NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

În ultimul secol, s-a întâmplat de mai multe ori ca o invenţie să schimbe datele politicii mondiale: în anii 1920, radioul propaga vocile candidaţilor, aducând campaniile mai aproape de oameni, apoi, în anii 1960, televiziunea marca o nouă eră; astăzi, internetul a ajuns atât de puternic, încât aspiranţii la funcţii politice care nu sunt prezenţi pe reţelele de socializare „nu există” pentru opinia publică.

barack-obamaCu campania online „Implicare prin putere”, Barack Obama, actualul preşedinte al SUA, dădea tonul cel mai înalt al legăturii dintre politică şi reţelele de socializare, văzute ca liantul între guvernanţi şi guvernaţi. A fost o mişcare care, alături de calităţile sale de lider, i-a adus milioane de suporteri pe 15 reţele diferite şi i-a asigurat victoria. Evoluţia acestei legături a fost fulminantă, aspect foarte vizibil în lupta dintre actualii candidaţi la Preşedinţie, care adună puncte importante (sau dimpotrivă…) prin intermediul prezenţei constante şi consistente în peisajul social media.

Dincoace de Oceanul Atlantic, în ciuda vârstei înaintate, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a ţinut pasul cu vremurile şi din perspectiva reţelelor de socializare. Prezentă pe Facebook încă din 2009, suverana contribuie astfel decisiv la imaginea monarhiei britanice. Tot din Europa vine şi exemplul premierului polonez Beata Szydlo, care este foarte activă în mediul online. Pe pagina sa de Facebook, de pildă, s-au putut exprima foarte multe femei poloneze nemulţumite de o iniţiativă legislativă care le privea. Completăm tabloul european cu premierul român Dacian Cioloş, care încă de la instalarea în această funcţie a arătat o mare deschidere către reţelele sociale. A discutat, a răspuns, a susţinut civic, a reacţionat: „Aplicaţia Inspectorul Pădurii a fost lansată în testare timp de o lună de zile tocmai pentru a primi feedback de la cetăţenii care o utilizează şi pentru a o îmbunătăţi. Avem în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră şi de al celor cărora le pasă de pădurile noastre”, a îndemnat, de pildă, primul ministru al României pe Facebook.

netanyahuÎn Rusia, efectul unei declaraţii a premierului Dmitri Medvedev s-a răspândit ca focul, în luna iunie, prin intermediul social media. Spunea atunci demnitarul rus că „nu există bani în bugetul statului pentru plata pensiilor”, îndemnând cetăţenii cuprinşi de panică „să fie puternici” şi urându-le „toate cele bune”. Apariţia declaraţiei pe Youtube a generat peste 3,5 milioane de vizualizări şi un val de critici. În acelaşi timp, însă, ca orice politician contemporan care se respectă, premierul rus are o pagină de internet construită după toate regulile. Înaintând spre Orient, îl găsim foarte activ pe reţelele de socializare pe primul ministru al Irakului, Haider Al-Abadi. Educat în Occident, este liderul unui stat cu care SUA au avut mult timp relaţii tensionate, dar în acelaşi timp este perceput ca iniţiatorul unei noi ere pentru ţara sa. Din acest demers nu poate lipsi prezenţa în aria de socializare online. În acelaşi spaţiu geografic regăsim activitatea în mediul virtual a preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad. Cu cât se prelungeşte focarul de instabilitate care este războiul civil din ţară, cu atât mai preocupat de supravieţuirea politică este liderul sirian, care se foloseşte de social media în acest scop. La rândul său, liderul guvernului israelian, Benjamin Netanyahu, se remarcă prin aceeaşi atenţie acordată domeniului. Un discurs al său din vara acestui an a fost vizionat de peste 22 de milioane de oameni, în condiţiile în care postări anterioare ale demnitarului, de pe vremea când nu acorda aceeaşi importanţă vizibilităţii de acest tip, nu adunau mai mult de 30.000 de vizualizări.

abdel-fattah-el-sisiÎn Australia, alegerile din vara acestui an au înregistrat o adevărată schimbare de reacţie vizavi de politicieni, graţie reţelelor sociale. Astfel, în ciuda lipsei acute de interes a votanţilor pentru clasa politică, s-a remarcat totuşi o efervescenţă online. În 55 de zile de campanie electorală, peste 3,6 milioane de australieni au interacţionat pe platforma online care a făcut scrutinul să fie denumit „alegerile Facebook”. A fost exploatat la maximum de către candidaţii la funcţia de prim-ministru, Malcolm Turnbull datorându-şi accederea în funcţie (şi) acestui aspect.

În celălalt capăt al lumii, în Columbia, campania electorală online din 2010 era prilej pentru candidatul la prezidenţiale Juan Manuel Santos să câştige alegerile după ce fusese cu 12 puncte în spatele contracandidatului. Cu „lecţia” învăţată, Santos, care are, fireşte, cont pe Twitter, este în continuare preşedintele ţării.

Chiar enigmaticul şi conservatorul (fost militar) preşedinte al Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, are cont pe o reţea de socializare. Este oarecum o urmare firească a faptului că alegerea sa în fruntea statului nu ar fi fost posibilă niciodată fără efectele în lanţ ale „Primăverii arabe”, fenomen generat de mediul virtual. Este adevărat, totodată, că utilizatorii pot fi şi necruţători, aşa cum s-a întâmplat în cazul unui discurs televizat, aspru criticat, al preşedintelui…

Diplomaţi sub „umbrelă”

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Diplomaţi sub „umbrelă”

În calitate de reprezentanţi peste hotare ai guvernelor, diplomaţii sunt protejaţi de o imunitate care de-a lungul timpului i-a scos din nenumărate încurcături. Totuşi, unii au făcut lucruri suficient de grave încât „umbrela” protectoare să nu-i poată apăra…

Andrei Knazyev

Andrei Knazyev

Când imunitatea devine un privilegiu de care se face abuz, se întâmplă ca diplomaţii să mai şi ajungă în instanţe. Alcoolul şi viteza le-au făcut probleme de… imunitate şi diplomaţilor ruşi. În 2001, Andrei Knazyev, secretar al Ambasadei Rusiei, a lovit două femei care mergeau pe trotuar în Ottawa, una dintre ele decedând pe loc. A refuzat să facă testul pentru alcool, în numele amintitei imunităţi diplomatice. Aceasta i-a fost menţinută de guvernul ţării sale, dar chiar şi aşa, a fost acuzat de omor prin imprudenţă şi conducere sub influenţa alcoolului, fiind condamnat la patru ani de închisoare. Din seria accidentelor rutiere grave, soldate cu moartea unor nevinovaţi, face parte şi cel produs de Gueorgui Makharadze, al doilea cel mai important diplomat al Georgiei în SUA. În 1997, acesta a condus cu mare viteză şi sub influenţa alcoolului prin Washington, cauzând un carambol rutier, moartea unei persoane şi rănirea altor patru. Cariera lui promiţătoare s-a încheiat în clipa în care preşedintele de atunci al Georgiei, Eduard Shevardnadze, i-a ridicat imunitatea diplomatică. Makharadze a pledat vinovat şi a executat trei ani de închisoare.

Gueorgui Makharadze

Gueorgui Makharadze

Un incident rutier i s-a întâmplat comandantului detaşamentului militar al Ambasadei SUA la Bucureşti, Christopher Van Goethem, care a provocat accidentarea mortală, în 2004, a starului rock român Teo Peter, lovit pe când se afla într-un taxi izbit de maşina diplomatului american. Acesta a părăsit ţara imediat după incident, protejat de imunitatea diplomatică (în cazul SUA, este absolută şi garantată prin lege încă din 1790!). Rumoarea opiniei publice a făcut ca în final să existe un proces, o acuzaţie de omor din neglijenţă şi… adulter (!). În final, Van Goethem a fost achitat.

Despre mită la nivel foarte înalt – ONU – se poate vorbi în cazul fostului preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei, John Ashe, fost ambasador, pe care renumele, poziţia şi… imunitatea nu l-au putut apăra de acuzaţiile care i-au fost aduse anul trecut, cum că a primit sute de mii de euro de la diverşi oameni de afaceri chinezi, pentru a le susţine interesele.

John Ashe

John Ashe

Lumea diplomatică mai consemnează şi alte cazuri de abateri de la reguli care le-au adus necazuri în justiţie unor angajaţi de ambasade ce nu s-au mai putut ascunde sub protecţia imunităţii, din cauza gravităţii faptelor comise. De exemplu, ambasadorul statului Burma în Sri Lanka, Sao Boonwaat, şi-a împuşcat soţia în 1967, pe motiv de infidelitate. Poliţia locală nu a putut interveni, dar s-a iscat o dispută între cele două ţări, care a dus, se pare, şi la un proces. Acesta a rămas atât de bine acoperit, încât nu s-a mai auzit nimic despre caz. La agresiunea împotriva soţiilor sunt de remarcat şi diplomaţii japonezi. În 1999, Shuji Simokoji, consul general la Vancouver, a fost arestat pentru bătăile aplicate consoartei. A pledat vinovat şi… a fost exonerat pe deplin. Ba chiar a avut curajul să afirme că „în Japonia nu contează dacă soţul îşi bate soţia. Este o diferenţă de cultură”. Gestul l-a costat, fiind retras din post. Dar „diferenţa culturală” s-a perpetuat. Astfel, viceconsulul japonez la San Francisco, Yoshiaki Nagaya, a fost acuzat în anul 2012 pentru că şi-a aruncat soţia din maşina în mers. Imunitatea diplomatică nu a mai funcţionat, aşa că a fost condamnat la un an de închisoare, 104 ore de consiliere şi trei ani supraveghere judiciară.

Despre gesturile fără precedent ale ataşatului militar al Ambasadei Malaeziei la Wellington, Noua Zeelandă, presa din toată lumea a scris copios. Într-o zi, Mohammed Rizalman bin Ismail a intrat pur şi simplu în casa unei localnice, s-a dezbrăcat şi a vrut s-o agreseze. Femeia a reuşit să cheme poliţia, care l-a acuzat de tâlhărie şi tentativă de viol, dar imunitatea diplomatică l-a salvat. Rechemarea din post nu a fost însă suficientă; la presiunea opiniei publice, a existat un proces şi, până la urmă, bin Ismail s-a declarat vinovat.

Mohammed Rizalman bin Ismail

Mohammed Rizalman bin Ismail

Cât despre diplomaţi implicaţi în traficul de stupefiante, este de notorietate cazul staff-ului Ambasadei Coreii de Nord în Danemarca: în 1976, unii dintre aceşti angajaţi au fost prinşi cu o jumătate de tonă de marijuana transportată în limuzina diplomatică. Se pare că aceasta este o practică extinsă, din moment ce în anul 2004, un raport american dezvăluia faptul uluitor că timp de două decenii diplomaţii nord-coreeni fuseseră implicaţi în 50 de incidente cu droguri pe teritoriul SUA. Iar în 2013, serviciile secrete sud-coreene atrăgeau atenţia că vecinii din nord au trimis un mare transport de metamfetamine (circa 200 kg, notează listverse.com) în Ambasadele din estul Europei, cu ordin să se vândă şi banii să fie trimişi înapoi în ţară! Phenianul i-a retras pe diplomaţii demascaţi de fiecare dată când a fost cazul şi nu se ştie să fi existat procese ori condamnări…

Liderii autoritari şi… literatura

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Liderii autoritari şi… literatura

Mulţi dintre liderii autoritari ai lumii au „cochetat” cu literatura. De la poezie la eseuri filosofice, de la consideraţii geopolitice la poeme abstracte, o parte dintre conducătorii regimurilor totalitare au ţinut să arate preocupări intelectuale superioare.

