NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Extinderea UE – pe când şi încotro?

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Extinderea UE – pe când şi încotro?

– Balcanii de Vest încă aşteaptă –

Procesul de extindere a Uniunii Europene datează de la sfârşitul anilor 1990. În cele aproape două decenii, lucrurile au evoluat după cum se cunoaşte, cu state care au reuşit, cu altele care s-au răzgândit, cu unele rămase şi azi în aşteptare. Dacă în toamna anului 2014 se vorbea despre „următoarele şapte” ţări care ar fi urmat să intre în blocul comunitar, doi ani mai târziu, proiecţiile vizavi de o lărgire concretă a UE nu sunt dintre cele mai optimiste.

 

Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene

În prezent, Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Turcia aşteaptă să adere la blocul comunitar (Bosnia şi Herţegovina fiind încă în stadiu incipient în acest parcurs). Care este vechimea şi stadiul demersului – şi implicit proiecţia finalizării lui cu succes – pentru fiecare dintre aceste ţări? Albania este candidat oficial la accederea în UE din anul 2014, după 14 ani în care a fost „candidat potenţial” şi la cinci ani după intrarea în NATO. În martie 2015, comisarul european pentru Extindere Johannes Hahn notifica Tirana asupra faptului că începerea negocierilor de aderare nu poate debuta fără îndeplinirea a două condiţii: redeschiderea dialogului politic cu opoziţia şi reforme vizibile în cinci domenii cu probleme – administraţie publică, domnia legii, corupţie, crimă organizată şi drepturi fundamentale. Guvernul albanez se aştepta ca negocierile să înceapă la finalul anului trecut, dar, cum Parlamentul ţării a aprobat modificările constituţionale necesare abia în luna iulie a acestui an, Albania a fost nevoită să „împingă” din nou termenul, sperând să deschidă discuţiile în luna decembrie a.c.

Nici Macedonia nu face paşi mai rapizi pe drumul spre accederea în UE. Candidată de 11 ani, nu a început încă negocierile de aderare. Ce speranţe îşi poate face? Nu foarte multe, date fiind cele două obstacole majore pe care le are de trecut: disputa cu Grecia şi cea cu Bulgaria. În primul caz este vorba despre controversele asupra numelui ţării, iar în cel de-al doilea despre tensiuni pe fondul felului în care istoricii şi autorităţile macedonene prezintă evoluţia minorităţii bulgare. Aceste contradicţii făceau ca în anul 2012, ambele state să blocheze startul negocierilor de aderare în cazul Macedoniei. Ca urmare, chiar dacă oficial accederea în UE reprezintă „prima prioritate strategică” pentru Guvernul ţării, îndeplinirea efectivă a acestui deziderat a ajuns pentru Skopje o estimare „pe termen mediu şi lung”. De altfel, nici UE nu se grăbeşte. În ultima perioadă, tema negocierilor Macedoniei nu a mai figurat pe agenda Consiliului European…

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

În anul 2005, Uniunea Serbia şi Muntenegru începea procedurile de intrare în marea familie europeană. Un an mai târziu, însă, cea din urmă îşi declara independenţa, începând discuţii separate. În 2010, Comisia Europeană aviza favorabil cererea ţării, iar doi ani mai târziu debutau şi negocierile. Dar acesta s-a dovedit un proces de durată, întrucât Muntenegru încă are de reformat sectoare importante, cum ar fi justiţia, infracţionalitatea, mediul înconjurător. Interesant de menţionat este faptul că ţara a adoptat în mod unilateral moneda unică europeană încă din anul 2002, chiar dacă nu a primit acceptul din partea Comisiei Europene, organism care şi-a declarat nemulţumirea faţă de acest gest în nenumărate rânduri. După cum se cunoaşte, există o serie întreagă de reguli pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a putea adopta euro, dar Muntenegru a „sărit peste rând”, iar în prezent se consideră că această chestiune spinoasă ar urma să se reglementeze pe parcursul viitoarelor negocieri de aderare. În luna decembrie a acestui an este programată deschiderea a încă unui capitol de negociere.

Pentru Serbia, în schimb, lucrurile au mers ceva mai rapid. Ţara a făcut cerere oficială în anul 2009, a devenit candidat în 2012, iar în 2013 primea recomandarea de începere a negocierilor, lucru care se şi înfăptuia la începutul anului 2014. Ce s-a întâmplat de atunci? Problemele cu Tribunalul Penal Internaţional, disputele politice interne, atitudinea faţă de independenţa unilaterală a Kosovo şi „contrele” cu Croaţia pe tema minorităţii croate din Serbia au „trimis” deznodământul relativ rapid aşteptat de Belgrad undeva în viitor, dat fiind faptul că la multe capitole (mediu, rezerve financiar-bugetare, agricultură, justiţie şi drepturi fundamentale ş.a.), Serbia este departe de a îndeplini reformele cerute de calitatea de membru al UE.

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

La rândul ei, Bosnia şi Herţegovina a făcut progrese atât de lente din anul 2003, când făcea o cerere de a deveni stat candidat la aderare, încât abia la începutul acestui an i-a fost recunoscută oficial solicitarea, şi abia în luna septembrie UE a acceptat cererea.

