surprize, fiind vorba de un conflict provocat metodic, timp îndelungat.În pofida unor semne de întrebare apărute, anul 2013 se arată în multe privinţe promiţător.

Ioan C. Popa

SCHIMBĂRI PE „TRONUL” MOLDOVEI

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on SCHIMBĂRI PE „TRONUL” MOLDOVEI

În cei 200 de ani care au trecut de la sfârtecarea Ţării Moldovei şi alipirea jumătăţii sale estice la Rusia, teritoriul dintre Prut şi Nistru a dobândit statut de republică pentru prima dată în 1940, când a fost înfiinţată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), printr-o extensie, de fapt, în Basarabia, a structurilor comuniste ale fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), din stânga Nistrului. O republică unională, condusă timp de aproape un deceniu (cu excepţia perioadei războiului) direct de Moscova, prin aşa-numitul Birou al PC(b)US pentru Moldova sau împuterniciţi speciali ai puterii centrale, care asigurau controlul asupra principalelor pârghii chemate să aplice politica de sovietizare şi rusificare a Basarabiei: Partidul Comunist şi comisariatele pentru securitatea statului şi afaceri interne.

Primul conducător autohton ajuns în fruntea PC al Moldovei a fost Semion Grosu, iar numirea sa în funcţia politică cea mai importantă într-o republică unională s-a realizat la patru decenii de la înfiinţarea RSSM, în 1980. Promovarea unui localnic în postul de conducere cel mai înalt nu însemna, însă, şi o revenire a RSS Moldoveneşti la vechile tradiţii şi obiceiuri naţionale, ci ar fi trebuit să semnifice mai degrabă o finalizare a procesului de asimilare şi sovietizare a populaţiei moldoveneşti. De altfel, în ultimii ani ai existenţei URSS, RSS Moldovenească – această mică şi dinamică republică sovietică, după cum îi plăcea lui Gorbaciov să o numească – a devenit unul din locurile preferate de câteva mii de pensionari din nomenclatura de partid şi militară de pe întregul teritoriu al Uniunii.

Acest curs nou va căpăta contururi reale şi va marca decisiv desprinderea Moldovei din componenţa URSS, sub conducerea primului preşedinte al republicii, Mircea Snegur, originar dintr-o familie cu străvechi rădăcini ţărăneşti basarabene. Desprinderea s-a derulat destul de rapid, în etape: adoptarea Declaraţiei de suveranitate (23 iunie 1990), care, ca şi în cazul ţărilor baltice, nu mai prevedea dezvoltarea Moldovei în componenţa URSS; renunţarea la sintagma sovietică socialistă din denumirea RSSM, care devine Republica Moldova (23 mai 1991); adoptarea Declaraţiei de independenţă (27 august 1991).

De numele lui Mircea Snegur se leagă luarea unor măsuri îndrăzneţe într-o perioadă plină de entuziasm, dar complicată şi plină de neprevăzut, aceea a tranziţiei de la un regim totalitar neîndurător la unul animat de suflul libertăţii şi al redobândirii demnităţii naţionale: restabilirea simbolurilor identitare – imn, stemă, tricolor, limbă în grafie latină; deschiderea spre Vest – Snegur a fost primul preşedinte moldovean invitat oficial să viziteze Statele Unite ale Americii, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Bill Clinton (1995); primirea tânărului stat independent în ONU, CSCE, Consiliul Europei… De numele său se leagă, de asemenea, marile speranţe ale regăsirii fraţilor cu fraţii, al căror simbol l-au reprezentat manifestările prilejuite de Podul de flori de la Prut (începutul anului 1990), un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate, cum va consemna Snegur mai târziu, în „Memoriile” sale.

Desigur că toate aceste schimbări, derulate într-un ritm trepidant, nu puteau găsi înţelegere în cercurile naţionaliste ale fostei metropole, nostalgice după perpetuarea vechilor rânduieli, care au trecut la măsuri de retorsiune. Mircea Snegur a fost inclus în categoria acelor lideri din republicile unionale pe care, în ultimii ani ai mandatului în fruntea URSS, Mihail Gorbaciov îi numea aventurieri şi naţionalişti. Un conflict violent şi pustiitor, montat de Moscova sub „firma” separatiştilor rusofoni din Transnistria, a însângerat malurile Nistrului în prima parte a anului 1992, antrenând, practic, Republica Moldova într-un veritabil război cu Federaţia Rusă. Un război nedrept, declanşat de fosta metropolă, disproporţionat în raport cu un stat mic şi fără armată naţională. După câteva luni de încercări tragice, Mircea Snegur este cel care va semna la Moscova, sub dictatul forţei, pacea cu Boris Elţîn, noul ţar roşu al Rusiei, aflat atunci în graţiile Occidentului.

Astăzi, Mircea Snegur aparţine deja istoriei Moldovei, după cum scrie Andrei Vartie, un inspirat istoric şi scriitor de la Chişinău: „Sunt sincer convins că Snegur este destinul nostru. El a adunat prin cariera sa politică toate bucuriile şi necazurile tranziţiei şi meritul lui este că nu s-a ferit de greutăţi, că şi-a recunoscut greşelile, care, posibil, au fost destul de multe. Dar mult mai multe au fost lucrurile bune ale acestui om…”.

