NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Revolte contemporane

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Revolte contemporane

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru a se aprinde unele dintre cele mai importante, mai rezonante şi mai violente revoluţii ale lumii contemporane.

intifadaIntifada” (1987-1993, 2000-2004). Conflictul interminabil dintre Israel şi Palenstina, centrat pe dorinţa palestinienilor de a avea un stat propriu, a avut două puncte culminante. Primul a constat în nesupunerea civică a acestora faţă de autorităţile israeliene. Demonstraţiile s-au transformat în conflicte şi au generat violenţe. Israelul a „dat replica” iniţiativelor teroriste prin sancţiuni economice şi acţiuni militare. Un mare număr de victime s-a înregistrat de ambele părţi, astfel încât, în 1993, s-a semnat un prim acord de pace. Dar aceasta nu a durat. Nemulţumiţi, palestinienii au cerut din nou control asupra unor teritorii, iar „scenariul” celei de-a doua părţi a conflictului a fost asemănător: terorism, violenţă şi, în final, 30.000 de morţi. În această vară, după mai bine de şase decenii de conflict, cele două părţi au repornit un dialog direct, în încercarea de a încheia un acord de pace final.

revolutia cecenaRevoluţia cecenă (1994-1996). Prăbuşirea URSS a avut efect, printre altele, şi asupra evoluţiei Ceceniei, stat cu o îndelungată istorie a revoltelor. Declaraţia de independenţă faţă de colosul sovietic a trecut iniţial în planul doi al preocupărilor Kremlinului, dar în 1994, Federaţia Rusă a invadat cu brutalitate Cecenia. Grupurile rebele din această ţară au continuat seriile de lovituri, până în 1996, când s-a convenit ca ţara să fie suverană, dar în interiorul Federaţiei Ruse.

Cei trei ani de conflict au dus la moartea a peste 40.000 de oameni, în majoritate civili ceceni şi s-au înregistrat mai bine de 300.000 de refugiaţi. Războiul de gherilă continuă şi azi.

KosovoRevolta din Kosovo (1997-1999). Unul dintre cele mai complicate „dosare” ale revoltelor contemporane este Kosovo. Având ca punct central tensiunile entice dintre sârbi şi albanezi, acest conflict major a pornit de la acţiunile albanezilor kosovari împotriva unor ţinte sârbeşti. Ca răspuns, sârbii au încercat să-i extermine practic pe albanezi. Rezultatul? Peste 600.000 de albanezi relocaţi, mii de morţi şi o escaladare continuă a conflictului. Brutalitatea forţelor sârbe a determinat Naţiunile Unite să intervină pentru a curma genocidul. NATO a desfăşurat operaţiuni militare şi, după alte mii de victime şi violenţe care au însângerat inima Europei, conflictul s-a încheiat, iar Kosovo a rămas o zonă sub observaţia ONU.

BosniaRăzboiul civil din Bosnia (1992-1995). Aceeaşi turbulentă zonă a Balcanilor a fost scena unei revolte sângeroase, apărută, ca şi în cazul fostei URSS, ca urmare a dezintegrării unui stat federal. Este vorba despre Bosnia, un mozaic etnic alcătuit din musulmani, sârbi şi croaţi. În vidul creat de prăbuşirea fostei Iugoslavii, forţele sârbe au preluat controlul asupra unei mari părţi a acestei ţări, ceea ce a generat riposta bosniacilor. Sârbii au folosit această conjunctură pentru a lansa o masivă epurare etnică, cu atrocităţi care au umplut de groază o lume întreagă (crime, execuţii, aglomerări în tabere de concentraţi etc) şi care au cumulat peste 200.000 de victime. Şi de această dată, intervenţiile ONU şi NATO au izbutit să pună capăt războiului. Astăzi, ţara este parte a unei federaţii numite Bosnia şi Herţegovina, mozaic multietnic care poate fi model de convieţuire sau focar de conflict.