Cât despre Turcia, acest stat este un caz cu totul special în tabloul general al extinderii. Din politica oficială a statului turc din ultimele cinci decenii reiese clar o dorinţă a conducătorilor de la Ankara de a fi cât mai aproape de valorile occidentale. Menţionăm aici doar faptul că Turcia şi-a dorit să fie stat membru încă înainte de constituirea Uniunii Europene, din anii în care exista Comunitatea Economică Europeană. Mai departe, a fost printre primele state care au făcut parte din Consiliul Europei, membru fondator al OECD, al OSCE, semnatar al Uniunii vamale şi recunoscut în calitate de candidat în 1999. Toate aceste demersuri nu s-au concretizat, totuşi, într-o evoluţie accelerată a procesului de aderare. În răstimpul scurs din anul 2005, când începeau negocierile, din cele 35 de capitole au fost deschise 15 şi închis… doar unul! Fiecare dintre părţi are argumente proprii pentru a justifica lentoarea acestui proces. Pe de o parte, unele dintre membrele UE se opun accederii în familia europeană a unui stat preponderent musulman. Această atitudine se regăseşte şi la nivelul principalelor formaţiuni din Parlamentul European, social-democraţii şi popularii fiind împotriva intrării Turciei în UE. Şi unii lideri marcanţi s-au pronunţat de-a lungul timpului pe aceeaşi direcţie – fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy, fostul premier britanic David Cameron sau actualul cancelar german Angela Merkel. De partea cealaltă, Turcia a considerat mereu că drumul democratizării ţării este fără întoarcere, drept care se aşteaptă la un orizont de timp rezonabil pentru a intra în familia europeană. În anul 2007, actualul preşedinte Recep Erdogan, pe atunci prim-ministru, afirma că ţara sa va fi gata până în 2013, dar Bruxelles-ul a refuzat să susţină un termen ferm. În faţa acestei situaţii, Ankara a început să afirme că dacă cel mai târziu în 2023, când Republica Turcia va împlini un secol de existenţă, Turcia nu va fi membru al UE, va stopa procesul de negociere.

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

În ultimele luni, însă, interesele UE de a gestiona afluxul de migranţi dinspre Orient au făcut ca optica Bruxelles-ului să se schimbe din nou: o dată în plus, Turcia vedea întredeschisă uşa de intrare spre Europa odată cu acordul referitor la refugiaţi, care era semnat de cele două părţi în primăvara acestui an. Ulterior, lovitura de stat din luna iulie şi acţiunile care au urmat în plan intern au făcut din nou europenii sceptici faţă de accesul Turciei. Şi, ca în multe alte cazuri, cu păreri diferite. „Uniunea ar trebui să abandoneze discuţiile cu Turcia pe tema calităţii acesteia de membru, pentru că diferenţele dintre cele două entităţi sunt prea mari”, consideră cancelarul Austriei, Christian Kern. Pe de altă parte, însă, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, afirmă că „nu ar fi productiv să fie încheiate negocierile de aderare a Turciei” şi că „nu se constată o poziţie comună a tuturor statelor membre în această direcţie”. Acesta este, succinct, tabloul general al stadiului în care se găseşte un proiect ce însumează peste 50 de ani de eforturi diplomatice. Care ar putea fi rezultatul extinderii UE cu Turcia? La fel de greu de previzionat (poate chiar mai greu) ca în cazul celorlalte state care aspiră la această calitate. Mai ales dacă ţinem cont de binecunoscuta declaraţie de la începutul mandatului noii Comisii Europene, care anunţa că procesul de extindere va lua o pauză de câţiva ani…

În ciuda dificultăţilor, toate aceste ţări continuă să spere şi să facă eforturi. Mai mult, pe lângă zona Balcanilor de vest, chiar şi unele dintre statele din Parteneriatul Estic al UE au început să-şi facă planuri optimiste de a accede în blocul comunitar. De pildă, cu doi ani în urmă, Georgia îşi fixa anul 2024 ca termen pentru îndeplinirea acestui deziderat! Iar Ucraina şi R. Moldova sunt considerate a avea perspective de aderare. Sunt toate acestea dovezi ale faptului că, indiferent de greutăţi şi de durată, chiar dacă nu se poate spune când şi în ce direcţie, extinderea UE interesează în cel mai înalt grad, iar intrarea în familia europeană poate fi un mare proiect de ţară pentru orice stat.

Bastionul baltic

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Bastionul baltic

În această perioadă sunt în plină desfăşurare exerciţii militare ale NATO pe flancul său estic, din Marea Baltică până în Marea Neagră. Organizaţia Nord-Atlantică urmăreşte astfel descurajarea oricăror mişcări viitoare pe care le-ar putea plănui Rusia împotriva statelor membre din această zonă. În acest context, în nord se creează un adevărat „bastion baltic”.

Forţele navale NATO în flancul nordic

Forţele navale NATO în flancul nordic

Statele Unite au anunţat trimiterea a 3.000 de soldaţi în statele baltice pentru a participa, în decursul următoarelor luni, la exerciţii militare comune cu partenerii NATO în Estonia, Letonia şi Lituania, au anunţat oficiali americani ai Apărării. „Misiunea, parte a Operaţiunii «Atlantic Resolve», urmăreşte să liniştească aliaţii NATO care sunt tot mai îngrijoraţi de agresiunea reînnoită a Rusiei”, arată „Deutsche Welle”.