În 1996, funcţia de preşedinte al Republicii Moldova a revenit, după două tururi de scrutin şi o confruntare strânsă cu Mircea Snegur, lui Petru Lucinschi, fost prim-secretar al CC al PC al Moldovei (1989-1991), fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova (1993-1996). Lucinschi a ajuns, în anii lui Gorbaciov, la cea mai înaltă funcţie deţinută de reprezentantul unei republici ne-ruse în ierarhia politică sovietică: secretar responsabil cu propaganda al CC al PCUS. Beneficiind de încredere şi relaţii în cercurile de la Moscova, dar şi de o bună cunoaştere a tendinţelor de evoluţie a evenimentelor în spaţiul fostei URSS şi pe plan mai larg, regional şi european, Petru Lucinschi a încercat, pe timpul mandatului său, să realizeze un echilibru în relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi Occidentul. A iniţiat o serie de măsuri pentru reorganizarea aparatului de stat, demararea unor programe de dezvoltare şi privatizare economică, şi-a numit un reprezentant special pentru Transnistria şi a iniţiat un proces de negocieri cu Tiraspolul.

După preluarea de către Vladimir Putin a primului mandat la preşedinţia Federaţiei Ruse şi efectuarea de către acesta a unei vizite la Chişinău, în iunie 2000, Petru Lucinschi a realizat o deschidere promiţătoare cu noul şef al administraţiei de la Kremlin, încercând, totodată, chiar o mediere în relaţiile ruso-române. Pe ansamblu, însă, raporturile cu România au reconfirmat stagnarea survenită în ultima perioadă de mandat a predecesorului său, fără a cunoaşte momente tensionate – şi chiar de conflict deschis – cum s-au înregistrat în timpul următorului preşedinte, Vladimir Voronin, liderul Partidului Comuniştilor din Moldova, care a preluat funcţia supremă la începutul anului 2001. De menţionat că formaţiunea comuniştilor moldoveni a fost repusă în legalitate chiar cu sprijinul lui Petru Lucinschi, ca şef al legislativului de la Chişinău, după o interdicţie introdusă la 23 august 1991, imediat după eşuarea puciului de la Moscova şi cu aproape două luni şi jumătate înainte de scoaterea de către preţedintele Boris Elţîn a PCUS şi a Partidului Comunist din Rusia în afara legii.

Voronin şi-a început mandatul cu promisiuni ce vizau tratarea exclusiv pe baze pragmatice a relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi CSI, pe de o parte, şi Occidentul (inclusiv România), pe de altă parte. La scurt timp, contradicţiile, ambiguităţile şi antioccidentalismul funciar al comuniştilor rusofoni de la Chişinău vor deveni tot mai evidente. Ei se vor dovedi pragmatici preluând sub control şi gestionând în interes propriu de partid principalele ramuri ale economiei moldoveneşti – industria tutunului şi cea a vinificaţiei şi alcoolului, care au îmbogăţit rapid câteva clanuri din jurul preşedintelui. Alte afaceri oneroase desfăşurate de familia lui Voronin şi anturajul său, însoţite de derapaje democratice evidente – mai ales prin intimidarea opoziţiei şi sugrumarea presei independente – au atras atenţia Occidentului şi punerea sub monitorizare a situaţiei din Republica Moldova de către Consiliul Europei.

În timpul guvernării lui Voronin nu s-a reuşit nici soluţionarea diferendului transnistrean. Pe fondul discreditării, deopotrivă în faţa Occidentului şi a Moscovei, precum şi al unor ample mişcări de protest popular, regimul Voronin a fost înlăturat prin alegerile generale repetate din 2009.

A urmat, după cum se cunoaşte, o lungă perioadă de provizorat, în care funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova a fost exercitată succesiv, potrivit Constituţiei, de preşedinţii în exerciţiu ai Parlamentului Mihai Ghimpu şi, respectiv, Marian Lupu. După intense controverse şi căutări, la începutul anului 2012, s-a ajuns la o soluţie de compromis, prin care forţele politice din Alianţa pentru Integrare Europeană au convenit alegerea lui Nicolae Timofti ca preşedinte al Republicii Moldova. Un jurist cu o carte de vizită curată, fără implicare în confruntările politice. O personalitate privită la început cu o anumită neîncredere de politicieni, datorită lipsei de experienţă în conducerea statului, dar care, cu echilibru şi grijă pentru respectarea strictă a legilor, contribuie la restabilirea calmului necesar începerii sau continuării oricăror lucrări reale de reformă şi modernizare.

Ioan C. Popa

Moldova sub ocupaţie sovietică

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Moldova sub ocupaţie sovietică

Basarabia după Unire. Odată cu destrămarea Imperiului ţarist şi reunirea Basarabiei cu România, prin decizia Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, Tratatul ruso-turc semnat la 16 mai 1812 la Bucureşti intra în desuetudine. După 106 ani, prin revenirea la patria-mamă, Basarabia dobândea un nou statut, care trebuia consfinţit printr-o recunoaştere internaţională.

