NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Urmează războaiele pentru apă?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Urmează războaiele pentru apă?
Un fenomen la fel de îngrijorător, dacă nu și mai terifiant decât cel al schimbărilor climatice, este criza apei, în special a celei potabile. Dacă tendinţa actuală de irosire a acestei resurse continuă, lumea ar putea suferi o pierdere de 40% din totalul apei potabile până în 2030, avertizează Organizația Națiunilor Unite. Un raport al acestei organizaţii estimează că în doar circa 15 ani, lumea ar putea suferi de o criză a apei. Potrivit documentului, pe lângă pierderea a 40% din apa disponibilă, nevoia de apă la nivel global ar creşte cu 55% până în 2050, rezultând astfel consecinţe catastrofale. Dată fiind creșterea populației, „până în 2050, agricultura va trebui să producă cu 60% mai multe alimente la nivel mondial şi cu 100% mai mult în ţările în curs de dezvoltare. Se așteaptă ca nevoia de apă pentru industrie să crească cu 400%, din 2000, până în 2050, cea mai mare creştere având loc în economiile emergente şi în ţările în curs de dezvoltare”, arată raportul ONU, citat de „International Business Times”

Dramele lipsei de apă

Organizația detaliază în document și situația din regiunile globului cele mai expuse la criza apei. În Asia, calitatea pânzei freatice este afectată de agenţi naturali şi antropogeni, dar și de fenomene naturale extreme, cum ar fi seceta. O imagine realizată din spațiu în 2016 arată fără echivoc că lacul Urmia, din Iran, începe să își reducă semnificativ suprafața. Așa încât predicția lui Ismail Serageldin, vicepreședinte al Băncii Mondiale, făcută cu mulți ani în urmă, nu mai pare atât de improbabilă: „Multe din războaiele acestui secol (referindu-se la secolul XX) au fost legate de petrol, dar din secolul următor va fi vorba despre apă”. În timp ce petrolul a dominat decenii în șir gândirea geopolitică a puterilor mondiale, noul mileniu aduce printre priorități importanța excepțională a resurselor de apă, generând conflicte în regiunile în care nu se găsește sau se află în cantități nesemnificative. Cea mai evidentă și fundamentală problemă legată de gestionarea apei este că 97% din această resursă nu este potabilă sau aptă de a fi folosită în agricultură, deoarece este închisă în oceanele lumii.


Profesorul Butts, din cadrul Colegiului de Război al Armatei americane, într-un articol care a trezit un mare interes, „Importanța strategică a apei”, scria: „Doar 3% din apa de pe Pământ este proaspătă, mai mult de 2% este blocată în ghețurile polare sau în acviferele adânci ale apelor subterane și, prin urmare, nu este disponibilă pentru a satisface nevoile omului”. Aceasta este și o explicație suplimentară pentru cazuistica multiplelor conflicte ale secolului care au fost generate de dificultatea împărțirii resurselor de apă. Tensiunile dintre India și Pakistan asupra bazinului hidrografic al Indus-ului, care au fost exacerbate după medierea britanică, sunt un exemplu. Dacă Banca Mondială nu ar fi intervenit, o ciocnire violentă între New Delhi și Karachi ar fi fost inevitabilă. Doar negocierile derulate și mediate de instituția financiară internațională au condus la semnarea Tratatului privind apele Indus-ului, din 1960. Un alt celebru conflict pe tema apei a fost cel între Argentina și Brazilia, asupra bazinului Alto-Parana, care a durat decenii. Acordul a fost finalizat în Tratatul multilateral al Itaipu-Corpus, din 1979.

Dramele lipsei de apă

Din nefericire, dezvoltarea exponențială a lumii, a societăților marchează și în acest secol izbucnirea unor conflicte izvorâte din dorința de a controla această vitală resursă naturală, iar complicațiile pe care le poate provoca deficitul de apă sunt nenumărate. Asistăm deja la evenimentele dezastruoase desfășurate în Siria, care au produs una dintre cele mai mari crize umanitare din epoca modernă. Tulburările interne din această țară, care s-au transformat într-un război multi-actori, au generat, fără doar și poate, un exod masiv al populației. Dar la fel de evident este că și seceta gravă din această parte a lumii a amplificat fenomenul, forțând peste 1,5 milioane de persoane din zonele urbane să se mute, punând o presiune imensă asupra serviciilor sociale. Managementul defectuos al aprovizionării cu apă a fost resortul care a agravat în Siria și mai mult tensiunile. Cei afectați au protestat în stradă, amplificând tulburările sociale, manifestările împotriva guvernului transformându-se într-un conflict generalizat, ceea ce a transformat țara într-un teatru de luptă atât pentru forțele regionale, cât și pentru marile puteri. 