Etalarea de forţe este impresionantă: aproximativ 750 de tancuri americane, vehicule de luptă şi alte echipamente militare – care includ tancuri Abrams, vehiculele de luptă Bradley şi vehiculele Scout Humvees – au sosit în Letonia, iar trupele terestre americane le-au urmat la scurt timp. În plus, „pentru a descuraja orice potenţială agresiune rusească”, echipamentele militare vor rămâne în regiunea baltică şi după întoarcerea trupelor americane la bază.

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Atitudinea NATO este generată de unele evoluţii care au determinat organizaţia să intervină. În luna februarie, trupele ruse de infanterie aeropurtată (două batalioane tactice alcătuite din 2.000 de soldaţi şi 500 de vehicule militare şi unităţi de armament) au defăşurat un program de manevre militare în regiunea Pskov, învecinată cu statele baltice Estonia şi Letonia.

Statele baltice sunt membre ale NATO din 2004. Per ansamblu, răspunsul (preventiv) al Organizaţiei la o potenţială agresiune rusă pe flancul său estic va fi înfiinţarea unei Forţe de reacţie rapidă (formată din 5.000 de militari în România, Polonia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Estonia, cu o capacitate de intervenţie în cel mult 48 de ore). Totodată, în Polonia şi România vor exista şi două cartiere generale regionale.

Interdependenţe şi … dependenţe

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Interdependenţe şi … dependenţe

ENERGIA- la ordinea zilei

Gazoductul „South Stream”

Gazoductul „South Stream”

Criza din Ucraina a pus în faţa Europei, pe lângă perspectiva insecurităţii, o altă temă a cărei rezolvare nu suportă amânare: dependenţa de gazul rusesc. De la guverne la cetăţeanul de rând, întreaga opinie publică se întreabă dacă este posibilă securizarea energetică a continentului, în ce orizont de timp şi cu ce costuri.

Uniunea Europeană importă peste jumătate din cantitatea de energie pe care o consumă, la preţuri considerate ridicate şi dictate în mare parte de Rusia, furnizorul principal. Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că Europa riscă să rămână singurul continent masiv dependent de importuri energetice, fapt ce împovărează atât consumatorii casnici, cât şi pe cei industriali, afectând competitivitatea economică a statelor membre. „Uniunea Europeană trebuie să creeze o Uniune Energetică care să asigure aprovizionarea cu gaz a statelor membre, pentru că actuala dependenţă de energia de la ruşi face Europa slabă”, sintetizează prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk. De aceea, securitatea energetică a devenit tot mai mult un subiect cheie pe agenda de la Bruxelles.

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Au fost trasate patru obiective fundamentale ale politicilor energetice comunitare: definitivarea pieţei interne; îmbunătăţirea eficienţei energetice; investiţiile în dezvoltarea infrastructurii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare. În plus, Comisia a identificat mai multe puncte critice pentru securitatea energetică a UE – extinderea obiectivului în ceea priveşte interconectarea capacităţii de producţie instalată la 15 % până în 2030, diversificarea ţărilor furnizoare şi a rutelor de tranzit (în timp ce UE îşi va menţine relaţiile cu partenerii actuali, va urmări să stabilească legături cu noi ţări partenere, de exemplu din regiunea bazinului Mării Caspice, continuând să extindă coridorul sudic al gazelor şi consolidând aprovizionarea cu gaz lichefiat), întărirea mecanismelor de urgenţă şi solidaritate, creşterea producţiei autohtone, adoptarea unei viziuni unitare în materie de politică energetică externă. În acest context, presată de poziţia de forţă a Federaţiei Ruse (reflectată de recenta decizie de a „tăia” aprovizionarea Ucrainei), Uniunea Europeană a convenit cu Azerbaidjanul să accelereze proiectul coridorului sudic de gaze, pentru transportul din Marea Caspică spre Europa, a anunţat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Se avansează şi soluţii concrete. Una dintre acestea ar fi urgentarea facilităţilor pentru exportul de gaz lichefiat din SUA către Europa. Din păcate, ar fi nevoie de mai mulţi ani şi investiţii de zeci de miliarde de dolari pentru ca exporturile americane să conteze în ecuaţia energetică europeană, SUA având în prezent un singur terminal de gaz lichefiat, aflat în Alaska. O altă viitoare sursă ar putea fi Conducta Trans-Caspică, prin care ar urma să intre în Europa aproximativ 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, din Turkmenistan până în Grecia, de unde vor fi trimise spre Bulgaria şi Ucraina. Doar că gazoductul va deveni operabil în 2019. Încă o eventuală soluţie ar fi funcţionarea Greciei ca un punct nodal energetic, Europa mizând şi pe rezervele din Marea Mediterană aflate în apele teritoriale ale acestei ţări şi ale Ciprului. De asemenea, Grecia deţine un terminal de gaz natural lichefiat a cărui capacitate va fi mărită, şi colaborează cu Bulgaria pentru construirea unuia nou.