Prima recunoaştere oficială a unirii Basarabiei cu România a venit din partea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din 3 martie 1920. Această Hotărâre a fost întărită prin Tratatul semnat la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România pe de altă parte, act prin care era recunoscută unirea. Au urmat alte acorduri internaţionale (Pactul Briand – Kellogg, din 27 august 1928, sau convenţiile semnate la Londra, la 3 şi 4 iulie 1933), care aveau o semnificaţie specială şi pentru statutul internaţional al Basarabiei, fapt remarcat şi de presa vremii din numeroase state europene. Ziarul Echo de Belgrad, de pildă, scria, la 5 iulie 1933: „Guvernul de la Moscova nu a voit să recunoască de jure realipirea Basarabiei la România, dar recunoaşte de facto frontiera Nistrului şi, de aceea, este un mare succes diplomatic pentru România”. La rândul său, Journale des Nations (Geneva), din 6 iulie 1933, consemna: „Pactul pune capăt singurei dispute certe care mai întuneca orizontul Europei orientale, aceea a Basarabiei”. Noul climat din relaţiile cu URSS a permis României stabilirea de relaţii diplomatice normale cu această ţară (iunie 1934) şi sprijinirea admiterii ei ca membru al Societăţii Naţiunilor, în toamna aceluiaşi an. Prin aderarea la Societatea Naţiunilor, URSS se obliga, potrivit art. 10 al Pactului organizaţiei, să respecte şi să apere integritatea teritorială a celorlalţi membri, împotriva oricărei agresiuni externe. Aceasta constituia o garanţie în plus şi pentru frontiera României pe Nistru, deoarece, aşa cum consemna istoricul Alexandru Boldur, reprezenta o dovadă că Uniunea Sovietică „ţine seama de starea de fapt şi s-a angajat a o respecta şi a se abţine de la orice agresiune împotriva României”… (A. Boldur, Statutul internaţional al Basarabiei, Chişinău, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, 1938, p. 22).

Sub ocupaţie sovietică. În toamna anului 1939, la umbra Pactului (Ribbentrop-Molotov) semnat cu Germania nazistă, URSS îşi încalcă angajamentele internaţionale de a renunţa la folosirea forţei şi începe să se războiască cu vecinii pentru revendicări teritoriale. După Polonia (septembrie 1939) şi Finlanda (martie 1940), în urma notelor ultimative din iunie 1940, România este silită şi ea să se supună dictatului Moscovei, iar nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi Basarabia intră sub ocupaţie sovietică. De fapt, URSS nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. În 1924, la şase ani de la unire, după eşuarea încercărilor de înfiinţare a unei „Republici Sovietice Basarabene” (1919), sovieticii proclamă în stânga Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în componenţa Ucrainei. RASSM, având capitala mai întâi la Balta, apoi la Tiraspol, reprezenta o enclavă artificială, cu o suprafaţă de circa 7 500 Km2 şi o populaţie cu puţin peste 500.000 de locuitori. În fapt, această enclavă cu pretenţii de statalitate avea ca scop principal să menţină ideea existenţei unei provincii moldoveneşti aparţinând URSS, succesoarea Imperiului ţarist. De altfel, în Memoriul (strict confidenţial) care a premers înfiinţarea RASSM, se sublinia că noua construcţie statală „ar focaliza atenţia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. În scurt timp, RASSM va deveni un spaţiu de unde sunt puse la cale cele mai virulente acţiuni de diversiune şi de propagandă împotriva Regatului Român. Stalin însuşi afirmase, încă din noiembrie 1924: „Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unire cu RASS, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie va putea fi făcută destul de repede”. Pentru Stalin şi Molotov, momentul „unirii Basarabiei cu RASS” a sosit în urma înţelegerilor cu Hitler. Imediat după ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele sovietice, organele politice şi administrative bolşevice din RASSM îşi extind împuternicirile în teritoriul dintre Nistru şi Prut. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS aprobă unirea RASSM cu Basarabia şi constituirea, pe această bază, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), în componenţa Uniunii Sovietice. Cu această ocazie, a fost operată o nouă amputare teritorială a Moldovei istorice: judeţele Cetatea Albă, Izmail şi Hotin, inclusiv regiunea Cernăuţi şi o parte a actualului raion Briceni au fost anexate în mod abuziv RSS Ucrainene.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fenomen început din anii 1940-1941 şi accentuat după război. În iulie 1944, de pildă, dintre cei 1.335 de activişti cu munci politice de răspundere din RSSM, majoritatea (1.116) o formau ruşii şi ucrainenii aduşi din alte regiuni ale URSS. Totodată, din cei 69 de membri ai CC al Partidului Comunist al Moldovei, 50 erau ruşi, şase moldoveni şi restul de alte naţionalităţi. Primul basarabean (Simion Grossu) numit în funcţia de prim-secretar al CC al PCM a venit abia în 1980, după patru decenii de ocupaţie sovietică.

Mai grave s-au dovedit acţiunile de anihilare a identităţii naţionale a românilor basarabeni, ce depăşesc ca virulenţă practicile autorităţilor ţariste. Schimbarea echilibrului demografic prin strămutări de populaţie şi anihilarea rezistenţei antisovietice prin arestări, execuţii şi deportări în „regiunile neospitaliere ale URSS” (după expresia primului şef al poliţiei secrete bolşevice, Felix Dzerjinski) au căpătat, în primele decenii ale ocupării Basarabiei de către autointitulaţii eliberatori sovietici, proporţii monstruoase. În noaptea de 12/13 iunie 1941, cu numai o săptămână înainte de izbucnirea războiului germano-sovietic, peste 32.000 de persoane din teritoriile româneşti anexate în 1940 de URSS au fost deposedate de averi şi deportate în Siberia şi Kazahstanul de Sud. În marea lor majoritate, acestea erau persoane înstărite, membri ai principalelor partide politice din România perioadei interbelice, care se opuneau deschis măsurilor de colectivizare şi rusificare declanşate de Stalin. Un al doilea val de execuţii şi deportări s-a desfăşurat în anii 1944-1946, când peste 46.500 de basarabeni şi bucovineni, precum şi circa 9.000 de români din Transnistria au căzut victime ale răzbunării staliniste. La începutul lunii iulie 1949, în cadrul aşa-numitei operaţiuni Sud, alte peste 48 000 de persoane (inclusiv peste 11.000 copii), au fost deportate pe vecie din RSSM în Kazahstanul de Sud, în ţinutul Altai şi regiunile Kurgan, Tiumeni sau Tomsk, ale RSFS Ruse.

