NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Cunoscut în istorie pentru statura sa impresionantă de om politic, Winston Churchill este totodată şi unul dintre marii vizionari ai unităţii europene. Promotor al „Statelor Unite ale Europei”, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai UE. Pe de altă parte, însă, s-a dovedit şi un bun cunoscător al Marii Britanii şi al rolului ei în constructul european, previzionând că Regatul Unit „este alături de Europa unită, dar nu parte din ea”. După şapte decenii, rezultatul referendumului britanic din această vară i-a dat dreptate…

Consiliul Europei (1949)

Consiliul Europei (1949)

Încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, premierul britanic îşi mărturisea viziunea asupra unităţii europene: „Sunt nerăbdător să văd crearea Statelor Unite ale Europei, în care barierele dintre ţări să fie limitate la maximum şi circulaţia fără restricţii să fie posibilă”, îi scria ministrului de Externe Anthony Eden. Era o proiecţie mai veche a politicianului, care creiona conceptul încă din anul 1931. Este cu atât mai semjificativ cu cât multe dintre reperele proiectului său au devenit certitudini ale Europei unite de astăzi. De pildă, egalitatea dintre ţările membre, în aşa fel încât forţa unui singur stat să nu mai poată deveni prevalentă”. Apoi, procesul de extindere, în termeni pe care istoria post-război i-a confirmat pe deplin: „Dacă la început nu toate statele vor dori sau vor putea să se alăture Uniunii, trebuie să continuăm să le aducem laolaltă pe cele care vor şi pot”, afirma Churchill în 1947. În ce priveşte conceptul de „cetăţenie europeană”, se poate observa din nou că demnitarul britanic a previzionat cu exactitate, încă din anii 1940, faptul că unitatea Europei nu poate fi decât una „a popoarelor”, propunând şi aici o entitate de cea mai mare importanţă, nucleu al libertăţilor comunitare, care este Curtea Drepturilor Omului. Un alt exemplu de componentă majoră a ceea ce avea să devină blocul comunitar era nucleul de înalte principii umane pe care se bazează UE dintotdeauna: „Să construim o Europă al cărei fundament moral să fie respectul şi recunoaşterea acordate întregii umanităţi. Sperăm să se formeze un Consiliu al Europei care să reunească guvernele şi popoarele cât mai multora dintre ţările europene care acceptă libertăţile democratice şi voinţa liberă a popoarelor”, îndemna demnitarul britanic. Nu în ultimul rând, în momentul apariţiei Comunităţii Economice Europene şi al pieţei comune, Churchill, salutând evenimentul, avertiza că „limitarea acesteia la cele câteva ţări fondatoare ar face mai mult rău” şi că „toată Europa liberă trebuie să ajungă să aibă acces”. După cum se cunoaşte, lucrurile au evoluat exact pe acest traseu, dacă ar fi să menţionăm doar apariţia Spaţiului Schengen.

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Winston Churchill vedea Europa unită într-un fel care la vremea aceea părea îndrăzneţ, dar pe care evoluţiile ulterioare l-au confirmat până la detaliu. „Nu putem aspira la mai puţin decât la o Europă unită acţionând ca un tot unitar”, afirma în 1948, la Congresul Europei din Olanda. Şi în ceea ce priveşte rolul Uniunii Europene de mare actor global premierul britanic s-a dovedit un mare vizionar. În cadrul primului Consiliu European de la Strasbourg, din 1949, Churchill afirma că „suntem reuniţi aici nu ca reprezentanţi ai câtorva state sau ai unor partide politice diferite, ci ca europeni care construiesc pentru viitor, mână în mână, umăr la umăr dacă este nevoie, pentru a restaura gloria Europei”. În acest context, propunea chiar crearea unei Armate a Europei unite – şi o dată mai mult se poate constata câtă dreptate avea marele om de stat chiar în această perioadă, în care crearea unei asemenea structuri este tot mai mult la ordinea zilei pe agenda decidenţilor europeni.

