NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

„Paradisul fiscal” în 2012

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on „Paradisul fiscal” în 2012

Despre paradisurile fiscale şi firmele offshore se vorbeşte în şoaptă. O anatemă pluteşte asupra lor, dar şi o miză uriaşă. Jumătate din economia lumii tranzitează ţările cu fiscalitate privilegiată. Iar acestea contribuie doar cu 3,2% la economia mondială curată. Conform criteriilor OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), un paradis fiscal se defineşte prin impozite insignifiante sau inexistente, lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte regimul fiscal, lipsă de schimburi de informaţii fiscale cu alte state şi atragerea de societăţi paravan cu activitate fictivă. Ultimul studiu apreciază că lipsesc cam 21.000 miliarde de dolari de pe piaţa legală de capital şi că aceşti bani ar fi ascunşi în ceea ce numim generic Paradisul Fiscal (offshore).

Utilizarea diferenţelor de legislaţie fiscală dintre două sau mai multe ţari în încercarea de a atenua răspunderea fiscală este, probabil, la fel de veche ca şi impozitarea în sine. În Grecia antică, unele dintre insulele greceşti au fost folosite ca depozite de către comercianţii maritimi ai epocii, pentru a vinde mărfurile către străini, în încercarea de a evita, astfel, impozitele impuse de oraşele-state Sparta şi Atena la mărfurile importate. Apoi, odată cu trecerea timpului, mecanismele de evitare a taxelor s-au sofisticat, la fel ca şi economia. În prima jumătate a secolului XVIII, coloniile americane făceau tranzacţii în America Latină pentru a evita taxele din Marea Britanie.

Care este cel mai vechi paradis fiscal din lume? Greu de spus, dar cea mai mare legitimitate în această competiţie o au Insulele Anglo-Normande (situate în canalul Mânecii) şi Insula Man (situată între Insula Marii Britanii şi Irlanda). Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare pentru a atrage capital străin. Între paradisurile fiscale certe se numără şi Elveţia, băncile elveţiene fiind de mult timp un refugiu pentru capitalul celor care fugeau de revolte sociale din Rusia, Germania, America de Sud ş.a. În prima parte a secolului XX, în anii de după primul război mondial, multe guverne europene au crescut taxele brusc, pentru a sprijini eforturile de reconstrucţie. Elveţia, după ce a rămas neutră în timpul războiului, a evitat aceste costuri suplimentare de infrastructură şi a menţinut un nivel scăzut al taxelor. Ca urmare, a existat un aflux considerabil de capital în conturile bancare din Elveţia, din motivele fiscale aferente. De atunci, lucrurile au evoluat ameţitor. Direcţia Generală a Impozitelor Franceze a definit paradisul fiscal încă din 18 mai 1973: „o ţară care aplică un regim fiscal derogatoriu, având ca rezultat un nivel de impozitare excesiv de scăzut”, preferându-se, totuşi, sintagma „ţară cu regim de fiscalitate privilegiată”.

Se estimează că peste 53% din comerţul mondial se tranzitează prin paradisurile fiscale, care în ultimii treizeci de ani şi-a triplat „volumul” ajungând astăzi să reunească, mai mult sau mai puţin legal, 72 de state ale lumii. Aceste state contribuie, în termeni de PIB (PNB), doar cu 3,2% la producţia mondială. Tot prin paradisurile fiscale sunt înregistrate 55% din împrumuturile bancare la nivel mondial şi 35% din investiţiile directe în străinătate. Cifrele sunt ameţitoare, vorbindu-se de peste 21.000 miliarde de dolari „ascunşi”, în ultimii 30 de ani.

Începând cu anul 2009, summit-urile G20 au tot avut pe listele de discuţii problematica paradisurilor fiscale. Fie că este vorba de ţările suverane (Liechtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Marino etc.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize etc.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare atât a fiscului, cât şi a justiţiei naţionale în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor (de la amenzi mari până la închisoare). În ciuda războiului declarat împotriva lipsei de transparenţă din paradisurile fiscale, care, pe lângă imensele prejudicii economice contribuie şi la proliferarea criminalităţii, prin oferirea mijloacelor prin care se spală banii proveniţi din traficul de arme şi droguri, rezultatele întârzie să apară. Factorii implicaţi în această luptă nu reuşesc, de ani buni, să întocmească o listă comună cu ţările declarate paradisuri fiscale. Astfel, pe lista ONU erau 48 de ţări, pe cea a OCDE 35 de ţări şi pe cea a FMI 62 de ţări.