O soartă tragică au avut-o biserica şi slujitorii acesteia, care au suferit o dublă opresiune. Pe de o parte, aceasta se datora intoleranţei ateiste a puterii bolşevice, care a sugrumat şi restrâns permanent sfera activităţilor şi credinţelor religioase de orice fel. Pe de altă parte, în cazul Bisericii ortodoxe basarabene era vorba şi de anihilarea spiritului patriotic, naţionalist (proromânesc) şi a atitudinii antisovietice pe care autorităţile le reproşau clerului şi slujitorilor acestuia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Basarabia funcţionaseră aproape 900 de biserici ortodoxe. În 1946, numărul lor scăzuse la 582, iar în 1961, la 327. Un proces asemănător au cunoscut şi celelalte culte. În privinţa mănăstirilor din spaţiul basarabean, situaţia a evoluat la fel de dramatic: de la 24, câte funcţionau în 1945, în mai puţin de două decenii toate au fost complet închise, iar clădirile au primit alte destinaţii. Din toamna anului 1962, singurul lăcaş monastic care a mai funcţionat în Moldova sovietică în timpul regimului comunist a fost mănăstirea Japca (de femei), dar aceasta îşi pierduse caracterul românesc prin aducerea de călugăriţe din Rusia.

În deceniile şapte-nouă ale secolului XX, o acerbă dispută politico-ideologică s-a derulat în relaţiile româno-sovietice, având ca punct nodal aşa-numita „chestiune basarabeană”, îndeosebi tezele istoriografiei sovietice privind existenţa unui popor şi a unei limbi şi culturi moldoveneşti, diferite de poporul, limba şi cultura română. Numeroase documente declasificate în ultimii ani atestă convingător că, în mod sistematic şi la toate nivelurile, oficialii sovietici acuzau orice referiri apărute în publicaţiile din România la isoricul Basarabiei ca reprezentând pretenţii teritoriale la adresa URSS şi punere în discuţie a frontierei de pe Prut.

Un nou destin

La 27 august 1991, cu patru luni înainte de consacrarea oficială a destrămării URSS, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, deschizând calea unui nou destin pentru populaţia basarabeană.

În serialul de articole consacrate Republicii Moldova în 2011 şi în prima parte a acestui an, publicate de revista „Balcanii şi Europa”, am prezentat pe larg mutaţiile şi semnificaţia evoluţiilor pozitive înregistrate în primele două decenii de independenţă ale tânărului stat moldovean. De la „Podul de flori” şi „regăsirea fraţilor cu fraţii” (aprilie 1990), trecută apoi printr-un violent conflict militar pe Nistru, provocat de separatişti (1992), Republica Moldova a parcurs un drum sinuos şi complicat. Câştigurile acumulate într-un timp relativ scurt sunt, însă, certe şi recunoscute de comunitatea internaţională: libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor civice şi democratice, schimbarea înfăţişării localităţilor, opţiunea fermă pentru integrarea europeană sunt astăzi realităţi pe care nimeni nu le mai pune la îndoială. Pentru România, prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, în 1991, relaţia moldo-română a rămas una de suflet, prioritară. Iar dezideratul rostit de preotul basarabean Vasile Ţepordei în 1931, în pofida scurgerii timpului, rămâne de actualitate: „sădirea sincerităţii între fraţii de acelaşi sânge, fără de care nu este posibilă cimentarea sufletească”.

Ioan C. Popa

 

Sfârtecarea Moldovei istorice

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Sfârtecarea Moldovei istorice

În 2012 se împlinesc 200 de ani de când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost rupt din trupul vechii Ţări a Moldovei şi alipit Rusiei ţariste. Ironia istoriei a făcut ca acest rapt teritorial să fie rezultatul unor negocieri ruso-turce purtate la Bucureşti, aflat sub ocupaţia trupelor ţariste, ca de altfel ambele state, atunci separate – Moldova şi Muntenia (numită din vechime Valahia sau Ţara Românească). Aşa-numita pace de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, consemna de fapt o înţelegere între două imperii (Otoman şi Rus) care îşi disputau supremaţia în regiune, peste capul şi fără nici un acord din partea românilor. 1812 a adus, aşadar, o ciuntire a vetrei strămoşeşti şi înstrăinarea, timp de aproape două secole, a unei importante părţi a ramurii răsăritene a poporului român.