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

În acelaşi timp, însă, Churchill făcea mai multe distincţii clare în legătură cu locul şi rolul ţării sale în viitoarea construcţie europeană. Considerând că Regatul Unit este în epicentrul a trei „cercuri majestuoase” – Commonwealth, lumea limbii engleze şi Europa unită – demnitarul arăta că „Guvernul britanic nu se poate angaja în intrarea în Uniunea Europeană fără acordul membrilor Commonwealth”. Era prima linie de demarcaţie pe care viziunea lui Churchill o proiecta în relaţia Marea Britanie-UE. Au urmat şi altele, argumentate cu „asocierea noastră frăţească cu Statele Unite ale Americii” sau cu dificultăţile cedării de suveranitate.

Sunt, toate acestea, dovezile faptului că primul ministru al Marii Britanii era mult mai mult decât un politician de calibru; a fost „proiectantul” până la detaliu al evoluţiei unei entităţi unice în istoria lumii, Uniunea Europeană, pisc al democraţiei şi libertăţilor, care continuă să progreseze, în pofida tuturor provocărilor, în liniile generale trasate de câţiva vizionari, printre care şi Winston Churchill.

  • Avem (Marea Britanie, n. red.) propriul drum şi propria sarcină. Suntem alături de Europa, dar nu în componenţa ei. Suntem legaţi, dar nu amestecaţi. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu absorbiţi

Despre popularitatea unor lideri

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Despre popularitatea unor lideri

Puterea erodează. O demonstrează fluctuaţiile încrederii şi popularităţii de care se bucură (sau nu…) liderii politici de top.

În 1935, jurnalistul american George Gallup punea bazele unui proces fără de care imaginea politicienilor actuali a ajuns de neconceput: măsurarea prin sondaj a indicilor de încredere în lideri, pe scurt a felului în care mai-marii lumii îşi fac treaba în fruntea statelor şi guvernelor. Tocmai de aceea – poate şi pentru faptul că SUA sunt azi cea dintâi mare putere – începem să ilustrăm ideea că imaginea publică şi gradul de încredere al celor în slujba cărora se află politicienii au în multe cazuri mari variaţii tocmai cu evoluţiile câtorva preşedinţi americani. De pildă, George W. Bush, votat pe „rankopedia.com” ca fiind unul dintre „cei mai slabi lideri”, cădea de la 62% susţinere în momentul realegerii la 28% în 2008, un an înainte de încetarea celui de-al doilea mandat. Era cel mai mic scor din 1950, potrivit Institutului „Gallup”. O mare diferenţă, aşadar, faţă de faţă de cele 90 de procente susţinere înregistrate în anul 2002 şi, totodată, o mare distanţă de scorul de peste 60% cu care predecesorul său, Bill Clinton, îşi încheia ciclul prezidenţial… Şi Barak Obama, ales la început cu entuziasm, resimte efectele erodării în fruntea statului, situându-se sub media de popularitate a preşedinţilor americani, de 53%, la o distanţă de peste zece procente.

Vladimir Putin

Vladimir Putin

Trecând în Europa, găsim de asemeni date care ilustrează fluctuaţiile încrederii publicului în prestaţia aleşilor. De pildă, dincolo de Canalul Mânecii dăm de indicii din dreptul actualului premier britanic David Cameron. În cadrul unuia dintre cele mai recente sondaje, întrebaţi ce notă i-ar da şefului guvernului pe o scară de la 1 la 10, britanicii au indicat… 3.5. Reiese că primul ministru a scăzut şi mai mult în ochii celor pe care îi guvernează, după ce oricum nu avusese scoruri însemnate nici în 2010, când înregistra 5.1. Interesant de menţionat este faptul că celebra sa înaintaşă pe linie politică, Margaret Thatcher, figurează în topuri ca unul dintre cei mai buni lideri ai lumii din toate timpurile!