egiptRevoluţia din Egipt (2011). Mult timp, Egiptul condus de Hosni Mubarak a părut o oază de stabilitate într-o zonă frământată. De aceea, revolta masivă din 2011 i-a surprins pe mulţi, fiind în acelaşi timp şi factorul declanşator al fenomenului numit „primăvara arabă” (un val de înlăturare de la putere a dictaturilor). Revoluţia a avut ca punct central

răsturnarea de la putere a unui lider relativ bine văzut în occident, dar care nu avea o imagine bună în interiorul ţării, unde „domnea” discreţionar din 1981. Cele câteva acţiuni de gherilă derulate în anii regimului Mubarak s-au transformat într-o mişcare naţională amplu reflectată de mass-media în întreaga lume. Presat din toate părţile, Mubarak s-a retras. Dar apele nu s-au liniştit. Rezultatele alegerilor care au urmat sunt din nou contestate, iar Egiptul fierbe în continuare, guvernat periodic de armată.

IranRevoluţia iraniană (1978-1979). Ca şi în cazul Balcanilor, Orientul mijlociu a fost dintotdeauna un focar de revolte. Din acestă parte a lumii vine „dosarul iranian”. În anii `70, această ţară era scena unei „Revoluţii albe”, proces de reforme iniţiat de şeful statului, Mohammad Reza Pahlavi. Unul dintre aspectele acestor reforme era restrângerea masivă a autorităţii religioase. Evenimentele care au aurmat au arătat că ţara nu era pregătită să-şi schimbe obiceiurile. Liderii religioşi au devenit disidenţi, condamnând influenţa SUA, iar revoluţia nu a mai fost decât o chestiune de timp; în 1978, demonstraţiile degenerau în violenţe şi în atacuri asupra semnelor prezenţei occidentului. Tot mai mulţi iranieni au aprins scânteia revoltelor până când, în 1979, Pahlavi a părăsit ţara, care a rămas „pe mâna” liderului religios Ayatollah Komeini. Urmările acelor evenimente se pot vedea şi în evoluţia curentă a Iranului, stat care a rămas o sursă de inflamare a violenţelor zonale.

LibanRăzboiul civil libanez (1975-1990). Rămânem în Orientul mijlociu pentru a consemna un conflict de o mare gravitate, care a durat 15 ani: revoluţia din Liban. Ca în cazurile anterioare, intoleranţa etnică şi religioasă a fost şi în acest caz factorul declanşator. La momentul declanşării războiului civil au intrat în conflict creştinii, minoritari, dar situaţi în poziţii centrale cheie în autorităţile guvernamentale şi militare şi musulmanii, majoritari, dar ţinuţi departe de putere. Apariţia unei miliţii bine înarmate care acţiona de partea musulmanilor a dus la represalii din partea conducătorilor creştini, iar războiul civil a izbucnit imediat. În cei 15 ani în care s-au desfăşurat ostilităţile, peste 200.000 de oameni au murit şi toate statele din regiune s-au „amestecat” (Iordania, Siria, Israel, Iran), fiecare în funcţie de interesul propriu. În numele obţinerii de către majoritatea musulmană a unui număr de pârghii de control al puterii, Libanul rămas până astăzi o „colecţie” de oraşe ruinate într-un stat aflat în echilibru etnic fragil, cu o economie cvasi-inexistentă.

CubaRevoluţia cubaneză (1952-1958). Anii `60 ai secolului trecut au fost o perioadă turbulentă aproape în toată lumea. Unul dintre principalele pericole pe care le combăteau SUA era comunismul. De aceea, apariţia unui stat comunist – Cuba – în imediata vecinătate a americanilor a generat un val de tensiuni bilaterale cu multe puncte culminante. Dar şi Cuba comunistă a fost tot rezultatul unei revoluţii. Odată răsturnat dictatorul Fulgencio Batista, puterea a fost preluată de Fidel Castro, conducătorul unui grup de rebeli care acţionaseră eficient împotriva regimului prin acţiuni de gherilă. Suficient de abil încât să-şi asigure simpatia internaţională, Castro s-a instalat în fruntea Cubei făcând o tranziţie lentă şi discretă către comunism, pentru ca, odată consolidat la vârful statului, să „taie” legăturile cu „marele vecin”, lichidând totodată şi interesele americane de afaceri în Cuba. Abia în ultimii ani, după decenii de sărăcie şi înapoiere şi după retragerea de la putere a lui Fidel Castro, ţara se reorientează spre capitalism.

Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

La Bruxelles s-a parafat, sub egida UE, un acord de principiu de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pe care Parlamentul de la Belgrad l-a aprobat cu o majoritate foarte largă, iar premierul Ivica Dacic a declarat, cu o temeritate mai puţin obişnuită, că Serbia „nu mai deţine Kosovo de mult timp”. Şi el a explicat că trebuia să fie până la urmă cineva care să se angajeze să încheie un asemenea acord, „pentru a pune capăt trecutului, sărăciei şi înfrângerilor”. Dar, a ţinut el să precizeze, acordul nu înseamnă „în nici un caz recunoaşterea independenţei Kosovo”.

1

Acordul semnat între premierul Serbiei, Ivica Dacic şi Hashim Thaci, primul ministru al Provinciei Kosovo, în prezenţa d-nei Catherine Ashton, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe (aprilie 2013)

O zi istorică”, s-a grăbit să declare entuziast comisarul european Ştefan Füle. În viaţă, trebuie uneori să ştii să laşi lest” – comenta cinic politologul francez Pierre Verluise. Cea mai rea capitulare şi cea mai rea trădare pe care le-a trăit vreodată Serbia” a declarat Marko Jaksic, lider al sârbilor din Kosovo. În sfârşit, Carl Bildt, ministrul de Externe al Suediei şi fost trimis special al UE şi ONU în Balcani, a recunoscut că problema rămâne „dificilă”.

Un Ierusalim sârbesc”

Mihai Ralea spunea că harta este asemenea unei femei inaccesibile, pentru cei însetaţi de călătorii, dar fără resurse. Şi harta geopolitică este asemenea unui organism viu, căci orice operaţiune intruzivă pe frontiere este dureroasă şi traumatizantă, cel mai recent episod în materie fiind dezmembrarea Iugoslaviei şi desprinderea provinciei Kosovo din Serbia. Rănile etnice şi geopolitice din spaţiul post-iugoslav s-au cicatrizat în timp una câte una, dar Kosovo rămâne încă, după 14 ani de la marea lui tragedie, dacă nu o rană deschisă, oricum o traumă individuală şi colectivă pentru sârbi şi Serbia. Kosovo, scria un poet în 1989, este astăzi cel mai scump cuvânt sârbesc. Kosovo nu este un tărâm oarecare, o bucată de pământ, ci expresia tuturor speranţelor şi frustrărilor istorice ale sârbilor. Un Ierusalim sârbesc” – relua ideea un comentariu al postului de radio „Deutsche Welle”.

Destinul acestui ţinut sortit parcă să nu-şi găsească liniştea trece din nou printr-un moment de cumpănă: istoriceşte este consemnat în cărţi şi predat în şcoli ca leagăn al naţiunii sârbe, dar statisticile zilei arată că este locuit în proporţie de 90 la sută de vorbitori de limba albaneză. După al doilea război mondial, aici au avut loc mari mutaţii – forţate sau nu – de populaţie, iar în ultimele decenii confruntări sângeroase între miliţiile sârbe şi formaţiunile secesioniste albaneze, iar într-un final, statul sârb a pierdut controlul asupra regiunii (cu excepţia unui mic teritoriu în partea de nord). Kosovo s-a proclamat stat independent, majoritatea statelor lumii nu l-au recunoscut, dar unele au început treptat să o facă şi fiecare din cele două poziţii îşi găseşte justificare, de parcă legea internaţională ar funcţiona uneori după preceptele lui Lenin, în care găseşti, la fel de lesne, citate pro sau contra aceluiaşi fapt. Sau, după spusa lui Bismarck: „cuceriţi teritorii, se vor găsi întotdeauna istorici care să justifice fapta.