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

În anul 2001 apărea lucrarea intitulată Ruhnama („Cartea sufletului”), semnată de fostul preşedinte al Turkmenistanului Saparmurat Niyazov. Autorul a dat asigurări că însuşi Dumnezeu i-a spus că toţi cei care îi vor citi cartea vor merge în Paradis. Aşa a devenit acest amestec de povestioare şi texte istorice cu sens deturnat o lectură obligatorie în şcoli, fiind etalată lângă Coran în moschei. Existau chiar întrebări din lucrare în testele pentru obţinerea permisului auto. Cartea a generat ceremonii fastuoase şi are un monument uriaş în capitala ţării, Ashgabat. Adevărul despre nivelul intelectual al lui Niyazov este sintetizat de „The New Yorker: „Era semianalfabet”. Succesorul său la conducerea ţării, Gurbanguli Berdymukhamedov, a găsit şi el răgazul de a scrie cărţi. Imediat ce a preluat puterea, în anul 2007, a publicat un volum despre sistemul de sănătate publică, apoi unul de discursuri politice. În 2009 apărea Ahaltekinul – Mândria şi fala noastră”, o odă închinată calului turkmen şi istoriei creşterii acestuia în Turkmenistan. Tradusă în patru limbi, lucrarea a câştigat un premiu la un concurs între statele foste sovietice.

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

După victoria Revoluţiei chineze, liderul Mao Tzedong s-a făcut remarcat şi printr-o serie de volume de poezie – „Turnul cocorului galben”, „Lungul marş, „Armata de Eliberare a Poporului capturează Nanking”, „Adio zeului ciumei” sau Inscripţie pe o fotografie a tovarăşului Li Chin”. Spre deosebire de alţi dictatori, Mao era modest vizavi de lucrările sale poetice pline de flori, cai sau gâşte.

Un alt lider cu mână forte, Kim Jong Il, era un mare admirator al cinematografiei. Până într-acolo încât a scris o carte pe această temă. Intitulată „Despre arta cinematografului”, a fost urmată de încă una, „Cinematograful şi regia”. Profunzimea lucrărilor vorbeşte de la sine: „A viziona o producţie o dată este diferit de a o viziona de două ori”

Tot din Asia vine şi exemplul preocupărilor intelectuale ale Ayatollah-ului Khomeini, care a elaborat nenumărate lucrări-comentariu despre Coran, legea islamică, filosofie etc. Peste toate acestea, a fost şi poet, lucrarea sa intitulată Micuţa carte verde” generând destule controverse, date fiind aforismele cam fără perdea pe care le conţine. Aceeaşi mirare au stârnit-o şi versurile celui cunoscut ca un om profund religios, publicate în presa iraniană în 1989: Deschideţi uşa tevernei şi lăsaţi-ne acolo zi şi noapte/Căci sunt sătul de moschei şi seminarii.

Nici dictatorii europeni nu au fost mai prejos. De pildă, cu cât Albania era mai izolată pe scena internaţională şi chiar printre statele comuniste, cu atât mai multe volume scria Enver Hoxha. Şi au fost vreo 40 la număr, mai toate tunând şi fulgerând împotriva vestului. Printre ele, în 1979 apărea „Cu Stalin”, în care, alături de elogii fără sfârşit aduse dictatorului, admiratorul său albanez relata că visează zi şi noapte să la o reîntâlnire şi amândoi să vadă împreună musicalul sovietic „Şoferul de tractor”. În 1991, protestatarii pro-democraţie i-au ars cărţile în public…

„Micuţa carte verde” - Ayatollah Khomeini

„Micuţa carte verde” – Ayatollah Khomeini

La rândul său, liderul sârb Radovan Karadzic lansa „Sub sânul stâng al secolului” în anul 2005, în timp ce se ascundea de judecata internaţională pentru crime de război în fosta Iugoslavie. Şcolit la Universitatea Columbia, Karadzic a scris un tip de poezie cu clare accente violente, ca „Asasini,” „Un om de cenuşă şi bocancii de război” etc, în versuri ca „Am creat o lume care mă decapitează”.

Din nordul Africii vine opera „literară” a unui alt dictator, Muammar Gadhafi, care s-a preocupat în mod constant, printre altele, de viziunea sa asupra sistemului Jamahiria sau de diferenţele dintre sexe, cu emanaţii profunde ca „femeile sunt diferite de bărbaţi aşa cum femelele din lumea plantelor şi animalelor diferă de masculii speciilor lor”. Pe lângă toate aceste considerente de om de stat reunite în „Cartea verde”, liderul libian „şi-a încercat mâna” şi într-un soi de ficţiune. Cărţile „Scăparea în iad” şi Publicaţii ilegale”, de pildă, demonstrează, într-o proză confuză, fără personaje, nostalgia sa pentru viaţa beduinilor. În buna tradiţie a dictatorilor, şi Gaddafi a avut grijă ca volumele sale să fie traduse în zeci de limbi, să stea la baza a sute de studii (eventual internaţionale) şi să fundamenteze lucrări ştiinţifice. Toate acestea au încetat după bombardarea Libiei de către NATO, în anul 2011.

Destinul copiilor marilor lideri

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Destinul copiilor marilor lideri

Urmaşii marilor politicieni ai lumii au fost mereu în centrul atenţiei opiniei publice. În timp ce unii dintre ei au dus vieţi obişnuite, alţii au avut destine controversate, care au pus o presiune în plus pe părinţii lor celebri.

Margaret and Mark ThatcherUna dintre cele mai controversate figuri dintre copiii cunoscuţilor lideri mondiali este Mark Thatcher, fiul nu mai puţin celebrei „Doamne de fier” britanice. Devenit un proeminent om de afaceri, acesta a fost amestecat într-o lovitură de stat în Guineea Ecuatorială, cu al cărei guvern a avut legături ce au stârnit numeroase polemici. A rămas un mister până astăzi felul în care fiul premierului britanic a fost amestecat în conspiraţia la nivel înalt din statul african. Cert este că în anul 2004, acesta a fost reţinut şi implicarea lui în operaţiuni destabilizatoare a fost pedepsită cu o amendă de 500.000 de dolari şi o sentinţă de patru ani de închisoare cu suspendare.

Galina BrejnevÎn blocul comunist, copiii liderilor nu aveau mari şanse de a-şi construi o viaţă după dorinţele lor. De exemplu, Galina Brejnev, fiica preşedintelui URSS Leonid Brejnev, a luptat toată viaţa pentru a se desprinde de sub tutela atotputernicului ei tată, care nu-i dădea voie decât să conducă un Mercedes de câte ori dorea, iar în rest îi controla întreaga existenţă. Ca urmare, Galina a fugit cu o trupă de circ la vârsta de 22 de ani şi, în ciuda faptului că tatăl ei a găsit-o şi a „rechemat-o la ordine”, tânăra s-a căsătorit de mai multe ori cu acrobaţi, mariaje anulate de conducătorul suprem unul câte unul. Moartea lui Brejnev nu a însemnat „eliberarea”: Galina a căzut în obscuritate şi a decedat în 1998.

Yakov StalinFoarte dur cu copiii săi a fost şi I.V.Stalin, în special cu cel mai mare dintre fiii săi, Yakov Stalin. Tânărul s-a îndrăgostit la vârsta de 18 ani, dar asta a atras mânia tatălui său, care a interzis legătura. Yakov a încercat să se sinucidă, dar a izbutit doar să se rănească, iar tatăl său nu a spus decât „nici să tragă cu arma ca lumea nu este capabil”. Tot încercând să capteze atenţia tatălui său, Yakov s-a alăturat în 1937 armatei URSS. A fost dat dispărut şi mai târziu s-a aflat că se predase naziştilor, ceea ce l-a făcut pe dictator să fie şi mai jenat de fiul său. Ceea ce gândea a reieşit atunci când fasciştii i-au propus un schimb de prizonieri, iar Stalin a replicat: „Nu îl aveţi în captivitate doar pe fiul meu, ci pe milioane de copii ai mei. Ori îi eliberaţi pe toţi, ori fiul meu le va împărtăşi soarta”. În 1943, Yakov a fost împuşcat mortal în timp ce încerca să evadeze din lagăr.

Uday HusseinFiul unui alt dictator, Saddam Hussein, Uday Hussein, este considerat un personaj malefic. În timp ce tatăl său aplica un regim forţat pentru a rămâne la putere, fiul era cunoscut ca făcând rău din plăcere. Uday a torturat oameni fără nici un motiv, în paralel ducând un trai pe picior mare. Răsăţat de părintele său, a avut acces nelimitat la tot ce-şi dorea – maşini de lux, avioane private, petreceri îmbibate cu alcool şi pline de bunătăţi la care cetăţenii irakieni de rând nici nu puteau visa. Se credea un rege de Ev mediu şi cerea imperios orice femeie îi atrăgea atenţia. Când Uday şi-a dus instinctele sadice prea departe, împuşcându-şi un unchi, tatăl său l-a „exilat” în… Elveţia. La întoarcere, nu mai avea putere, dar tot şi-a ucis un bodyguard în 1998, sub ochii invitaţilor. Iar istoriile sinistre pot continua. În anul 2003, după invazia forţelor occidentale în Irak, Uday şi fratele său Qusay au fost ucişi într-un schimb de focuri.

Tricia NixonÎn „lumea liberă”, altele erau preocupările din jurul copiilor politicienilor de cel mai înalt nivel. Stă mărturie destinul fiicelor preşedintelui SUA Richard Nixon, Julie Nixon şi Tricia Nixon. În timp ce prima s-a căsătorit cu nepotul preşedintelui Eisenhower, David, cea de-a doua a avut o listă mai lungă de pretendenţi celebri, din acelaşi „cerc închis” al lumii politicienilor. Dintre ele amintim întâlnirea pusă la cale de George Bush între fiica lui Nixon şi fiul său, George W., ulterior preşedinte al SUA la rându-i. Episodul a fost „un dezastru”, tânărul vărsând vin roşu pe rochia fetei, iar aceasta interzicându-i să-şi aprindă o ţigară. O altă „legătură” a Triciei Nixon a fost cu Prinţul Charles al Marii Britanii, şi aceasta „aranjată”, întrucât moştenitorul coroanei britanice a declarat ulterior pentru „CNN” că „voiau să-l însoare” cu ocazia vizitei în SUA din 1970. Cei doi au fost văzuţi în public de câteva ori, dar relaţia nu a continuat după ce Prinţul Charles a revenit în Europa.

Randolph ChurchillPe cât de puternic, decis şi înţelept este considerat până astăzi artizanul victoriei Marii Britanii în cel de-Al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, pe atât de departe de toate aceste însuşiri s-a dovedit fiul său, Randolph Churchill. Jurnalist şi membru al Parlamentului, a demonstrat toată viaţa caracteristici ale unei afecţiuni cunoscute astăzi drept „personalitate bipolară”, mai exact o schimbare bruscă de atitudine în fracţiune de secundă. Dacă astăzi ea este diagnosticată şi se poate trata, în urmă cu şapte decenii nu se putea vorbi despre aşa ceva. Comportamentul public scandalos al lui Randolph, care a marcat şi momentul în care propunea eliminarea vechii sintagme britanice „pentru rege şi ţară” şi care l-a adus de mai multe ori în faţa justiţiei, l-a determinat pe tatăl său să refuze să-l mai recunoască drept fiu. S-a stins în uitare, în 1968.

Romano MussoliniLa polul opus din perspectiva relaţiei tată lider – fiu există cazul copilului lui Benito Mussolini, Romano Mussolini. Acesta a fost respectat şi încurajat de părintele său (considerat un dictator şi care a sfârşit în mod violent). Graţie acestei atitudini, Romano şi-a putut urma visul de a fi interpret de jazz şi a devenit unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai Italiei. A câştigat numeroase premii şi şi-a făurit un destin remarcabil în pofida numelui pe care l-a purtat până la moartea sa, în anul 2006.