Cu totul altfel stau lucrurile în interiorul unui alt gigant european, Germania. Aici se remarcă pe deplin tradiţionala încredere pe care o au cetăţenii nordici în guvernele lor: cancelarul german Angela Merkel nu a scăzut niciodată sub 50% susţinere şi este votată cu regularitate drept cel mai popular politician. Detaliind, aflăm că 70% dintre germani o consideră persoana cea mai potrivită să salveze eurozona şi că jumătate dintre ei ar alege-o pe Merkel dacă ar putea-o vota direct. Totuşi, electoratul german nu glumeşte când vine vorba despre muncă şi „taxează” cu promptitudine prezenţa la datorie. Astfel, Merkel a scăzut 12 puncte în sondaje la începutul anului trecut, când un accident de schi a ţinut-o departe de treburile ţării, notează „Reuters”. Aşadar, actualul cancelar german, primul provenit din fosta RDG, are toate şansele să rămână, per ansamblu, aproape de nivelul de popularitate pe care l-a păstrat până azi fostul cancelar Willy Brandt (cu un scor general de 72.26).

La celălalt pol (geografic) al puterii mondiale se află Vladimir Putin. Preşedintele Federaţiei Ruse a crescut în sondaje cu 15 procente în două luni după anexarea Crimeii. Alte câteva luni mai târziu, când se credea că urmează un război cu Ucraina, popularitatea lui Putin ajungea la 87% (aşa cum în 2002, după atentatele de la World Trade Center, americanii se aliniaseră în spatele politicii de ripostă militară a lui George W. Bush în proporţie de 90%!). Nici colapsul rublei, de la sfârşitul anului trecut, generat de sancţiunile internaţionale, chiar dacă a adus dificultăţi financiare populaţiei, nu a ştirbit decât câteva procente din încrederea de care se bucură cel care a fost declarat „omul anului” în Federaţia Rusă 15 ani consecutiv. Totuşi, sunt semne evidente că scăderea nivelului de trai duc la erodarea încrederii în şeful statului rus în viitor. Pentru a ilustra şi mai bine schimbările de atitudine ale electoratului rus, menţionăm evoluţia abruptă a unui alt preşedinte, Boris Elţîn. Venit la putere pe un val de entuziasm popular, Elţîn avea o cotă de popularitate de 81% în 1991. Câţiva ani mai târziu, când şi-a anunţat retragerea, suportul popular se evaporase până la 8 procente. Specialiştii consideră că ruşii l-au „pedepsit” în doar câţiva ani pe Elţîn pentru că „fusese un lider slab, care prăbuşise gigantul URSS”. Se pare că succesorul său, Putin, a învăţat din această involuţie şi „întreţine” nostalgiile din Federaţie, până într-acolo încât „Moscow Times” consideră că liderul de la Kremlin le-a generat ruşilor „dependenţă de persoana sa”. Până într-acolo încât popularitatea lui Putin nu a scăzut niciodată sub 60%.

Se pot desprinde două observaţii: pe de o parte, în democraţiile consolidate, „seismograful” percepţiei asupra puterii este mult mai sensibil decât în regimurile forte. Pe de altă parte, în mai toate cazurile, perspectiva unui conflict coagulează în masă naţiunile în jurul conducătorilor, cu efectele menţionate asupra popularităţii acestora.


Marii lideri ai lumii au o imagine publică şi în exteriorul ţării lor. Chiar dacă nu sunt şi votaţi în alte state, interesul este firesc, din moment ce aceştia creionează reperele evoluţiei societăţii mondiale. Dar cum sunt văzuţi politicienii de top mondial în afara graniţelor statelor lor? În Canada, de pildă, un studiu al Institutului „Angus Reid Global” arăta că Angela Merkel este percepută ca fiind un lider „puternic”, Vladimir Putin „arogant”, Barak Obama „influent”, aceeaşi imagine existând şi în cazul premierului britanic. Şi la acest capitol putem puncta un element cel puţin interesant pentru o ţară în mare parte francofonă: peste jumătate dintre participanţii la un recent sondaj afirmă că nu sunt suficient de familiarizaţi cu politica preşedintelui Franţei, Francois Hollande pentru a se pronunţa faţă de prestaţia sa…

Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

În ziua de 1 noiembrie 1922, Marea Adunarea Naţională a Turciei vota, cu o majoritate zdrobitoare, abolirea sultanatului. După semnarea, la 24 iulie 1923, a Tratatului de la Lausanne, care recunoştea Turciei nu doar teritoriul anatolian actual, ci şi strâmtorile, precum şi sud-estul Traciei, până la fluviul Mariţa, a urmat, la 29 octombrie 1923, proclamarea solemnă a Republicii Turcia, cu capitala la Ankara. Astfel, în decursul a doar un an, un nou stat modern apărea pe ruinele străvechilor imperii ale Orientului Apropiat.