La fel ca în Siria, regimul aflat la putere în Iran a fost criticat și acuzat că folosește prețioasele rezerve de apă cu preponderență în beneficiul Gărzii Revoluționare Islamice. Populația percepe cu îngrijorare scăderea resurselor de apă, ceea ce poate deveni chiar o amenințare majoră la adresa securității naționale. Există câteva explicații legate de această scădere acentuată a rezervelor de apă din această țară. Kaveh Madani, de la Colegiul Imperial din Londra, identifică trei factori principali care au determinat diminuarea considerabilă a rezervelor de apă ale Iranului: folosirea excesivă a acestei resurse de către populație, un management incompetent în domeniul agriculturii și, bineînțeles, gestionarea incorectă a resurselor de apă, toate aceste elemente aducând Iranul la limita unei crize. Madani consideră că lanțul deciziilor neînțelepte durează de mulți ani în acest stat, ceea ce a determinat diminuarea drastică și alarmantă a rezervelor de apă din întreaga țară.

Același raport avertizează că schimbarile climatice ar putea aduce „riscuri adiţionale“, prin creşterea frecvenţei fenomenelor naturale extreme. „Se unesc două tendinţe globale: schimbările climatice şi dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare sau emergente. Este sigur că acest lucru va intensifica problematica apei, mai ales, pentru cei săraci şi marginalizaţi din aceste ţări”, adaugă documentul. Pentru a contracara aceste previziuni dezastruoase, ONU solicită industriilor care se bazează pe apă să implementeze mecanisme mai eficiente pentru a trata deşeurile şi să se asigure de calitatea acceptabilă a apei folosite. 

Anne Jugănaru

Cine înarmează lumea…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cine înarmează lumea…

Comerţul cu arme rămâne una dintre cele mai profitabile îndeletniciri. Profiturile sunt atât de mari, iar statele care înarmează lumea atât de puternice, încât reglementarea domeniului (de interzicere nu poate fi vorba) face paşi timizi, mai mult prin intermediul conferinţelor internaţionale şi al înfierării la nivel declarativ. În tot acest timp, marii producători de armament prosperă

Per total, începând cu 2002, comerţul cu arme a cunoscut adevărat un boom, înregistrând o creştere de 147%. Doar în în 2010, după doi ani de criză mondială, pe piaţa de armament au fost făcute tranzacţii în valoare de 305,6 miliarde de euro, notează şi „EUObserver”, exemplificând cu americanii de la „Lockheed Martin”, care au avut încasări de 26 de miliarde de euro din vânzarea de avioane, echipament electronic militar, rachete şi sisteme satelit de apărare, în 2010, în creştere faţă 2009. Acelaşi „Stockholm International Peace Research Institute” situează în fruntea exporturilor de arme SUA, cu 30% din nivelul mondial (export anual în valoare de 60 miliarde dolari), Rusia, cu 24%, Germania, cu 9% şi Franţa, cu 8%.

Interesant este şi topul cumpărătorilor, în care apar ţările emergente asiatice – India, Coreea de Sud, China, Vietnam – cu 44%, apoi ţările europene, cu 17% şi cele două Americi, cu 11%. Detaliind, observam că printre clienţii Statelor Unite sunt ţări ca Africa de Sud, Coreea de Sud, Kenya, Sudan, Tanzania, Ghana, Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, dar şi Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria, Danemarca, Olanda şi Norvegia. Cealaltă mare putere, Rusia, cu o cifră de afaceri cu armament de 13,5 miliarde dolari în 2012, are clienţii ei, printre care se numără Siria (regimul al-Assad şi-a procurat de la Moscova mai bine de trei sferturi din întreaga tehnică militară achiziţionată în ultimii cinci ani, restul venind din Belarus şi Iran), Venezuela sau China.

