NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)
Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai României, numărându-se printre principalii conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, făuritor al României Mari. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. La 2 decembrie 1918 a fost ales, în unanimitate, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920). A fost prim-ministru al ţării între 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie -10 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933.

A fost călăuzit în permanenţă de realizarea dreptului sfânt al poporului român la libertate şi unitate naţională, păstrarea şi apărarea hotarelor ţării stabilite prin Marea Unire din 1918, care a creat România Mare. „Organizarea naţională – spunea Iuliu Maniu – este cea mai perfectă organizaţie omenească, pentru că are la bază unitatea limbii, obiceiurilor, gândirii, tradiţiei, aspiraţiunilor, cari caracterizează şi constituiesc în mod firesc o naţiune şi cea mai perfectă organizaţie politică ce se numeşte stat”. Libertatea naţională a popoarelor, în cadrul statului lor propriu, este o necesitate inexorabilă nu numai pentru propria lor dezvoltare, ci şi pentru comunitatea internaţională a naţiunilor, întrucât „menirea popoarelor este să contribuie în mod propriu, cu însuşirile lor specifice, la civilizaţia omenească”; de aceea, „păstrarea şi dezvoltarea acestor însuşiri este nu numai un drept, ci şi o datorie faţă de civilizaţia omenească”. În această lumină, fiecare popor are nevoie de statul său pentru ca în el şi prin el „să poată perfecţiona însuşirile specifice naţionale şi să şi le apere în caz de nevoie”.

Ca reprezentant al populaţiei româneşti din Transilvania subjugată Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a condamnat cu vigoare politica „dominaţiunii exclusivismului de rasă şi de clasă” dusă de Ungaria, arătând că lozinca „naţiunii unitare maghiare” înseamnă „încercarea de a ne contopi (pe români şi alte naţiuni) în rasa maghiară”, de a împiedica însăşi existenţa naţionalităţilor nemaghiare, de a le maghiariza. „Maghiarizarea bisericii şi a şcolilor româneşti, pauperizarea poporului românesc şi excluderea lui din viaţa de stat şi administrativă – avea să sintetizeze el mai târziu componentele şi obiectivele politicii autorităţilor de la Budapesta – erau mijloace de realizare a tendinţei consecvente de a rupe continuitatea geografică a poporului românesc, de a-i distruge unitatea culturală şi prin aceasta a-i reduce valoarea lui etnică şi importanţa lui internaţională”. Ţara cu care sperau să se unească românii aflaţi sub stăpâniri străine – va sublinia Maniu după 1918 – s-a dovedit la înălţimea nădejdilor învestite în ea. „Avem să mulţumim Vechiului Regat, tuturor cetăţenilor săi, cari cu un sentiment de sacrificiu supraomenesc au pus totul în joc ca pe noi să ne mântuiască din robia seculară în care am trăit” – spunea el în 1920. „Prin spirit de jertfă, prin curaj şi tenacitate – aprecia Maniu în 1934 – a reuşit Vechiul Regat, Piemontul românesc, să adune în jurul său toate provinciile româneşti, animate de acelaşi dor frăţesc de a fi pe veci împreună”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Rolul decisiv în preluarea puterii în Transilvania şi în declararea unirii pe veci a acesteia cu România l-au avut, desigur, românii transilvăneni. Exprimând fidel gândul şi simţirea lor, Iuliu Maniu spunea, în cuvântarea rostită la Adunarea de la Alba Iulia: „Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor”. În consecinţă, declara el, trebuie „să cerem încorporarea fără întârziere şi pe veci într-un singur stat al tuturor românilor… ”.

Obiectivele naţionale ale unei ţări nu se încheie cu înfăptuirea unităţii statale. „Nu trebuie – spunea, în acest sens, Maniu – să lăsăm epuizate ţintele noastre naţionale prin realizarea unităţii noastre de stat. Vai de neamurile ce nu ştiu să-şi propună încontinuu noi şi noi ţinte de atins, noi şi noi idealuri de realizat… Să cultivăm şi să înfăptuim înaltele idealuri ale civilizaţiei umane, să realizăm marea idee de pace a omenirii… Să lucrăm din toate puterile pentru înfrăţirea popoarelor acestei părţi din lume… ”.