Toată această reaşezare a plăcilor tectonice ale Asiei şi Europei nu are cum fi disociată de numele şi personalitatea fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk (adică, în limba turcă, „Mustafa cel Perfect, tatăl tuturor turcilor”), militar, om politic şi reformator vizionar, întemeietorul şi primul preşedinte, între 1923 şi 1938, al Republicii Turcia. Prin acţiunea lui, Atatürk nu a modificat doar destinul istoric al patriei sale, ci a remodelat întreaga configuraţie a sud-estului Europei, deschizând calea unui îndelungat proces de integrare europeană a spaţiului balcanic, în întreaga-i diversitate etnică, lingvistică, politică, religioasă şi culturală.

După expresia Enciclopediei Britanice, „istoria modernă a Turciei începe în dimineaţa de 19 mai 1919, când Mustafa Kemal debarcă la Samsun, pe coasta anatoliană a Mării Negre”. Renunţând la mandatul încredinţat de Sultan, el se îndreaptă spre Amaseia, patria antică a geografului Strabon, şi, în faţa unei uriaşe adunări populare, anunţă că, de vreme ce Sultanul este ostaticul Aliaţilor care vor dezmembrarea Turciei, el a decis să se opună şi unuia şi celorlalţi, pentru a-şi salva patria. Ignoră ordinul de rechemare, dar demisionează din armată şi continuă, ca lider civil, să înainteze, în fruntea partizanilor lui, către Erzerum, unde era staţionat Corpul al 15-lea de armată, cu 18.000 de ostaşi, sub comanda generalului Kâzim: acesta se pune la dispoziţia lui Mustafa şi convoacă un Congres al tuturor formaţiilor paramilitare care rezistau contra dezmembrării. La 23 iulie 1919, Mustafa Kemal este ales lider al Congresului de la Erzerum, care adoptă un Pact Naţional, proclamă inviolabilitatea frontierelor otomane din momentul armistiţiului de la Mudros şi instituirea unui guvern provizoriu.

Tratatul de la Sèvres, semnat de Sultan în august 1920, reducea dramatic teritoriul turc în beneficiul Greciei şi al unui stat armean independent. Mustafa Kemal refuză să recunoască acest tratat şi, cu ajutorul Rusiei sovietice, rezistă ofensivei greceşti. La 10 ianuarie 1921, generalul Ismet respinge armata elenă pe fluviul İnönü şi primeşte drept răsplată numele acestei ape ca nume de familie în 1934, când toţi turcii sunt obligaţi să poarte şi nume de familie pe lângă prenumele lor. Cu acelaşi prilej, Mustafa Kemal primeşte onoarea de a se numi Atatürk, „părintele turcilor”.

Asumând comanda supremă a războiului contra Greciei, Mustafa suscită o rezistenţă necruţătoare şi brutală şi se confruntă victorios cu trupele aliate care apărau interesele Eladei. Izbuteşte să obţină două victorii decisive, la Sakarya (23 august –13 septembrie 1921) şi la Izmir (26 august – 9 septembrie 1922). Cu ajutorul armatei sovietice, armenii, părăsiţi de armatele franceză şi italiană, fuseseră zdrobiţi încă din noiembrie 1920; curând, Rusia Sovietică devenea primul stat care a recunoscut oficial guvernul naţionalist de la Ankara.

