NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on 1945, Anul ZERO. Referință pentru soarta Balcanilor în Europa
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la finalul unei lecturi care mă încărcase cu o vizine nouă despre momentul trecerii de la urgia războiului la iluzoria liniște a păcii. Am avut șansa să îl întâlnesc pe Ian Buruma, autorul tulburătoarei lucrări, la București, în 2019, într-o frumoasă seară de vară, la Centrul Cultural Francez. I-am spus atunci cât de șocant este pentru cititor să afle, după decenii, șirul atrocităților și suferințelor petrecute după momentul încheierii luptelor în Al Doilea Război Mondial, cea mai sângeroasă pagină a istoriei umanității. Ian Buruma mi-a spus atunci că limitele de spațiu și de documentare pentru ,,ANUL ZERO” au lăsat loc mult pentru cercetarea evenimentelor tragice ale acelei perioade în zona Balcanilor. Acum, la 75 de ani de la încheierea conflagrației, revista ,,Balcanii și Europa”, generos deschisă temelor substanțiale ale istoriei și prezentului, îmi dă prilejul să prezint o sinteză a ANULUI ZERO în regiunea noastră. Destinele personale ieșite din război intrau pentru mulți ani în malaxorul „războiului rece”.


În 9 mai 1945, sergentul Daniel Teodorescu, comandant de pluton de branduri în Regimentul 5 Cavalerie, avea ordin ca în zori să anihileze un cuib de rezistență german, bine consolidat în stâncile din Munții Tatra. În jurnalul personal la care am avut acces, ca un document prețios al familiei, el povestește că înainte de atac a văzut ridicat un steag alb ieșit prin ambrazura cazematei. A înțeles că atunci s-a terminat războiul. Îl începuse în zorii zilei de 22 iunie 1941, la forțarea Prutului. A trecut prin asaltul de la Odesa, a scăpat în 1942 din dezastrul de la Cotul Donului și a ajuns la Constanța, în mai 1944, pe o navă, în operațiunea de retragere din Crimeea. După 23 august 1944 avusese alți aliați și noi dușmai. La finalul marii călătorii prin Europa, în patru ani de război, pendulul sorții care îl dusese o mie de kilometri spre Est și apoi altă mie spre Vest îl fixa în punctul de echilibru, la Alba Iulia. Fiul Țării Moților venea acasă. Nu anticipa cum se vor așeza lucrurile în această parte a Lumii. Primele luni de pace l-au lămurit pe Daniel Teodorescu că urma să intre în „războiul rece”. Nici pentru combatanții din țările vecine soarta nu va fi mai bună. Nu știau că destinul Balcanilor fusese deja jucat la ruleta intereselor Marilor Puteri.

O lume nouă din ACORDUL PROCENTUAL

Winston Churchill descrie în ,,Memorii din Al Doilea Război Mondial” cum a negociat, în 9 octombrie 1944, celebrul ACORD PROCENTUAL, încheiat cu Stalin în timpul vizitei făcute la Moscova. ,,Să ordonăm afacerile noastre din Balcani, i-am propus lui Stalin. Armatele voastre se găsesc în România și Bulgaria. Noi avem interese, misiuni și agenți în aceste țări. În timp ce au fost traduse cuvintele mele, am scris pe o jumătate de foaie: România-Rusia 90%, Alți 10 %, Grecia-Marea Britanie (în acord cu Statele Unite), 90%, Rusia 10%, Iugoslavia -50-50%, Ungaria -50-50%, Bulgaria-Rusia 75%, Alții 25%. Am împins foaia în fața lui Stalin. Totul a fost reglat în mai puțin timp decât ne-a trebuit pentru a scrie”.


Înțelegerea dintre Stalin și Churcill a fost pusă în practică imediat.