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

Problema minorităţilor – a subliniat cu altă ocazie – „departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr-un stat, este o problemă a drepturilor omului…, a umanităţii…, o chestie de utilitate şi de raţiune de stat şi o problemă a armonioasei dezvoltări a statului”. Maniu a respins aserţiunea (la care nu s-a renunţat de către unele cercuri din afară şi de la noi) că România ar fi un stat multinaţional, arătând că este un stat naţional unitar, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei – românii – sunt îndrituiţi, în condiţiile unui regim democratic, să definească linia de conduită a statului. El a respins, de asemeni, şi teza autonomiei naţionale pentru minorităţi. „Adunarea naţională (de la Alba Iulia) n-a hotărât autonomia naţională pentru minorităţi şi n-a înţeles să le-o acorde” – spunea Maniu. „Nici Tratatul adiţional (la cel de pace, din 1919), care… conţine îndreptăţiri mult mai reduse pentru minorităţi decât hotărârile de la Alba Iulia, nu asigură prin nimic o autonomie naţională pentru minorităţi, stipulând numai o autonomie locală sub controlul statului, numai în chestiuni culturale şi religioase şi numai pentru săcuii şi saşii din Ardeal”. Spre deosebire de concepţiile simpliste sau interesate, care reduc problema minorităţilor la acordarea de drepturi pentru acestea, Maniu se preocupă şi de ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea caracterului naţional al statului – drept fundamental al naţiunii formatoare de stat. „Din punctul de vedere al statului naţional român şi în scopul asigurării integrităţii lui teritoriale, pentru păstrarea caracterului lui naţional şi în scopul de a crea posibilitatea practică şi efectivă a unei conduceri de stat care să împiedice ca o gândire şi o concepţiune de viaţă străină să corupă individualitatea şi caracterul naţional”, el considera necesare o serie de măsuri pe linie de stat, între care: limba română – limbă oficială de stat, răspândirea şi promovarea ştiinţei, artei şi literaturii române, sprijinirea activităţii economice a românilor în toate domeniile, repatrierea şi colonizarea în ţară a românilor de peste hotare. Menţinerea păcii existente, apărarea hotarelor ţării constituiau miezul, obiectivul central al politicii externe. „Noi – declara Iuliu Maniu în 1936 – vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara… ”. În această perspectivă erau văzute în primul rând alianţele externe, sprijinul acordat de România activităţii de menţinere a păcii desfăşurate de Societatea Naţiunilor. Fiind animat de un înalt patriotism şi dovedind simţ de răspundere, Maniu a combătut cu vigoare tezele revizioniste promovate de reprezentanţii Ungariei şi ai altor ţări europene, ca şi sprijinirea acestora de către Germania şi Italia fascistă. El şi-a ridicat glasul, cum arăta în 1934, de la tribuna Parlamentului, împotriva oricărei încercări de atingere a Tratatului de la Trianon, care a consfinţit hotărârea de unire naţională pe vecie a poporului românesc, proclamată la Alba Iulia. Cererile privind autonomia sau independenţa Transilvaniei erau declarate de el „o idee anacronică, imposibilă şi contrazicătoare drepturilor noastre şi realităţilor etnografice”.

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

În 1924, afirma: „Din războiul mondial nu s-a născut numai triumful ideii naţionale, ci şi concepţia că în locul suveranităţii rigide a naţiunilor trebuie să se înfăptuiască fraternitatea naţiunilor… ”. „Viitorul – spunea Iuliu Maniu la aceeaşi dată, vădind o profundă înţelegere a transformărilor ce ar fi urmat să aibă loc în lume – este al unităţilor mari sociale ori economice, fie că ele se numesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu, va trebui să facă parte dintr-o astfel de mare unitate”. În afară de Societatea Naţiunilor, forma concretă preconizată de Maniu pentru realizarea acestui deziderat în zona geografică în care este situată ţara noastră era ceea ce el numea „Confederaţia dunăreană” sau „sud-est europeană”. De asemeni, Maniu s-a pronunţat în continuare pentru realizarea neîntârziată a unei confederaţii sud-est europene sau măcar dunărene, menită să răspundă unor multiple obiective: conlucrarea ţărilor agrare din zonă pentru apărarea intereselor lor pe piaţa occidentală şi atenuarea efectelor crizei economice mondiale; ferirea Austriei de tentaţiile Anschluss-ului german; eliminarea cererilor revizioniste ale Ungariei; menţinerea tratatelor şi asigurarea unui rol important României în cadrul posibilei confederaţii ş.a.

