NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Zvârcoliri în jurul limbii române

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Zvârcoliri în jurul limbii române

1O ştire de presă ne-a anunţat deunăzi că la Tiraspol se lucrează cu entuziasm şi bună finanţare la un tratat academic privind limba moldovenească. Fantoma academicianului de tristă amintire Lazarev bântuie în continuare minţile unor ciudaţi oameni de ştiinţă, obsedaţi de persistenţa unei prezenţe romanice într-un spaţiu pe care l-ar vrea purificat etnic, conform unor modele de îngrozitoare amintire, naziste sau bolşevice. Dacă în Germania lui Hitler unii oameni de ştiinţă convinseseră generalii că Pământul e concav, noi locuim pe curbura interioară, iar în urma acestui fapt, pentru a lovi Londra e îndeajuns să tragi în cer din Danemarca, nu e nici o glumă, în lumea de astăzi factori de decizie din preajma României sunt dispuşi să plătească generos lucrări cu aparenţă ştiinţifică, alcătuite de impostori în domeniu, dacă ele susţin că limba română vorbită în zonele lor de interes nu e limba română, ci orice altceva. După ofensiva diplomatică Ribbentrop – Molotov, încheiată cu semnarea Pactului cu acelaşi nume, Basarabia a fost alipită Transnistriei cu toate consecinţele de rigoare, adică, în plan naţional şi lingvistic, cu transformarea populaţiei româneşti în moldoveni şi cu redenumirea limbii vorbite de ei în limbă moldovenească. Aşa cum drepturile şi libertăţile lor au fost şterse, înlocuite fiind de drepturile şi libertăţile inexistente ale cetăţeanului sovietic, tot aşa, printr-o dispoziţie, au fost şterse identitatea naţională şi limba strămoşească, înlocuite fiind de ficţiunea unei limbi şi a unei identităţi moldoveneşti. Nu putem să nu amintim, în acest sens, de humoristicul dicţionar româno – moldovenesc creat şi tipărit la Chişinău în vremea stăpânirii nu sovietice, ci democratice a domnului Voronin. Această calomnie continuă acum, chiar când limba română şi-a intrat cât de cât în drepturi la Chişinău.

Modelul sovietic de anulare prin decret a realităţii şi de inventare a ficţiunii cu ajutorul fasificatorilor ştiinţei a fost preluat cu grăbire de alţi administratori ai unor zone locuite de români din jurul României. În zona de nord a Bucovinei, politica antiromânească a împărţit populaţia românească în două, moldoveni şi români. Măcar s-a găsit cineva care să recunoască fapul că acolo există şi români, care vorbesc româneşte. Dar această împărţire duce la ştergerea dintr-un condei a prezenţei semnificative a românilor în această parte a Bucovinei, o provincie istorică ruptă din corpul Moldovei istorice în secolul al XVIII-lea, de către imperiul Habsburgic, restituită firesc României, prin voinţa locuitorilor săi, în 1918 şi încorporată Uniunii Sovietice în 1940, prin consecinţele pactului Ribbentrop – Molotov. A apărut cultivarea administrativ-politică a ideii că o parte din românii din nordul Bucovinei nu vorbesc limba română, ci limba moldovenească, o limbă născocită de academicianul sovietic Lazarev, deci sunt … moldoveni, un alt popor, un popor sărman ce trebuie ocrotit de protectori obişnuiţi sau îndreptăţiţi să protejeze pe toţi cei care nu-şi doresc să fie ocrotiţi! Dacă autorităţile ucrainene susţin că românii sunt una şi moldovenii alta, ar trebui să respecte măcar deciziile autorităţilor de la Chişinău, care afirmă în mod legal că în Republica Moldova se vorbeşte româneşte.

Situaţia românilor din Ungaria diferă foarte mult de cea de la Tiraspol. În Ungaria, limba română este denumită corect, limba română, deşi vorbitorii ei, câţi mai sunt (câteva zeci de mii), sunt sprijiniţi să susţină că ei sunt vorbitorii unui dialect cu totul deosebit de limba română standard. Acest dialect este pe cale să se generalizeze, el fiind rezultatul unei lipse de instrucţie şcolară adecvată în limba română. Afirmarea acestui aşa-zis dialect se face în Gyula, unde s-ar spune că ar funcţiona un liceu românesc. Adevărul este că limba română este studiată două sau trei ore pe săptămână, ca o limbă străină, în rest, cursurile se desfăşoară în limba ţării, limba maghiară. Dar ce să ne mai mirăm, limba română are acelaşi tratament şi în zone din România unde este studiată ca… limbă străină. Rezultatul acestui mod de a privi lucrurile este unul singur – în Ungaria trăiau, la sfârşitul primului război mondial (zona Debreţin), peste 300.000 de români. Astăzi…