La rândul său, Germania, un alt producător de top, exportă către parteneri europeni, dar şi în state din Asia şi bazinul Oceanului Pacific, notează „Deutsche Welle” (Algeria, spre exemplu, achiziţionează tehnologie germană, iar posibilul transfer spre Arabia Saudită a peste 200 de tancuri Leopard-2, semnat în secret de autorităţile de la Berlin anul trecut, odată dezvăluit, a încins spiritele în spaţiul public federal). Tot Arabia Saudită a semnat cu producători din SUA cel mai mare contract din ultimii ani: 84 de avioane de luptă noi şi 70 modernizate, pentru care şeicii plătesc 29 de miliarde de dolari. Am mai putea adăuga India, cu mega-contractul pentru avioanele franţuzeşti „Rafale”, estimat între 11 şi 20 de miliarde de euro. Şi exemplele pot continua. De altfel, pe piaţa mondială a armamentului, ţările asiatice încep să devină jucători din ce în ce mai importanţi. India figurează în prezent drept cel mai mare importator mondial de arme convenţionale majore (aproximativ 10% din totalul mondial al importurilor), vecina sa, Pakistan, cu care are o relaţie dificilă, ocupă şi ea un loc fruntaş, iar China, fost mare importator, a devenit cel de-al şaselea exportator ca mărime din lume, înregistrând o creştere de 95 de procente în ultimii 10 ani.

Aşadar, între 2007 şi 2011, cifra de afaceri în lumea comercianţilor de arme a crescut cu 24 de procente, arată rapoartele internaţionale. Un simplu exemplu: 12 miliarde de gloanţe sunt fabricate în fiecare an, aproape două pentru fiecare pământean. Sub aceste auspicii, cifrele strălucesc în contabilitatea firmelor care se ocupă cu producţia şi plasarea armamentului…

Unde dai şi unde… explodează

Dacă pe de o parte cifra de afaceri a acestei îndeletniciri la nivel global este greu de evaluat, pe de altă parte se apreciază că numărul victimelor produse în fiecare an de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili. Conferinţa ONU asupra încheierii unui tratat privind comerţul cu arme, care a avut loc în luna iulie, a reliefat că doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai multe servind conflictelor civile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor infracţionale, scrie „Pravda”.

Toată lumea este de acord că, pe plan mondial, comerţul cu armament a scăpat de sub control, dar reglementarea lui se izbeşte de interese financiare atât de importante, încât este greu de crezut că profitabila îndeletnicire va avea vreodată îngrădiri clare. De altfel, încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ (că de interzicere nu se poate vorbi) s-a poticnit chiar de la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului. Iniţiatorii au elaborat un document intitulat „Chairman’s Draft Paper”, care este privit cu suspiciune de unii participanţi, fiecare în funcţie de armele pe care le produce, le cumpără sau… le „tranzitează”. Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme, iar intenţia este de a interzice acest tip de comerţ în zonele „fierbinţi” ale planetei. Bineînţeles, ţări importante, cum ar fi Rusia, de pildă şi altele, care livrează armament în zonele de conflict ale globului, nu agreează tratatul, sub pretextul prejudicierii intereselor economice, iar de cealaltă parte, statele care achiziţionează armament invocă „dreptul legitim la apărare“ (Pakistan, Japonia etc).

Nu este prima tentativă de a regulariza transferurile de arme la nivel global. În 1925, Liga Naţiunilor emitea un proiect legat de o „Convenţie a Comerţului cu Arme”, document care nu a fost niciodată adoptat. Mai târziu, în 2001, un grup format din laureaţi ai premiului Nobel pentru pace a emis o schiţă a unui cadru legal în care să funcţioneze o Convenţie pentru transferurile internaţionale de armament, apoi, în 2006, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia 61/89, intitulată „Spre un tratat privind schimbul de armament: stabilind standarde internaţionale comune pentru importul, exportul şi transferul de arme convenţionale“. Aceasta s-a lovit de manevre birocratice până în 2008, când a fost adoptată o nouă rezoluţie, 63/240, aceeaşi Adunare hotărând… formarea unui grup de lucru compus din experţi care să analizeze această problemă. În 2009, Adunarea Generală a ONU a adoptat încă o rezoluţie, 64/48, care decidea organizarea Conferinţei pentru Tratatul Comerţului cu Armament, cu sesiuni întinse pe durata mai multor ani…

Ca şi în alte dăţi, părţile se declară de acord şi încearcă reglementarea domeniului de aproape un secol. Franţa, Marea Britanie, Germania şi Suedia au făcut apel la adoptarea unui tratat internaţional „solid, eficace şi constrângător din punct de vedere juridic“ pe tema comerţului cu arme convenţionale. Din păcate, nu se semnează nimic. Lecţiile rămân neînvăţate, iar armele livrate unor guverne cândva partenere se pot oricând întoarce împotriva civililor din respectivele ţări (Egiptul primeşte pe mai departe tehnică militară – 125 de tancuri americane M-1A1 se află pe lista de cumpărături a regimului de la Cairo – asta după ce, printre tancurile scoase în Piaţa Tahrir în primăvara trecută, s-au aflat şi maşini de război fabricate în Germania).

Iar şirul victimelor curge neîntrerupt…

Roxana Istudor