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Există, de asemeni, şi ceea ce se poate numi „rezistenţa locală”. Exemple ar fi conexiunile dintre România şi Ungaria, Ungaria şi Croaţia, Slovenia şi Austria, Polonia şi Cehia, notează Financial Times”, exemplificând cu inaugurarea, în luna martie a.c., a legăturii de alimentare cu gaz Ungaria-Slovacia. În plus, Polonia şi Lituania sunt în plin proces de construire a unor terminale de gaz lichefiat. Nu în ultimul rând, se mizează pe grăbirea exploatărilor neconvenţionale, deşi în acest caz opoziţia publică este foarte accentuată – Franţa şi Bulgaria le-au interzis, Marea Britanie „luptă” cu opozanţii, iar în Polonia, unde se estimează că ar fi rezerve enorme, forările au adus rezultate dezamăgitoare, astfel încât multe companii au renunţat.

O revelaţie: România

Ţara noastră are o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic, asigurându-şi în prezent în proporţie de 76% necesarul din producţia internă. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile. România are astfel oportunitatea de a deveni exportator net de gaz natural şi de a-şi ajuta vecinii. Un exemplu este interconectorul Iaşi-Ungheni, care leagă România de R. Moldova şi care ar putea fi operaţional chiar în această vară. O serie de specialişti şi autorităţile afirmă că pentru toate aceste aspiraţii ţara noastră trebuie să-şi exploateze toate resursele, mai ales gazele de şist şi resursele de hidrocarburi din Marea Neagră. Dar există puncte nevralgice. Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive, iar rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani. În ce priveşte punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist, acestea ar putea intra în producţie, în varianta cea mai optimistă, după anul 2020, iar resursele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Din fericire, potenţial există.

Încrengături de interese

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Toate planurile şi proiecţiile amintite se referă la viitor. Pentru moment, în mod concret, poziţia dominantă a Rusiei ca exportator de gaz natural către Europa se poate dovedi dificil de schimbat. Şi aceasta întrucât întrucât unele guverne şi companii îşi văd de propriile agende. Timpul s-a scurs în favoarea Rusiei – prin gigantul „Gazprom”, Moscova a reuşit până acum să speculeze din plin dependenţa Europei şi să transforme compania de stat  într-un instrument de negociere politică externă. Planul a fost simplu: construcţia rapidă de noi gazoducte cu direcţia Europa şi descurajarea oricărei tentative de a fi realizate rute de transport alternative. Cel mai relevant caz este împotmolirea „Nabucco”, proiect concurent pentru care nu s-a ajuns la un acord cu privire la furnizorul gazului şi nici nu s-a construit vreun kilometru de gazoduct. Astfel, sub directa coordonare a Moscovei şi sub puterea decizională a preşedintelui Vladimir Putin, reţeaua de gazoducte care alimentează Europa s-a extins mereu. Aşa au apărut „Nord Stream”, care ajunge în Germania, „South Stream”, încă în faza de proiect, care ar urma să alimenteze Italia şi Austria, „Yamal”, cu un gazoduct către Polonia, care ar urma să pompeze 310-360 miliarde metri cubi de gaz până în 2030. Faptul că Europa nu s-a grăbit să „se pună la adăpost” (ba chiar unele state au fost obligate de lipsa resurselor să conlucreze cu Moscova, uneori forţând legislaţia europeană) a dus la o încrengătură de interese care îşi arată azi gradul de risc. Mai exact, politica „Gazprom” de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene. Dar asta nu a contat pentru multe state, Comunitatea Europeană de Energie constatând că toate acordurile semnate de Rusia cu Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria şi Italia, plus Serbia, se abat de la normele comunitare.

Detaliind, avem cazul Bulgariei. Ţara se află într-o poziţie dificilă: pe de o parte, este dependentă în toalitate de gazul rusesc, iar salvarea se numeşte „South Stream”. Pe de altă parte, Comisia Europeană a cerut Sofiei să sisteze activităţile de construcţie a gazoductului, invocând probleme de respectare a reglementărilor în domeniul concurenţei, care au şi dus la declanşarea unei proceduri de infringement. Şi nu fără motiv. Legăturile „netransparente” Bulgaria-Rusia au inclus o încercare din partea autorităţilor bulgare de a-şi amenda legislaţia energetică astfel încât „South Stream” să „ocolească” normele UE. Bulgaria a stârnit şi reacţia dură a SUA. În final, pregătirile pentru construirea gazoductului, programate să înceapă în această vară, au fost oprite, dar ce va face Bulgaria, aflată între „ciocanul” nevoii de gaz şi „nicovala” oprobriului occidental? Se poate menţiona aici că blocajul UE-Sofia antrenează altul, în Serbia, şi ea parte a proiectului rusesc, şi care depinde de lucrările din Bulgaria. Italia este un alt exemplu de relaţii cel puţin complicate cu Rusia în calitate de furnizor de gaz. Ministrul adjunct pentru Dezvoltare Economică, Claudio de Vincenti, a confirmat recent statutul prioritar al gazoductului „South Stream”, la care ţara sa participă prin grupul „ENI” (ce deţine 20% din acţiunile viitorului gazoduct!). Relevantă pentru „nodul gordian” al intereselor din jurul alimentării Europei cu gaz este declaraţia aceluiaşi oficial, care arată că Italia „a încercat să acţioneze ca mediator pentru a soluţiona disputele cu privire la proiect în schimbul unor concesii în beneficiul Rusiei” (!).