La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Naţională vota abolirea sultanatului şi Mustafa Kemal se putea consacra reformării şi modernizării Turciei, cu sprijinul partidului pe care îl constituia în 1923, cu numele de Partidul Republican al Poporului. Partidul adopta un program al celor şase săgeţi: republicanism, naţionalism, populism, etatism (industrializare prin intermediul proprietăţii de stat), secularism şi revoluţie permanentă, cu sensul unor modificări permanente în civilizaţie şi în comportamentul social. Dintre aceste şase puncte de program, cele mai spectaculoase au fost cele legate de secularism – închiderea tuturor şcolilor religioase, a tribunalelor religioase, interzicerea Frăţiilor musulmane şi, în 1925, interzicerea fesului, turbanului şi vălului pentru femei. Mustafa Kemal a făcut atunci un turneu de conferinţe în zonele cele mai conservatoare ale Anatoliei purtând pălărie, ceea ce a provocat o criză a fetrului la Istanbul, unde toţi bărbaţii s-au precipitat să-şi comande pălării.

Susţinut şi de soţia sa, Latife Hanim, cu care se căsătorise în 1923, Mustafa Kemal iniţiază importante măsuri de emancipare a femeilor, care primesc drepturi civile şi politice complete, inclusiv dreptul de a fi alese în Parlament. Poligamia este abolită, învăţământul se deschide pentru toate fetele, căsătoria devine o instituţie civilă bazată pe contract, divorţul e recunoscut ca act civil. În mai puţin de şase luni, din februarie până în iunie 1926, Turcia a adoptat Codul civil elveţian, Codul penal italian şi Codul comercial german, obligând societatea turcă la un spectaculos salt în modernitate.

O reformă de proporţii este şi cea a scrierii, Atatürk impunând, după şase secole, în noiembrie 1928, înlocuirea scrierii arabe – care avea un caracter esenţialmente sacru, fiind scrierea prin care s-a transmis Coranul – cu alfabetul latin, precum şi înlocuirea calendarului tradiţional musulman al Hegirei cu calendarul gregorian. Din nou, Atatürk porneşte într-un circuit de conferinţe şi, cu creta pe tablă, arată în fiecare sat cu cât e mai simplă scrierea latină faţă de cea arabă.

În relaţiile internaţionale, Turcia renunţă la iredentism, îşi consolidează relaţiile cu Marea Britanie, semnând, în 1926, un tratat prin care renunţa la revendicarea regiunii Mosul, în schimbul a 10% din petrolul produs aici. Chiar şi cu Grecia, Turcia şi-a normalizat raporturile, încurajând schimburile de populaţie, astfel că, la finele anului 1930, cele două ţări semnează primul lor tratat de prietenie. Turcia se aliniază acum politicii europene post-versailleze: în 1932, devine membră a Ligii Naţiunilor, în 1934 semnează cu România, Grecia şi Iugoslavia Pactul Înţelegerii Balcanice sau Antanta Balcanică – alianţă formată la 9 februarie 1934, cu un caracter defensiv, în armonie cu Mica Înţelegere sau Mica Antantă, formată din Iugoslavia, România şi Cehoslovacia. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o zonă tampon între Rusia si vest.

Garant al tuturor acestor reforme şi al caracterului laic al statului turc a fost armata turcă, ea căpătând o misiune de factor de mediere care asigura buna funcţionare a instituţiilor civile. Armata s-a dovedit esenţială încă din primii ani, reuşind să înăbuşe în sânge atât revoltele islamiste ale kurzilor, cât şi tentativa de lovitură de stat din 1926, când nu mai puţin de 13 lideri ai răsculaţilor au fost spânzuraţi.

Turcia reformată nu era, aşadar, o Turcie prea democratică: în 1930, Atatürk încearcă să susţină crearea unui partid de opoziţie sub conducerea unui apropiat al său, Ali Fethi, dar noua formaţie are un succes atât de fulgerător, încât renunţă repede şi striveşte noua mişcare cu brutalitate. Atatürk însuşi se retrage tot mai departe de contemporanii săi, în fosta reşedinţă a sultanilor de la Istanbul, palatul Dolmabahçe, unde şi sfârşeşte din viaţă, la 10 noiembrie 1938. Un cortegiu în acelaşi timp funebru şi triumfal, ca odinioară cel al lui Alexandru cel Mare, traversează întreaga Turcie, de la Istanbul la Ankara, unde un mausoleu fastuos îl adăposteşte până azi, păstrând în piatră amintirea acestui ctitor care a redefinit istoria şi perspectiva patriei sale.