În Serbia, ciudăţeniile continuă să se manifeste, cu o mare expunere mediatică. Populaţia românească de la nordul Dunării (Panciova – Novi – Sad) este recunoscută ca atare, bucurându-se de toate drepturile acordate minorităţilor naţionale în această ţară. De aceste drepturi se bucură doar mai puţin de zece la sută din populaţia românească a Serbiei. Restul românilor, cei care trăiesc pe Valea Timocului, se bucură de alt tratament. Ei nu ar fi români, ci… vlahi! Ei îşi spun români, vorbesc româneşte, dar sunt denumiţi de autorităţi vlahi, o populaţie de origine incertă, fără cultură, şcoli, biserică şi orice altceva ce le-ar asigura conservarea identităţii româneşti. Ultimul deceniu a adus o oarecare animare a acestei comunităţi româneşti din Serbia, în sensul întemeierii unor asociaţii cultural – identitare, a unei mişcări de afirmare a românităţii lor în viaţa religioasă, a unei afluenţe culturale către România, inclusiv a interesului pentru studii în şcolile şi universităţile româneşti. Există mari probleme pentru tinerii care doresc să studieze în limba română, deoarece ei vorbesc limba română, dar … nu ştiu să scrie în limba română, întrucât până şi alfabetul cu caractere latine este o necunoscută. Concurenţa, explicabilă până la un punct, întru reprezentativitate dintre asociaţiile naţionale ale românilor ori vlahilor, cum vor să-şi spună, devine profitabilă pentru cei care îşi doresc ştergerea identităţii româneşti a acestei populaţii, ca şi pentru cei cărora le priesc fondurile de sprijin cultural, fie că vin de la Belgrad, fie că vin de la Bucureşti. Rentabilitatea unei false identităţi, întotdeauna îndreptată împotriva celei româneşti, declanşează reacţii bizare chiar şi în România. Curentul iscat de domnul Vasile Barba din Freiburg, care are drept scop declararea aromânilor ca fiind ne-români, are motivaţii extravagante, dar rentabile. O asemenea poziţionare a comunităţii aromâneşti ar avea drept rezultat declararea ei ca minoritate europeană şi minoritate naţională în România, cu toate consecinţele, de la reprezentare în Parlament la fonduri importante naţionale şi europene pentru prezervarea culturii specifice.

Mergând pe cursul Dunării, întâlnim situaţia românilor din Bulgaria, cei masaţi în zona Vidinului îndeosebi, dar şi a rămăşiţelor populaţiilor românofone din Balcani, care din nou sunt trataţi ca vlahi, altceva decât români. Aceştia nu se bucură de nici un fel de drepturi culturale sau identitare, aflându-se sub o aprigă presiune administrativă, culturală şi politică. În ţările Peninsulei Balcanice, situaţia românilor şi a limbii române diferă în funcţie de interesele puterii centrale şi de circumstanţele istorice. Ar trebui amintită, în acest context, decizia regelui Carol I de a sprijini prezenţa românească în Balcani, care a venit ca o soluţie politică în urma semnării Tratatului vamal cu Imperiul Austro-ungar, prima recunoaştere internaţională a României. Sprijinul s-a concretizat prin finanţarea de şcoli şi misiuni culturale în toate zonele locuite de aromâni, prin burse de studii în România pentru elevii şi studenţii acestor populaţii, în sprijinirea bisericii naţionale pentru acţiunea sa misionară. Această politică a fost una fermă, energică, concretizată în fapte. Probabil climaxul a fost atins în momentul colonizării aromânilor în Dobrogea, atunci când aceştia au cerut sprijinul României în faţa unor campanii xenofobe, uneori de-a dreptul teroriste, la care erau supuşi. Astăzi asistăm la o reglementare democratică a situaţiei aromânilor în Albania şi Macedonia. Este, evident, o acţiune în cadrul democratizării societăţii din respectivele state. Despre Grecia nu mai este cazul să discutăm din momentul în care doctrina împământenită este aceea că aromânii sunt greci latinizaţi din cauza ocupaţiei romane şi că ei nu au nici o legătură cu poporul român. Cât priveşte Bulgaria, pentru aromânii de acolo soluţia ar putea veni, dar este prea târziu, mult prea târziu pentru ei.