O scadenţă ce nu mai aştepta

091016a-020 Strategic Concept Seminar 1 : NATO's Fundamental Security Tasks, Luxembourg, 16th October 2009

Stefan Fule, comisar european pentru Extindere

Tărăgănările şi incertitudinea care păreau să se aşeze la un moment dat ca un strat de praf pe dosarul Kosovo şi care aranjau, într-un fel sau altul şi până una-alta, mai toate părţile direct implicate (Belgrad, Pristina, Tirana) sau evident interesate (din afara spaţiului sud-est european) nu puteau totuşi să mai dureze, căci o altă scadenţă se apropie de soroc: extinderea spre est a Uniunii Europene. În tradiţionala sa dilemă extindere – adâncire, Bruxellesul e nevoit să opteze, nu se ştie până când, pentru aprofundare (a se citi, însă, mai degrabă reevaluare şi consolidare). Serbia trebuie, de aceea, să se grăbească pentru a prinde ultimul tren din actualul ciclu de extindere a UE. Dar între condiţiile de neocolit ce trebuie îndeplinite pentru a intra în UE, Belgradul se confruntă cu una de semnificaţie esenţială pentru statul sârb şi de puternic impact asupra mentalului colectiv al sârbilor: recunoaşterea, ca fapt împlinit, a desprinderii fostei provincii iugoslave Kosovo din componenţa Republicii Serbia de azi.

Este una dintre alegerile „cele mai dificile din istoria Serbiei”, spune vicepremierul Aleksandar Vucic. În istorie, Serbia a mai fost pusă de două ori în asemenea situaţii de alegere existenţială: în martie 1941, când populaţia Belgradului s-a ridicat împotriva pactului pe care regentul Pavel se pregătea să-l semneze cu Hitler, pentru intrarea regatului iugoslav într-un război dezastruos şi, într-un timp mult mai îndepărtat, în ajunul bătăliei de la Kosovo (Câmpia Mierlei), din 28 mai 1389, când legenda spune că prinţul Lazăr a avut de ales, în faţa unui înger ce i s-a înfăţişat, între pierderea regatului şi intrarea în împărăţia cerească. În asemenea termeni dramatici se pune, în Serbia, problema aderării la UE vs. renunţarea la Kosovo. Mai pragmatic spus însă, astăzi Serbia are de ales între păstrarea tezaurului spiritual al Kosovo şi milioanele de euro ale fondurilor de preaderare pe care ţara le-ar putea solicita în perioada de preaderare la UE”, după cum rezuma frust dilema un ziarist vest-european.

Speranţe si ceaţă

Belgradul se străduieşte vizibil să dezlege (ori să taie) nodul gordian. Într-o vinere din aprilie 2013 a încheiat un acord de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, iar în lunea imediat următoare, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Serbia. Sondajele de opinie de la Belgrad arată că peste 57 la sută dintre sârbi ar susţine acordul cu Pristina şi doar 29 la sută s-ar opune.

Dar oricât de optimiste ar fi reacţiile la acordul de normalizare Belgrad-Priştina, viitorul apropiat rămâne înceţoşat. Serbia e cel mai sărac şi mai fragil stat candidat la UE, măcinat de corupţie şi traumatizat de o sângeroasă istorie recentă; Kosovo e cea mai săracă regiune din Europa, cu o economie subterană bazată pe criminalitate şi grupări mafiote. Serbia şi Kosovo trebuie să ajungă la o adevărată reconciliere, dar în acelaşi timp fiecare dintre ele trebuie să-şi afle locul cuvenit într-o Europă care se doreşte decrispata, paşnică, prosperă.şi cooperantă.

Corneliu Vlad