NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Dreptul la eternitatea românească

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Dreptul la eternitatea românească

Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat un text despre sentimentul național, mi s-a părut că se întâmplă ceva cu totul neașteptat dat fiind timpul în care trăim. De când am intrat în gazetărie, ca student la Filologia bucureșteană, în anul al IV-lea, adică în urmă cu aproape o jumătate de secol, am știut, copil de învățători de țară din Oltenia de nord, că sunt dator să scriu despre țara mea, despre durerile ei mari și bucuriile ei puține. Am făcut-o după câtă putere și pricepere am avut, am scris chiar cărți întregi despre acest sentiment. Și nu mi-a fost rușine niciodată să țin în casă un steag tricolor, nu ca pe un fetiș ori ca pe o fudulie de prost gust, ci ca pe un martor permanent al vieții mele. 

Nicolae Dan Fruntelata

Am călătorit prin lume, am fost în câteva țări mari și puternice ale planetei. Americanii nu fac paradă de patriotism, ei sunt patrioți, ei sunt mândri de țara lor, chiar și de greșelile pe care le-a făcut de-a lungul istoriei. Francezii sunt naționaliști, englezii, la fel, italienii au rămas niște partizani frenetici, ce să mai spun de irlandezi ori de sârbi? Sau de rușii care-și trimit miresele cu flori în ziua nunții, la monumentul-simbol al apărării Moscovei în Marele Război? Sau de chinezul, mare om de afaceri cu averea făcută în America, întors acasă, în sudul prosper al Chinei, care ne-a vorbit nouă, un grup de gazetari români, despre datoria tuturor chinezilor față de Marea Chină care e una singură pe lume? 

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Pentru că, sunt aproape convins pentru mulți oameni, mai ales tineri, din țara mea, sentimentul național nu mai face doi bani. Cei care clamează într-un cântec idiot: „Vrem o țară ca afară”, dar înăuntru nu prea fac nimic, mănâncă senin banii babacilor, urăsc școala, vor numai să primească fără să dea nimic în schimb. Cei care nu și-au pus niciodată întrebarea ce este, care este patria lor? Nu ca pe o întrebare demagogică, nu ca pe un pumn bătut în piept să vadă cei din jur, nu ca o declarație politică de paradă pe care o dă un politician la modă, ca un omagiu mimat, cu mâna la inimă, când se cântă imnul acela al deșteptării! 

Ci cu totul altfel, cum o simți tu, cum o știi tu, făcută din amintirile tale vii și din iubirile alor tăi.  

Scriam într-o carte mai veche despre patria mea mică și tristă.  

Patria mea mică și tristă este satul meu înfipt între dealurile Piemontului mehedințean și neagra câmpie a Dunării, lumea mea care m-a crescut, m-a iubit și apoi m-a vândut străinilor. Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu, ars de iubire și de lacrimi. Este Oltenia toată, Mica Valahie de sub Munții Mehedinților, la Izverna și Balta, de unde-au venit pandurii neamului meu, trecând spre Vâlcea ca spre un pridvor brâncovenesc bolnav de frumusețe, apoi spre Gorj, lama de cuțit a spiritului oltenesc, spre Mehedințiul de câmpie, spre Doljul fabulos care domnește între Jiu și Dunăre, apoi spre Romanați unde se întâlnește voievodal, niciodată supus, cu Valahia Mare. 

Iau trenul din gara de la Turnu Severin, pe vremea când era Drobeta, deși n-o chema așa, trec prin Strehaia, Filiași, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, ajung la București, soarele nostru de lângă Codrul Vlăsiei, orașul unde s-a făurit în parte România Mare, dar și pârleazul pe care l-a sărit ușor spiritul fanariot, gena trădării și a lenei, București, orașul pe care-l iubesc și-l blestem. Mă duc spre Dobrogea noastră, a jupanului Dobrotici, cu Bărăganul ca o eternitate a ierbii și a grâului sălbatic unde s-au oprit armatele perșilor, cu salba nebună a Mării Negre, Pontul Euxin râvnit de negustorii și corsarii greci, cu pădurea de la Letea, bântuită de mufloni, cu Delta, una dintre cele mai nebune forme de relief și de existență ale Europei. 