Traseişti politici celebri 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Traseişti politici celebri 

Traseismul în politică este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel declarativ, o abdicare de la principii. Totuşi, este practicat chiar şi în democraţii consolidate, de către politicieni de renume.

Ronald Reagan

Ronald Reagan

Unele dintre cele mai răsunătoare mişcări de traseism politic le regăsim în marea democraţie americană. În acest context, câteva nume care au schimbat tabăra pot fi relevante. Astfel, fostul preşedinte Ronald Reagan, adevărată efigie a Republicanilor, a fost un suporter – înregistrat ca atare – al Democraţilor. Se întâmpla la începutul carierei sale politice şi stau mărturie eforturile de susţinere a campaniei lui Helen Gahagan Douglas (oponenta lui Richard Nixon) pe care le-a depus, ca şi suportul pentru Dwight D. Eisenhower şi candidatura acestuia la prezidenţiale din 1952, sub semnul aceloraşi Democraţi. Funcţia de purtător de cuvânt la „General Electric” pare să-i fi schimbat optica politică. Noua opţiune republicană a lui Reagan a devenit tot mai evidentă, iar în 1962 trecerea devenea realitate. Acest moment a fost punctat cu o frază rămasă celebră, din multele pe care popularul (ulterior) preşedinte le-a lăsat posterităţii: Nu eu am părăsit Partidul, ci Partidul m-a părăsit pe mine”. O altă personalitate a politicii americane, Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în funcţia de secretar de stat) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… candidatul republican la Preşedinţie. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican.

Trecând în Europa, găsim alte exemple celebre. De pildă, Winston Churchill, erou al naţiunii britanice, a schimbat tabăra politică de mai multe ori. Şi-a început cariera la Conservatori, apoi a trecut la Partidul Laburist vreo două decenii, după care s-a întors la „Tories”. Nemulţumit, totuşi, pe deplin, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Fără să-şi ascundă migraţiile politice, Churchill, dimpotrivă, chiar se mândrea cu ele, spunând că oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”

Mai recent, mai spre est şi în democraţiile europene mai tinere avem cazul lui Stjepan (Stipe”) Mesić, care a avut un parcurs politic sinuos (dacă nu de-a dreptul indecis) până la a deveni cel de-al doilea preşedinte al Croaţiei (2000–2010). În 1990, (după ce fusese cvasiinexistent în politică…) intra în Uniunea Democratică Croată, formaţiune care l-a desemnat ulterior premier. Doar patru ani mai târziu părăsea partidul care-l propulsase şi crea o formaţiune nouă, Democraţii Independenţi Croaţi. Nu a durat decât trei ani, întrucât în 1997, Mesić şi formaţiunea sa se „topeau” în masa Partidului Poporului din Croaţia.

Nici în Turcia traseismul politic nu este ceva neobişnuit, dar există un caz care „a bătut recordul”: alesul Kubilay Uygun a reuşit ca într-o singură legislatură (1995 – 1999) să părăsească Partidul Democratic al Stângii, să treacă la Partidul Adevărata Cale, apoi să se întoarcă de unde a plecat, pentru… a pleca din nou. A sfârşit mandatul în Adunarea Naţională ca independent, reuşind „performanţa” de a fi trecut în acest scurt răstimp şi pe la formaţiunea Mişcarea Naţionalistă şi pe la Partidul Democrat din Turcia…

Din politica europeană se mai poate consemna faptul că în legislaturile italiene de după 1996, circa un sfert dintre parlamentari au schimbat taberele cel puţin o dată. Din 2008 încoace, circa o şesime dintre parlamentari au trecut la alte formaţiuni, cu aproximativ jumătate dintre ei făcând acest lucru de două sau mai multe ori. România nu face excepţie: pe lângă numeroşi parlamentari care practică frecvent traseismul, există şi cazuri de formaţiuni politice întregi care schimbă doctrina – de la stânga la dreapta – sau tabăra – de la liberali la populari. Şi ulterior, unii dintre aceşti politicieni declară că vor interzice traseismul imediat ce vor accede la putere…

Lideri politici în vacanţă

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Lideri politici în vacanţă

Conducătorii marilor puteri ale lumii – actuali şi foşti – au destinaţii preferate de vacanţă, urmărite cu atenție de mass-media și redate copios publicului amator de senzații tari.

Obama

Obama

Cel mai puternic om al planetei, preşedintele SUA, Barack Obama, a fost de mai multe ori pe parcursul mandatelor sale în vacanţă pe Martha’s Vineyard, celebră insulă din Massachusetts (această destinaţie este una favorită şi pentru fostul preşedinte Bill Clinton, care joacă golf aici). Un alt loc preferat de şeful Casei Albe este Hawaii, unde de altfel s-a întâlnit şi cu premierul Noii Zeelande John Key, care are o proprietate în statul american. Iar actualul secretar de stat John Kerry a făcut furori în toată lumea cu imaginea de surfer pe valurile din Nantucket, de pe vremea cand era candidat la Preşedinţie.

În ce-l priveşte pe premierul Canadei, Stephen Harper, acesta preferă să-şi petreacă zilele de odihnă la Harrington Lake, din Quebec, reşedinţă oficială de vară la care de-a lungul timpului au fost invitaţi cancelarul german Angela Merkel sau Ducele şi Ducesa de Cambridge.

Ajungem astfel la familia regală britanică, ce are gusturi diferite când vine vorba despre vacanţe. De pildă, a devenit o tradiţie ca regina Elisabeta a II-a să plece la castelul scoţian Balmoral, iar Prinţul Charles să schieze la Graubünden, Elveţia (atunci când nu gustă produse tradiţionale la proprietăţile sale din Transilvania). În ce-l priveşte pe premierul David Cameron, acesta caută locuri mai calde şi mai însorite decât Londra, cum ar fi Polzeath Beach, din Cornwall. Tot în Cornwall, dar în golful Constantine, îşi petrecea scurte vacanţe şi fostul premier Margaret Thatcher, de dragul pasiunii pentru golf a soţului său.

Merkel

Merkel

La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel, denumită drept cea mai puternică femeie din lume, pleacă de multe ori pentru odihnă în Italia, făcând deliciul presei cu apariţiile sale modeste şi dând lecţii de cumpătare prin felul în care îşi chiverniseşte şi propriii bani, nu doar pe cei ai europenilor.

Mai discret în concediu, preşedintele Poloniei, Bronislaw Komorowski, a fost văzut în vacanţă în ţara sa, la Cracovia. Tot „acasă” preferă să-şi petreacă vacanţele şi preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, care în ultimii doi ani s-a odihnit în staţiunea turistică Bodrum, respectiv în Urla (districtul Izmir), până ce va termina gigantica lucrare a Palatului Prezidențial menit a avea potrivit presei turce 1.000 de încăperi.

Fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy s-a odihnit pe o mică proprietate canadiană din munţii Laurentian în încercarea de a scăpa de stresul provocat de percheziţiile şi ancheta care-l vizau în legătură cu finanţarea campaniei sale electorale. Un alt fost lider european, Silvio Berlusconi, îşi petrece şi azi vacanţele la vila sa, Arcore, de lângă Milano.

În celălalt capăt al planetei îl găsim în vacanţă pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, căruia îi place în mod deosebit să înoate într-un lac din sudul Siberiei, la Tuva. Nici politicienii din Duma rusească nu aleg destinaţii exotice din străinătate, preferând (sau fiind „sfătuiţi” prin circulare interne de partid, cum s-a întâmplat în luna mai) să-şi petreacă zilele de refacere în ţară. Cât despre premierul Japoniei, Shinzo Abe, acesta schiază uneori în staţiunea Niseko, de pe insula Hokkaido, în rarele şi scurtele vacanţe pe care îşi permite să le ia.

Sacrificiul eroilor anonimi

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Sacrificiul eroilor anonimi

Într-o lume turbulentă, în care violenţa este mediatizată în exces, există şi poveşti ce pun în lumină calităţi umane de excepţie: curaj, altruism şi putere de sacrificiu pentru binele celorlalţi.

Există oameni cu adevărat speciali, capabili să sacrifice totul pentru un scop mai înalt. Unele acte de eroism pot salva lumea, iar în alte cazuri este vorba despre eroi „locali”, care se pun în slujba unor cauze aflate în imediata vecinătate.

Liviu Librescu

Liviu Librescu

Unul dintre eroii aclamaţi şi daţi drept pildă pe tot întinsul Statelor Unite este profesorul român dr. Liviu Librescu, care a predat la liceul „Virginia Tech”. Într-o zi a anului 2007, un adolescent dezaxat a deschis focul la întâmplare în incinta unităţii de învăţământ. Dându-şi seama că elevii săi sunt în pericol, Librescu a baricadat uşa, punându-şi propriul corp în faţa agresiunii. A primit cinci gloanţe şi şi-a pierdut viaţa. În schimb, cu o excepţie, toţi elevii pe care i-a apărat cu acest preţ suprem au scăpat teferi.

Un alt exemplu este cel al bogătaşului american Alfred Vanderbilt, membru al celebrei familii cu acelaşi nume, care şi-a dat viaţa, în 1915, pentru a salva pasagerii de pe vasul „Lusitania”, torpilat de o navă germană. Martorii au relatat că tânărul şi-a oferit propria vestă de salvare unei mame cu un copil în braţe. Cazul este cu atât mai relevant pentru curajul şi altruismul uman cu cât Vanderbilt nu ştia să înoate…

Razia Jan

Razia Jan

Tot în numele sacrificiului pentru o cauză nobilă poate fi punctat cazul Raziei Jan, din Afganistan. În 2006, după 35 de ani petrecuţi în Statele Unite, această femeie curajoasă a revenit în ţara natală, măcinată de un conflict nesfârşit, pentru a deschide o şcoală pentru fete. De atunci a fost nevoită să facă faţă unui număr de peste 185 de atacuri armate din partea grupurilor care se opun educaţiei în rândul fetelor afgane. Chiar şi în aceste condiţii, sute de tinere au fost şcolarizate şi menţinute în siguranţă în şcolile deschise de Razia Jan. La rândul său, Bob Zellner intră în categoria luptătorilor dispuşi să plătească orice preţ personal pentru binele general. A fost unul dintre primii albi sudişti americani care a susţinut mişcarea pentru drepturi civile a persoanelor de culoare. A străbătut sudul SUA pentru a ţine cuvântări şi a organiza marşuri. Cum era de aşteptat, a fost insultat, atacat, bătut până la pierderea cunoştinţei, arestat de 18 ori. Şi azi, la vârsta senectuţii, Zellner continuă să apere egalitatea în drepturi.

Bob Zellner

Bob Zellner

Eroismul în lupta pentru ceilalţi reiese din plin şi în cazul italianului Luigi Ciotti. Este omul care luptă de o viaţă, prin toate mijloacele, cu un rău major al contemporaneităţii: Mafia. Cum poate sta o persoană în faţa unei entităţi care câştigă din jafuri, camătă, taxe de protecţie, violenţă şi crimă mai mult decât întreaga Uniune Europeană? Devenit preot în 1972, s-a implicat în problemele comunităţii din Rivoli şi a constatat că totul era controlat de Mafie – de la obţinerea locurilor de muncă la traficul de droguri. Fără să se teamă că ar putea avea soarta unor înaintaşi ca Pino Puglisi şi Guiseppe Diana, preoţi asasinaţi pentru poziţia lor antimafia, Ciotti a înfiinţat organizaţia „Libera”, care coagulează societatea civilă. Din 1995 încoace, preotul a luat parte la naşterea unei pieţe a muncii „liberă de Mafia”, precum şi a unui lanţ de magazine şi locuinţe de închiriat, scoţând astfel de sub controlul mafiot o bună parte a activităţilor din oraş. Şi nu se teme: Sunt doar un om care doreşte domnia legii”.