Zig – zag energetic

Nu doar statele, ci şi companiile îşi văd de propriile socoteli în materie. La foarte scurt timp după anunţarea noilor sancţiuni impuse de UE Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei, gigantul austriac OMV”, de pildă, a semnat un memorandum de înţelegere cu Gazprom” pentru construirea sectorului austriac al aceluiaşi South Stream”. La rândul lor, companiile franceze, germane şi elveţiene dau semne că se pregătesc să se retragă din proiectul gazoductului „Trans Adriatic Gas Pipeline” (TAP), dând o nouă lovitură reducerii dependenţei Europei de gazul natural rusesc. Mai mult, doi dintre acţionarii TAPau schimbat tabăra”, semnând înţelegeri cu Rosneft” (cea mai mare companie petrolieră de stat a Rusiei) şi cu „Lukoil”, a doua companie de profil a Rusiei, după cum anunţă mass-media internaţionale. Aşadar, interesele politice şi comerciale primează, în unele cazuri, în faţa securităţii energetice a UE.

De altfel, poziţia oficială nu este foarte clară nici la vârful blocului comunitar. În aceeaşi lună, aprilie, pe de o parte Parlamentul European adopta o rezoluţie prin care se opunea conductei „South Stream”, iar pe de altă parte, comisarul pentru energie, Günther Oettinger, anunţa că „Gazprom şi Rusia sunt parteneri ai Uniunii Europene, iar acest parteneriat trebuie să continue”. În aceste condiţii, noii aleşi de la Bruxelles au în faţă şi această provocare majoră – de a urgenta obţinerea independenţei energetice a blocului comunitar.

Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din obiectivele importate asumate de UE – în urmă cu câţiva ani – cu scopul declarat de pregătire a societăţilor balcanice pentru etapa finală: integrarea europeană. În principal, rolul Uniunii era de fondator de ordine prin „naturalizarea valorilor” şi instituţiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice, democraţia multietnică, toate în zonele periferice ale Europei. Principiile, agreate cu interes la început în Balcanii de Vest, s-au stins încet, astfel că din anul 2008 începe atenuarea entuziasmului pentru proiectul european, rămas la nivelul menţinerii stereotipurilor relative faţă de realitatea balcanică şi umbrit forţat de criza economică a zonei euro. Planurile de integrare au evoluat sinuos, amânarea etapelor de primire a noi membri a devenit încă de la eşecul a Constituţiei Uniunii, din 2005, „Oboseala extinderii” („enlargement fatigue”), prezentă şi astăzi în opinia publică europeană, în plus amplificată de criza datoriei suverane, izbucnită într-o ţară balcanică. În încercarea de depăşire a momentului, Bruxelles semnează Tratatul de aderare cu Croaţia, considerând acesta un semnal suficient pentru celelalte ţări balcanice nemembre pentru continuarea reformelor şi a democratizării vieţii socio-politice. Din păcate, esenţa problemei aderării după admiterea Croaţiei a fost ocolită, cu motivaţia preocupărilor pentru găsirea celor mai optime soluţii interne pentru criza financiară ce traversa Uniunea. Definirea unei strategii pentru procesul de integrare ulterior a fost amânată, lăsând libertatea opţiunilor balcanice să fie redusă la interesul naţional.

Ce a creat această nouă situaţie? O idee veche, plăcută principalelor ţări occidentale, şi anume: realizarea unei Europe extinse pe mai multe cercuri concentrice, cu „centru şi periferie“. Astfel s-a creat o nouă formă de „periferizare“ (termenul aparţine unui analist român) a Balcanilor de Vest, greu de acceptat de ţările spaţiului, care aşteptau o altă perspectivă. Acest aspect poate fi exemplificat fie şi numai amintind de standardele duble la care sunt supuse România şi Bulgaria privind integrarea în spaţiul Schengen şi accesul pe piaţa europeană a forţei de muncă din cele două ţări. Disfuncţionalităţile au fost sesizate în preocupările oficialilor din Balcanii de Vest încă de la începutul anului trecut, însoţite de întrebarea: Aderarea Balcanilor la UE a trecut pe plan secund?

Imaginea de ansamblu a acestei situaţii a fost conturată mai bine în cadrul unei conferinţe ţinute la Priştina, cu tema: Europa de SudEst într-o Eră Multipolară“. Intervenţiile miniştrilor de Externe, politicienilor şi analiştilor în cadrul reuniunii au schiţat un tablou deloc plăcut pentru regiunea Balcanilor. În acest moment, zona nu mai reprezintă o prioritate pentru UE, pentru că oficialilor de la Bruxelles „le este greu să gândească la politica externă din cauza crizei financiare“. Declaraţia aparţine ministrului de Externe bulgar, Nikolay Mladenov, care a ţinut să mai precizeze că procesul integrării în Balcanii de Vest se confruntă cu două pericole: unul rezidă din relaţia dintre Kosovo şi UE, care rămâne singurul punct de pe harta Balcanilor al cărui loc în procesul de integrare rămâne neclar, iar celălalt pericol este oboseala faţă de extinderea din Balcani, euforia făcând loc naţionalismului şi xenofobiei la generaţia tânără“. Singurul care s-a situat pe o poziţie specifică a fost Songul Ozan, ambasadorul Turciei în Kosovo, care a ţinut să sublinieze că „Balcanii sunt inima Europei şi Europa nu este completă fără această regiune. În acest sens, toate ţările balcanice ar trebui să fie în UE în viitorul apropiat”.