Urc spre Moldova, prin Brăila, poate cea mai pătimașă noapte a României, spre Galați, în sus, pe Siretul care vine dintr-un nord tainic, spre Bacău și Iași, mă închin la umbra unui mare rege al Evului Mediu românesc, Ștefan, Mușatinul de neam armân – Doamne, cum ai făcut ca neamul ăsta românesc să fie cel mai unit prin limbă, obiceiuri și credință și în vremile de azi să uite toate aceste temelii! Mă opresc în Moldova de Nord, acolo unde casele sunt albastre și luminoase, stau cu fruntea la pământ în Ipoteștii lui Eminescu Mihai, sinonimul perfect al sufletului românesc. În Bucovina, de unde se vede ca un vis rănit de moarte, Basarabia, pământul neamului meu și al istoriei mele, furat de țari și de președinți.  

Ca să trec în zori prin pasul Prislop, spre Maramureș, fortul de nord-vest al românismului adevărat, ținutul coconilor îmbrăcați ca pentru un ritual imperial, ținutul unde fiecare neam feudal era considerat un neam de voievozi. 

Dar, prietenii mei, vin în Transilvania, Țara dintre păduri care a păstrat în ea inima neamului românesc. De la Sarmisegetuza la Alba Iulia, de la umilințele unei națiuni majoritare care nu avea drepturi elementare și care și-a născut pe bărbații mari ai istoriei sale, pământul lui Barițiu, Bărnuțiu și mai ales, și mai adânc, Avram Iancu, moțul care a intrat în legendă, „No, haida!”, a spus el și așa a făcut. 

Să vă mai spun de Banat, să vă mai spun de această marcă de sud-vest a României, legată strâns de Mehedințiul meu de nord, dar și de Ardeal? 

Cam asta ar fi patria mea… 

Vă scriu dumneavoastră, compatrioții mei care mai vreți să vă simțiți acasă în interiorul acestui sentiment, chiar dacă trăiți și munciți departe de țară, plecați pentru o bucată de pâine, pentru un vis care se dovedește uneori doar deșertăciune. 

Un mare cărturar român și un mare cărturar mondial, pe numele lui Mircea Eliade (iată că am ajuns să trăim vremea când ne e aproape interzis să-i rostim numele celui mai mare istoric al religiilor) spunea: Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții pământului nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României… Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. 

Ne apropiem de împlinirea unui veac din acel decembrie 1918, unul dintre cele mai înalte momente ale istoriei noastre, ale „eternității românești”. Un veac în care am rămas de multe ori singuri în fața valurilor istoriei. Am plătit și plătim, așa cum știm noi, cu aur, cu grâu, cu sânge, uneori cu primejdia de a ne pierde identitatea națională. Aceasta e grija cea mare și datoria pe care trebuie s-o transmitem generațiilor ce vin. Dacă nu se va întâmpla așa, iar vom plăti scump și, Doamne ferește, poate definitiv. 

N-aș vrea niciodată ca versurile pe care le-am scris într-o clipă de tristețe adâncă, de disperare în fața mizeriilor unui prezent calp în care goana după avere, după putere coruptă, în care negarea marilor valori naționale a devenit aproape obișnuită, deci, n-aș vrea ca sentimentul care m-a încercat să devină adevăr: Eu nu pot spune: Noapte bună, România/ Oriunde te-ai afla!/ Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea. 