DON LUIGI CIOTTI

DON LUIGI CIOTTI

Din categoria actelor de eroism care au salvat lumea face parte acela al celor trei eroi care au plătit preţul suprem pentru a opri propagarea dezastrului nuclear de la Cernobîl, din 1986: voluntarii Alexei Ananenko, inginer, alături de soldaţii Valeri Bezpalov şi Boris Baranov, care au îmbrăcat echipamente de scafandru, au înotat prin camerele pline de radiaţii letale şi au deschis o valvă de evacuare, salvând astfel milioane de oameni. Un raport ulterior a arătat că dacă nu s-ar fi reuşit acest lucru, ar fi avut loc o nouă explozie. La scurt timp, toţi trei au murit din cauza radiaţiilor …

Un sfert de secol mai târziu, un alt dezastru nuclear, cel de la centrala japoneză Fukushima, punea în evidenţă eroismul unor oameni de rând. Chiar dacă mulţi angajaţi au fost trimişi acasă, unii au decis să rămână în spaţiul contaminat, pentru a securiza situaţia. Unul dintre ei, Michiko Otsuki, a descris acele clipe: La trei dimineaţa, nici nu vedeam încotro mergeam. Toţi lucram cu disperare să reparăm reactorul, luptând cu oboseala şi foamea, fără să ştim nimic de familiile noastre”.

Vasili Arkhipov

Vasili Arkhipov

Tot despre potenţialul de risc al puterii nucleare este vorba şi în povestea unui om care se spune că a evitat, prin gestul său, un al treilea război mondial, în 1962: Vasili Arkipov. Ofiţer superior pe submarinul sovietic B59, trimis de Moscova spre Cuba şi reperat de forţele navale ale SUA, Arkipov a refuzat să se supună ordinelor unui comandant care credea că războiul a început şi cerea ca bomba nucleară să fie lansată „pentru a salva mândria URSS”. Deşi toţi cei de la bord erau împotriva lui, Arkipov şi-a exercitat dreptul de veto, a decis să nu se deschidă focul şi să se predea, evitând o calamitate care ar fi putut distruge planeta. Ofiţerul a murit mai târziu, din cauza expunerii la radiaţii. Mulţumim, Vasili Arkipov!”, titra, în 2012, The Guardian”.

Au fost aceste exemple doar câteva dintre miile de poveşti despre oameni extraordinari (printre care se află şi eroi ai presei libere), ale căror acte de eroism sunt uneori recunoscute – cum este cazul acordării Premiului Nobel pentru Pace 2014 lui Kailash Satyarthi şi Malala Yousafzai, doi luptători pentru drepturile copiilor şi tinerilor – alteori rămân în anonimat. Este datoria societăţii să-i aducă mai des în prim-plan, în primele pagini ale publicaţiilor sau în emisiuni televizate, ca modele într-o eră în care violenţa şi fărădelegea beneficiază de o largă şi constantă „publicitate”…

Despre popularitatea unor lideri

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Despre popularitatea unor lideri

Puterea erodează. O demonstrează fluctuaţiile încrederii şi popularităţii de care se bucură (sau nu…) liderii politici de top.

În 1935, jurnalistul american George Gallup punea bazele unui proces fără de care imaginea politicienilor actuali a ajuns de neconceput: măsurarea prin sondaj a indicilor de încredere în lideri, pe scurt a felului în care mai-marii lumii îşi fac treaba în fruntea statelor şi guvernelor. Tocmai de aceea – poate şi pentru faptul că SUA sunt azi cea dintâi mare putere – începem să ilustrăm ideea că imaginea publică şi gradul de încredere al celor în slujba cărora se află politicienii au în multe cazuri mari variaţii tocmai cu evoluţiile câtorva preşedinţi americani. De pildă, George W. Bush, votat pe „rankopedia.com” ca fiind unul dintre „cei mai slabi lideri”, cădea de la 62% susţinere în momentul realegerii la 28% în 2008, un an înainte de încetarea celui de-al doilea mandat. Era cel mai mic scor din 1950, potrivit Institutului „Gallup”. O mare diferenţă, aşadar, faţă de faţă de cele 90 de procente susţinere înregistrate în anul 2002 şi, totodată, o mare distanţă de scorul de peste 60% cu care predecesorul său, Bill Clinton, îşi încheia ciclul prezidenţial… Şi Barak Obama, ales la început cu entuziasm, resimte efectele erodării în fruntea statului, situându-se sub media de popularitate a preşedinţilor americani, de 53%, la o distanţă de peste zece procente.

Vladimir Putin

Vladimir Putin

Trecând în Europa, găsim de asemeni date care ilustrează fluctuaţiile încrederii publicului în prestaţia aleşilor. De pildă, dincolo de Canalul Mânecii dăm de indicii din dreptul actualului premier britanic David Cameron. În cadrul unuia dintre cele mai recente sondaje, întrebaţi ce notă i-ar da şefului guvernului pe o scară de la 1 la 10, britanicii au indicat… 3.5. Reiese că primul ministru a scăzut şi mai mult în ochii celor pe care îi guvernează, după ce oricum nu avusese scoruri însemnate nici în 2010, când înregistra 5.1. Interesant de menţionat este faptul că celebra sa înaintaşă pe linie politică, Margaret Thatcher, figurează în topuri ca unul dintre cei mai buni lideri ai lumii din toate timpurile!

Cu totul altfel stau lucrurile în interiorul unui alt gigant european, Germania. Aici se remarcă pe deplin tradiţionala încredere pe care o au cetăţenii nordici în guvernele lor: cancelarul german Angela Merkel nu a scăzut niciodată sub 50% susţinere şi este votată cu regularitate drept cel mai popular politician. Detaliind, aflăm că 70% dintre germani o consideră persoana cea mai potrivită să salveze eurozona şi că jumătate dintre ei ar alege-o pe Merkel dacă ar putea-o vota direct. Totuşi, electoratul german nu glumeşte când vine vorba despre muncă şi „taxează” cu promptitudine prezenţa la datorie. Astfel, Merkel a scăzut 12 puncte în sondaje la începutul anului trecut, când un accident de schi a ţinut-o departe de treburile ţării, notează „Reuters”. Aşadar, actualul cancelar german, primul provenit din fosta RDG, are toate şansele să rămână, per ansamblu, aproape de nivelul de popularitate pe care l-a păstrat până azi fostul cancelar Willy Brandt (cu un scor general de 72.26).

La celălalt pol (geografic) al puterii mondiale se află Vladimir Putin. Preşedintele Federaţiei Ruse a crescut în sondaje cu 15 procente în două luni după anexarea Crimeii. Alte câteva luni mai târziu, când se credea că urmează un război cu Ucraina, popularitatea lui Putin ajungea la 87% (aşa cum în 2002, după atentatele de la World Trade Center, americanii se aliniaseră în spatele politicii de ripostă militară a lui George W. Bush în proporţie de 90%!). Nici colapsul rublei, de la sfârşitul anului trecut, generat de sancţiunile internaţionale, chiar dacă a adus dificultăţi financiare populaţiei, nu a ştirbit decât câteva procente din încrederea de care se bucură cel care a fost declarat „omul anului” în Federaţia Rusă 15 ani consecutiv. Totuşi, sunt semne evidente că scăderea nivelului de trai duc la erodarea încrederii în şeful statului rus în viitor. Pentru a ilustra şi mai bine schimbările de atitudine ale electoratului rus, menţionăm evoluţia abruptă a unui alt preşedinte, Boris Elţîn. Venit la putere pe un val de entuziasm popular, Elţîn avea o cotă de popularitate de 81% în 1991. Câţiva ani mai târziu, când şi-a anunţat retragerea, suportul popular se evaporase până la 8 procente. Specialiştii consideră că ruşii l-au „pedepsit” în doar câţiva ani pe Elţîn pentru că „fusese un lider slab, care prăbuşise gigantul URSS”. Se pare că succesorul său, Putin, a învăţat din această involuţie şi „întreţine” nostalgiile din Federaţie, până într-acolo încât „Moscow Times” consideră că liderul de la Kremlin le-a generat ruşilor „dependenţă de persoana sa”. Până într-acolo încât popularitatea lui Putin nu a scăzut niciodată sub 60%.

Se pot desprinde două observaţii: pe de o parte, în democraţiile consolidate, „seismograful” percepţiei asupra puterii este mult mai sensibil decât în regimurile forte. Pe de altă parte, în mai toate cazurile, perspectiva unui conflict coagulează în masă naţiunile în jurul conducătorilor, cu efectele menţionate asupra popularităţii acestora.


Marii lideri ai lumii au o imagine publică şi în exteriorul ţării lor. Chiar dacă nu sunt şi votaţi în alte state, interesul este firesc, din moment ce aceştia creionează reperele evoluţiei societăţii mondiale. Dar cum sunt văzuţi politicienii de top mondial în afara graniţelor statelor lor? În Canada, de pildă, un studiu al Institutului „Angus Reid Global” arăta că Angela Merkel este percepută ca fiind un lider „puternic”, Vladimir Putin „arogant”, Barak Obama „influent”, aceeaşi imagine existând şi în cazul premierului britanic. Şi la acest capitol putem puncta un element cel puţin interesant pentru o ţară în mare parte francofonă: peste jumătate dintre participanţii la un recent sondaj afirmă că nu sunt suficient de familiarizaţi cu politica preşedintelui Franţei, Francois Hollande pentru a se pronunţa faţă de prestaţia sa…

Premieri şi averi

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Premieri şi averi

Primii miniştri ai statelor balcanice oferă un tablou extrem de variat când vine vorba despre averile personale. Transparente sau ascunse, posesiunile lor preocupă opinia publică, întrucât este vorba despre ţări nu foarte bogate.

Aleksandar Vucic, premierul Serbiei, unul dintre cei mai influenţi politicieni din ţara sa, este, totodată, cel mai puţin avut dintre primii miniştri balcanici. În declaraţia sa asupra averii personale, Vucic a menţionat că primeşte un salariu de doar 1.000 de euro şi deţine un apartament de numai 30 de metri pătraţi. Nu are nici maşină, nici economii. În schimb, Milo Djukanovic, omologul său din Muntenegru, se află în antipod. La cinci ani de la stingerea scandalului generat de acuzaţiile că ar fi făcut parte dintr-o vastă reţea de contrabandă cu ţigări, Djukanovic conduce una dintre cele mai mici şi sărace ţări din regiune având o notabilă avere: un apartament de 187 metri pătraţi, proprietăţi imobiliare care însumează alţi 170 de metri pătraţi şi 1.400 de metri pătraţi de teren. Este acţionar al mai multor companii importante şi doar la capitolul salariu nu excelează: primeşte 1.130 de euro lunar.

Preşedintele Consiliului de Miniştri din Bosnia şi Herţegovina, Vjekoslav Bevanda, fost bancher şi ministru de Finanţe, are un salariu comparabil cu al omologilor săi de mai sus, 1.070 de euro, dar nu se bazează doar pe acesta – deţine un apartament de 90 de metri pătraţi, o casă la ţară, economii la bănci şi conduce un autoturism Seat, arată „BalkanInsight”. Şi declaraţiile de proprietate ale lui Nikola Gruevski, premier al Macedoniei de opt ani, cea dintâi persoană din ţara sa care a tranzacţionat la Bursa din Skopje, arată că, pe lângă salariul de 1.300 de euro, acesta deţine economii la bănci. Chiar dacă nu are nici o proprietate pe numele său, totuşi, pasionat de achiziţionarea de artă, Gruevski are 30 de tablouri evaluate la… 9.000 de euro. Mult mai bine la capitolul salariu stă Zoran Milanovic, premierul Croaţiei, care primeşte 2.600 de euro lunar. Are, de asemeni, un apartament de 127 de metri pătraţi şi… cam atât – nu deţine nici economii, nici acţiuni, nici autoturism. În ce-l priveşte pe Edi Rama, premierul Albaniei, politician şi fost artist plastic, acesta declara, în 2011, doar 3.000 de euro ca avere personală. Această declaraţie a stârnit rumoare la Tirana, unde opoziţia a cerut o anchetă. Doi ani mai târziu, opoziţia tot mai aştepta şi cerea clarificarea situaţiei averii personale a premierului albanez.