Preliminariile raptului. Românitatea populaţiei compacte dintre Dunăre, Carpaţi şi Nistru, precum şi latinitatea limbii şi caracterul unitar al acesteia au fost recunoscute de popoarele din vecinătate încă din vechime. O dovadă de netăgăduit o oferă Harta Daciei, realizată de Ptolemeu la două secole d. Hr. Mai târziu, cartografi europeni de renume din secolele XV-XVIII consemnează în hărţile lor existenţa unor state bine delimitate, circumscrise în vatra vechii Dacii, sub numele Valahia şi Moldova. Basarabia desemna atunci o mică regiune din sudul Moldovei (ţinutul Bugeacului). La două decenii de când devenise împărăteasă, Ecaterina a II-a (1762-1796) intenţiona să re-creeze Dacia, punând împreună Moldova, Valahia şi Basarabia (Bugeacul) sub oblăduirea Imperiului Rus. Dincolo de „mania ţarinei de a pune mâna pe alte ţări” – expresia îi aparţine istoricului rus Derjavin, citat şi de Soljeniţîn („Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX”, Editura Anastasia, 1995, p.56) – planul de recreare a Daciei, la care a fost nevoită să renunţe datorită evoluţiilor generale din Europa, rămâne o dovadă că în viziunea rusă a acelei perioade teritoriile vetrei româneşti şi populaţia acestora reprezentau un tot unitar.

Planurile expansioniste ale ţarinei Ecaterina a II-a au fost reluate de urmaşii săi, mai ales de Alexandru I (1801-1825), în timpul căruia aproape jumătate din Moldova a fost alipită Rusiei. După o nouă ocupare militară rusă a ţărilor române, începând cu 1806, administraţia imperială de la Sankt Petersburg pregătise chiar un plan de reorganizare a teritoriilor româneşti în patru gubernii, astfel: două în Muntenia, una în Moldova şi una în Basarabia (ţinutul Bugeacului).

Pe lângă ocupaţia militară, Alexandru I s-a preocupat însă şi de implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizarea religioasă a teritoriilor româneşti, având în vedere că încă după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Soljeniţîn în lucrarea menţionată mai sus, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic”. Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota, în 1853, că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”. (K. Marx, „Ruşii în Moldova şi Ţara Românească”, manuscrisul B 63, în vol. „Însemnări despre români”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964).

Cu alte cuvinte, ocupaţia militară şi politică rusă a fost urmată de fiecare dată şi de ocupaţie religioasă, ceea ce nu au făcut turcii în întreaga perioadă de dominaţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Într-adevăr, printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române este înfiinţat un exarhat, având ca scop apropierea principatelor de biserici ruse. Printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse. Exarhatul a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ţariste.

Negocieri peste capul şi fără acordul românilor. După o nouă victorie a trupelor ruseşti, sub comanda lui Kutuzov, în toamna anului 1811, turcii acceptă începerea negocierilor de pace, mai întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Pretenţiile ruseşti au fost maximale: Principatele să treacă în componenţa împărăţiei lui Alexandru I. În faţa opoziţiei categorice a Porţii Otomane, ruşii îşi reduc cererile la Moldova dintre Siret şi Nistru, pentru ca, în final, sub presiunea iminenţei invaziei napoleoniene în Rusia, să se „mulţumească” cu jumătate din teritoriul estic al statului moldovean, situată între Prut şi Nistru, împreună, desigur, cu Basarabia, adică ţinutul Bugeacului. Totodată, au fost încorporate vechile cetăţi moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului (Hotin, Soroca, Bender/Tighina şi Cetatea Albă), precum şi Chilia şi Ismail, care secole la rând au jucat rolul de bastioane de strajă la marginea răsăriteană a Europei, menite „să apere civilizaţia şi creştinătatea latino-occidentală” (Mircea Eliade).

Prin pacea de la Bucureşti, semnată de reprezentanţii Turciei şi Rusiei la 16 mai 1812, ambele imperii beligerante îşi încălcau flagrant vechile promisiuni şi angajamente consemnate în tratate încheiate cu Principatele înainte cu câteva secole: Alexandru I nesocotea tratatele semnate de predecesorii săi, în 1656 şi, respectiv, 1711, prin care aceştia recunoşteau graniţa pe Nistru a „pământurilor principatului Moldovei, după vechea hotărnicire moldovenească”; la rândul ei, „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea” (Marx), deoarece avea doar un drept de suveranitate, nu şi de cesiune asupra Principatelor, cărora se angajase să le apere integritatea. În condiţiile de atunci, românii nu au realizat imediat gravitatea situaţiei şi dimensiunile tragediei. Dimpotrivă, simţămintele lor iniţiale nu se deosebeau de speranţele celorlalte popoare creştine de la sud şi nord de Dunăre care, de mai multe decenii, priveau spre Rusia ca spre un eliberator. Nu de intenţii dezinteresate şi de cucernică protecţie era animat însă şi ţarul rus. Într-un „Manifest” emis la 5 august 1812, Alexandru I dădea glas bucuriei sale pentru noua anexiune: „Această pace… a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă… Asemenea câştiguri mari… aduc inimii noastre o nespusă plăcere”.

Pentru scurt timp după anexare, puterea rusă a încercat să păstreze o aparenţă de normalitate, numind ca guvernator civil al provinciei pe Calistrat Sturza, un vechi boier moldovean stabilit în Rusia din 1791, cu păstrarea vehilor legi şi obiceiuri moldoveneşti. Conştiinţa identitară comună cu aceea a întregii populaţii din spaţiul românesc era destul de puternică în primii ani de la anexare. Potrivit unor mărturii ruseşti, Alexandru Sturza, fiul primului guvernator civil al Basarabiei şi înalt funcţionar în Ministerul de Externe al Rusiei ţariste timp de două decenii, „nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldova şi Muntenia un regat independent, adăogit cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, Chişinău, 1934).

