NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Când Traian Băsescu era ales preşedintele României, la finalul anului 2004. vremurile erau ceva mai liniştite, mai simple, iar responsabilităţile preşedintelui, inclusiv în zona de securitate naţională şi politica externă, în parametrii normalităţii. România era deja membră a NATO, iar apartenenţa la această organizaţie îi sporea şi şansele acceptării în UE, unde avea de altfel să adere în 2007. Economia naţională se afla angrenată într-un proces semnificativ de creştere economică, beneficiind de cei mai buni ani ai globalizării, lucru reflectat în nivelul ridicat de investiţii străine directe. În 2006 sau 2007, România a beneficiat de investiţii străine de aproximativ 18-20 miliarde de euro pe an. Economia duduia, iar situaţia internaţională era simplă, dominată de Occident. În linii mari, România trebuia să coopereze strâns, alături de aliaţi, în Afganistan şi Irak în combaterea fenomenului terorist, astfel garantându-şi securitatea naţională cu un buget mult redus.

Iulian Fota

Iulian Fota

Abilităţile de lider naţional şi instinctele politice ale noului preşedinte al României au fost testate încă de la începutul primului său mandat. În martie 2005, trei jurnalişti români erau răpiţi în Irak, răpitorii solicitând retragerea trupelor române din această ţară. Incidentul se transforma în prima criză de securitate naţională aflată în faţa noului preşedinte. Înţelegând că aceasta trebuie gestionată integrat, naţional şi internaţional, preşedintele a constituit în primul rând o celulă naţională de criză, elementul care a contat enorm în succesul operaţiunii de eliberare a celor trei. În plus, prin canalele bilaterale specifice, s-a intensificat cooperarea cu aliaţii, lucru absolut necesar ţinând cont de resursele limitate pe care România le avea în zona Irakului. Eforturile au fost răsplătite în luna mai, când cei trei jurnalişti români au fost aduşi acasă. Buna conlucrare a instituţiilor de securitate naţională l-a convins pe preşedinte că în arhitectura instituţională a sistemului de securitate naţională trebuia construită comunitatea serviciilor de informaţii, prin decizia CSAT din noiembrie 2005 aceasta devenind o realitate.

Ulterior acestui moment, în anii 2006 şi 2007, preşedintele Traian Băsescu a trebuit să gestioneze o agendă de securitate naţională care ar putea fi considerată obişnuită. S-a concentrat pe buna îndeplinire a misiunilor internaţionale la care ţara noastră lua parte, înţelegând cât este de important ca în NATO şi UE aliaţii noştri să se convingă că pot conta pe România şi că românii ştiu să-şi facă treaba şi şi-o fac până la capăt. În egală măsură, din punct de vedere diplomatic, metodic şi foarte organizat, s-a propus dezvoltarea cooperării cu SUA în probleme de securitate naţională şi internaţională, cooperare ce avea să se dovedească peste ani vitală pentru noi.

Al doilea test major avea să vină în 2008. În primul rând, când în vara acelui an a trebuit să travereseze România prin criza georgiană, prima mare confruntare a Rusiei cu Occidentul de după 1990. Ulterior, începând cu toamna aceluiaşi an, a trebuit să-şi asume comanda şi responsabilitatea gestionarii crizei economice, cea mai serioasă criză economică ce afecta România de la Marea Depresie din 1929-1933. România le-a depăşit cu bine pe amândouă. În criza georgiană, Traian Băsescu şi-a definit şi asumat propriul rol important, atât în sprijinirea conducerii pro-occidentale a Georgiei, cât şi în explicarea specificităţilor crizei pe timpul reuniunilor NATO şi UE dedicate situaţiei din zona Caucazului. În perioada crizei economice, preşedintele României, solidar cu primul ministru Emil Boc, şi-a asumat necesara – dar foarte nepopulara – soluţie a tăierii salariilor personalului bugetar cu 25 de procente. România şi-a salvat macrostabilitatea economică şi onoarea de ţară, dar preţul politic plătit a fost unul semnificativ.

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Odată cu 2008, pentru România se termina vacanţa strategică, iar pentru Traian Băsescu noi provocări se deschideau la orizont, fusese necesare găsirea de soluţii la deteriorarea situaţiei de securitate din estul continentului european ca urmare a agresiunii Rusiei împotriva Georgiei şi dinamitării ordinii europene. Era nevoie atât de un efort naţional, cât şi de strângerea cooperării cu aliaţii din NATO, în special cu SUA. Pe plan naţional s-a procedat, în primul rând, la o evaluare a capabilităţilor Armatei române, proces ce a generat ulterior decizia de creştere treptată a bugetului MApN, spre mult doritul plafon de 2%. Pe plan diplomatic, relaţia cu SUA a căpătat o mai mare consistenţă, mai ales după acceptarea ofertei SUA de a participa la dezvoltarea scutului anti-rachetă sau, pentru prima dată, cu ocazia semnării unor documente politice bilaterale.