 


ROMÂNIA, PRIMUL AN DE CUMPĂNĂ 

Romania

Daniel Teodorescu găsea la întoarcerea acasă un Guvern Petru Groza. Puțini din cei 540.000 de militari care participaseră la campania din Vest știau cum stăteau lucrurile în țară. Înainte de 6 martie 1945, Regele îl chemase la București de pe front pe generalul Avramescu, comandantul Armatei care eliberase Transilvania, cu intenția să-i încredințeze formarea unui nou guvern. Rușii intră pe fir și ,,aranjează” un atac pus pe seama nemților în care Avramescu moare, familia lui fiind apoi deportată în Rusia. Comisia Aliată de Control aviza toate măsurile guvernului. Se înființează SOVROMURILE pentru exploatarea zăcămintelor naturale. În 16 iulie se introduc cotele agricole obligatorii, pe o secetă cumplită, care anunța foametea. În 19 iulie, Groza dă un decret pentru înființarea detașamentelor de muncă forțată pentru persoanele fără serviciu. Sunt arestate sub diverse acuzații 90.000 de persoane. În 27 iulie, la Potsdam, Conferința Marilor Puteri nu recunoaște legitimitatea guvernului Groza, menținut însă cu sprijinul URSS. Tensiunile politice cresc, în 20 august, Regele Mihai intră în greva regală și nu mai semnează nici un decret al guvernului. În 4-13 septembrie, Groza merge la Moscova pentru a stabili următoarele măsuri incluse într-un program de trei ani pentru comunizarea completă a României. Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Român, în 21 octombrie. După două săptămâni, în 8 noiembrie, are loc o mare manifestație a partidelor istorice, de susținere a Regelui, de Sf. Mihai. Au loc ciocniri, se înregistrează 11 morți, sunt operate sute de arestări. Anul se încheie cu vizita la București a temutului Vîșinski, adjunctul lui Molotov la Externe, însoțit de ambasadorii la Moscova ai SUA și Marii Britanii. ,,Troika” îl convinge pe Regele Mihai să renunțe la grevă. Nici Regele nu știa de ACORDUL PROCENTUAL

 


BULGARIA A REZOLVAT TOTUL CU GLOANȚE

Bulgaria

Ziua de 9 mai 1945 a găsit Armata 1 Bulgară cu un efectiv de 150.000 de militari în Austria. Făcuse joncțiunea cu trupele britanice. La parada din 11 iunie, trupele întorse de pe front dau onorul la Sofia unor generali sovietici care controlau strict țara prin guvernul Kimon Ghiorghiev. Monarhia fusese abolită, prințul regent Kiril și fostul premier Filov, arestați în februarie 1945, sunt executați. Valul de arestări și condamnări la moarte pe bandă rulantă ,,curăță” Bulgaria de orice opoziție politică. În noiembrie, Ghiorghi Dimitrov se întoarce după un exil de 22 de ani. La Moscova condusese Cominternul. Alegerile din 18 noiembrie au un rezultat apropiat din procentele acordului Churchill-Stalin: 84% au comuniștii și agrarienii. Bulgaria este singura aliată din Axă care își va mări teritoriul aflat înainte de război, cu includerea Cadrilaterului;S ilistra și Balcic sunt luate României. 

 

 


TRAGEDIA GREACĂ. DUPĂ OCUPAȚIE, RĂZBOI CIVIL

Grecia

Grecia s-a aflat, între 1941-1944, sub triplă ocupație – germană, italiană, bulgară. Retragerea trupelor germane deschide calea unor confruntări între formațiunile armate de rezistență, în care comuniștii aveau cea mai puternică forță. Până la 9 mai 1945, Ziua Păcii în Europa, la Atena erau ,,plantate” bombele pentru declanșarea unui sângeros război civil. Conferința de la Yalta întărește ACORDUL PROCENTUAL, dând mână liberă Marii Britanii să-și valorifice cele 90 de procente de influență. Sub conducerea lui Nikos Zahariadis, întors din lagărul de la Dachau, comuniștii organizează ,,o autoapărare populară de masă” pentru contracararea represiunii exercitate de forțele de dreapta, sprijinite de trupele britanice. În noiembrie 1945, liderii comuniști greci cer ajutorul Moscovei pentru a avea asigurată o linie de aprovizionare prin Bulgaria și Iugoslavia. Războiul civil avea să izbucnească în 1946, istoricii apreciind victimele la 50.000-70.000 de mii de morți din ambele tabere în luptele încheiate în 1949. Tribunale speciale au dat 3.000 de condamnări la moarte, 50.000 de persoane se aflau în închisori și lagăre. Zeci de mii de combatanți s-au refugiat în țările socialiste, câteva mii formând o comunitate greacă în România.