La ce concluzie firească se ajunge atunci când constatăm că împotriva limbii române, ca esenţial element identitar al românilor, se folosesc atâtea arme necinstite – de la false argumente lingvistico – istorice la folosirea forţei administrative pentru interzicerea identităţii naţionale? Nu se poate ajunge decât la una singură – statul român are obligaţia de a sprijini pe toţi aceia care doresc, liber şi din proprie voinţă, să fie români, să vorbească limba română, să facă parte din comunitatea culturală şi spirituală a românilor. Acesta este unul dintre rosturile sale fundamentale.

Eugen Uricaru 

Tudor Arghezi – un creator al limbii române

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Tudor Arghezi – un creator al limbii române

Tudor Arghezi reprezintă, pentru poezia, gazetăria şi literatura română intrarea în deplina modernitate. Originalitatea sa constă îndeobște în descoperirea bogăției lingvistice românești și în conferirea de valoare estetică unor expresii și unor cuvinte mai puțin utilizate, în crearea unor imagini îndrăznețe și neașteptate, în sesizarea unor valențe de sensibilitate în limbajul argotic sau periferic. Tudor Arghezi este considerat, alături de Mihai Eminescu, un creator de limbă română și un original generator de limbaj artistic. Destinul său coincide cu epoci turbulente și contradictorii ale lumii românești și a marcat generații de intelectuali care au traversat momente de cumpănă istorică citindu-l.

Nu s-a grăbit să-și tipărească volumele, deşi a publicat de timpuriu poezie şi publicistică în reviste. A ales o cale de afirmare a talentului său mai anevoioasă, dacă luăm în considerare faptul că a frecventat cenaclul condus de Al. Macedonski, iar mai târziu „Cafe Kubler”, unde se întîlneau moderniștii…

A călătorit în Occident, în Franța și Elveția, unde a frecventat universitatea, dar a și lucrat ca bijutier. În 1909 se afla în Italia, iar în anul următor revenea în țară, unde şi-a reluat  febrila activitate publicistică. Îl găsim colaborator la „Viața Românească”, „Rampa”, „Facla”, „Viața Socială”, iar condeiul său acid îl face remarcat. Prieteniile sale literare dau sensul orientării estetice și chiar politice a lui Arghezi – Minulescu, Eugen Lovinescu,Victor Eftimiu, Mihail Sorbu sau Liviu Rebreanu. Era un declarat anti-țarist, un înflăcărat militant pentru cauza românilor din Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist. Convingerea sa sinceră era că pe români nu-i poate aștepta nimic bun din partea Rusiei. Acest fapt îl determină ca în perioada premergătoare intrării României în conflictul militar să se afle în tabăra germanofililor, iar după intrarea în război și în urma dezastrului militar soldat cu ocuparea Bucureștilor de către trupele Axei să colaboreze deschis cu autoritățile militare inamice, publicând frecvent în „Bukarester Tageblatt”, ziarul editat de Comandatura germană. Alături de Ioan Slavici și alți zece ziariști și scriitori, a fost judecat și condamnat, apoi închis în anii 1918 – 1919, la Jilava. Arghezi a revenit ulterior în forță în viața publică și literară. În 1936 a fost distins cu prestigiosul Premiu Național de Poezie, pe care avea să-l primească şi a doua oară, în 1946. În 1943, publica, în „Bilete de papagal”, pamfletul „Baroane”, la adresa Ambasadorului german la București, Manfred von Killinger. Revista a fost interzisă, iar Tudor Arghezi a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu. Chiar dacă era eliberat după 23 august 1944, viitorul apropiat nu urma să fie optimist. Arghezi a continuat să scrie articole de o mare forță polemică la adresa noilor stăpâni ai României, mai cu seamă în „Dreptatea”. Represaliile nu s-au lăsat așteptate, așa încît în oficiosul PCR „Scânteia”, Sorin Toma, publica un material acuzator – injurios la adresa poetului, iar consecințele acestui articol au fost grave. Arghezi era scos din viața publică, nu a mai putut publica, iar volumele sale au fost puse la index.

Nu a fost doar  un atac împotriva unei personalități nesupuse, ci unul la adresa întregii literaturi române interbelice. Abia după moartea dictatorului de la Kremlin se întrevăd semnele timide ale unei relaxări a vigilenței ideologice și din 1954 pînă în 1967 asistăm la un proces lent de revenire a poetului în conștiința publică. A fost un proces cu fluxuri și refluxuri, cu tatonări și gesturi de bunăvoință de ambele părți. În anul 1965,  Tudor Arghezi primea Premiul Herder. Odată cu liberalizarea relativă a climatului cultural și politic, Arghezi a fost celebrat ca poet național și ales membru al Academiei Române, operele sale fiind reeditate în ediții critice și ediții populare.

Eugen Uricaru