Din punct de vedere al responsabilităţilor sale de securitate naţională, preşedintele a trebuit să-şi exercite prerogativele până în ultimul minut, în special din cauza crizei din Ucraina şi anexării ilegale a Crimeii de către Rusia. Folosind forţa militară, inclusiv faimoşii „omuleţi verzi” şi operaţiunile hibrid, Rusia modifica prin forţă graniţe pe care tot ea le acceptase şi le recunoscuse internaţional. Kremlinul generase cea mai gravă criză de securitate internaţională din Europa, de la sfârşitul războiului rece.

Traian Băsescu a fost ultimul preşedinte din vreme de pace, luând în calcul ultimii 25 de ani de la prăbuşirea comunismului. Ultimii săi ani de mandat s-au suprapus peste o deteriorare semnificativă a arhitecturii relaţiilor internaţionale.

Lumea în care am intrat odată cu 2015 este mult mai complicată, mai dezordonată şi ca atare mai greu de gestionat. Din cauza crizei economice din ultimii ani, dar şi în urma acumulării unor frustrări sociale sau naţionale, competiţia internaţională s-a accentuat, ţările au devenit mai egoiste, iar riscul unor confruntări militare, fie ele şi locale sau interne, a crescut.

Aşa se prezintă mediul internaţional în care noul preşedinte Klaus Iohannis va trebui să conducă România în următorii ani. În primul rând, domnia sa preia conducerea statului român într-un moment de mare încordare europeană, de mari incertitudini şi neîncredere, nefiind încă clar cât de departe vrea preşedintele Putin să împingă confruntarea cu Occidentul. Este încă prea devreme să excludem scenariul militar din ecuaţie, atât Rusia cât şi NATO luând în calcul şi scenarii mai puţin pozitive.

Pentru România, criza din estul continentului european reprezintă cea mai serioasă situaţie de securitate naţională. România nu se poate izola de Ucraina. Cu această ţără avem cea mai lungă frontieră, împărtăşim îngrijorări comune atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova. Mai grav decât atât, sunt scenarii plauzibile de confruntare militară pe care le putem lua în considerare şi pentru care trebuie să fim pregătiţi.

În al doilea rând, în următorii ani vom constata o recrudescenţă a crimei strategice, a combinaţiei de terorism şi crimă organizată, inclusiv de migraţie ilegală. Dacă, aşa cum s-a speculat, recentul atentat de la Paris reprezintă un „11 septembrie european”, atunci nu suntem decât la începutul unui nou ciclu al violenţei, de data asta pe pământ european. Doar că amploarea va fi cu totul alta. Să nu uităm că deja serviciile de informaţii din Europa avertizau asupra unor concentrări de populaţie, dar şi de frustrare în anumite ţări europene, gata să explodeze. În plus, în ultimii doi ani, numărul refugiaţilor din Siria, dar şi din alte zone de conflict ale Orientului Mijlociu a crescut dramatic, nefiind deloc clar câţi posibili terorişti se ascund printre ei. Avem astfel de concentrări chiar la graniţele României, în Bulgaria acumulându-se deja câteva mii de refugiaţi din Siria.

Nu în ultimul rând, pentru o cât mai bună gestionare a problemelor de securitate naţională s-ar cuveni ca Guvernul României să corecteze rapid vulnerabilităţile pe care ţara le-a acumulat în dezvoltarea sa din ultimii 25 de ani: corupţia, acuta polarizare socială, deprofesionalizarea administraţiei centrale sau locale, prea lenta creştere economică, insuficientă pentru nevoile ţării, evaziunea fiscală şi economică. În felul acesta vom avea, desigur, bani pentru bugetul sistemului de securitate naţională, coeziune socială, fără de care nu putem progresa, soluţii corecte pentru problemele noastre elaborate de oameni competenţi şi, nu în ultimul rând, onorabilitate internaţională, cel mai important atu al unei ţări mici sau mijlocii precum România.

Îmi permit să gândesc că preşedintele nou ales are înscrise în agenda sa de lucru şi unele dintre aceste sugestii modeste, dar provenind dintr-o sursă bine informată.