Din toate datele de mai sus orişicine îşi poate da seama că premierii balcanici, după cum evidenţiază cifrele date publicităţii oficial, sunt cetăţeni destul de modeşti ca venituri şi avere. În nici un caz nu se pot compara cu omologii lor occidentali, ale căror posesiuni le-am analizat într-un număr anterior al revistei noastre. Diferenţa de standing între statele sud-est europene şi cele vestice reiese şi din câteva exemple comparative, pe care le prezentăm celor doritori să le afle. Astfel premierul britanic David Cameron are un salariu de 142.000 de lire sterline anual (peste 180.000 de euro), cancelarul german Angela Merkel câştigă 394.000 de dolari pe an (circa 300.000 de euro), iar primul ministru al Danemarcei, Helle Thorning-Schmidt, este plătită cu circa 210.000 de euro pe an, arată „paywizard.org”. În ce priveşte averile personale ale acestor lideri, pe marginea lor se poate doar specula, pe baza informaţiilor din presa occidentală, întrucât în democraţiile consolidate aleşii sunt consideraţi cinstiţi şi nu completează declaraţii de avere. Evident că au de unde să fie plătiţi! Aşadar, dintr-un calcul sumar reiese că premierii occidentali spre deosebire de cei balcanici câştigă de zeci de ori mai mult.

Nu putem încheia acest periplu fără alte două cifre oarecum extreme, dar interesante: preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, câştigă 537.284 de dolari anual (aproximativ 417.000 de euro), iar Papa Francisc… nu are salariu.

Ce studii au liderii politici…

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Ce studii au liderii politici…

Adesea, urmărind evoluţia politică din diferite ţări, apare o întrebare legitimă: oare ce pregătire şi studii au personalităţi de frunte din lume, care dirijează economii, societăţi, mentalităţi ş.a., pentru că studiile determină competenţa în diferite domenii, evident, împreună cu calităţile de lider ale acestora. O anchetă asupra educaţiei şefilor de stat şi de guvern a condus la un rezultat curios: cele mai răspândite discipline care stau la baza educaţiei politicienilor sunt Dreptul şi Economia şi doar puţini dintre liderii lumii moderne au studiat… ştiinţele politice.

David Cameron

David Cameron

O hartă realizată de publicaţia „Corriere” relevă faptul că studiile care predomină în rândul celor ce conduc destinele multor popoare ale lumii sunt cele economice şi juridice. Este, de pildă, cazul fostului preşedinte al Turciei, Abdullah Gül, care a şi predat cursuri de management. John Fredrik Reinfeldt, premierul Suediei, a alăturat studiilor de business performanţe sportive şi un titlu de şef al cadeţilor după terminarea stagiului militar. Dilma Rousseff, preşedinta Braziliei, a pornit de la un internat condus de maici, unde vorbea în limba franceză cu profesorii. Are studii de economie absolvite cu destule dificultăţi, dat fiind faptul că în tinereţe a fost considerată element subversiv, făcând şi închisoare. Şi actualul preşedinte al Mexicului, Enrique Peña Nieto, este licenţiat în business, având, totodată, şi o diplomă în Drept. La rândul său, premierul Canadei, Stephen Joseph Harper, a absolvit Economie, din a doua încercare, după ce iniţial a abandonat studiile universitare.

Dreptul şi Jurisprudenţa stau, în schimb, la baza educaţiei a doi giganţi ai puterii mondiale: preşedintele SUA, Barak Obama, şi cel al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Cel dintâi a absolvit Dreptul la Harvard, după ce s-a specializat în relaţii internaţionale, având, totodată, şi o diplomă în Artă. Iar liderul de la Kremlin şi-a încheiat studiile în Drept ale Universităţii din Leningrad cu o lucrare axată pe Dreptul Internaţional. Şi preşedinta Argentinei, Cristina Kirchner, a studiat Dreptul la Universitatea din La Plata, în paralel cu o activitate susţinută în rândurile „tineretului peronist”.

Cancelarul german Angela Merkel, considerată cea mai puternică femeie din lume, a studiat Chimie şi Fizică, fiind cercetător înainte de a deveni om politic. De altfel, este unul dintre puţinii lideri care au o educaţie bazată pe aceste discipline. Iar preşedintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow, a absolvit Medicină şi a practicat o vreme stomatologia, fiind, la rându-i, unul dintre puţinii politicieni de vârf care au la bază studii medicale.

Mai aproape de domeniul politic se poate afirma că sunt studiile preşedintelui Franţei, François Hollande, care a absolvit Institutul de Studii Politice din Paris, după un început la o şcoală privată catolică. Tot aproape de preocupările politice de mai târziu s-a situat şi educaţia primului ministru polonez Donald Tusk, care a absolvit Istoria la Universitatea din Gdansk, şi a premierului Marii Britanii, David Cameron, care a studiat Filosofie, Politică şi Economie la Colegiul Brasenose, Oxford.

Nu putem încheia acest scurt periplu fără să menţionăm câteva excepţii: preşedintele din Philipine, Benigno Aquino al III-lea, reprezentantul celei de-a patra generaţii de politicieni din familia sa, este absolvent de Artă al Universităţii din Manila; Goodluck Jonathan, preşedintele Nigeriei, este absolvent de Zoologie; Toomas Hendrik Ilves, preşedintele Estoniei, este unul dintre puţinii absolvenţi de Psihologie din spectrul politic mondial; Mulatu Teshome Wirtu, preşedintele Etiopiei, este licenţiat în Filosofie al Universităţii din… Beijing!

Teritorii veşnic disputate

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Teritorii veşnic disputate

Latente sau acute, abordate cu forţa sau cu negocierea, revendicările teritoriale între state din toată lumea sunt urmarea frământărilor istoriei, reverberate până în contemporaneitate. Şi, în multe cazuri, „tranşate” în funcţie de contextul internaţional.

Neînţelegeri britanico-argentiniene pentru Insulele Falkland

Neînţelegeri britanico-argentiniene pentru Insulele Falkland

De când există împărţirea lumii cu ajutorul frontierelor, “contrele” dintre ţări nu au încetat. Graniţele au fost în continuă schimbare şi etern subiect de revendicări teritoriale. În timp, unele au sfârşit prin înţelegeri, altele continuă şi azi. În Europa,unul dintre cele mai elocventeexemple de dispută asupra unui teritoriu este Gibraltarul.Controlul militar al strâmtorii e deţinut de Marea Britanie şi Maroc, dar Spania emite şi ea pretenţii asupra acestui spaţiu cu poziţionare strategică. De asemeni, amintim cazul Ciprului – aici, controversele teritoriale complexe dintre Grecia şi Turcia au divizat insula în două zone autonome de facto, separate de o zonă ONU. Spre nordul continentului, Estonia revendică un teritoriu de peste 2.000 km pătraţi în regiunile Narva şi Pechory, din Rusia, în baza graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Tartu, din 1920. Şi Letonia a emis pretenţii asupra fâşiei Abrene/Pytalovo, de graniţă, cedată Rusiei de fosta R.S.S. Letonă, în 1944. În plus, mai au loc şi discuţii interminabile asupra unor dispute de hotar cu Lituania. Nu putem să nu ilustrăm volatilitatea unor graniţe fără „aventura” apartenenţei Crimeii: iniţial la Imperiul Otoman, apoi la Rusia, ulterior la Ucraina şi, în cele din urmă, din nou la Rusia. Toate acestea în doar două secole şi câteva generaţii.

Gibraltarul, „punct de foc”

Gibraltarul, „punct de foc”

Înaintând spre Asia, există numeroase dosare de revendicări teritoriale. Poate cea mai aprigă astfel de dispută este cea consemnată în Orientul Mijlociu dintre israelieni şi palestinieni. Alte exemple din Orient: Bahrein şi Qatar au o dispută asupra Insulelor Hawar şi graniţei maritime dintre ele, proprietatea Kuweit-ului asupra insulelor Qaruh şi Umm al Maradim este contestată de Arabia Saudită, Iranul ocupă două insule în Golful Persic revendicate de Emiratele Arabe Unite (Micul Tunb şi Marele Tunb). Tot Iranul are de rezolvat cu Irakul controverse cu privire la demarcarea graniţelor, liberalizarea navigaţiei şi suveranitatea asupra căii maritime Shatt al Arab. Acest din urmă stat are şi el nemulţumiri faţă de planurile Turciei de dezvoltare a râurilor Tigru şi Eufrat. Alte zone de revendicări sunt Indonezia, care cere suveranitatea asupra Timorulului de est, aflându-se în dispută cu… Portugalia! Pe lângă asta, mai solicită două insule pe care le doreşte şi Malaezia, care, la rândul ei, este în conflict cu Singapore asupra altor două insule. China are şi ea o lista de pretenţii teritoriale: două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km de hotar cu Coreea de Nord, insulele Senkaku (administrate de japonezi), precum şi o graniţă maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. La rândul său, Vietnamul revendică insulele Paracel, ocupate de China. Şi Japonia susţine că i se cuvin teritorii – insulele Etorofu, Kunashiri, Shikotan şi grupul Habomai, ocupate de sovietici în 1945 şi administrate acum de Rusia. Kashmirul este obiect de ceartă între India şi Pakistan, care mai au şi probleme de împărţire a apelor cu privire la râul Indus, iar Vietnamul este în dispută cu Cambogia asupra insulelor din larg şi a unor porţiuni de graniţă.

Brazilia şi Uruguay „luptă” pentru o zonă insulară

Brazilia şi Uruguay „luptă” pentru o zonă insulară

În America latină, avem exemplul insulelor Falkland, subiect al unor conflicte între Marea Britanie şi Argentina încă din secolul al XVIII-lea. În 1985, acestea au devenit teritoriu britanic, dar Argentina (faţă de care teritoriul se află la doar 500 km) nu a renunţat nici până astăzi să ceară suveranitatea asupra lor. La rândul lor, Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y Providencia şi Quita Sueno Bank. Şi Venezuela contestă graniţa maritimă cu Columbia în Golful Venezuela, revendicând toată Guyana la vest de râul Essequibo. Şi Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud încă de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea statului Chile, în 1884. Acesta din urmă are revendicări în Antarctica, acestea suprapunându-se cu revendicările britanice şi argentiniene. Şi două părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay sunt în dispută – zona Arroio Invernada şi insulele de la confluenţa râurilor Quarai şi Uruguay. Nu în ultimul rând, Ecuador şi Peru au „contre” diplomatice (degenerate, la un moment dat, în coflict militar) pentru trei fâşii de graniţă.

Insule din Golful Persic disputate de Iran şi Arabia Saudită

Insule din Golful Persic disputate de Iran şi Arabia Saudită

Africa, la rândul ei, este un spaţiu al eternelor conflicte teritoriale. Amintim câteva. Teritoriul Saharei Occidentale are graniţă cu Maroc, Algeria şi Mauritania. Astăzi, acesta este subiectul pretenţiilor Marocului şi Republicii Democrate Arabe Sahrawi, iar rezultatul este că Sahrawi controlează 25% din teritoriu, iar Marocul restul. Libia revendică şi ea aproape 20.000 km pătraţi în nordul Nigeriei şi parte din sud-estul Algeriei, având în dispută şi o graniţă maritimă cu Tunisia. Gabon şi Guinea Ecuatorială au un conflict tot pe tema unei graniţe maritime, precum şi a suveranităţii asupra insulelor din Golful Corisco.