O poziţie interesantă şi demnă de luat în seamă subliniază faptul că „actuala criză financiară a determinat unele ţări din UE, în principal Franţa şi Germania, să examineze ideea unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare a unui anumit fel de integrare “. Nuanţarea acestor aprecieri a venit prin comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate Štefan Füle, care, la începutul acestui an, a ţinut să reamintească intenţiile UE de sprijin prin fondurile Instrumentului de Asistenţă pentru Preaderare (IPA) necesare integrării regionale a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate, prin proiecte zonale cu specific naţional. Comisarul Füle a ţinut, însă, să reamintească două condiţii: prima vizează ritmul reformelor şi a doua coordonarea acţiunilor după un set comun de standarde. Nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcanii de Vest face ca alinierea la standardele UE să fie inegală, rolul principal revenind căilor de atingere specifice fiecărei ţări în parte. Din această cauză, statele vor primi, din miliardul de euro pus la dispoziţie prin fonduri IPA, sume diferenţiate. Distribuţia fondurilor pentru fiecare ţară a devenit subiect de dezbatere – şi implicit de critici – întrucât acestea nu sunt alocate în proporţie directă cu suprafaţa sau populaţia ţărilor. Croaţia, de exemplu, este de şase ori mai mare decât Kosovo şi primeşte doar dublul ajutorului primit de aceasta. Turcia, de trei ori mai populată decât totalul restului candidatelor, primeşte mai puţin de jumătate din ajutorul total. După Institutul UE al „Universităţii Marmara” din Istanbul, alocarea ajutoarelor are la bază evaluarea nevoilor ţărilor şi nu alte criterii.

Am prezentat exemplul de mai sus pentru a nu se crede că preocupările UE faţă de Balcanii de Vest au intrat într-un spaţiu de umbră, dimpotrivă, rămân la un nivel declarativ vizibil, dar fără rezonanţă trecută. Recent, în capitala Uniunii, Catherine Ashton, comisarul UE pentru politică externă, reafirma că „Integrarea Balcanilor de Vest în familia europeană rămâne una din ultimele provocări din calea construirii unei Europe democratice şi unificate“. O declaraţie generală, fără vreun efect deosebit. Balcanii au nevoie acum de o strategie nouă, bazată pe situaţia actuală din spaţiul european, pentru integrare europeană. Cu toate asigurările pe care oficialii UE încearcă să le prezinte pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune cu privire la faptul că problemele financiare cu care se confruntă Uniunea şi oboseala extinderii, resimţită în unele state membre, nu vor afecta perspectiva integrării, există în continuare o reţinere faţă de promisiunile UE.

Posibilitatea îngheţării relaţiilor dintre UE şi Balcanii de Vest a fost sesizată şi de un fin cunoscător al spaţiului balcanic, ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, care a simţit nevoia să încurajeze menţinerea unui optimism balcanic, afirmând că poarta europeană este deschisă Balcanilor de Vest, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vesteuropene“.

Analiza realistă a momentului arată, totuşi, că UE se află în incapacitatea de a construi un nou proiect de extindere adaptat noilor condiţii, pentru că apetitul politic european este concentrat pe salvarea Uniunii şi mai puţin pe integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea UE pentru o nouă abordare nu se întrevede, menţinând vechile etichetări sterotipe mult mai comode decât efortul inovării. Credibilitatea UE în Balcanii de Vest se poate asigura prin originalitatea soluţiilor pe care instituţia europeană trebuie să le aducă crizei zonei euro şi problematicii balcanice.

Studiile recente apreciază că revenirea lui Putin la conducerea oficială a Rusiei va însemna şi reevaluarea doctrinei de politică externă faţă de Balcani. Intenţiile UE de a plasa Balcanii de Vest pe poziţie de aşteptare convin Rusiei şi deschid calea pentru revenirea acesteia într-un spaţiu la fel de strategic ca şi NATO. În aceste condiţii, retorica panslavistă a apărut în spaţiul balcanic, mizând pe revenirea Rusiei ca o contrapondere a UE în Balcanii de Vest, aspect ce poate duce la pierderea, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în regiune. Evitarea unui astfel de scenariu ţine de capacitatea UE de a construi un model regional pe care să-şi bazeze dezideratul de stabilitate şi prosperitate.

Pentru Balcani – aprecia un analist politic – a sosit, de acum, vremea să se întrebe dacă nu cumva influenţa UE în regiune nu va fi la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. O comparaţie amintită în Balcanii de Vest cu umor, dar nu numai. Oricum, dezastruosul management de criză al liderilor UE lasă spaţiu tuturor posibilităţilor…

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând de la aceste cuvinte, dacă luăm în considerare activitatea europarlamentarilor români şi modul în care se face promovarea intereselor României, ajungem la concluzia că trimişii nostri în forul decizional european mai au încă multe de făcut.