Iulian Fota,

Expert în Securitate Naţională

„Avem cei mai buni aliaţi, nu suntem singuri în faţa furtunii”

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on „Avem cei mai buni aliaţi, nu suntem singuri în faţa furtunii”
  • declară domnul Iulian Fota, consilier prezidenţial

fota– Se împlinesc zece ani de când România face parte din NATO. Toţi românii apreciază în mod deosebit această poziţionare a noastră în momentul în care Europa a parcurs o perioadă de instabilitate din punct de vedere al siguranţei graniţelor.

– Într-adevăr, odată cu evenimentele din Ucraina, situaţia internaţională a intrat într-un alt context, mult mai agitat, mult mai tulbure şi cu atât mai mult contează faptul că suntem în NATO, că avem cei mai buni aliaţi şi că nu suntem singuri în faţa furtunii. În continuare, lumea speră că, totuşi, raţiunea şi diplomaţia vor da rezultate şi, într-un final, chiar într-o situaţie dificilă cum e cea din Ucraina, se va găsi un compromis care să mulţumească toate părţile.

Deşi se vorbeşte doar de zece ani, de fapt relaţia cu NATO are o vechime de 20 de ani: zece ani de pre-aderare şi zece ani de când facem parte din Alianţă.

– Este adevărat. La începutul anului 1994, România semna Parteneriatul pentru Pace, fiind prima ţară din Europa Centrală care şi-a însuşit acest document. Parteneriatul pentru Pace a fost un program foarte important, a contribuit mult la pregătirea noastră pentru aderare, pentru că Alianţa constituie o organizaţie profesionistă, cu standarde înalte şi are cerinţe pe care le-am respectat de-a lungul celor 20 de ani.

Soldaţi americani în teatrele de război.

Soldaţi americani în teatrele de război.

– Sunt multe exemple pe care le avem în faţă – între care şi cel al Turciei, care s-a dezvoltat extrem de mult în perioada intrării în NATO; au fost dotaţi cu o reţea de autostrăzi modernă, construită de americani.

– Şansa economică a existat. Şi aş mai adăuga un exemplu: între 2002 şi 2008 (aderarea noastră având loc în anul 2004), pe baza acestui semnal politic receptat pe plan internaţional, în România au intrat 60 de miliarde de euro investiţii străine directe. Deci avem cifre prin care se demonstrează şi beneficiul economic pe care România îl are prin aderarea la NATO. Orice investitor serios ştie un lucru: atunci când eşti în NATO, te afli sub o umbrelă, poate cea mai sigură din lume şi ca atare, investiţiile sunt protejate. Am câştigat nu numai beneficii de securitate din aderarea la NATO, ci şi multiple beneficii economice. Faptul că nivelul de trai este în creştere în România de astăzi se datorează şi apartenenţei noastre la NATO. Iar lipsa unor autostrăzi nu ţine de NATO, ci de „talentul” nostru de a nu şti să facem planificare pe termen lung.

Soldaţi români din Baza Dracula păzesc un pod peste Eufrat (Irak).

Soldaţi români din Baza Dracula păzesc un pod peste Eufrat (Irak).

– Prin scutul de la Deveselu căpătăm mai multă securitate. Au fost unele zvonuri că s-ar amâna această construcţie, atât la noi, cât şi în Polonia…

– Zvonurile sunt nefondate, planurile merg înainte, iar ceremonia de începere a lucrărilor la instalaţia de la Deveselu a avut loc în toamnă. O ţară întreagă a putut să vadă, prin intermediul transmisiilor de televiziune, că echipamentele din America sunt pregătite să traverseze Atlanticul şi încep să fie instalate, atât în România, cât şi în Polonia. Planurile merg înainte conform graficului. Vreau să mai spun un lucru: este important că facem parte din NATO, că avem o relaţie specială cu SUA şi, de asemeni, că America a declarat întotdeauna că va fi de partea noastră dacă România se va afla la greu; dar cea mai importantă garanţie de securitate pe care o putem da ţării stă în faptele noastre. Ceea ce noi facem pentru ţară, modul în care noi o apărăm, în care o respectăm, în care o modernizăm şi o reconstruim este la fel de important.

– Au trecut zece ani de când facem parte din structurile NATO. Şapte ţări estice au intrat atunci. Este o dată pe care nu trebuie s-o uităm şi să avem tenacitatea de a beneficia de această condiţionare favorabilă a progresului ţării.

Militari români în Afganistan.

Militari români în Afganistan.