De altfel, pe lista Asociaţiei pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare (ATTAC) se află şi ţări respectabile, precum Belgia, care, chiar dacă are o fiscalitate destul de serioasă, nu impune impozit pe acţiuni, titluri, câştiguri mobiliare şi practică anonimatul în fiscalitate. Canada este pe listă din cauza facilităţilor oferite organizaţiilor religioase, care au ajuns la 15.000. Marea Britanie, prin Londra, poate intra în această categorie, dacă ţinem cont de serviciile oferite (secret bancar, absenţa taxelor pentru nerezidenţi); se poate afirma că este un mare paradis fiscal. Statele Unite, la rândul lor, se „mândresc” cu Delaware, unde nu există TVA şi nici impozit pe beneficii, iar impozitul pe societăţi este foarte mic (motiv pentru care cca 35.000 de firme americane îşi au aici sediul social-administrativ). Astfel, pe de o parte, marile puteri economice luptă cu metodă împotriva paradisurilor fiscale prin care se tranzitează anual cam 55% din comerţ şi 35% din fluxul financiar internaţional, însumând cam 11.000 miliarde dolari, dar pe de altă parte, fiecare dintre ele îşi protejează propriul paradis fiscal, opunându-se în fapt revizuirii legislaţiei internaţionale: Franţa (steuerparadies = paradis fiscal) pe Monaco şi Andorra, Ţările germanice (Steueroase – „oază fiscală”) pe Elveţia şi Liechtenstein, Marea Britanie (tax haven = refugiu fiscal) insulele Anglo-Normande, SUA pe insulele Bahamas, China pe Macao şi Hong Kong. Astăzi, practic, toate băncile şi toate societăţile multinaţionale au filiale în Paradis, având în vedere că oferă avantaje fiscale considerabile, prin neimpozitarea sau impozitarea redusă a veniturilor şi beneficiilor lor.

Există şi dezavantaje? Ar fi câteva: anatema aruncată asupra firmelor înregistrate în aceste paradisuri fiscale de către autorităţile statelor cu fiscalitate ridicată; costurile de întreţinere ale unei asemenea firme; distanţele destul de mari pe care le are de străbătut un investitor până la cele mai multe dintre locaţiile offshore.

Cât priveşte modalitatea ca o companie offshore să devină acţionar într-o companie românească, aceasta este similară cu aceea a unei companii româneşti care devine acţionar într-o companie românească, doar că pentru compania străină se cere ca toate actele de înregistrare şi certificatul constatator (status letter) să fie cu apostilă. În ce priveşte domeniul imobiliar, în ţara noastră, o companie offshore poate deţine un imobil în proprietate, dar nu poate avea şi proprietatea terenului de sub imobil.

România, la fel ca multe alte ţări, impune taxe pe profitul obţinut pe teritoriul ei de către cetăţenii străini. Unele ţări, însă, au semnat acorduri de evitare a dublei taxări, care permit reducerea şi chiar eliminarea acestor taxe. Pentru un investitor străin care doreşte să investească într-o ţară din estul Europei e mult mai potrivit să-şi direcţioneze investiţiile printr-o ţară care a semnat un astfel de acord cu ţara în care urmează să fie făcute investiţiile. Dacă ţara folosită ca intermediar are un nivel scăzut al taxelor, atunci rezultatul este evitarea plăţii taxelor percepute, precum şi evitarea taxării dividendelor la primirea lor în ţara investitorului. Un exemplu este Ciprul, care a încheiat, de asemenea, acorduri cu peste 40 de ţări pentru a evita dubla impozitare şi a dezvoltat relaţii apropiate cu estul Europei (deţine locul 8 în topul investiţiilor în Rusia).

În România, Regulamentul bancar stabileşte că operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naţionale a României, orice investiţie în străinătate trebuie să aibă avizul Băncii Centrale. Numai că în foarte multe zone, companiile offshore se înregistrează fără nici un fel de capital social, deci nu este vorba de investiţie directă şi, deci, nu e nevoie de acordul BNR.

Ţări ca Olanda, Cipru, Luxemburg ocupă locuri importante în topul investiţiilor străine în România. O mare parte dintre investitorii ciprioţi, olandezi sau luxemburghezi sunt, de fapt, după cum afirmă importante publicaţii financiare, acţionari români cu puternice capitaluri în spate şi care îşi scutesc profiturile de impozite, prin societăţile înregistrate offshore.

În prezent, se apreciază că aproximativ 30% din investiţiile străine în România sunt, de fapt, bani româneşti veniţi prin offshore. Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Mecanismele offshore sunt absolut legale, chiar dacă moralitatea lor economică (putem vorbi despre aşa ceva?…) este îndoielnică. Ultimele estimări apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacţiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore, care este o componentă a… globalizării. Există însă şi mecanisme de protecţie; în Statele Unite, de exemplu, doctrina federală spune că nu se impozitează în locul unde se face firma, ci acolo unde se face afacerea.

În ce priveşte România, au existat voci, în guvernele trecute, care au atras atenţia că ne-ar trebui o lege offshore. În absenţa acesteia, pierdem bani încontinuu…

Violeta Baur