România are 33 de europarlamentari a căror misiune oficială este aceea de a apăra interesele ţării în Parlamentul European. Ei sunt plătiţi din banii românilor pentru a practica această nobilă ocupaţie, iar salariul unui europarlamentar este destul de ridicat încât să ne putem aştepta – şi pretinde – ca aceştia să-şi facă meseria cu simţul răspunderii. Însă există destule voci care susţin (şi rapoarte care relevă) că europarlamentarii noştri sunt încă anemici în ceea ce priveşte prezenţa lor.

Institutul European pentru Democraţie Participativă, care îmbină analiza calitativă şi cantitativă a activităţilor (rapoarte, voturi, declaraţii etc.) cu cercetarea de teren la Bruxelles, arată, într-un document privind activitatea europarlamentarilor români în perioada iulie 2009 – iulie 2011, că delegaţia României nu a reuşit încă să îşi fructifice al 7-lea potenţial de influenţă pe care îl deţine în PE, potenţial calculat prin prisma numărului de deputaţi şi al funcţiilor deţinute. Chiar dacă sunt prezenţi în comisii de mare importanţă, cum sunt Comisia de afaceri economice şi monetare, Comisia de afaceri externe, Comisia de afaceri juridice, Comisia de transporturi şi turism, Comisia pentru dezvoltare, Comisia de petiţii sau Subcomisia de securitate şi apărare din cadrul Comisiei de afaceri externe a PE, europarlamentarii români nu excelează nici prin activitate, nici prin influenţă.

Codaşi la prezeă, fruntaşi la… cuvântări

După doi ani scurşi din actuala legislatură, deşi se constată o tendinţă crescătoare a prezenţei eurodeputaţilor români, delegaţia ţării noastre se află încă la coada clasamentului, ocupând locul 25 (după ce în primele 6 luni ale mandatului – iulie – decembrie 2009 – România s-a aflat pe ultima poziţie la acest capitol, locul 27 din 27 de state membre!). Nu se poate afirma că în acest răstimp evoluţia a fost notabilă… Nici când sunt prezenţi, reprezentanţii României în PE nu excelează. Până nu demult, delegaţia noastră stătea bine doar la activităţi secundare, precum întrebările parlamentare, semnarea moţiunilor de rezoluţie şi discursurile în plen. Abia recent se poate observa o creştere şi în ceea ce priveşte activităţile de substanţă, prin intermediul cărora se poate exercita o influenţă efectivă asupra procesului legislativ european: redactarea de rapoarte (locul 11 din 27), de avize (locul 4), amendarea rapoartelor (locul 4).

Europarlamentarii români nu par a avea, în schimb, trac în a lua cuvântul în Parlamentul European. Ca delegaţie naţională, ne aflăm pe locul 5 din 27 de state membre la acest capitol. Analiza pe partide arată un aspect interesant: eurodeputaţii PSD+PC şi cei ai PDL sunt aproape la fel de vorbăreţi şi mult mai vorbăreţi decât cei ai PNL. Totodată, membrii PDL agreează mult mai mult decât colegii lor de la PSD+PC şi PNL ideea semnării moţiunilor pentru rezoluţii ale PE (iniţiate de alţi deputaţi). În ceea ce priveşte activităţile de substanţă, europarlamentarii PSD+PC ocupă prima poziţie la capitolele rapoarte redactate şi rapoarte amendate, iar liberalii se situează pe prima poziţie la redactarea avizelor. Pe de altă parte, analiza mediilor de prezenţă ale partidelor româneşti ne arată că delegaţia PDL a fost cea mai prezentă la lucrările plenare, urmată de delegaţiile UDMR, PNL şi PSD. Europarlamentarii aleşi pe listele PRM (Corneliu Vadim Tudor şi George Becali) au o prezenţă extrem de scăzută, situându-se printre ultimii la acest capitol dintre toţi parlamentarii europeni: ultimul loc, 736, pentru George Becali şi locul 727 (din 736), pentru Corneliu Vadim Tudor. Şi când ne gândim că noi i-am ales! După ce criterii, oare?

Divergenţe, convergenţe

Există puncte divergente între delegaţia României şi cele ale altor state. Fără îndoială, un punct sensibil pentru eurodeputaţii români în PE îl reprezintă domeniul Agricultură şi dezvoltare rurală, fapt evidenţiat de distanţările la unison ale deputaţilor români faţă de colegii lor din alte delegaţii naţionale. Un al doilea domeniu care pare a suscita poziţii politice distincte ale eurodeputaţilor români este Industrie, cercetare şi energie; şi în acest sector se înregistrează un grad mai mare de individualizare a voturilor eurodeputaţilor români în raport cu deputaţii din celelalte state membre ale UE, motivul fiind specificităţile naţionale. Pe de altă parte, dacă privim la legăturile grupului românesc cu cele ale altor ţări, în grupul PPE, delegaţia PDL poate conta cel mai mult pe sprijinul delegaţiei ungare, iar poziţiile cele mai îndepărtate de delegaţia PDL le regăsim la delegaţia italiană din grupul creştin-democrat. În grupul S&D, partenerii cei mai viabili pentru delegaţia PSD+PC par a fi germanii, în timp ce delegaţia britanică se situează cel mai departe de poziţiile socialiştilor români. Şi în interiorul grupului ALDE partenerii cei mai la îndemână, prin prisma poziţiilor politice foarte apropiate, sunt germanii. În schimb, la polul opus liberalilor români se situează delegaţia franceză din grupul ALDE.