Revolte contemporane

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Revolte contemporane

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru a se aprinde unele dintre cele mai importante, mai rezonante şi mai violente revoluţii ale lumii contemporane.

intifadaIntifada” (1987-1993, 2000-2004). Conflictul interminabil dintre Israel şi Palenstina, centrat pe dorinţa palestinienilor de a avea un stat propriu, a avut două puncte culminante. Primul a constat în nesupunerea civică a acestora faţă de autorităţile israeliene. Demonstraţiile s-au transformat în conflicte şi au generat violenţe. Israelul a „dat replica” iniţiativelor teroriste prin sancţiuni economice şi acţiuni militare. Un mare număr de victime s-a înregistrat de ambele părţi, astfel încât, în 1993, s-a semnat un prim acord de pace. Dar aceasta nu a durat. Nemulţumiţi, palestinienii au cerut din nou control asupra unor teritorii, iar „scenariul” celei de-a doua părţi a conflictului a fost asemănător: terorism, violenţă şi, în final, 30.000 de morţi. În această vară, după mai bine de şase decenii de conflict, cele două părţi au repornit un dialog direct, în încercarea de a încheia un acord de pace final.

revolutia cecenaRevoluţia cecenă (1994-1996). Prăbuşirea URSS a avut efect, printre altele, şi asupra evoluţiei Ceceniei, stat cu o îndelungată istorie a revoltelor. Declaraţia de independenţă faţă de colosul sovietic a trecut iniţial în planul doi al preocupărilor Kremlinului, dar în 1994, Federaţia Rusă a invadat cu brutalitate Cecenia. Grupurile rebele din această ţară au continuat seriile de lovituri, până în 1996, când s-a convenit ca ţara să fie suverană, dar în interiorul Federaţiei Ruse.

Cei trei ani de conflict au dus la moartea a peste 40.000 de oameni, în majoritate civili ceceni şi s-au înregistrat mai bine de 300.000 de refugiaţi. Războiul de gherilă continuă şi azi.

KosovoRevolta din Kosovo (1997-1999). Unul dintre cele mai complicate „dosare” ale revoltelor contemporane este Kosovo. Având ca punct central tensiunile entice dintre sârbi şi albanezi, acest conflict major a pornit de la acţiunile albanezilor kosovari împotriva unor ţinte sârbeşti. Ca răspuns, sârbii au încercat să-i extermine practic pe albanezi. Rezultatul? Peste 600.000 de albanezi relocaţi, mii de morţi şi o escaladare continuă a conflictului. Brutalitatea forţelor sârbe a determinat Naţiunile Unite să intervină pentru a curma genocidul. NATO a desfăşurat operaţiuni militare şi, după alte mii de victime şi violenţe care au însângerat inima Europei, conflictul s-a încheiat, iar Kosovo a rămas o zonă sub observaţia ONU.

BosniaRăzboiul civil din Bosnia (1992-1995). Aceeaşi turbulentă zonă a Balcanilor a fost scena unei revolte sângeroase, apărută, ca şi în cazul fostei URSS, ca urmare a dezintegrării unui stat federal. Este vorba despre Bosnia, un mozaic etnic alcătuit din musulmani, sârbi şi croaţi. În vidul creat de prăbuşirea fostei Iugoslavii, forţele sârbe au preluat controlul asupra unei mari părţi a acestei ţări, ceea ce a generat riposta bosniacilor. Sârbii au folosit această conjunctură pentru a lansa o masivă epurare etnică, cu atrocităţi care au umplut de groază o lume întreagă (crime, execuţii, aglomerări în tabere de concentraţi etc) şi care au cumulat peste 200.000 de victime. Şi de această dată, intervenţiile ONU şi NATO au izbutit să pună capăt războiului. Astăzi, ţara este parte a unei federaţii numite Bosnia şi Herţegovina, mozaic multietnic care poate fi model de convieţuire sau focar de conflict.

egiptRevoluţia din Egipt (2011). Mult timp, Egiptul condus de Hosni Mubarak a părut o oază de stabilitate într-o zonă frământată. De aceea, revolta masivă din 2011 i-a surprins pe mulţi, fiind în acelaşi timp şi factorul declanşator al fenomenului numit „primăvara arabă” (un val de înlăturare de la putere a dictaturilor). Revoluţia a avut ca punct central

răsturnarea de la putere a unui lider relativ bine văzut în occident, dar care nu avea o imagine bună în interiorul ţării, unde „domnea” discreţionar din 1981. Cele câteva acţiuni de gherilă derulate în anii regimului Mubarak s-au transformat într-o mişcare naţională amplu reflectată de mass-media în întreaga lume. Presat din toate părţile, Mubarak s-a retras. Dar apele nu s-au liniştit. Rezultatele alegerilor care au urmat sunt din nou contestate, iar Egiptul fierbe în continuare, guvernat periodic de armată.

IranRevoluţia iraniană (1978-1979). Ca şi în cazul Balcanilor, Orientul mijlociu a fost dintotdeauna un focar de revolte. Din acestă parte a lumii vine „dosarul iranian”. În anii `70, această ţară era scena unei „Revoluţii albe”, proces de reforme iniţiat de şeful statului, Mohammad Reza Pahlavi. Unul dintre aspectele acestor reforme era restrângerea masivă a autorităţii religioase. Evenimentele care au aurmat au arătat că ţara nu era pregătită să-şi schimbe obiceiurile. Liderii religioşi au devenit disidenţi, condamnând influenţa SUA, iar revoluţia nu a mai fost decât o chestiune de timp; în 1978, demonstraţiile degenerau în violenţe şi în atacuri asupra semnelor prezenţei occidentului. Tot mai mulţi iranieni au aprins scânteia revoltelor până când, în 1979, Pahlavi a părăsit ţara, care a rămas „pe mâna” liderului religios Ayatollah Komeini. Urmările acelor evenimente se pot vedea şi în evoluţia curentă a Iranului, stat care a rămas o sursă de inflamare a violenţelor zonale.

LibanRăzboiul civil libanez (1975-1990). Rămânem în Orientul mijlociu pentru a consemna un conflict de o mare gravitate, care a durat 15 ani: revoluţia din Liban. Ca în cazurile anterioare, intoleranţa etnică şi religioasă a fost şi în acest caz factorul declanşator. La momentul declanşării războiului civil au intrat în conflict creştinii, minoritari, dar situaţi în poziţii centrale cheie în autorităţile guvernamentale şi militare şi musulmanii, majoritari, dar ţinuţi departe de putere. Apariţia unei miliţii bine înarmate care acţiona de partea musulmanilor a dus la represalii din partea conducătorilor creştini, iar războiul civil a izbucnit imediat. În cei 15 ani în care s-au desfăşurat ostilităţile, peste 200.000 de oameni au murit şi toate statele din regiune s-au „amestecat” (Iordania, Siria, Israel, Iran), fiecare în funcţie de interesul propriu. În numele obţinerii de către majoritatea musulmană a unui număr de pârghii de control al puterii, Libanul rămas până astăzi o „colecţie” de oraşe ruinate într-un stat aflat în echilibru etnic fragil, cu o economie cvasi-inexistentă.

CubaRevoluţia cubaneză (1952-1958). Anii `60 ai secolului trecut au fost o perioadă turbulentă aproape în toată lumea. Unul dintre principalele pericole pe care le combăteau SUA era comunismul. De aceea, apariţia unui stat comunist – Cuba – în imediata vecinătate a americanilor a generat un val de tensiuni bilaterale cu multe puncte culminante. Dar şi Cuba comunistă a fost tot rezultatul unei revoluţii. Odată răsturnat dictatorul Fulgencio Batista, puterea a fost preluată de Fidel Castro, conducătorul unui grup de rebeli care acţionaseră eficient împotriva regimului prin acţiuni de gherilă. Suficient de abil încât să-şi asigure simpatia internaţională, Castro s-a instalat în fruntea Cubei făcând o tranziţie lentă şi discretă către comunism, pentru ca, odată consolidat la vârful statului, să „taie” legăturile cu „marele vecin”, lichidând totodată şi interesele americane de afaceri în Cuba. Abia în ultimii ani, după decenii de sărăcie şi înapoiere şi după retragerea de la putere a lui Fidel Castro, ţara se reorientează spre capitalism.

Primari celebri controversaţi

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Primari celebri controversaţi

În democraţiile reale primarul ales reprezintă o figură politică de prim-plan. Unii primari sunt dedicaţi comunităţilor, alţii folosesc aceste funcţii ca rampe de lansare a carierelor lor; unii sunt profesionişti care urmăresc „să sfinţească locul”, alţii doar îşi urmăresc propriile ascensiuni. În toate cazurile, însă, mandatele de primar sunt puncte de referinţă în biografiile politicienilor. De aici atenţia opiniei publice asupra persoanelor care ocupă aceste funcţii.

Marion S. Barry Jr

Politicianul american Marion Berry a fost ales primar al Washingtonului de patru ori, între anii 1979 – 1999, în ciuda faptului că a făcut închisoare pentru o infracţiune legată de droguri. Asta nu l-a împiedicat însă doar să câştige, ci şi să rămână cunoscut pentru promovarea constantă a drepturilor civile.

Jacques Chirac

Jacques Chirac este celebru în toată lumea pentru longevitatea în funcţia de primar al Parisului (1977-1995). Mulţi consideră că aceste mandate l-au propulsat şi în funcţia supremă de preşedinte al Franţei, unde prestaţia sa a fost controversată, aducându-i în final şi un proces finalizat cu o condamnare pentru fraudă.

Billy Bell

William Bradshaw „Billy” Bell, politician nord-irlandez, a rămas faimos în analele administraţiei publice europene prin faptul că a fost singura persoană care a deţinut posturi de primar în două oraşe ale Regatului Unit: Belfast (1979-1980) şi Lisburn, în 2003.

Celso Pitta

Celso Roberto Pitta do Nascimento, politician brazilian, a fost cel de-al doilea primar afro-brazilian al oraşului São Paulo, în perioada 1997-2000, în ciuda acuzaţiilor de corupţie care i-au însoţit mandatul (în special cele aduse de fosta soţie, Nicéa Camargo). Înlăturat din funcţie de o decizie a Curţii Supreme, Pitta s-a reîntors pe fotoliul de primar după 18 zile, urmare a unui apel urmat de o sentinţă favorabilă.

Davíð Oddsson

Davíð Oddsson este o altă personalitate pentru care mandatul de primar a fost extrem de important. Ajuns în fruntea oraşului Reykjavík pentru nouă ani (1982-1991), Oddsson a reuşit să „sară” direct în postul de premier al Islandei, unde de asemeni a rămas un timp record. Ulterior a devenit preşedintele Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale a Islandei, de unde, odată înlăturat, a ajuns în fruntea unuia dintre cele mai importante ziare ale ţării…

Michael Bloomberg

Cine nu a auzit de Michael Bloomberg, faimosul miliardar care a revoluţionat distribuţia informaţiilor financiare? Dornic să fie în centrul vieţii politice (implicit şi al deciziilor), Bloomberg a devenit primar al oraşului New York în 2001, apoi a fost ales pentru un al doilea mandat. S-a zbătut şi în cele din urmă a reuşit, graţie unei decizii la limita legii (şi a posibilităţii de a cheltui 90 milioane de dolari!) să obţină şi un al treilea mandat.

Edgar Savisaar

Un exemplu de evoluţie diferită îl oferă politicianul estonian Edgar Savisaar, care a fost întâi prim-ministru al ţării sale, ministru de Interne, ministru al Economiei şi abia după aceste funcţii a reuşit să devină primar al capitalei Estoniei, Tallin, post în care se află şi astăzi.