 
 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

Eldar Hasanov: Jurnalul unui ambasador prieten

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Eldar Hasanov: Jurnalul unui ambasador prieten

După lecturarea lucrării „Diplomație cu suflet în România” orice cititor va putea concluziona că domnul Ambasador Eldar Hasanov este înainte de toate un om de o profundă cunoaștere a culturii țării sale dar și a celor două mari sfere de spiritualitate care se întrepătrund exact în spațiul geo-politic desemnat de Azerbaidjan în Est și România în Vest. Așa cum România este poarta Europei către Asia, tot așa Azerbaidjanul este poarta Asiei către Europa. Această zonă de contact care se așează între litoralul Mării Negre și litoralul Mării Caspice cuprinde identități etnice și statale puternic conturate dar și puternic asemănătoare. Autorul nu doar știe multe despre aceste apropieri ale sorții dar caută perseverent în istorie, diplomație și cultură dovezile, probele de nerefuzat ale apropierii, ale colaborării și ale interesului comun.

În această istorie comună pașii importanți s-au făcut în perioada misiunii de Ambasador la București a domnului Eldar Hasanov, dar și cu participarea sa directă, insistentă și eficientă. Marile proiecte energetice și de transport care au menirea să conecteze resursele caspice de consumatorii europeni au în Ambasadorul Eldar Hasanov un susținător neobosit. Aceasta a fost calea și metoda prin care el a înțeles să-și servească patria și să susțină țara pe care o simte aproape de sufletul său.

Ceea ce convinge, în tot ceea ce face, este sufletul pe care îl pune în fiecare gest, în fiecare faptă. Nu doar în actele de caritate în care se implică personal, de la cele adresate unei Case de Bătrâni din Cluj sau cele care privesc necăjiții din satele inundate ori din canalele Bucureștilor ci mai cu seamă în eforturile pe care le face pentru a facilita, a mijloci cunoașterea reciprocă între tinerii români și azeri, între scriitori, ziariști, pictori, studenți etc. Parcurgând paginile volunului se desprinde faptul că este un suflet deschis către oameni, către artă, către natură și către toate darurile lui Dumnezeu. De aceea a susținut tipărilea în românește a zeci de cărți ale culturii azere, de aceea a sprijinit apariția în țara sa a unor cărți ale culturii românești, de aceea a susținut real nu doar cu buna intenție traducerile Coranului în limba română, de aceea a organizat expoziții de artă plastică, lansări de carte, conferințe și evenimente academice, de aceea a făcut posibilă deschiderea unui Institut de studii privind Asia Centrală și o linie de studii privind limba și cultura azeră, insistând pentru o reciprocitate firească la Baku. Cartea vorbește despre toate acestea.

Între acestea se numără la loc de cinste cunoașterea aprofundată a istoriei și culturii poporului român. Eldar Hasanov a început cu cărțile și a continuat cu oamenii, cu muzeele, cu sălile de concert, cu orașele, satele, cu cele bune și cele rele, străduindu-se să înțeleagă tot.

Parcurgerea acestei cărți este asemeni unei călătorii. Înainte de a începe ști că ai multe de aflat, iar după ce ai încheiat îți dai seama că mai ai încă și mai multe de știut. Acesta este farmecul cărții lui Eldar Hasanov, un Ambasador adevărat, în deplinătatea înțelesului și direct și figurat, te incită. Te incită să aprofundezi această zonă a cunoașterii unei națiuni care stă în aceeași bancă cu noi la un examen sever al istoriei viitoare. Te face să gândești că este mai bine să fi împreună decât singur la acest examen. E o carte ca o întindere de mână a unui prieten. A unui prieten căruia „îi place să spună lucrurilor pe nume”. Sunt cuvintele lui Eldar Hasanov care ne aduce aproape, azeri și români și ne face conștienți de cât de asemănători și compatibili suntem. Ce ne mai poate da Eldar Hasanov? Poate o altă carte în care să ne privească drept în ochi și să ne spună să nu mai irosim timpul și să fim și eficienți în această apropiere, asemănare și compatibilitate. Să spunem acestei cărți bun venit în haină românească și să rostim cuvintele marelui Tudor Arghezi – cinste cui te-a scris!