Poate fi român cu cap – se întreba Maniu – care să vrea în asemenea împrejurări ca noi să ne despărţim de Franţa şi să ne alipim de Germania, care este revizionistă?”. În acelaşi discurs, Iuliu Maniu recomanda în mod deosebit întărirea relaţiilor cu Anglia, „statul care are cele mai multe interese comune cu noi” şi în primul rând „stăvilirea tendinţelor de expansiune ale Rusiei şi ale Germaniei, care trec prin România”.

Din nefericire, acest mare om politic român, personalitate istorică, odată cu venirea la putere a regimului comunist a fost condamnat şi întemniţat. A murit în detenţie.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor.”( Iuliu Maniu)

Vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara…” (Iuliu Maniu)

Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Iuliu Maniu, o mare personalitate a vieţii politice româneşti

La 5 februarie 2013 se vor împlini 60 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu. Cel ce fusese una din marile figuri ale întregirii României la sfârșitul Primului Război Mondial, fondator al Partidului Național Țărănesc, ministru și prim ministru al Regatului României, figura emblematică a Opoziției democratice din anii Marii conflagrații și a celor întunecați care i-au urmat. Venerabilul octogenar, își sfârșea zilele în chinuri și singurătate pustiită, într-o celulă înghețată a vechii temnițe austro-ungare de la Sighet. Trupul lui, aruncat cu o criminală nepăsare undeva în neștiuta necropolă a închisorii-mormânt, nu are parte nici azi de cuvenitele cinstiri postume; memoria lui însă a hrănit generații succesive de rezistenți anti-comuniști, a prezidat marea renaștere a României democratice din anii ’90 și, devenită legendă, propune viitorimii un model de bărbat de stat cum nu sunt multe în istoria neamului.

Se cunoaşte că Iuliu Maniu a fost neîndoielnic o mare personalitate a vieții politice din prima jumătate a sec. XX; a fost o personalitate cu totul singulară în peisajul politic interbelic prin inflexibilitatea cu care refuza să despartă politica de morală. Într-o lume a tranzacțiilor, el încarna, aproape de unul singur, refuzul concesiilor; într-o lume a căpătuielii, el încarna refuzul explicit al oligarhiilor; într-o lume a voltelor oportune, el părea imun la orice formă de oportunism. Și, mai presus de orice, într-o lume a tentațiilor pactizării cu diferite forme de autoritarism și dictatură, Maniu a încarnat voința democratică și crezul neclintit în destinul democratic al patriei sale.

Laurenţiu Man, primul dintre strămoşii cunoscuți azi ai lui Iuliu Maniu, apare în “Diploma de Înnobilare” din 1699, când, pentru credința și slujbele credincioase pe care le-a îndeplinit cu fidelitate, împăratul Leopold I (1640-1705) decide să-l scoată din starea de rând în care s-a născut și să-l socotească ba chiar să-l introducă cu milostivire în rândul și numărul adevăraților nobili ai ținutului supus, hotărând în chip lămurit că de acum înainte acesta și toți moștenitorii și succesorii lui de ambele sexe, să fie considerați de nobili adevăraţi. Această categorie de locuitori români ai Transilvaniei, pe care împărații Austriei îi ridicaseră în rang, permițându-le – mai ales după constituirea Bisericii Unite cu Roma – o ascensiune socială și culturală remarcabilă, a fost cea mai lovită de politica de maghiarizare și de opresiune din perioada dualistă, și cea mai pregătită să intre în bătălia politică pentru egalitate și libertate națională. În familia lui Iuliu Maniu, această bătălie reprezenta însăși identitatea care și unea: tatăl lui Iuliu Maniu era nepotul lui Simion Bărnuțiu, iar mama sa, Clara, era sora memorandistului Iuliu Coroianu. Foarte tânărul Iuliu, absolvent al școlilor de la Blaj și Zalău, va redacta încă înainte de anii studenției, împreună cu Pompiliu Dan, manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească, în care se exprima cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la Memorandum, cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.

