NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Academicienii României

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Academicienii României

Instituţie supremă de cultură şi de ştiinţă a României, Academia Română, cel mai înalt for al ţării, este o entitate recunoscută pentru rolul pe care l-a avut de-a lungul istoriei naţionale, dovedindu-se, prin competenţă şi luciditate, un îndreptar al vieţii spirituale româneşti. O trecere în revistă a personalităţilor aflate la conducerea acestei instituţii de înalt prestigiu reprezintă un act de rememorare a unor înaintaşi celebri în istoria României. Dintre membrii săi de renume pot fi amintiţi Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Grigore Antipa, Ana Aslan, Corneliu Baba, Victor Babeş, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, Ion C. Brătianu, Liviu Ciulei. Academia Română a avut de asemeni la conducere, de-a lungul timpului, o pleiadă de ilustre personalităţi româneşti din toate domeniile, care şi-au adus o contribuţie remarcabilă la progresul României.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri

În 1879, Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română. Ca for de consacrare, pilon important în cercetarea românească şi participant activ la viaţa societăţii, Academia Română a reunit dintotdeauna personalităţi marcante din ţară şi din străinătate, din toate domeniile ştiinţei, artei şi literaturii.

Dat fiind rolul ei major în societatea românească, instituţia a fost condusă de reprezentanţi de frunte ai ştiinţei şi culturii, mulţi dintre ei şi oameni de stat. Ion Heliade-Rădulescu a condus Academia Română în perioada 1867-1870. Se remarcase în societatea românească drept unul dintre cei mai reputaţi scriitori, filologi şi oameni politici. Considerat uni important ctitor al culturii naţionale (a militat pentru unificarea limbii române), a fost membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte. Un reprezentant e seamă al ştiinţelor exacte, economistul şi matematicianul Ion Ghica, a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. A fost din 1874 membru titular al Societăţii Academice Române şi preşedinte al acesteia, apoi, după ce instituţia a fost redenumită Academia Română, a fost preşedinte în mai multe rânduri (1879-1882, 1884-1887, 1890-1893 şi 1894-1895). Din domeniul marilor oameni de stat ai României s-a aflat în fruntea Academiei Române Mihail Kogălniceanu, în perioada 1887-1890, unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai vremii sale, cu rol central în evenimente naţionale majore ca Unirea Principatelor şi declararea Independenţei de stat a ţării. Între anii 1907-1910 s-a aflat la cârma celui mai prestigios for academic român reputatul inginer Anghel Saligny,  unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, întemeietor al ingineriei româneşti. A realizat o capodoperă inginerească, sistemul de poduri de la Cernavodă, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale şi încă multă vreme după aceea. Un mandat de trei ani în fruntea Academiei Române (1926-1929) l-a avut un alt nume de referinţă al cercetării româneşti, Emil Racoviţă, numit în fruntea instituţiei graţie importanţei muncii sale de fondator al biospeologiei.

Un reprezentant de frunte al culturii naţionale, filosoful, psihologul şi dramaturgul Constantin Rădulescu-Motru, a condus Academia Română între 1938-1941, aducându-şi o preţioasă contribuţie la evoluţia artei româneşti în ţară şi peste hotare. Din acelaşi areal al culturii a fost ales în perioada 1944-1946 în fruntea Academiei Române Dimitrie Gusti, membru al prestigiosului for încă din 1919, personalitate cu merite publice incontestabile, creator al sociologiei româneşti.

Un mandat îndelungat, de 11 ani, începând din 1948, l-a avut renumitul biolog şi botanist Traian Săvulescu, anterior membru corespondent al instituţiei, fondatorul şcolii naţionale de fitopatologie. Remarcabil este faptul că, în anul 1956, ca un gest reparator faţă de desfiinţarea Academiei de Ştiinţe din România şi integrarea sa în Academia Republicii Populare Române, Traian Săvulescu, în calitate de preşedinte al Academiei, a organizat şedinţa de constituire a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Un alt matematician de talie internaţională, Miron Nicolescu, s-a aflat în fruntea Academiei Române între 1966-1975, după ce fusese anterior membru titular încă din 1938. Poziţia în fruntea celui mai important for al ţării venea să încununeze o contribuţie majoră la ştiinţele exacte mondiale, recunoscută ca atare prin calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale de Matematică.

Cercetarea ştiinţifică românească a fost prezentă la vârful Academiei Române şi prin mandatul lui Theodor Burghele, care a condus instituţia între 1976-1977. Cunoscut medic chirurg şi urolog, a fost şi om de stat, deţinând funcţia de ministru al Sănătăţii. Reputat şef de şcoală chirurgicală şi medic remarcabil, Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât şi în diferitele studii publicate. Din aceeaşi galerie de iluştri reprezentanţi ai ştiinţei româneşti face parte şi Ionel Haiduc, care a condus Academia Română în perioada 2006-2014, ca pe o recunoaştere a meritelor sale de chimist şi profesor. Un moment de certă însemnătate a fost anul 2013, când, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, a prezentat punctul de vedere al acestui for în legătură cu efectele economice şi de mediu ale proiectului de exploatare minieră prin cianurare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană. În prezent, Academia Română este condusă din nou de un reprezentant de seamă al ingineriei româneşti, de data aceasta în domeniul electronicii, Ionel Valentin Vlad, inginer electronist şi fizician, doctor inginer, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei.