NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

În noua sală „Elbi”, din Hamburg, Dirijorul român Paul Florin, aplaudat de cancelarul Merkel 

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on În noua sală „Elbi”, din Hamburg, Dirijorul român Paul Florin, aplaudat de cancelarul Merkel 

La început de an, în Germania, la Hamburg, a fost inaugurată o nouă sală de concerte. Investiția în cultură este pentru germani o datorie de onoare. Atât de importantă, încât Guvernul federal a fost bombănit că în loc să direcționeze mai mulți bani pentru un nou aeroport berlinez, banii publici au fost dați pentru a ridica o soră pentru… nu sutele, ci miile de săli de concerte ale țării… Au fost proteste de stradă, certuri politice iar șantierul a fost închis la un moment dat, din cauza scandalului financiar izbucnit pe marginea majorării costurilor, motiv pentru municipalitate de a se război în instanță cu constructorii. Până la urmă, inaugurarea a întârziat şapte ani și nota de plată a urcat de la 186 de milioane de euro la aproape 800 de milioane… 

Dar „Elbi”, cum a fost botezat noul sediu al NDR, este o clădire unică. Un proiect arhitectural îndrăzneț și futurist, amplasat în mod spectaculos la capătul unei limbi de pământ înconjurate de apă, dominând de la mare înălțime peisajul. Sala de concerte a fost așezată deasupra unei vechi hale industriale de opt etaje, servind în ultimii ani ca depozit. Peste pereții de cărămidă, ranforsați acum pentru a susține o clădire cu înălțime de trei ori mai mare decât cea inițială, se ridică, cu o altă formă, o structură din oțel și sticlă, cu un acoperiș care imită valurile, și cu o formă ascuțită ce seamănă cu o corabie care plutește pe Elba. Noile etaje sunt în număr de 18, găzduind sala de 2.100 de locuri, săli de repetiții, săli de studiu, de înregistrări, cabine, birouri etc., plus o terasă și o superbă piațetă interioară în aer liber. Există, cum era și firesc, și o sală studio, pentru concerte camerale, cu o atmosferă mai intimă și spații pentru workshop-uri și conferințe. „Elbphilharmonie” este, deci, la înălțime. Nu doar prin faptul că se urcă cu liftul până la etajul la care se află intrarea, ci prin recordurile pe care le înregistrează acest proiect spectaculos. Au fost cârcotași care s-au referit în primul rând la recordul depășirii bugetului. Clădirea este integrată într-o zonă de dezvoltare imobiliară evaluată la 12 miliarde de euro și mai cuprinde un hotel și un complex de apartamente de lux, al căror preț poate urca până la 10 milioane de euro, potrivit presei americane.  

Toate aceste învolburări ale apelor au fost date uitării după concertul din 11 ianuarie, care a dezvăluit una dintre cele mai frumoase săli în stil modern ale lumii, o sală în care niciun fotoliu nu se află la o distanță mai mare de 30 de metri de scenă, podiumul fiind înconjurat de public din toate părțile, într-o formulă cu rânduri etajate și cu sectoare delimitate.  

La Concertul de gală a asistat cancelarul Merkel și mulți invitați de seamă, programul ulterior fiind la fel de atractiv: concerte ale Chicago Symphony, recitaluri ale unor faimoși instrumentiști și două concerte rock, urmând ca la începutul primăverii să vină în vizită Filarmonica din New York. 

Ne putem mândri și cu contribuția românească la succesul concertului inaugural și, desigur, la următoarele, deoarece la primul pupitru se află de mulți ani compatriotul nostru Paul Florin, concert-maestru al Filarmonicii hamburgheze. El a concertat şi la București, din postura de concert-maestru al Filarmonicii bucureștene și de solist al Concertului pentru vioară și orchestră de Radu Paladi.  

Între timp, s-a anunțat oficial că Festivalul „Enescu” din 2017 va găzdui marile orchestre ale lumii tot la Sala Palatului, promisiunile având aceeași valoare – zero – cu cele ale lui Sorin Oprescu sau cu cele deja istorice ale tuturor responsabililor care se jurau la preluarea mandatului că vor construi la București o super-sală de concerte… Dar, ce să vezi, le-au furat nemții ideea…  

 

Mihai Cosma 

 

Triumful artei lirice

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Triumful artei lirice

Cea de-a treia ediţie a concursului „Le Grand Prix de l’Opéra”, desfăşurată la Opera Naţională Bucureşti, a reunit la start peste 150 de tineri cântăreţi reprezentând 49 de ţări de pe întreg mapamondul. Acest eveniment plasează Bucureştiul pe harta celor mai importante manifestări din sfera operei. Competiţia imaginată de noua conducere a Operei Naţionale Bucureşti încă din primele zile ale mandatului acesteia, la sfârşitul anului 2012, şi-a propus să se înscrie printre cele mai prestigioase manifestări de gen din lume, orientându-se imediat către integrarea pe plan internaţional în Federaţia Mondială a Concursurilor Internaţionale de Muzică, cu sediul la Geneva. Procesul în urma căruia Le Grand Prix de l’Opéra” a devenit singurul concurs de canto din partea aceasta a lumii acreditat de Federaţia mondială s-a derulat pe parcursul a trei ani şi s-a finalizat cu votul favorabil primit în Comitetul Executiv şi în Adunarea Generală a Federaţiei.

Laureații și juriul în foaierul Operei Naționale

Laureații și juriul în foaierul Operei Naționale

Cea de-a treia ediţie a Le Grand Prix de l’Opéra” a fost şi cea mai spectaculoasă de până acum. Etapa preliminară a constat în analiza înregistrărilor trimise de candidaţi, realizată de unii dintre cei mai reputaţi specialişti ai Operei Naţionale Bucureşti, interpreţi cu o carieră spectaculoasă şi cu o experienţă de necontestat. Maria Slătinaru-Nistor, Sanda Şandru, Vasile Martinoiu şi Alexandru Badea (tenor român stabilit la Viena) au constituit falanga de artişti lirici din juriu, secondaţi de dirijorul Adrian Morar, de maeştrii acompaniatori Luminiţa Berariu şi Ioana Maxim şi de muzicologul Mihai Cosma. Au promovat 68 de cântăreţi, invitaţi la Bucureşti pentru etapele publice, jurizate de un grup de directori de opere, completat cu doi critici muzicali, reprezentând opt ţări din Europa şi Asia. Este pentru prima dată când la un concurs de canto din România vin în juriu reprezentanţi de top ai tuturor ţărilor care au constituit leagănul de formare şi de dezvoltare a genului operei.

În semifinală au promovat 28 de tineri, dominaţi numeric de reprezentanţii Poloniei, urmaţi de cei ai României, iar nouă s-au calificat în Finală, punct culminant al competiţiei, etapă în care au interpretat, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, în cadrul unui concert de înaltă calitate artistică. Marele câştigător al acestei ediţii a fost reprezentanta Olandei, Deidre Judith Angenent, soprană cu o voce amplă, fermă, sigură şi atent controlată, care a propus un repertoriu pretenţios, din opere de Mascagni şi Wagner, redat cu măiestrie. Premiul al doilea a revenit mezzo-sopranei poloneze Agatha Schmidt (membră a Studioului Operei din Paris), în timp ce Premiul III a fost câştigat de Jakub Josef Orlinski, tot din Polonia, un contra-tenor excepţional, care din această toamnă va pleca la New York, ca titular al unei burse de studiu oferită de cea mai cunoscută instituţie formatoare de muzicieni din lume, „Juilliard School of Music”.

În timpul ceremoniei de decernare a premiilor

În timpul ceremoniei de decernare a premiilor

Şi reprezentanţii României au avut o evoluţiei bună, concretizată în două Premii: basul Iustinian Zetea a primit Premiul special al juriului pentru interpretarea unei arii germane, iar foarte tânărul tenor George Ionuţ Vîrban a primit Premiul Radio România Cultural şi un contract cu Opera Naţională Bucureşti (participarea la „Promenda Operei”, eveniment outdoor desfăşurat în faţa a peste 10.000 de spectatori).

Se cuvine amintit şi faptul că prestigiul internaţional dobândit de concursul Le Grand Prix de l’Opéra” se înscrie în contextul în care Opera bucureşteană mai marchează o premieră în istoria sa: va organiza, în luna noiembrie, prima conferinţă a Asociaţiei „Opera Europa” derulată în această parte a continentului. „Opera Europa” este structura care grupează 140 de instituţii de profil (inclusiv non-europene), fiind cea mai complexă formă de organizare internaţională a teatrelor lirice şi festivalurilor de operă, organizaţie care dă girul său de încredere României şi Europei de Est, apreciind realizările Operei Naţionale Bucureşti din ultimii ani şi integrând instituţia în rândul celor mai importante teatre muzicale ale lumii.

Mihai Cosma

 

George Enescu

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on George Enescu

Compozitorul-interpretul-omul

Deşi anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea lui George Enescu, figura sa continuă să domine fără rival cultura muzicală românească. Din fericire, anii din urmă au adus o recunoaştere internaţională tot mai largă a marelui compozitor român, această întârziere în afirmarea pe plan mondial a creaţiei sale fiind probabil un tribut plătit celebrităţii violonistului George Enescu, a cărui glorioasă carieră interpretativă a determinat „etichetarea” sa ca solist. Când ecourile prezenţelor sale pe podiumul de concert s-au stins, odată cu generaţia celor care l-au ascultat cântând, atenţia s-a îndreptat în fine către partiturile compozitorului George Enescu. Şi nu mă refer aici la fabuloasele Rapsodii române”, preluate imediat după compunere în repertoriul marilor dirijori şi al marilor orchestre, ci la partituri de mare complexitate, care relevă mult mai mult decât abilităţile de orchestrator sau de prelucrare a tematismului folcloric arătate de tânărul autor al Rapsodiilor”. Opera „Oedipe”, creaţia de căpătâi a lui Enescu după chiar spusele sale, se bucură în fine de o carieră mondială, după ce a fost reprezentată în Franţa, Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Belgia, Spania, Polonia, Suedia, Grecia, Statele Unite etc.

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Chiar şi în domeniul cercetărilor de muzicologie se înregistrează un interes crescând şi o răspândire geografică a studiilor despre muzica lui Enescu, succesul Simpozionului Internaţional de Muzicologie, organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, dar mai ales publicarea în limba engleză, la o editură americană, a volumului fundamental al enescologiei româneşti, „Capodopere enesciene”, de Pascal Bentoiu.

Deci putem spune că, după ce iniţial Enescu era VIOLONISTUL iar mai târziu DIRIJORUL şi PROFESORUL, în fine, astăzi, Enescu este ceea ce el însuşi spunea că este: compozitor înainte de toate.

Dincolo de o copleşitoare notorietate pe plan mondial, Enescu a rămas un om simplu, ferit de aburii succesului, care atât de des întunecă judecata şi comportamentul celor ajunşi, pe piscurile gloriei. Indiferent de triumfurile, de recunoaşterea, preţuirea ori chiar adulaţia de care se bucura Enescu, el nu şi-a schimbat modul de viaţă şi felul de a se purta, continuând să fie acelaşi moldovean bonom şi gata oricând să adreseze o vorbă de încurajare ori să sară în ajutorul celor care aveau nevoie de un sprijin în cariera muzicală. Din banii câştigaţi a cumpărat pământ, pe care l-a dăruit tatălui său, considerând că ar putea şi ar trebui să-i ofere părintelui său şansa de a administra propriul teren, ca acesta să nu mai fie arendaş pe proprietăţile altora, cum fusese decenii la rând.

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Enescu a iubit plaiurile moldovene, fie ele cele din ţinuturile botoşănene, fie cele de pe valea Tazlăului, de la Tescani. A revenit acasă în fiecare vacanţă, în fiecare an, considerând întotdeauna că, oricât de mult ar locui la Paris şi oricât de mult ar călători prin lume, acasă înseamnă România. Pe timpul ambelor conflagraţii mondiale, George Enescu (aflat în anii 1914-1918 în culmea gloriei, la apogeul carierei sale) a renunţat la orice contract internaţional şi a stat în România, fiind activ pe plan social şi implicându-se cu toată fiinţa în proiecte muzicale destinate publicului din Bucureşti şi din Iaşi. A considerat că este datoria sa patriotică să ajute Crucea Roşie (a fost voluntar, înscris cu acte în regulă) şi a mers în spitale de campanie, în spatele frontului, cântând la vioară pentru răniţi.A urmat guvernul şi casa regală în refugiul de la Iaşi, unde a înfiinţat Orchestra Simfonică ce i-a purtat numele, care a dat numeroase concerte în condiţii de război.

Alături de pianistul Alfred Cortot

Alături de pianistul Alfred Cortot

Dacă în cariera sa de violonist concertist s-a cantonat pe un repertoriu cerut de impresari, de dirijori, de organizatorii concertelor, de îndată ce a început să fie invitat ca dirijor a ales să promoveze muzica românească, introducând în programele sale de concert piese ale maeştri români, care altminteri nu ar fi avut nici o şansă de a fi descoperiţi de publicul larg. Mai mult decât atât, el i-a susţinut pe tinerii compozitori încă din anii premergători primului război mondial, când a înfiinţat Premiul de Compoziţie „George Enescu”, distincţie dublată de o recompensă materială oferită din propriile sale venituri.

Şi tot legat de devotamentul lui Enescu faţă de muzica românească trebuie subliniat faptul că el a acceptat să se implice cu întregul său prestigiu şi cu toată energia în Societatea Compozitorilor Români, la care a fost membru fondator şi Preşedinte, contribuind astfel la organizarea prezenţei muzicii româneşti în viaţa culturală naţională şi străină, contribuind la securizarea unor venituri pentru compozitori, la tipărirea şi difuzarea de partituri, la organizarea breslei compozitorilor români. Şi, amară ingratitudine, peste ani el a fost eliminat din Societatea Compozitorilor, pe care a creat-o şi a condus-o din 1921 până la reformarea ei pe model sovietic, pe motiv că nu a depus o cerere de adeziune în noua Uniune, conform regulamentului… Aceeaşi soartă a avut-o elita muzicienilor români, printre care Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Marcel Mihalovici etc.

Iar încurajarea arătată de el compozitorilor s-a răsfrânt, desigur, şi asupra interpreţilor, fie prin recomandarea acestora în faţa diferiţilor impresari, profesori sau instituţii, fie prin colaborarea cu asemenea muzicieni în cadrul unor formaţii camerale sau în recitalurile sale. Printre cele mai cunoscute exemple este recomandarea scrisă de Enescu pentru fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, aflaţi la vârsta copilăriei, pe care i-a sprijinit în acest fel în demersul lor de a urma studii în străinătate.

George Enescu

George Enescu

Enescu nu a făcut niciodată politică, nefiind membrul niciunui partid, nici pe timpul democraţiei parlamentare, nici în anii dictaturii carliste ori a guvernării legionarilor, după cum nu a acceptat să fie nici membru al partidului comuniştilor. El era loial ţării şi nu unui regim, iar crezul său, destăinuit în mod repetat, era să-şi slujească ţara cu armele lui: pana, arcuşul, bagheta. A declarat de nenumărate ori că nu îl interesează politica şi că nu doreşte să comenteze evoluţia social-politică nici din România, nici din Franţa, nici din Statele Unite.

Decizia plecării definitive din România, în exil, a fost una dintre cele mai dureroase hotărâri luate în viaţă. A ezitat mult şi a nutrit cumva speranţa că totuşi există şi cale de întoarcere. Nu a putut pleca fără să facă o obositoare călătorie la Dorohoi, pentru a se reculege la mormintele părinţilor, luându-şi adio de la Moldova sa natală, scriind chiar un testament în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Tescani. A păstrat paşaportul românesc şi cetăţenia română, deşi zecile de ani petrecuţi la Paris i-ar fi dat demult dreptul la cetăţenia franceză. Mai mult, nu a dorit să accepte înlocuirea vechiului său paşaport care purta însemnele regalităţii nici când Ambasada României i l-a anulat, oferindu-i noul model de paşaport, eliberat de autorităţile republicane pro-bolşevice. Nu a acceptat un asemenea document modificat pe modelul Republicii Populare, iar pentru a nu-şi pierde libertatea de circulaţie a apelat la utilizarea unui permis de călătorie emis de autorităţile franceze.

Şi totuşi, din patriotism, nu a retezat orice comunicare cu ţara, intervenind prin scrisori adresate la cel mai înalt nivel în favoarea unor măsuri reparatorii: a cerut eliberarea din arest a soţiei compozitorului Mihail Jora, întemniţată pentru vina de a fi sora marelui diplomat, fost ministru de Externe, Grigore Gafencu. A pledat pentru eliberarea fiicei din prima căsătorie a soţiei sale. Din păcate fără succes, aceste eşecuri dovedind o dată în plus că regimul nu îi acorda nici un fel de favoruri şi că nu avea posibilitatea de a influenţa mersul lucrurilor în România, nici măcar în asemenea situaţii punctuale.

S-a exprimat public deosebit de critic şi de răspicat în momentul în care mari personalităţi ale gândirii şi ştiinţei româneşti au fost eliminate din Academia Română, pentru că nu corespundeau din punct de vedere politic, solicitând reprimirea acestora. A refuzat să gireze cu prezenţa sau cu numele său organizarea unui festival al muzicii româneşti de către noii conducători ai breslei compozitorilor, pe model sovietic.

S-a făcut mult caz vizavi de înscrierea sa pe listele candidaţilor la alegerile parlamentare din 1946. O recentă carte citează o declaraţie esenţială a compozitorului, care arată că a acceptat nominalizarea sa ca potenţial reprezentant al ţinuturilor botoşănene „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră. Pe lista intelectualilor din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi că nu iau nici o obligaţie pe terenul politic”. Trebuie ştiut însă faptul că Enescu nu mai era în ţară în acel moment, plecase în exil şi probabil că un gest de refuz al candidaturii ar fi condus la o mai atentă supraveghere a sa şi poate la interzicerea plecării în SUA. Indiferent de acest ultim aspect, Enescu nu a fost parlamentar, nu a participat niciodată la vreo şedinţă şi nici măcar nu şi-a accesat mandatul, ceea ce a condus la nulitatea acestuia prin invalidare.

După plecarea din ţară, soţii Enescu au donat casele ce le aparţineau Ministerului Artelor, evitând confiscarea acestora şi reuşind, pe această cale, să condiţioneze donaţia de destinaţia viitoare a acestor clădiri: case ale muzicii şi muzicienilor, loc de odihnă şi creaţie (vila „Luminiş” de la Sinaia) sau sediu al compozitorilor şi (după cum a adăugat Maruca Cantacuzino) al Muzeului dedicat lui George Enescu (Palatul de pe Calea Victoriei).

Era de o demnitate extraordinară. Este binecunoscută modestia sa, iar elogiul muzicienilor români şi al elitei societăţii româneşti, manifestat prin organizarea unui concert omagial completat cu decernarea unei înalte decoraţii, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost respins, compozitorul lipsind de la acel eveniment.

Există nenumărate mărturii de la colaboratorii şi elevii săi, care povestesc stilul unic al maestrului de a ţine lecţii. El îi încuraja pe toţi cei talentaţi, le vorbea cu căldură şi fără urmă de superioritate, cu un tact pedagogic şi psihologic desăvârşit, dându-le încredere în ei şi orientându-i către direcţia optimizării la maximum a datelor lor personale, individuale. George Enescu a fost, deci, nu doar un muzician de excepţie, ci şi un om minunat, cu calităţi personale superioare. Enescu-compozitorul a fost egalat de Enescu-omul, care rămâne un exemplu de umanism, dărnicie, demnitate, verticalitate şi caracter. Este un lucru pe care nu trebuie să încetăm să-l spunem şi să-l accentuăm, mai ales că viaţa lui s-a derulat într-o perioadă istorico-socială şi politică deosebit de complexă şi de dificilă, care pe el nu l-a afectat şi nu l-a făcut să se schimbe.

Mihai Cosma


S-au găsit şi denigratori…

…Aşadar, după Mihai Eminescu sau Ion Creangă a venit rândul marelui compozitor George Enescu să fie actualizat prin defăimare, chiar la televiziunea publică. A fost atacată statura muzicală a lui Enescu: „Exilul nu este o condiţie privilegiată pentru artist. Enescu nu era Stravinsky, nu era Rahmaninov, ca să fim foarte serioşi şi să fim patrioţi în limitele adevărului, iar influenţa lui asupra artei occidentale, în exil fiind, era limitată. Baza lui de validare era România şi acest lucru s-a văzut”, (Ioan Stanomir, TVR2). Din nefericire, acestei luări de poziţie i s-a alăturat, în denigrarea marelui nostru musician, un respectat şi apreciat istoric: Adrian Cioroianu.

1Reacţiile nu au întârziat. „Ştiu domnii noştri – Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, cei doi acuzatori în emisiune şi alţii ca dânşii – că şi în lucrările în care se manifestă influenţele muzicii germane sau franceze, cum ar fi «Suita I» în stil clasic pentru pian sau opera «Oedip», se vădeşte legătura cu folclorul nostru prin utilizarea formelor modale, ritmice, internaţionale ale acestuia?”, se întreabă Emil Stratan, critic de artă.

În ce priveşte atacul la statura morală şi patriotismul compozitorului, acuzat de „colaboraţionism” pentru simplul fapt că a efectuat un turneu la Moscova în anii `40, ca istoric, Adrian Cioroianu ar fi trebuit să cunoască o mărturie a lui Ilie Kogălniceanu referitoare la un schimb de replici la care a asistat înaintea plecării muzicianului la Moscova: la îndemnul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Culturii, de a vorbi acolo despre «realizările pe care guvernul nostru le face pentru noua democraţie», Enescu a replicat scurt, ritos: «Domnule ministru, eu mă duc la Moscova să fac muzică, să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea şi scopul turneului pe care îl fac acolo»”, arată revista „Luceafărul”. Nici intrarea lui George Enescu în Marea Adunare, odată cu alegerile din noiembrie 1946, nu a scăpat ochiului vigilent al detractorilor, în pofida adevărului că marele compozitor nu şi-a validat niciodată mandatul şi nu a participat la vreo şedinţă.

Atunci când un Yehudi Menuhin scrie „pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna una dintre minunile lumii”, un Arthur Rubinstein spune „Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii” sau un Festival care poartă numele compozitorului a devenit efigie muzicală internaţională, „reevaluările” unor denigratori ce-şi permit necuviinţe – ca să fim civilizaţi – nu fac decât să-i descalifice. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât renumele internaţional a lui George Enescu se bucură de tot mai multă recunoaştere peste hotare.