– Nu depinde decât de noi să ne dezvoltăm. Atât timp cât eşti protejat, cât ţi se garantează securitatea, cât aceste garanţii de securitate au un efect pozitiv asupra economiei şi mai ales asupra investiţiilor de care avem nevoie, restul depinde numai de noi. Aderarea la NATO a fost o decizie istorică, de mare inteligenţă politică. Eu cred că aceeaşi inteligenţă ar trebui s-o demonstrăm şi în zona economică, pentru că avem tot ceea ce ne trebuie să dezvoltăm această ţară. Rămâne să mai facem totuşi un lucru pe care, în ultimul timp, îl întâlnesc mai rar. Mă gândesc acum la Simion Bărnuţiu care cândva spunea: „Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi”. Poate că dincolo de NATO şi de relaţiile speciale cu aliaţii noştri din Occident, este extrem de important ceea ce facem noi pentru ţară. Până la urmă, noi nu le putem cere să ne iubească ţara mai mult decât trebuie să ne-o iubim noi.

(Interviu transmis şi la radio „România Actualităţi”)

România Inteligentă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on România Inteligentă

Tribună liberă

Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice româneşti, indiferent de opţiuni doctrinare. Cu o condiţie: să fie respectat „fair-play-ul” unei dezbateri facută cu argumente şi poziţionări principiale. Atacurile la persoană nu se înscriu în rubrica noastră.


 

România Inteligentă

de Iulian Fota – Consilier prezidenţial

Iulian Fota

Iulian Fota

Pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală. Lecţia am învăţat-o prin intermediul paşoptiştilor, la 1848, când a fost adusă în Principate, alături de ideea binelui comun. Sub inspiraţie franceză s-a trecut temeinic şi organizat la construcţia de şcoli şi universităţi, atât pentru a transforma ţăranul în cetăţean, cât şi pentru a da tânărului stat român osatura intelectuală necesară. După fondarea ideologiei românismului, odată cu Şcoala Ardeleană, această instituţie naţională – şcoala – a jucat un rol major în construcţia statului român modern. Îl onorăm şi astăzi pe Gheorghe Şincai pentru că în timpul vieţii a construit peste 300 de şcoli. Deplină antiteză cu vremurile de astăzi, când baronii tranziţiei construiesc biserici şi îşi pictează chipul pe pereţii lor, sperând într-o mai facilă iertare de păcate.

Statul român modern, început odată cu Unirea principatelor, şi-a construit rapid instituţiile de care avea nevoie: la 1860, Universitatea de la Iaşi, urmată apoi, la 1864, de Universitatea de la Bucureşti şi la 1866 de Academia Română. Simţind că nu este suficient, Brătianu îl numeşte pe Spiru Haret ministru al Educaţiunii publice. Primise recent doctoratul la Paris şi ştia ce este educaţia de calitate. Tocmai de aceea fusese numit. Reforma educaţiei concepută de el a fundamentat 30 de ani de performanţă intelectuală. România monarhică avea defectele ei, dar în nici un caz nu era mediocră şi incompetentă. Intelectual, România era o ţară bine aşezată şi avea deja ambiţia performanţei ştiinţifice şi culturale.

Deşi problemele de dezvoltare erau încă departe de a fi soluţionate, totuşi, România interbelică înregistrase rezultate remarcabile în anihilarea influenţelor şi deprinderilor orientale şi dezvoltarea acelor comportamente ocidentale care ţineau de societatea industrială. Între 1919-1939, numărul de oameni de ştiinţă, de profesori universitari şi cercetători, de ingineri şi maiştri cu înaltă calificare crescuse considerabil. Şcolile româneşti de medicină şi biologie, de chimie, de sociologie, de arhitectură, de inginerie aviatică, de matematică, de petrol şi mine căpătaseră o faimă şi un prestigiu ce depăşeau cu mult graniţele ţării. Eram deja capabili să dezvoltăm teorii noi în diferite domenii sau să le îmbunătăţim pe cele elaborate în Occident. Aveam invenţii şi inovaţii de importanţă europeană şi internaţională În peisajul tehnic şi ştiinţific universal. România începea să conteze. Criteriul calităţii individuale şi mai ales al pregătirii universitare prevala. Inclusiv în politică, multe din vârfurile partidelor erau oameni cu pregătire superioară, cu doctorate şi alte titluri ştiinţifice obţinute la cele mai bune universităţi din Europa şi din lume. Şi poate cel mai important lucru, calitatea corpului didactic de liceu era foarte bună, multe licee, şi nu numai din Bucureşti, beneficiind de profesori eminenţi. Şi mai presus de orice, toată această elită intelectuală era dedicată dezvoltării naţiunii şi propăşirii ţării.

