NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Martirii Horea, Cloşca şi Crişan

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Martirii Horea, Cloşca şi Crişan

În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, avea loc pe dealul Furcilor de la Alba Iulia ultima mare execuţie – spectacol din istoria Imperiului Habsburgic: supliciul căpeteniilor marii răscoale ţărăneşti care incendiase Transilvania în toamna anului precedent, Horea, Cloşca şi Crişan. De fapt, acesta din urmă era doar simbolic supus la cazne, căci murise cu câteva zile înainte, pe cât se pare luându-şi singur viaţa. Capii răscoalei transilvane sunt supuşi unor torturi organizate deliberat ca spectacol public al suferinţei fizice extreme, menit să stârnească groaza mulţimii care asistă la supliciu. Horea şi Cloşca au fost aduşi la locul de execuţie în două care şi au urcat pe podiumul destinat caznei, care era păzit de un escadron de cavalerie de Toscana şi cam 300 de pedestraşi şi de husari. Împrejurul lor, erau strânşi vreo 3000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni din fiecare dintre cele 400 de sate din comitatele răsculate, aduşi sub pază la Alba Iulia, să ia aminte şi să povestească şi urmaşilor.

Responsabilitatea în privinţa izbucnirii răscoalei revine într-o măsură nu lipsită de importanţă unor acţiuni ale împăratului; e vorba înainte de toate de „problema conscripţiei”, care este fără îndoială cauza imediată a izbucnirii răscoalei. Iosif al II-lea a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773, când constată mari deficienţe în apărarea graniţei de sud a imperiului. O a doua călătorie, zece ani mai târziu, îl convinge de necesitatea unei consolidări urgente a regimentelor de graniţă, cu atăt mai mult cu cât iobagii transilvani erau tot mai nemuţumiţi.

La fiecare călătorie, împăratul adună câteva zeci de mii de petiţii, în majoritate din partea iobagilor români de confesiune ortodoxă, care suportau acum două rânduri de obligaţii, cele faţă de Imperiu şi cele datorate nobililor maghiari. Referindu-se la situaţia populaţiei româneşti în preajma lui 1784, un ziar din Hamburg scria: „Ei (românii) sunt cu adevarat sclavi, fără nici un avut şi fără drepturi, legaţi de glie, iar cei mai mulţi dintre ei sunt trataţi fără cruţare de către administratorii moţiilor, încât niciodata nu le rămâne timpul necesar pentru a se ocupa de ogorul lor, pe care trebuie să-l lucreze femeile, pentru a-şi hrăni, cu chiu cu vai, familia”. Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru pe săptămână. Se adăuga zeciuiala din produsele agricole şi animale, plocoanele, cărăuşiile, cazarea perceptorilor imperiali, încărtiruirea militarilor. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din moşi – strămoşi: dreptul asupra pădurilor, iniţial ale lor, dar luate de către nobili sau administraţia austriacă.

Această dublă exploatare, din ce în ce mai împovărătoare, era cu atât mai greu de suportat, cu cât împăratul emisese încă din 1781–82 un decret împerial care elibera de iobăgie pe ţăranii imperiului şi statua ca doar funcţionarii imperiali să decidă asupra obligaţiilor datorate de ţărani, şi ca impozitul pe proprietatea funciară să fie plătit de toţi proprietarii de pământ, indiferent de rangul lor. Această decizie a suscitat o opoziţie atât de aprigă a magnaţilor şi nobilimii maghiare din Ungaria şi Transilvania încât împăratul a fost silit să accepte tacit ca legea să nu fie aplicată.

La 31 ianuarie 1784 a fost emis decretul imperial de conscripţie în regimentele de grăniceri, adresat iniţial sătenilor din preajma Albei Iulia. Această decizie putea răspunde atât necesităţii de întărire a graniţelor, mai ales înspre Imperiul Otoman, cât şi nemulţumirii ţăranilor români, care puteau obţine în acest mod un statut comparabil cu cel al celorlalţi locuitori ai Imperiului, deveneau oameni liberi şi astfel dobândeau stăpânirea asupra propriei persoane, echivalentul unui „habeas corpus”, şi erau scutiţi de o bună parte din obligaţii. La Albeşti pe Târnava, ţăranii declarau: „De am putea scăpa de iobăgie, că mai bine vom sluji pe Împăratul decât pe domni, că nu mai putem birui cu slujbele şi cu mânăturile domnilor şi cu bătăile dregătorilor şi ale prefectului care ne bate în toate zilele”.

Ideea înrolării este colportată rapid. Un corespondent al ziarului hamburghez „Politische Journal”, contemporan cu răscoala, consemnează: „Nemulţumirea românilor era vizibilă de mai mult timp, iar acum câteva luni ea s-a manifestat evident; o mare parte din ei au refuzat să mai îndeplinească corvezile şi au cerut să fie înrolaţi ca grăniceri, la fel ca secuii… Aflând despre recrutare…au alergat în număr mare, înainte de termen, la ofiţerii de recrutare şi i-au implorat să-i ia. Aceştia nu s-au sfiit să-i recruteze, fără să prevadă urmările; căci abia începea recrutarea în sat, că imediat veneau 20 sau 30 deodată şi, de cum erau recrutaţi, socoteau că sunt liberi şi că nu mai trebuie să se supună tiranilor lor”.