În timpul studiilor universitare la Budapesta și Viena, este membru fondator şi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” (1892) şi al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894). În 1896 obține doctoratul în drept și revine în Transilvania, la Blaj. În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al PNR, iar în1904, când Gheorghe Pop de Băseşti este ales președinte al Partidului Național Român, Iuliu Maniu devine vicepreşedinte al partidului. În anul următor, la Conferinţa PNR, are un rol esențial în adoptarea tacticii activismului, care presupunea folosirea tuturor posibilităţilor legale pentru apărarea drepturilor românilor ardeleni. În consecință, Maniu a candidat în circumscripţia Vântul de Jos, din comitatul Albă, și, în aprilie 1906, a câştigat locul de deputat în Parlamentul de la Budapesta cu 558 de voturi, în pofida discriminării politice și electorale.

Prezența tânărului Iuliu Maniu în parlamentul maghiar a fost cu totul remarcabilă: vorbitor perfect al germanei și maghiarei, excelent cunoscător al legislației, el se afirmă deasemeni prin calmul său glacial și prin desăvârşita eleganță a comportării și expresiei. A rămas celebră replica adresată unui deputat ungur care a declarat că România era un mic stat balcanic zdrenţuit; Maniu a protestat contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, care nu este zdrenţuit, ci sfâşiat.

Odată cu izbucnirea războiului, în 1914, și mai ales după intrarea României în război de partea Antantei, dilemele tinerilor români din Imperiu au devenit dramatice, așa cum le evocă cu geniu Liviu Rebreanu în “Pădurea spânzuraților”. Maniu refuzase să semneze declarația de fidelitate, și ajunge în linia întâi a frontului din Italia. În octombrie 1918, locotenentul Iuliu Maniu se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Erau zile și luni de definitivă prăbușire a imperiului, de debandadă și disperare. În anarhia generalizată, el a devenit cel mai important factor de organizare a mulțimii de soldați români din Viena, pe care îi adună sub comanda generalului Ioan Boeriu. Pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, Maniu făcând apel la soldaţi şi ofiţeri să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească. Cu toate acestea, Ministrul de Război austriac, generalul Stäger-Steiner, a fost încântat de modul în care corpurile românești de armată asigurau ordinea în mijlocul dezastrului, și Maniu a obținut birouri chiar în clădirea Ministerului de Război de la Viena.

Unitățile românești au fost astfel trimise în deplină ordine în Ardeal, constituind componenta militară a forței naționale care a preluat autoritatea. La 3/15 noiembrie, Consiliul Național Român a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României. La Alba Iulia, la 1 decembrie, Rezoluţia Unirii – la care a avut o contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu – a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declară: Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se institui pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială. După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia a desemnat un organism executiv, numit Consiliul Dirigent, al cărui președinte și ministru de Interne a devenit Iuliu Maniu.

Consiliul Dirigent era în fapt un guvern interimar al Transilvaniei în perioada de tranziție spre deplina unificare. Iuliu Maniu a fost personalitatea dominantă a acestui atât de complex și de delicat proces, care trebuia să realizeze, dincolo de “unirea-n cuget și simțiri”, unificarea instituțională și administrativă a celor două mari componente ale actului de la Alba Iulia. Maniu a rămas în memoria colectivă a națiunii române ca marea personalitate a unificării statale a românilor. Ne putem chiar întreba dacă unificarea cu Basarabia și Bucovina nu ar fi avut o mai mare trăinicie dacă ar fi existat și acolo un Iuliu Maniu care să participe cu voința sa de fier la întregul proces.

În același timp, conștient de marile imperative ale unirii, Iuliu Maniu a luptat pentru a face din Partidul Național Român principala forță politică la nivel național. În 1919, apoi în 1921, Ion I.C. Brătianu îi propune o fuziune cu Partidul Național Liberal. Neacceptând ceea ce ar fi dus inevitabil la o subordonare, Maniu a refuzat în ambele împrejurări oferta liberalilor, și s-a dedicat creării unei noi forțe politice.