Din nefericire pentru ţara noastră, contextul geopolitic complet nefavorabil de după 1945 şi ocuparea militară a ţării de către sovietici au făcut ca toate aceste realizări să fie sistematic distruse. La ordinul URSS, încarcerarea fără proces sau pe bază de înscenări a marii majorităţi a elitei „burghezo-moşiereşti” – aşa cum peiorativ elita interbelică a fost denumită – a văduvit România de orice şanse de continuare a modernizării. Mai mult decât atât, criteriile de promovare, ca şi cele de conducere a ţării sau a diferitelor structuri economice sau administrative au fost radical schimbate. Prin indicaţia NK/003/47, având codul KAA/CC113, NKVD-ul, strămoşul KGB-ului, trasa principiile după care trebuia ghidată uriaşa inginerie socială care trebuia să transforme o Românie occidentală într-o ţară cu specific asiatico-oriental, supusă total Uniunii Sovietice. Astfel, în acea directivă NKVD, în articolul 35, se impunea ca profesorii de valoare din învăţământ să fie înlocuiţi cu „oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. În facultăţi trebuiau admişi cu precădere ce-i care „nu sunt interesaţi să se pregătească la un nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. În felul acesta, se pregăteau şi se putea încadra administraţia centrală şi locală cu oameni care puneau deasupra pregătirii profesionale loialitatea faţă de partidul comunist şi faţă de URSS. Noua elită, „provenită din acea moştenire pernicioasă a Orientului”, descoperea avantajele carierei de activist, capturând România, din acel moment contând ce putea să facă ţara pentru ei şi nu invers. Grupul conducător era mai important decât ţara. România le fusese oferită de către sovietici pentru a o exploata în folos propriu, în schimbul câtorva condiţii, ţinând de aderarea la lagărul comunist. Un sistem asemănător celui fanariot. Astfel, mediocritatea a guvernat România, deprofesionalizând-o.

De ce coordonatele conducerii României s-au păstrat şi după 1990? De ce şi astăzi obedienţa este mai preţuită decât competenţa? De ce în continuare contează „cumetriile” mai mult decât ţara în ansamblul ei? Din mai multe motive. În primul rând, din nevoia de conservare naturală, păstrarea controlului fiind obligatorie pentru supravieţuirea nivelelor doi şi trei ale PCR. În al doilea rând, neexistând o opoziţie politică şi civică reală, nu ar fi avut oricum cine să preia conducerea ţării. Şi în al treilea rând, contextul internaţional nu favoriza o rupere bruscă cu trecutul, cel puţin până la destrămarea URSS, din 1991. România nu era parte a paradigmei de rapidă apropiere de Occident, cum au fost Cehia, Ungaria sau Polonia. România era „sortită” unei evoluţii lente către Europa, lucru care a convenit elitelor interne. Nu în ultimul rând, tranziţia contribuie şi ea cu o explicaţie. Multiplele căi ilicite şi nenumăratele ilegalităţi prin care în România s-au făcut marile averi de după 1990 reclamau o cât mai mare discreţie, iar calea cea mai sigură a fost aceeaşi folosită şi de sovietici: promovarea mediocrităţilor şi a celor şantajabili.

Marea schimbare – de unde şi toată această dezbatere despre nevoia de profesionalizare – provine din integrarea României în NATO şi UE. Aceste două organizaţii, ca şi ţările membre, pun mare preţ pe profesionalizare. Occidentul nu s-ar fi putut dezvolta fără profesionalism, aşa cum Occidentul nu se poate apăra fără profesionişti. Nu întâmplător Strategia de la Lisabona a UE are ca fundament ideea de „societate a cunoaşterii” (knowledge society). Nu este un accident că alte state, precum China sau India, vrând să recupereze decalajul faţă de vest, investesc atât de mult în pregătirea superioară a cetăţenilor lor şi în cercetare ştiinţifică. Numărul de „think-tank-uri” care activează într-o ţară este mai important decât numărul tancurilor deţinute de armata aceleiaşi ţări. Tancuri au şi ţările subdezvoltate, dar „think-tank”-uri au numai ţările avansate. Iar parte integrantă a acestui proces este şi cea de profesionalizare a politicii, indiferent că vorbim de dezvoltarea „guvernării globale” sau de „bună guvernare”. Politica este o profesie care necesită în egală măsură pregătire ştiinţifică şi talent.

Pentru a-şi putea valorifica şansa modernizării oferită prin aderarea la NATO şi UE, România va trebui să găsească o cale de profesionalizare a politicii, atât a politicii de partid (ceea ce ar fi „politics”, în limba engleză), cât şi a politicilor sectoriale („policy”).