Sentimentul de insecuritate este vizibil la nivelul oficialităţilor, al armatei şi mai ales al nobililor, a căror îngrijorare este agravată de faptul că ţăranii se înrolau declarând„ ei în afară de Împăratul nu vor să se mai supună înalţilor funcţionari, nici stăpânilor de pământuri, iar de conscripţie nici într-un chip nu se lasă”. Se ajunge repede la o situaţie extrem de încordată: numărul foarte mare de ţărani care doresc să devină grăniceri depăşeşte cu mult estimările iniţiale şi alarmează pe marii proprietari de pământuri, care îşi văd periclitate exploatările rurale din lipsa de mână de lucru. Pe de altă parte, capii răscoalei se revendică de la autoritatea imperială din primul moment al răzmeriţei şi până în clipa execuţiei.

Cine erau cei trei instigatori? Horea, pe numele lui adevărat Vasile Nicola, se născuse în anul 1731 în ţinutul moţilor, la Arada, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de Horea era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească“. Este cunoscut şi sub numele de Ursu: ţăranii din Apuseni aveau obiceiul de a da nume de animale copiilor, în credinţa că pruncul va căpăta puterea animalului sălbatic după care a fost botezat. Acest obicei s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost interzis de capii bisericii ortodoxe ca fiind unul păgân. Horea a fost căsătorit cu Ilina, cu care a avut doi fii, Ion şi Luca. Ion a participat alături de Horea la răscoală şi a fost numit uneori „Horea cel tânăr“. După înăbuşirea răscoalei conduse de tatăl său, Ion a fost deportat în Banat, a reuşit să fugă înapoi în Ardeal de câteva ori, dar a fost de fiecare dată prins şi returnat, sfârşind prin a nu se mai întoarce niciodată.

Horea nu a fost un personaj oarecare, cum nici aghiotanţii lui nu au fost. Cloşca, pe nume Ioan Oarga, venea de la Carpiniş, din Munţii Abrudului. Avea doar 37 de ani, dar a dovedit o mare abilitate tactică, talent de negociator, iar sursele epocii îi atribuie o retorică uimitor de elaborată, într-o foarte marcată relaţie de descendenţă faţă de discursul latin clasic: „Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar ne mângâiem că va fi şi un îndemn sa fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, preferăm moartea acestei vieţi pe care o îndurăm; vom muri fericiţi dacă exemplul nostru va garanta drepturile ce se cuvin unor fiinţe umane pentru urmaşii noştri”.

Numele adevărat al lui Crişan era Giurgiu Marcu. Originar dintr-o comună din Zarand, era – nu ştim pe ce cale – un excelent cunoscător al artei militare, fiind principalul organizator al acţiunilor armate ale ţăranilor. A impus mişcării o disciplină riguroasă, prin pedepsirea cruntă a trădătorilor şi a pacifiştilor. Organizează asedii, întreruperi ale liniilor de comunicaţii duşmane, ambuscade, false retrageri şi atacuri prin surprindere. Mobilizează, acorda brevete de ofiţer şi subofiţer, stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi îşi porecleşte camarazii – „horeni”.

La 11 noiembrie, Horea a trimis nobilimii maghiare un ultimatum care cuprinde de fapt obiectivele răscoalei:

1. „Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

2. „Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

3. „Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare.”

4. „Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

5.„ Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

Proprietăţile nobililor sunt incendiate şi jefuite, dar nu şi cele ale statului austriac, căci răsculaţii socoteau că împăratul era de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor. În bună măsură, această convingere e susţinută deliberat de Horea şi de cei din jurul lui.

Aşa cum arăta David Prodan în marea monografie consacrată răscoalei din 1784, referirile constante ale căpeteniilor răscoalei la legăturile lui Horea cu împăratul de la Viena se încadrează în mitologia populară despre “regele cel bun” – o constantă a războaielor ţărăneşti încă din antichitate, şi care capătă forme tot mai ample în zorii epocii moderne. ţăranii nu se împacă cu gândul răzvrătirii, şi născocesc o variantă în care ei nu fac altceva decât să îndeplinească porunca unei autorităţi superioare infailibile – rege, împărat sau chiar personaj sacru revenit printre muritori. Pentru ţăranii români din Transilvania, “drăguţul de Împărat apărea – nu odată chiar era, în comparaţie cu nemeţii abuzivi – o autoritate ocrotitoare şi dreaptă.

Doar că nu numai ţăranii credeau asta. Magnaţii, nemeţimea, care încercaseră în repetate rânduri să înlăture controlul habsburgic şi care se cutremurau în perspectiva reformelor “iacobine” ale lui Iosif al II-lea, nu erau departe de a da crezare acestei poveşti despre răzmeriţa provocată de însuşi împăratul de la Viena.

Prof. Dr. Zoe Petre