Pretutindeni în Turcia, Atatürk este prezent şi azi. Chiar şi cei care îi contestă opera – nu puţini în zilele noastre, când şi caracterul secular al statului turc, şi naţionalismul modernizator iniţiat de primul preşedinte al Turciei, şi rolul armatei sunt contestate atât din direcţia islamiţilor conservatori, cât şi din cea a forţelor pro-europene – figura lui rămâne punctul de pornire al oricărui program politic. Efigia lui, prezentă în fiecare cămin, vizibilă pe orice bancnotă, este încă monumentul de referinţă al statului turc.

Prof. dr. Zoe Petre

 

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre

 

Charles de Gaulle şi România

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Charles de Gaulle şi România

Cum a fost redesenată harta Europei

În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc îl întâmpina cu flori şi urale pe Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle. Fondatorul celei de a V-a Republici Franceze, Charles-André-Joseph-Marie de Gaulle sosea aici aureolat nu doar de faima unei personalităţi căreia patria sa, Franţa, îi datora de două ori propria salvare, ci şi de speranţa cetăţenilor României într-o nouă eră de libertate şi cooperare internaţională.

Într-adevăr, anul 1968 se anunţa ca un an fast pentru Estul Europei: la Praga, încercări de relativă liberalizare a sistemului moştenit din vremurile lui Stalin şi Hruşciov păreau să dobândească soliditate şi contur, Polonia era şi ea traversată de mişcări reformatoare, iar România se afla în plin proces de recuperare a propriei identităţi naţionale şi chiar, odată cu prezenţa preşedintelui Franţei, a celei europene. De Gaulle era mesagerul Franţei istorice – adică al statului şi naţiunii căreia, pe drept sau nu, românii îi atribuiau cel mai mare merit în recunoaşterea şi împlinirea destinului european al propriei lor naţiuni. Relaţiile strânse cu Franţa aparţineau, în memoria colectivă a românilor, celor mai bune vremuri de odinioară; aceste relaţii scandaseră în imaginarul colectiv formarea statului modern, Unirea, independenţa, Marea Unire, şi trimiteau explicit la „paradisul pierdut” al perioadei interbelice.

Dar de Gaulle nu era doar simbolul unui trecut idealizat, ci şi purtătorul unei viziuni de viitor în care Europa unită avea să fie forţa mondială decisivă a progresului. Acest mare artizan, împreună cu cancelarul Adenauer, al Europei unite, exclama, la 23 noiembrie 1959, la Strasbourg: „Oui, c’est l’Europe, depuis l’Atlantique jusqu’à l’Oural, c’est toute l’Europe, qui décidera du destin du monde!” („Da, Europa – de la Atlantic la Urali -, întreaga Europă este cea care va decide destinul lumii!”). Era pentru prima dată după anii întunecaţi ai războiului mondial când un mare proiect politic care să elimine Cortina de fier includea România şi când românii puteau spera că au o şansă de a ieşi din izolarea lagărului socialist.

Politica externă ceauşistă, cu toate limitele şi duplicităţile ei, a participat masiv la legitimarea puterii PCR şi a poziţiei singulare a liderului acestui partid, instrumentalizând în beneficiu propriu – şi nu fără talent – un context internaţional favorabil discursului de demnitate naţională care va culmina în august 1968 cu refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Vizita lui de Gaulle cu doar câteva luni înainte de acest eveniment a contribuit, probabil, într-o măsură importantă la adoptarea unei poziţii neaşteptat de critice din partea liderilor comunişti ai României în chestiunea intervenţiei în Cehoslovacia: independenţa critică a Franţei gaulliste faţă de SUA era legendară şi nu am nici un dubiu că Nicolae Ceauşescu se considera un de Gaulle al Tratatului de la Varşovia.