Criza dinastică declanșată la sfârșitul anului 1925 de renunțarea la tron a Principelui moștenitor este un complex de evenimente politice care pun în lumină singularitatea poziției lui Iuliu Maniu. În pofida opoziției acestuia, care miza pe întoarcerea lui Carol în țară, Consiliul de Coroană din 30 decembrie 1925 decide să ia act de renunțarea la succesiune a lui “Carol Caraiman”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă acceptă renunţarea, modifică statutul Casei Regale și îl proclamă moștenitor pe principele Mihai. Cu același prilej se constituia o Regenţă – compusă din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Or, Maniu era profund nemulțumit de aceste decizii, și mai ales de regență, considerând că astfel se constituia alături de rege o „autoritate latentă”.

Abia în acest context se produce îndelung negociata fuziune între PNR și Partidul Țărănesc condus de Mihalache, după ce, în alianța numită Blocul Naţional Ţărănesc, cele două partide au reuşit să obţină 27,73% din voturi. În vară, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au ajuns la un acord complet privind programul, statutul şi conducerea noului partid. La 10 octombrie 1926, la Congresul de constituire a Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu declară că noul partid are ca misiune să pună capăt regimului de dictatură care înăbuşe orice avânt de organizare a iniţiativelor şi energiilor producătoare ale naţiunii şi să așeze statul român pe temeliile unei noi ordine de drept.

Două evenimente grave se vor succeda în anul următor: moartea regelui Ferdinand la 20 iulie 1927, și, în noiembrie al aceluiași an, neașteptata dispariţie a lui Ion I.C. Brătianu. Imediat după decesul regelui are loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi depun jurământul. În discursul său din Cameră Iuliu Maniu declară că PNȚ acceptă situația de fapt, dar continuă să considere că Regenţa era alcătuită nedemocratic, fără concursul liber exprimat al naţiunii.

Când, la 24 noiembrie 1927, Ion I. C. Brătianu, primul ministru al Românei, a încetat din viaţă subit din cauza unei infecţii, Regenţa îl numește prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, ales preşedinte al PNL în aceeași zi. PNȚ organizează uriașe adunări populare de protest contra acestei succesiuni cvsi-dinastice: pe 18 martie 1928, la Bucureşti, participă aproximativ 40.000 de persoane, PNȚ anunţând organizarea unei „mari adunări naţionale” la Alba Iulia pentru 6 mai. În secret, fruntaşii naţional-ţărănişti luaseră legătura cu Carol, care urma să sosească în ţară cu un avion, să aterizeze pe platoul de la Alba Iulia, și apoi să se îndrepte spre Bucureşti, unde să fie încoronat pe 10 mai. Autorităţile engleze au zădărnicit acest plan, dar chiar și așa, la adunare au participat aproximativ 100.000 de oameni, printre care aproape 2000 de mineri din Valea Jiului. Aceasta a fost cea mai mare manifestație populară din istoria României interbelice.

Sub această presiune crescândă, Vintilă Brătianu a demisionat la începutul lui noiembrie 1928, marea majoritate a liderilor politici declarându-se pentru un guvern de concentrare naţională. Iuliu Maniu se opune însă cu cerbicia care și era caracteristică, susținând, așa cum avea să scrie oficiosul „Dreptatea” al PNȚ Masele vor un guvern Iuliu Maniu ca o antiteză a guvernelor liberalo-averescane. Masele nu vor continuitate, ci rupere cu trecutul. Vor un program nou, metode noi, oameni noi. După o încercare eșuată a lui Nicolae Titulescu, pe 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri și pe 10 noiembrie, a depus jurământul. La alegerile parlamentare din 12 decembrie, PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%

Lovit de aceleași crize care, conjugate, îi deschiseseră drumul spre putere, PNȚ ajunge din nou în opoziție după doar doi ani și câteva luni, și, de fapt, acolo avea să rămână până în noiembrie 1996. Putem, în acest moment de apogeu, să schițăm portretul acestui mare bărbat. Sever, incoruptibil, indiferent la privilegii materiale, Maniu- cum scria odată Dan Berinndei – nu negocia pentru a se tocmi, ci pentru a convinge, refuzând să accepte compromisul. Cu până să acidă, Pamfil Şeicaru observă: D. Maniu este un om de o îndelungată răbdare, de exasperantă răbdare, ce-și reazimă acțiunile pe osteneala nervilor adversarului… practică războiul de uzură, ocolește lupta decisivă, spațiază hărțuielile… este d. Maniu neîntrecut în arta de a-şi exaspera adversarii.