În curând însă, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere pentru moldoveni. Printre primele măsuri luate de noua ocârmuire s-au numărat extinderea abuzivă şi oficializarea în 1813 a denumirii Basarabia de la ţinutul Bugeacului asupra întregului spaţiu al Moldovei dintre Prut şi Nistru, alipit Imperiului Rus. Un nume „fals şi fără niciun rost”, va scrie Nicolae Iorga un secol mai târziu. Dar falsurile şi arbitrariul abia începeau. Urmărindu-se din start „înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică”, aşa cum consemnează un istoric de la Chişinău, la numai un an de la alipire, în 1813, guvernatorul civil este înlocuit cu un guvernator militar, generalul I. Garting, care va forţa introducerea legislaţiei ruse în noua provincie. Tot în 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, iar Mitropolia Moldovei este astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului. În evoluţia Moldovei se încheia astfel o etapă crucială. Începea un nou ciclu istoric, plin de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa

 

Conceptul american asupra Moldovei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Conceptul american asupra Moldovei

Sunteţi o ţară mică, dar abordaţi probleme de o importanţă majoră!” O asemenea declaraţie, alături de alte sublinieri memorabile făcute de vicepreşedintele SUA, Joe Biden, în faţa miilor de moldoveni adunaţi să-l salute în scuarul Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, la 11 martie 2011, au creionat limpede reperele unui veritabil concept american asupra tânărului stat moldovean, ce invită la o anumită conduită şi din partea altor ţări, în primul rând a României.

Încă înainte de a porni în turneul său european, care a mai cuprins Finlanda şi Rusia, Casa Albă a anunţat că vicepreşedintele Joe Biden va transmite la Chişinău un semnal foarte clar de susţinere a guvernului şi a Republicii Moldova pentru progresele făcute în ultimii doi ani. Pe parcursul celor şase ore cât a durat prezenţa sa pe pământ moldav, vicepreşedintele Biden, personalitatea de la Washington cu rangul cel mai înalt care a vizitat până acum Chişinăul, a transmis câteva mesaje de maximă importanţă pentru cursul viitor al Republicii Moldova, cu relevanţă şi pentru configuraţia raporturilor geopolitice în sud-estul Europei.

În primul rând, să notăm semnificaţia conferită vizitei: Casa Albă a ţinut să sublinieze de la bun început că acţiunea se înscrie în contextul special determinat de celebrarea de către Republica Moldova, în 2011, a 20 de ani de independenţă.

În al doilea rând, Administraţia americană a dorit să reafirme suportul politic şi economic al Statelor Unite faţă de eforturile actualului guvern de la Chişinău pentru progresele înregistrate până acum şi pentru continuarea reformelor democratice. „Preşedintele Obama şi eu – a precizat Biden – credem că Moldova oferă un exemplu bun de tranziţie la democraţie”.

În al treilea rând, America a urmărit să-şi declare sprijinul necondiţionat pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova, încorporând şi Transnistria. În acest sens, sublinierile vicepreşedintelui Biden nu au lăsat loc nici unui echivoc: „America susţine o soluţionare a conflictului transnistrean, dar nu oricum, ci una care recunoaşte integritatea Republicii Moldova. Transnistria aparţine Republicii Moldova. Viitorul Transnistriei este în cadrul Republicii Moldova, iar viitorul Republicii Moldova în Europa”.

Imaginea Moldovei în conştiinţa publică americană. Mereu prevăzătoare şi cu simţul perspectivei, America şi-a focalizat atenţia asupra evoluţiilor din spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti încă din timpul mişcărilor profunde de renaştere naţională care animau populaţia din acest teritoriu la începutul anilor `90, pentru afirmarea independenţei şi căutarea drumului de desprindere din imperiul sovietic în curs de destrămare.

Imediat după proclamarea independenţei, SUA şi-au trimis la Chişinău, în cadrul Amabasadei şi, din 1993, şi al Misiunii OSCE, unii dintre cei mai performanţi ambasadori şi reprezentanţi ai corpului diplomatic american. În toamna anului 1994, doamna Madeleine Albright, viitor secretar de stat, pe atunci ambasador permanent al SUA la ONU, poposea pentru prima oară în Republica Moldova, inclusă într-un turneu caucazian, alături de Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Câteva luni mai târziu, la 30 ianuarie 1995, primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, era primit la Casa Albă, cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat, de preşedintele SUA Bill Clinton. Peste numai doi ani, Republica Moldova era inclusă în „Planul de Acţiune” al SUA pentru Europa de sud-est… Între timp, numeroase fundaţii şi ONG-uri americane au iniţiat ample programe în spaţiul basarabean, iar o serie de specialişti renumiţi din SUA au efectuat şi publicat studii şi lucrări devenite de referinţă pentru înţelegerea evoluţiilor complexe din micul şi tânărul stat independent Republica Moldova.