Frank Kelty

Frank Victor Kelty este o personalitate cu totul deosebită, dată fiind ascensiunea sa în funcţia de primar al portului Unalaska (Alaska), în 1981, din poziţia de fost lucrător simplu în industria locală de pescuit. A fost ales primar al oraşului pentru cinci mandate consecutive, mai multe decât a avut oricine altcineva în oraş. Asta nu l-a oprit, dat fiind faptul că a fi primar în Unalaska este o slujbă part-time, să lucreze în continuare în industria locală.

Helmut Zilk

Ajuns în fruntea oraşului Viena, unde a fost primar 10 ani, în perioada 1984-1994, Zilk a suferit răni serioase în urma unei tentative de asasinat (a deschis o scrisoare în care era o bombă), în cel de-al nouălea an de mandat. Spre finalul anilor `90, Zilk a fost acuzat de legături cu poliţia secretă cehoslovacă, dar după un mare scandal media în cele două ţări, acuzaţiile au fost retrase, iar fostul preşedinte ceh Vaclav Havel i-a cerut scuze personal.

Flavio Delbono

„Cinziagate” este scandalul care a agitat apele politicii italiene în anul 2010, când primarul Bolognei, Flavio Delbono, în funcţie din 2009, era silit să demisioneze în urma acuzaţiilor aduse de asistenta sa, Cinzia Cracchi, care a susţinut că edilul deturna fonduri şi cheltuia împreună cu ea bani publici. Şi nu doar cu ea; banii statului au fost folosiţi şi la achiziţionarea de către Delbono a 50% din compania bulgară „Bulfrantz” şi a unor proprietăţi din Bulgaria.

Cum mai trăiesc foştii preşedinţi de stat…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cum mai trăiesc foştii preşedinţi de stat…

Foştii preşedinţi de state, în marea majoritate a cazurilor, continuă să rămână conectaţi, într-un fel sau altul, la viaţa publică. Feriţi de griji materiale, beneficiază de pensii, locuinţe şi pază, nerămânându-le altceva de făcut decât, după caz, să-şi scrie memoriile (efort din care, de regulă, câştigă bine), ţin conferinţe pentru care percep sume substanţiale, predau în universităţi, fac investiţii sau pur şi simplu se întorc în slujba statelor lor. Pentru foarte mulţi dintre ei, viaţa după preşedinţie implica ocupaţii dintre cele mai plăcute.

Statele Unite au prevăzut beneficii pentru foştii preşedinţi abia din 1958. În acel moment s-a stabilit suma de 25.000 de dolari pe an, dreptul de a avea un birou şi un staff aferent. În 2012, un fost preşedinte american are 196.700 de dolari pensie anuală, plus fonduri pentru a menţine un birou şi angajaţi timp de 4,5 ani de la părăsirea funcţiei. În plus, ultimii patru preşedinţi în viaţă – Jimmy Carter, George Bush, Bill Clinton şi George W. Bush – au la dispoziţie un club privat, ce le este destinat exclusiv.

Mulţi dintre foştii preşedinţi americani la modă astăzi au devenit „speaker”, adică de vorbitor la diferite evenimente. De când nu mai este preşedinte, George W. Bush a ţinut aproximativ 140 de discursuri private, în SUA şi în străinătate, de pe urma cărora a câştigat în jur de 15 milioane de dolari, cu o medie de 200.000 de euro pe discurs. De altfel, practica nu este nouă. Tatăl lui Bush şi predecesorul său, Ronald Reagan, au ţinut şi ei discursuri plătite.

În Mexic, foştii preşedinţi ai ţării continuă să poarte titulatura de „preşedinte”, beneficiază de protectie şi pensie pe durata întregii vieţi şi unii mai deţin birouri în afara ţării, cum este cazul fostului preşedinte Ernesto Zedillo, care menţine un astfel de birou la Naţiunile Unite. Iar fostul preşedinte Carlos Salinas a scris o carte despre neo-liberalismul mexican, are o funcţie în compania americană „Dow Jones” şi predă la mai multe universităţi prestigioase din SUA.

În Europa, fostul preşedinte german Christian Wulff primeşte o pensie de 199.000 de euro pe an pentru tot restul vieţii, în ciuda faptului că a fost nevoit să demisioneze în urma scandalului de corupţie în care a fost implicat. Presa germană a scris că, după ce şi-a dat demisia, fostul preşedinte s-a retras… la o mănăstire, pentru a-şi reveni. Dar până una alta se descurcă cu pensioara primită.

Foştii preşedinţi ai Franţei au dreptul să primească salarii şi „atenţii” de la stat pe durata vieţii. Nicolas Sarkozy a avut succes cu investiţiile sale şi şi-a majorat averea personală cu 30% (de la 2,1 la 2,7 milioane de euro) în cei cinci ani petrecuţi la Élysée. În 2007, Sarkozy şi-a majorat salariul cu 170%: de la 7.000 de euro pe lună, cât câştiga predecesorul lui, Jacques Chirac, la 18.700 de euro. Măsura a suscitat o aprigă polemică. Revista „Challenges” scrie că Sarkozy va încasa o pensie pe viaţă de 6.000 de euro brut pe lună, pe care statul o acordă foştilor locatari ai Palatului Élysée. Are un loc în Consiliul Constituţional, în calitate de fost preşedinte, şi primeşte încă un salariu de 11.500 de euro net pe lună, tot pe viaţă. Între alte „atenţii”, acordate din 1985, statul oferă fostului preşedinte francez un apartament de reprezentare, „mobilat şi utilat”, doi agenţi de pază, o maşină oficială cu doi şoferi şi o echipă de şapte colaboratori.

Privind mai la nord, spre Letonia, observăm că acest stat baltic nu-şi permite să fie atât de generos. Potrivit legislaţiei în vigoare, un ex-preşedinte leton primeşte lunar 50% din salariul preşedintelui în exerciţiu. În 2008, de pildă, salariul preşedintelui Valdis Zatlers a fost redus cu 15%, ajungând la 6.120 de dolari. Situaţia dificilă prin care trece ţara sa l-a determinat pe un alt fost preşedinte al Letoniei, Guntis Ulmanis, să solicite în scris cancelariei prezidenţiale de la Riga să i se reducă pensia…

Un fost preşedinte foarte activ în spaţiul internaţional este Mihail Gorbaciov. Acesta face parte din mai multe „think-tank”-uri, a achiziţionat un ziar şi a fondat un nou partid politic în Rusia. Nu în ultimul rând, fostul lider al Uniunii Sovietice, laureat al premiului Nobel, primeşte, în medie, peste 100.000 de euro pentru a ţine un discurs o conferinţă internaţională.

Trecând spre Asia, notăm că Azerbaijanul a adoptat o măsură de majorare a pensiei pentru foştii preşedinţi. Astfel, aceasta va ajunge la circa 10.000 de dolari (7.500-8.000 manat), mai exact 50% din salariul curent al preşedintelui în exerciţiu. Foştii preşedinţi vor beneficia de fonduri de protocol, maşină şi şofer personal, trei bodyguarzi În plus, beneficiază de imunitate completă, neputând fi acuzaţi, reţinuţi sau încarceraţi pentru acţiuni anterioare mandatului sau din timpul exercitării acestuia, lucru valabil şi pentru soţiile lor.

La polul opus se află cazul fostului conducător comunist din Belarus, Stanislav Şuşkevici, care a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui Aleksandr Lukaşenko, în care denunţă umilinţa la care este supus, indicând că are o pensie în valoare de exact un dolar (3.200 de ruble belaruse), scrie publicaţia „Narodnaia Volea”.

În India, foştii preşedinţi au dreptul de a-şi petrece timpul rămas după mandat în locuinţe puse la dispoziţie de guvern în capitala New Delhi sau în districtele din zonele din care provin, beneficiază de pensie pe viaţă, au la dispoziţie telefon, maşină, precum şi un staff personal.

Cât priveşte statele africane, dezbaterea asupra menţinerii sau nu a foştilor preşedinţi în centrul vieţii publice a lăsat aspectul financiar pe plan secund. În orice caz, Tanzania, Uganda sau Kenya au pus oarecum punct subiectului, hotărându-se retragerea deplină din politică a acestor „veterani”.

Parteneri ai puternicilor zilei

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Parteneri ai puternicilor zilei

Majoritatea deţinătorilor actuali ai puterii în statele europene au, în viaţa personală, parteneri de cuplu alături de care îşi parcurg traseele politice. Aflaţi în lumina reflectoarelor, după căsnicii mai lungi sau mai scurte, soţii şi soţiile puternicilor zilei contribuie decisiv la imaginea acestora.

Georgios Papandreou – Ada Papandreou (Grecia)

Ada Papandreou, soţia premierului Greciei, Georgios Papandreou, face faţă de ani buni presiunii exercitate de faptul că actualul prim-ministru provine dintr-o linie de cunoscuţi politicieni, dar şi celei aduse de perioada extrem de dificilă prin care trece ţara sa. George Papandreou, cel de-al 182-lea şef de guvern al Greciei, a mai fost căsătorit şi are un fiu din mariajul anterior. Cu actuala soţie are o fiică. Presa elenă o cataloghează pe Ada Papandreou drept o persoană discretă, modestă chiar, dat fiind faptul că nu aleargă după haine de ultima modă şi nu poartă aproape deloc bijuterii. În plus, preferă să-şi petreacă timpul cu familia. Deşi a studiat aeronautica în Canada, a decis să renunţe la carieră şi să susţină traseul politic al soţului ei. Apropiaţi ai familiei susţin că „numai Ada este capabilă să-l facă pe Papandreou să mai uite de grijile guvernării”.

Angela Merkel – Joachim Sauer (Germania)

Partenerul de viaţă al actualului cancelar german Angela Merkel, chimistul Joachim Sauer, este retras şi foarte puţin dispus să le facă pe plac mass-media, care abia aşteaptă să-i intre în viaţa privată. Al doilea soţ al „celei mai puternice femei din lume” a declarat chiar de la începutul căsniciei că nu va avea de-a face cu prim-planul vieţii politice: „Nu am nici o legătură cu segmentul politic al muncii Angelei Merkel, aşa încât nu prezint interes pentru public”. A evitat contactul cu presa pe tot parcursul carierei politice a Angelei Merkel, ba mai mult, nici nu a fost prezent în Parlament în momentul în care soţia sa era aleasă cancelar. Fiu al unui brutar, Sauer este profesor de chimie la Universitatea Humboldt, iar d-na Merkel îi respectă pe deplin opţiunile.

Viktor Orbán – Anikó Lévai(Ungaria)

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, este casătorit cu Anikó Lévai. Pe lângă faptul că i-a dăruit 5 copii şi i-a fost alături, cu devotament şi statornicie, în întreaga sa carieră politică, presa maghiară relatează că, în urmă cu câţiva ani, familia Orbán a primit subvenţie de la stat pentru o vie pe care soţia premierului o achiziţionase în faimoasa regiune Tokaj. Mass media din ţara vecină au relatat atunci (anul 2001) că d-na Orban şi-a pus gaj partea de vie într-o asociere prin supraevaluarea proprietăţii; interesant este faptul că legea ungară interzicea să garantezi cu o proprietate agricolă pentru a obţine fonduri, iar d-na Orban, de profesie jurist, se asociase cu doi avocaţi…

Dmitri Medvedev – Svetlana Medvedeva (Rusia)

Unul dintre cei mai puternici oameni ai planetei este, fără îndoială, Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. Cine este femeia care îl susţine? Discreta Svetlana Medvedeva. A urmat cursuri de economie şi finanţe la Universitatea din Sankt Petersburg, având în paralel şi o slujbă. După căsătoria cu actualul preşedinte şi apariţia fiului lor, Ilia, prima doamnă a Rusiei a iniţiat, printre altele, Festivalul anual de Artă rusească de la Bari, a instituit Ziua Familiei în ţara sa şi este implicată activ în politicile de familie pe care Biserica Rusă le promovează. Cu toată discreţia de care dă dovadă, este foarte populară printre ruşi şi intens „curtată” de mass media.