Democrația modernă se deosebește de formele ei anterioare nu atât prin forța majorității, cât prin relația biunivocă între această majoritate și opoziția care o ține în frâu. Maniu a încarnat în chip superior statutul de opozant a cărui voce, departe de a fi înăbușită, a răsunat constant și puternic în numele națiunii politice și al democrației. “. Politicosul bărbat de stat n-a ezitat să exprime clar și cu intransigență opoziția sa față de regele Carol II, apoi față de Ion Antonescu și în apusul vieții, față de puterea comunistă. După ce sprijinise întoarcerea pe tron a lui Carol, sperând că acesta va juca un rol pozitiv în asanarea vieții parlamentare și politice din România, tot el s-a opus cu curaj treptatei ascensiuni spre o domnie autoritară a regelui, și a reprezentat pentru națiune principală personalitate dedicată apărării democrației. A fost apoi marele opozant al regimului Antonescu. În memoriile sale, Corneliu Coposu evocă întâlnirea secretă dintre Maniu și Antonescu, la Floreşti, într-o mașină. Maniu i-a spus atunci generalului: Dacă regele Carol al II-lea va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea. Antonescu şi-a dat cuvântul de onoare şi a precizat că, dacă regelui i-ar veni ideea să apeleze la el, îi va cere imediat abdicarea şi nu va accepta din partea lui nici un mandat. Într-o scrisoare dactilografiată de Corneliu Coposu şi adresată de Maniu lui Antonescu pe 7 septembrie 1940, preşedintele P.N.Ţ. scria: Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. Aşa cum ne relatează Corneliu Coposu, Maniu i-a reproşat lui Antonescu faptul că a acceptat un mandat cu depline puteri de a forma guvernul şi că abia atunci când regele Carol a încercat prin generalul Mihail şi prin ofiţerii şi generalii devotaţi lui să contracareze acţiunea lui Antonescu, eventual să-l aresteze, abia atunci i-a cerut abdicarea” (Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Bucureşti, 1966, p.63-65). S-au păstrat nu mai puțin de17 memorii prezentate lui Antonescu de către Iuliu Maniu, confirmate și de amintirile lui Corneliu Coposu, care era secretarul lui Maniu în acea vreme. În numele poporului român, Maniu a protestat împotriva instaurării statului naţional-legionar, a protestat împotriva aderării României la Axa Roma-Berlin, a protestat împotriva intenţiei lui Antonescu de a face un referendum pentru a-şi justifica politica. (Mărturisiri…, p.66-67).

După armistițiu, Maniu a fost chemat, alături de alți lideri ai partidelor politice democratice, să participe la restaurarea democratică pe care întreaga națiune o spera. Foarte repede însă s-a dovedit că istoria urmă cu totul alt curs, și Maniu e silit să pornească o nouă luptă de opozant în numele valorilor libertății. Puternică lui personalitate, inflexibila sa voință, se manifestă din nou prin refuzul de a renunța la ideile pe care le slujise o viață întreagă. Refuză să accepte măcar posibilitatea acaparării puterii de către comuniști, și se încrede mai mult decât era realist să o facă în sprijinul marilor puteri occidentale. Refuză exilul, și cu toate acestea cade victimă odioasei înscenări de la Tămădău, fiind aruncat în temnița de la Sighet sub infama acuzație de a fi trădat patria pentru construcția căreia își dedicase întreaga viață. Spiritul său neclintit și drept, nobila lui dăruire, fermitatea de granit, vor deveni exemple pentru generațiile viitoare.

Zoe Petre