Iată de ce, în contextul vizitei vicepreşedintelui Biden la Chişinău, prestigioase publicaţii americane s-au aplecat cu simpatie nedisimulată şi înţelegere a greutăţilor cu care se confruntă moldovenii din stânga Prutului şi a Nistrului. „The Wall Street Journal”, de pildă, consemna: „Premierul moldovean are o sarcină grea. Acesta conduce cel mai sărac stat din Europa, care suferă de un conflict cu separatiştii şi exodul masiv al tinerilor în străinătate”. Acelaşi ziar semnala starea de tensiune din relaţiile Chişinăului cu Moscova, datorită vitezei excesive cu care Republica Moldova se desprinde de influenţa rusă şi îşi consolidează relaţiile cu Uniunea Europeană. Din această perspectivă, vizita lui Biden a fost percepută şi ca o ripostă la adresa Rusiei, care, potrivit unor oficiali occidentali evocaţi de publicaţia americană, intervine în mod abuziv în politica Republicii Moldova. Reluând afirmaţiile făcute de premierul moldovean Vlad Filat într-un interviu („Suntem cetăţeni europeni cu valori şi principii democratice, obiectivele noastre sunt libertatea de circulaţie şi libertatea comerţului”), acelaşi ziar concluziona: „Astfel de declaraţii fac din Republica Moldova un favorit al SUA şi Uniunii Europene”. La rândul său, ziarul „The New York Times” scria că „vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden, a îndemnat Republica Moldova să lupte împotriva corupţiei şi să pună în aplicare reformele democratice pro-occidentale, declarând că Washingtonul va oferi un suport pentru apropierea sa de UE”.

În jocul intereselor geopolitice ruso-americane? Nu rareori au apărut speculaţii despre o posibilă înţelegere la nivel global între Moscova şi Washington, peste capul şi pe seama unor state mai mici, aşa cum ar fi Republica Moldova. În replică, un fost ambasador american la Chişinău, distinsa doamnă Pamela Hyde Smith, le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat a Moldovei: „Unii consideră că Statele Unite şi Rusia au împărţit cu cinism sferele de influenţă în defavoarea Moldovei… Aceste acuzaţii se autoelimină pur şi simplu la prima examinare. Statele Unite sunt cea mai mare ţară-donator pentru Moldova. Oare ar cheltui SUA aici milioane de dolari pentru ajutoare dacă ar planifica să întoarcă spatele Moldovei?”. Vicepreşedintele Joe Biden a reiterat în mai multe rânduri, ca un leitmotiv, angajamentul SUA de a susţine economic şi financiar evoluţia democratică a Republicii Moldova: „SUA şi Moldova sunt parteneri – asta trebuie să fie clar… Pe parcursul următorilor cinci ani, Statele Unite vor oferi Republicii Moldova 262 milioane dolari, pentru a susţine dezvoltarea agriculturii”.

Aşadar, angajamente de sprijin ferme, dătătoare de speranţă. Nu este de mirare, deci, că în cvasimajoritatea lor, exceptându-i pe comuniştii ortodocşi, moldovenii au salutat cu căldură noile semnale de sprijin venite din partea celui mai puternic stat al lumii. Nici în Rusia nu s-au înregistrat reacţii negative pe faţă, o serie de publicaţii consemnând mai degrabă pierderea de teren tot mai evidentă a Moscovei în faţa SUA în privinţa influenţei asupra Republicii Moldova. Relevant este comentariul publicat de „Nezavisimaia Gazeta”, intitulat sugestiv „Moldova urmează Washingtonul, nu Moscova”, care consemnează, nu fără o evidentă undă de regret, faptul că, în prezent, „americanii şi europenii sunt mult mai activi pe culoarele puterii de la Chişinău decât ruşii”. O recunoaştere care spune, desigur, destul de mult pentru poziţia unei mari puteri care nu a renunţat niciodată la pretenţia de a face jocurile în spaţiul pruto-nistrean.

Moldovenilor le-a rămas însă în memorie ecoul mesajului final transmis de vicepreşedintele american: „Un viitor mai bun vă este la îndemână. Uitaţi-vă în jur, gândiţi-vă la familiile dumneavoastră, la copiii dumneavoastră, la ceea ce va însemna pentru ei libertatea, democraţia, prosperitatea. Gândiţi-vă la ce aţi lăsat în urmă. Dacă faceţi acest lucru, vă asigur că, indiferent cât de grea este această cale, ea nu va fi niciodată prea grea”.

IOAN C. POPA

 

*O Moldovă de succes va aduce beneficii întregii regiuni, Europei şi Statelor Unite(vicepreşedintele american Joe Biden, la Chişinău)

 

Un joc complicat, cu multe mize…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Un joc complicat, cu multe mize…

corespondenţă specială-

Am avut de curând ocazia de a revedea Republica Moldova, în cadrul unei delegaţii multiple de reprezentanţi ai unor firme private, naţionale şi multinaţionale, posesoare de know-how şi chiar de consistente fonduri nerambursabile din partea Băncii Mondiale sau a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, toate destinate unor proiecte de modernizare a economiei şi administraţiei fraţilor noştri din stânga Prutului.

Aţi venit într-un moment favorabil”, ne-a întâmpinat prietenos încă de la sosire una dintre mai vechile noastre cunoştinţe basarabene. O bucurie nedisimulată de a primi oaspeţi din România şi din alte ţări europene am întâlnit pretutindeni unde s-au purtat discuţii, de la Agenţia „Apele Moldovei” sau Agenţia pentru cadastru, până la Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale, Ministerul Justiţiei, Guvern sau Parlament. Uneori, interlocutorii noştri, cum a fost cazul profesorului Anatolie Zolotcov, viceministru al construcţiilor şi dezvoltării regionale, au ţinut să sublinieze cu discreţie sprijinul preţios primit din partea României pentru refacerea locuinţelor cetăţenilor moldoveni care au avut de suferit în urma inundaţiilor din vara anului 2010.