S-a spus adesea că vizita Generalului în România ar fi fost prima sa vizită într-o ţară satelit a URSS. Fals, încă în 1966 acesta vizita Polonia – o ţară unde revenea de fapt, căci tânărul ofiţer Charles de Gaulle participase la misiunea militară franceză în Polonia în 1920, în timpul conflictului sovieto-polonez şi mai avea încă prieteni la Varşovia. Duzy Karolek, cum îl porecliseră pe vremuri aceştia – „Carolică Lunganul” – şi-l aminteau cum, duminicile după liturghie, păşea ca un cocostârc de-a lungul bulevardului Nowy Swiat, Corso-ului varşovian, cu un pachet elegant de prăjituri de la celebra cofetărie Blikle atârnat de degetul mic, în drum spre casa unei misterioase contese. În 1966, entuziasmul polonez s-a tradus inclusiv prin adoptarea unei caschete care copia modelul chipiului francez. Cu obişnuita-i nepăsare faţă de consecinţele discursurilor pe care le susţinea, de Gaulle a vizitat oraşul Zabrze, care aparţinuse Germaniei până după război, sub numele de Hindenburg şi l-a calificat drept „la ville la plus polonaise de la Pologne” („oraşul cel mai polonez din Polonia”). De aici şi până la „Vive le Québec libre!” nu mai era decât un pas…

Vizita lui de Gaulle a potenţat masiv prestigiul intern al lui Ceauşescu. Nu doar statul român, ci şi cetăţenii României au primit-o ca pe un semnal puternic de liberalizare. Până şi anecdotele care circulau în timp ce Generalul străbătea ţara recitând în româneşte – spre entuziasmul delirant al mulţimilor – poezii de Eminescu sau Alecsandri vădeau o undă de simpatie bonomă faţă de ambii preşedinţi. Gurile rele şopteau că de Gaulle i-ar fi oferit lui Ceauşescu nu doar Legiunea de Onoare, ci şi câteva lecţii de dicţie în limba română, pe care de Gaulle părea că o stăpâneşte mult mai corect decât omologul său. Tot în acest spirit, se auzea că ţelul călătoriei oficiale înafara Capitalei fusese comuna Scorniceşti-les-Deux-Eglises, ca să fie la înălţimea oaspetelui francez, născut şi crescut la Colombey- les –Deux – Eglises. Ilaritatea era oricum încurajată de contrastul flagrant între micul şi agitatul lider de la Scorniceşti şi General, care era peste măsură de înalt, subţire şi drept ca o prăjină. Drama a devenit acută atunci când cei doi au urcat împreună treptele Facultăţii de Drept, unde preşedintele francez urma să se adreseze universitarilor şi intelectualilor români: operatorii de la TVR şi Studioul Sahia îşi amintesc şi azi ce chinuri au îndurat pentru a face să pară că doi preşedinţi de înălţime egală urcă scara monumentală umăr la umăr.

Umăr la umăr” urmau oricum să înainteze România şi Franţa către viitorul lor european: „Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte – i se adresa de Gaulle lui Ceauşescu – este hotărâtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfârşit, umăr la umăr cu România… La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întâmplat adeseori”. Generalul chema la unitate Europa de la Atlantic la Urali (adică, oricum, fără America, dacă nu cumva şi fără Marea Britanie…) dar asocia România, cu Ceauşescu al ei cu tot, proiectului său vizionar. „Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei”.

Acest proiect era parte integrantă a misionarismului politic pe care Preşedintele Franţei nu a încetat să-l personifice de-a lungul întregii sale cariere. În mai 1968, această carieră istorică se apropia însă vertiginos de apus. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Aceste mulţimi, pe care le calificase, cu un cuvânt arhaic şi insultător, drept „chienlit” (termen aproape intraductibil, însemnând şi dezordine carnavalescă, şi incontinenţă infantilă), îl silesc nu doar să se întoarcă acasă cu 12 ore mai devreme, ci şi să se precipite în secret la trupele franceze staţionate în Germania, pentru a le pregăti în vederea unei eventuale intervenţii. Secretul se află şi îi distruge orice brumă de autoritate. Pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

El, care luptase pentru Franţa eternă, întemeiase de fapt o nouă Franţă, pivot indispensabil al unei Europe a cărei unitate nu ar fi fost posibilă fără acţiunea lui de Gaulle. Nu avem voie să uităm nici o clipă faptul că, în plină construcţie europeană, preşedintele Franţei a ţinut să asocieze România acestui mare proiect.

Prof. dr. Zoe Petre