Nicolas Sarkozy – Carla Bruni (Franţa)

Despre cuplul Nicolas Sarkozy – Carla Bruni s-au scris ziare întregi. Cariera primei doamne a Franţei de cântăreaţă şi actriţă, apoi căsătoria cu preşedintele francez au lăsat oarecum în umbră un segment important al preocupărilor ei – acţiunile umanitare. Ambasador mondial pentru protecţia mamelor şi copiilor împotriva HIV, a înfiinţat Fundaţia care îi poartă numele şi care promovează accesul neîngrădit la educaţie. Este şi o susţinătoare a drepturilor femeilor, precum şi a unor organizaţii de protecţie a animalelor, iar faptul că donează banii câştigaţi din muzică operelor caritabile este binecunoscut, la fel ca sprijinul constant direcţionat către tinerii artişti. După vâlva stârnită de rapiditatea cu care proaspătul divorţat Nicolas Sarkozy se căsătorea, în 2008, cu Carla Bruni, faptul că aceasta urmează să îi dăruiască un copil se dovedeşte important şi pentru şansele electorale ale actualului preşedinte, care ţinteşte un al doilea mandat.

Pedro Passos Coelho – Laura Ferreira (Portugalia)

Soţia premierului portughez Pedro Passos Coelho, Laura Ferreira, nu este o figură de prim-plan a vieţii publice. Unul dintre marile ei merite este însă acela de a fi adus liniştea în viaţa politicianului, cu care are o fiică în vârstă de 4 ani, Júlia. Pedro Coelho a mai fost căsătorit cu cântăreaţa Fátima Padinha, cu care are alte două fiice. Cea mai mare dintre ele, Joana, a suferit un foarte grav accident în copilărie, rămânând cu sechele.

Recep Tayyip Erdoğan – Emine Erdoğan (Turcia)

Când Emine Erdoğan, soţia primului ministru al Turciei, Recep Tayyip, Erdoğan se alătura Asociaţiei „Femeile Idealiste”, în anii `70, nu bănuia că-şi va cunoaşte şi soţul din postura de activist. Mamă a patru copii, Emine Erdoğan are în spate o căsnicie de 33 de ani cu actualul premier şi o îndelungată carieră de persoană publică implicată în cauzele nobile. Este vorba despre susţinerea pe care o acordă ajutorării victimelor foametei, ale catastrofelor naturale, ale discriminării – în special a femeilor – ale abuzurilor şi sărăciei. Implicarea nemijlocită a Eminei Erdoğan în numeroase acţiuni de acest fel i-a adus şi recunoaştere internaţională; numai în acest an a primit Premiul Fundaţiei la Forumul Crans Montana de la Bruxelles şi a avut ocazia să susţină un expozeu la ONU, pe marginea situaţiei tragice a populaţiilor din multe locuri ale lumii.

Boyko Borisov – Tzvetelina Borislavova (Bulgaria)

Premierul Bulgariei, Boyko Borisov, a trecut peste toate acuzaţiile şi controversele la adresa sa şi pare să-şi fi întors şi ţara spre diminuarea decalajelor faţă de vest. Face aceste lucruri din postura de bărbat divorţat. Din fosta căsătorie cu o doctoriţă are o fiică, aflată la studii în America. Presa bulgară aminteşte că, totuşi, Borisov are o parteneră de viaţă, relaţie pe care nu o ascunde. Este vorba despre Tzvetelina Borislavova, o femeie de carieră, preşedinte al Consiliului de Supraveghere al CIBank, una dintre primele zece bănci din ţara vecină. Borislavova este şi unul din principalii acţionari ai instituţiei bancare, iar relaţia cu premierul Bulgariei a adus-o nu o dată în atenţia mass media, mai mult pentru stilul vestimentar impecabil decât pentru vreo tangenţă cu arealul politic.

Johanna Sigurdardottir – Jonina Leosdottir (Islanda)

Poate unul dintre cele mai mediatizate cupluri este Johanna Sigurdardottir – Jonina Leosdottir, mai exact premierul Islandei şi partenera sa de acelaşi sex. Sigurdardottir a fost primul şef de guvern care şi-a recunoscut orientarea sexuală, iar în momentul în care a fost posibil din punct de vedere legal, s-a căsătorit cu partenera sa, scriitoarea Jonina Leosdottir. Aceasta este cu 11 ani mai tânără decât primul ministru islandez şi are în spate o carieră care include 12 piese de teatru, şase nuvele, două biografii şi numeroase articole de presă.

Roxana Istudor

Susţinere şi contestare a celei mai vechi forme de organizare statală

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Susţinere şi contestare a celei mai vechi forme de organizare statală

Monarhi europeni

În cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a fost supusă autorităţii monarhice. Odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, societatea părăseşte perioada monarhică. Începând cu Revoluţia Franceză, Europa a parcurs, într-un secol şi jumătate, o transformare fundamentală, ce a prefaţat evoluţii asemănătoare pe întregul glob. Astfel, dacă înainte de 1914 în Europa existau doar două republici, patru ani mai târziu monarhiile aproape au dispărut, iar continentul s-a orientat către republicanismul democratic. Dintr-un număr de 47 de state, în Europa mai supravieţuiesc, în acest moment, zece monarhii: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, principatele Liechtenstein, Monaco şi Marele Ducat al Luxemburgului. Vaticanul este, la rândul său, monarhie absolută aleasă.

Familiile regale sunt considerate vitale pentru unitatea statelor lor, pentru continuarea tradiţiilor şi menţinerea echilibrului. Unele au rol pur ceremonial, o altă categorie domneşte discret, unele posedă o considerabilă influenţă politică, iar altele se confundă cu însăşi identitatea naţională. Chiar dacă nu au puterea politică, monarhiile Europei reprezintă o forţă de netăgăduit. Faptul că politicienii din multe republici vădesc slujirea unor interese de grup uneori în dauna intereselor statelor lor a făcut ca o parte a populaţiei europene să considere monarhia ca pe o alternativă viabilă.

Mai are însă monarhia un viitor într-o Europă care se schimbă cu viteză, într-o epocă definită de structuri suprastatale (UE, NATO etc.), globalizare şi ameninţări la adresa securităţii care depăşesc puterea de reacţie a unui singur stat? Partizanii instituţiei monarhice consideră că regii sunt un catalizator al dezvoltării socio-economice, iar contestatarii argumentează că monarhia promovează un conservatorism incapabil să facă faţă noilor provocări. Chiar dacă regalitatea nu va mai străluci vreodată cu intensitatea din secolele trecute, atracţia ei nu se stinge.

Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii

Elisabeta a II-a este regină a 16 state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth, formă originală de transformare a fostului mare Imperiu Britanic. Sondajele din Marea Britanie au relevat un sprijin puternic pentru regină şi o largă susţinere pentru monarhie, deşi aceasta a avut de depăşit momente dificile la moartea prinţesei Diana. Pe lângă Regatul Unit, Elisabeta a II-a este suverană în următoarele state: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.

Juan Carlos, regele Spaniei

Dacă sprijinul publicului pentru monarhia Spaniei era limitat înainte de 1981, după această dată a devenit semnificativ mai mare. Ţinuta, diplomaţia, implicarea regelui Juan Carlos în marile probleme ale statului au fost dublate de vocaţia reformării Spaniei. Regele este considerat un factor al modernizării statului spaniol. Toate aceste aspecte se reflectă direct în simpatia publică: potrivit unui sondaj al ziarului „El Mundo”, 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este „bun” sau „foarte bun”.

Albert al II-lea, regele Belgiei

Titlul monarhului belgian este de „rege al belgienilor”, nu „rege al Belgiei”, o dovadă a popularităţii monarhiei. În vârstă de 77 de ani, este cel mai longeviv rege al Belgiei, din toate timpurile. Faptul că monarhia este privită pozitiv de majoritatea belgienilor atât în Valonia, cât şi în Flandra a făcut ca ţara să poată străbate fără mari convulsii criza politică record prin care trece. Vârstnicul monarh a renunţat chiar la intenţia de a abdica în favoarea fiului său, rămânând să vegheze ca ţara să rămână unită. Belgia este singura monarhie europeană în care regele nu urcă pe tron automat la decesul predecesorului.

Margrethe, regina Danemarcei

Danezii sunt mândri de regina şi de monarhia lor. Regina Margrethe este foarte respectată pentru intelectul şi abilităţile sale artistice, chiar dacă cea mai veche monarhie a Europei este şi cea mai scumpă de întreţinut. Regina Margrethe şi familia să se află în topul listei celor mai costisitori monarhi ai Europei, cu cele 15 milioane de euro pe an pe care le primeşte suverana de la statul danez (dublu faţă de regele Suediei). Regina se dedică de la începutul anilor 1980 picturii, desenelor şi ilustraţiilor pentru cărţi, precum şi scenografiei, teatrului şi televiziunii.

Harald al V-lea, regele Norvegiei

Puterile politice reale ale regelui sunt limitate, dar acesta îndeplineşte o funcţie simbolică importantă ca şef de stat şi reprezentant oficial al societăţii şi vieţii economice norvegiene. La naşterea sa, în 1937, Harald devenea primul prinţ moştenitor născut pe pământ norvegian după secolul al XIV-lea. Domneşte din 1991. Harald al V-lea a fost în mijlocul norvegienilor loviţi de sângerosul atentat terorist din luna iulie.

Carol Gustaf al XVI-lea, regele Suediei

Un studiu recent a arătat că aproximativ 80% dintre suedezi susţin monarhia, iar 50% au o părere „bună” sau „foarte bună” despre regele Suediei, Carol al XVI-lea Gustaf. Chiar dacă tabăra republicană a progresat în ultimii ani, monarhia rămâne populară. N-a reuşit s-o zdruncine nici cartea Monarhul fără chef”, în care sunt dezvăluite numeroase aventuri ale regelui cu fotomodele, precum şi legături cu lumea interlopă. Regele a negat acuzaţiile şi suedezii continuă să creadă în el, chiar dacă au epuizat tirajele imediat…

Beatrix, regina Ţărilor de Jos

Regina Beatrix a Olandei se bucură de un imens respect din partea cetăţenilor şi este foarte populară, lucru evidenţiat de sondajele de opinie. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Apariţia ei pe scena politică a fost marcată de controverse. În 1965, prinţesa Beatrix s-a logodit cu aristocratul german Claus von Amsberg, un diplomat al Ministerului German de Externe. Căsătoria lor a provocat un protest masiv, din pricina faptului că Prinţul Claus a servit în Hitlerjugend şi în Wehrmacht, fiind, prin urmare, asociat de către o parte a populaţiei olandeze cu nazismul german. Beatrix avea 42 de ani când a devenit regină a Ţărilor de Jos, iar eforturile sale pentru unificarea Europei au fost răsplătite cu Premiul „Carol cel Mare”.

Benedict al XVI-lea, Suveran Pontif

Vaticanul este monarhie absolută aleasă, iar popularitatea Papei Benedict al XVI-lea nu poate fi contestată. Continuator al unui ilustru înaintaş (Papa Ioan Paul al II-lea), reprezentant al uneia dintre cele mai puternice biserici din lume, Biserica Catolică, suveranul pontif îşi dedică viaţa şi opera călăuzirii credincioşilor prin vremuri tulburi, vădindu-se în acelaşi timp şi un reformator atent la evoluţiile timpului său. Un exemplu ar fi promovarea de către Benedict al XVI-lea a adaptării Bisericii la mijloacele de comunicare ale lumii moderne, la tehnologia informaţiei, chiar dacă aceasta „nu-i poate da omului puterea lui Dumnezeu”.

Roxana Istudor