Aşadar, o atmosferă propice discuţiilor pentru identificarea de proiecte comune, pentru stabilirea unor colaborări instituţionale care să dea substanţă dialogului şi colaborării pe termen lung. Desigur, nu toate lucrurile au culoarea roz în Basarabia. Unele aspecte care creează nemulţumiri ni le-au semnalat partenerii de discuţii, altele le-am putut vedea la televizor sau citi în presa scrisă: măriri intempestive de preţuri operate de mari companii la servicii, telefonie şi alimente, întârzierea unor proiecte şi, pe deasupra tuturor, dispute politice aproape neîntrerupte privind alegerea preşedintelui şi stabilirea configuraţiei finale a structurilor de putere. Prelungirea acestor dezbateri consumă multă energie şi induc o anumită stare de indecizie la nivelul instituţiilor şi chiar de nesiguranţă în rândul populaţiei. Mai ales cetăţenii obişnuiţi sau micii întreprinzători resimt din plin efectele crizei, dar şi ale lipsei unei perspective politice clare. Am cunoscut un om de afaceri în domeniul construcţiilor şi al îmbunătăţirilor funciare care a reuşit cu greu să păstreze o parte din vechile utilaje din perioada sovietică (compresoare, escavatoare etc.). A intervenit cu succes la inundaţiile din vara anului trecut. Utilajele sunt însă învechite, îşi doreşte altele noi, mai performante, bazate pe tehnologii de vârf din Occident. Dar acestea sunt foarte scumpe, iar creditele greu de returnat dacă ţinem seama de posibilităţile unui cetăţean cu venituri medii în Republica Moldova. Este preocupat de lipsa resurselor financiare, dar şi de atitudinea prea puţin înţelegătoare, după opinia sa, din partea organismelor internaţionale faţă de nevoile de finanţare ale moldovenilor. În plus, îl nelinişteşte prelungirea incertitudinilor în privinţa situaţiei politice din ţară. Îmi spune cu amărăciune în glas: „Am votat pentru democraţie cu amândouă mâinile. Înţelegem mersul evenimentelor, al lumii. Ştim direcţia. Dar nu este suficient. Am impresia că adeseori interesele noastre sunt ignorate, că nu suntem luaţi în seamă aşa cum ne-am aşteptat. Suntem în bătaia vântului. Ca o fereastră întredeschisă… Persistă multe incertitudini. Nu ştim ce va fi mâine”.

Mai târziu, după alte întâlniri şi discuţii, aveam să mă conving că o fereastră întredeschisă poate fi o promisiune, o încercare de a respira aerul curat al unei noi evoluţii. Dar la fel de bine, o fereastră întredeschisă poate fi izbită şi închisă la loc, în cazul unor turbulenţe externe care depăşesc rezultanta forţelor din interior. Un joc complicat, cu multe mize, în pofida dimensiunilor tânărului stat moldovean. Regimul separatist din regiunea transnistreană continuă să provoace numeroase probleme puterii centrale de la Chişinău. Ruptura dintre cele două maluri ale Nistrului pare că a încremenit de câţiva ani încoace. „Un conflict îngheţat, asta este”, îmi spune un bun cunoscător al problemei. De câtva timp, şi Autonomia Găgăuză (Găgăuz Yeri) pare că discută şi se coordonează mai mult cu administraţia de la Tiraspol decât cu guvernul Moldovei. Pe deasupra tuturor, prin diverse canale, vocea Moscovei încurajează pretenţiile autonomiste sau separatiste şi continuă să facă promisiuni despre o posibilă stabilitate, însă numai în anumite condiţii… În sfârşit, discuţiile şi disputele pe teme istorice nu au încetat niciun moment. Guvernarea democrată a declasificat în 2010 un mare număr de documente din arhivele secrete ale totalitarismului bolşevic, care aduc la lumină noi dezvăluiri despre crimele în proporţii de masă comise împotriva basarabenilor sub ocupaţia sovietică. Pe de altă parte, o serie de istorici şi politicieni afiliaţi Partidului Comuniştilor continuă să descrie evenimentele trecute şi mai recente ca şi cum Stalin sau PCUS s-ar afla încă în scaunele decizionale de la Moscova. O carte tipărită recent – Problema basarabeană în istoriografie. 1917-1947 –, semnată de Sergiu Nazaria (istoric) şi Victor Stepaniuc (unul dintre ideologii PCRM) şi având printre numeroşii sponsori şi Ambasada Federaţiei Ruse la Chişinău, continuă să sperie populaţia paşnică a Moldovei cu „renaşterea pretenţiilor revanşarde ale şoviniştilor români”, care desigur pot fi înfăptuite „doar printr-o vărsare de sânge”. Aceşti adepţi întârziaţi ai teoriei moldoveniste, inspiraţi şi incitaţi de centre mai puternice din afară, nu ezită să formuleze însă revendicări iredentiste, susţinând că „partea română a Moldovei” reprezintă „pământuri istorice moldoveneşti” şi, de aceea, „cu fraţii noştri moldoveni noi în orice moment suntem gata să ne reunim într-un stat unic moldovenesc” (Problema basarabeană în istoriografie. 1917-1947, p. 360-361).

Când ne-am încheiat vizita la fraţi, aceştia se pregăteau să-l primească pe vicepreşedintele american Joe Biden, de prezenţa căruia la Chişinău îşi legau numeroase speranţe. Despre această vizită, ca şi despre implicările SUA, Uniunii Europene, Federaţiei Ruse şi României faţă de cursul democratic al Republicii Moldova, într-un număr viitor al revistei.

 

Ioan C. Popa