Un punct de convergenţă al abordărilor europarlamentarilor români îl constituie transparenţa, dar motivele schimbării de atitudine nu sunt cele la care ne-am putea aştepta. La doi ani de la începutul mandatului, se constată că marea majoritate a reprezentanţilor României în PE au început să considere transparenţa ca fiind importantă, mai ales, consideră cei de la „Qvorum”, prin prisma unor interese personale, cum ar fi dorinţa de creştere a capitalului politic în ţară. În baza analizei combinate a informaţiilor prezentate de europarlamentari din proprie iniţiativă (pe website) şi la cerere (în raportul de activitate furnizat), s-a concluzionat că, în acest moment, europarlamentarii cei mai transparenţi cu privire la propria activitate parlamentară sunt Monica Macovei şi Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Daciana Sârbu şi Ioan Enciu (PSD/S&D), Adina Vălean şi Renate Weber (PNL/ALDE). La polul opus, europarlamentarii cei mai deficitari la acest capitol sunt Claudiu Tănăsescu, Ioan Mircea Paşcu, Traian Ungureanu şi Lázló Tökés. Directorul I.E.D.P. – Qvorum, Doru Franţescu, consideră că „toţi europarlamentarii români trebuie să înţeleagă faptul că transparenţa este fundamentală pentru un ales. Europarlamentarii, ca şi aleşii de la nivel naţional, îşi încasează salariile şi îşi decontează cheltuielile din banii contribuabililor, prin urmare cetăţenii sunt îndreptăţiţi să îi tragă la răspundere pentru a afla în ce fel le sunt apărate interesele”.

Din toate datele prezentate rezultă cu certitudine un aspect: reprezentanţii României în Parlamentul European nu au reuşit, deşi au ajuns la jumătatea mandatului, să infirme atribuirea uneori a unor etichete de codaşi şi dezinteresaţi în a promova interesele ţării în forul decizional european.

Cei mai influenţi eurodeputaţi români. În urma analizei Qvorum, în perioada iulie 2009 – iulie 2011, cei mai influenţi europarlamentari români s-au dovedit a fi: Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Adina Vălean (PNL/ALDE), Renate Weber (PNL/ALDE), Rovana Plumb (PSD/S&D), Adriana Ţicău (PSD/S&D), Monica Macovei (PDL/PPE). La polul opus, europarlamentari care practic nu exercită nici un fel de influenţă sunt Corneliu Vadim Tudor şi George Becali, Traian Ungureanu sau Viorica Dăncilă.

S-a ajuns până acolo încăt, atunci când este nevoie de un vot util întru apărarea românilor, ei reuşesc să stupefieze prin opţiunea lor (este de notorietate cazul rezoluţiei asupra vlahilor din Serbia, unde europarlamentarii noştri au votat împotriva intereselor românilor din ţara vecină, culmea, chiar când România amenda acordarea statulului de candidat pentru Serbia de rezolvarea acestei probleme! Cât despre votarea controversatei legi ACTA…).

Venituri consistente. Salariul lunar al unui europarlamentar este, în medie, de 6.250 de euro. În plus, ei primesc diurne, decontări pentru transport (circa 4.000 euro/lună), sume pentru cabinetul personal, pentru prezenţa în Parlament (300 euro/zi) etc. Aceste sume pot ajunge la sute de mii de euro anual. Cele mai pline conturi le are ex-social-democratul Adrian Severin (997.816 de euro). În top 10 urmează Cristian Buşoi (PNL) cu 722.574 de euro, Marian Jean Marinescu (PDL), cu peste 422.000 de euro, Adina Vălean (PNL) – 279.108 de euro, Sebastian Bodu (PDL) – 247.973 de euro, Cristian Preda (PDL) – 212.474 de euro, Daciana Sârbu (PSD) – 189.854 de euro, Csaba Sogor (UDMR) – 161.489 de euro.(„Econtext”)

Cine sunt europarlamentarii noştri?

  • două treimi dintre aleşii (21) pentru primul mandat întreg la Bruxelles şi Strasbourg au fost şi în trecut membri ai Parlamentului European.
  • în ceea ce priveşte provenienţa profesională, trebuie spus că jumătate dintre aceştia sunt politicieni de profesie, cu funcţii de conducere în partid la nivel naţional sau local; o cincime dintre aleşi (19%) vin din mediul de afaceri, alte categorii semnificative fiind „academia” – 13% şi societatea civilă /ONG – 9%.
  • 85% dintre ei sunt înstăriţi, restul de 15% au o situaţie financiară medie, nefiind ales nici un politician de condiţie modestă.