IUGOSLAVIA NU CREDE ÎN LACRIMI

Iugoslavia

Ultima luptă a războiului din Europa s-a încheiat în 25 mai 1945, după 17 zile de la semnarea capitulării Germaniei. La Odzar, în Bosnia, trupele lui Tito au anihilat rezistența unor fanatici din trupele ustașilor, episod sângeros care ilustra ura adâncă dintre formațiunile armate care s-au confruntat pe teritoriul iugoslav. Tito conducea o armată de 800.000 de oameni care învinsese nu numai pe nemți, dar și pe cetnici – regaliștii lui Mihailovic – și pe ustași – fasciști croați ai lui Ante Pavelic. Coloanele de colaboraționiști refugiați în Austria sunt împinse cu forța de trupele engleze în Iugoslavia, unde, în mai 1945, sunt masacrate fără milă de trupele lui Tito. Răzbunarea era legea acelor zile crunte. Războiul făcuse în Iugoslavia circa un milion de victime, așa încât bilanțul de ,,retușare” era scris tot cu sânge și după încheierea păcii generale. În octombrie, Iugoslavia este primită în ONU, alegerile din noiembrie sunt câștigate de comuniștii care abolesc monarhia. Tito va fi până la moarte ,,regele” neîncoronat al Iugoslaviei.


ALBANIA, ÎNTRE TITO ȘI STALIN

Albania nu intra în calculele postbelice ale Aliaților, problema fiind lăsată în seama lui Tito, care sprijinise rezistența comuniștilor albanezi. Ziua de 9 mai 1945 îi găsea pe comuniști solid instalați la Tirana, liderul lor, Enver Hoxha, fiind prim-ministru din noiembrie 1944. Kosovo este integrat în ianuarie 1945 în Iugoslavia, ca o recompensă dată ,,fratelui cel mare” de la Belgrad. Până la alegerile din noiembrie 1945, opozanții politici și elita albaneză interbelică sunt complet anihilate. Albania va deveni apoi, prin alipirea totală de Moscova, unul dintre adversarii cei mai vocali ai Iugoslaviei.

DAN CONSTANTIN

 

Disputele dintre Austria și Ungaria

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Disputele dintre Austria și Ungaria
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, au construit împreună fostul Imperiu Austro-Ungar, care a avut un rol important de-a lungul unei lungi perioade, având numeroase interese strategice comune. Și totuși, odată cu trecerea anilor au apărut și tensiuni, pe care diplomația este nevoită să le aplaneze periodic.

Șosea de mare viteză care leagă Ungaria de Austria

De când dinastia austriacă a Habsburgilor a moștenit tronul Ungariei, în secolul al XVI-lea, și până azi, când cele două state au în comun calitatea de membru al Uniunii Europene și un hotar de 366 de kilometri – care se poate trece liber grație faptului că amândouă țările fac parte din Spațiul Schengen. Dar, cu excepția unor momente din trecut, se poate afirma, cel puțin la nivel declarativ, că cele două țări sunt în cele mai bune relații. „Austria este unul dintre cei mai importanți aliați ai Ungariei”, susține ministrul de Externe de la Budapesta, Péter Szijjártó. Această poziție nu a împiedicat Guvernul ungar să ceară Bruxelles-ului declanșarea procedurii de infringement împotriva statului austriac, care a tăiat la jumătate beneficiile acordate membrilor familiilor de unguri care lucrează pe teritoriul Austriei (dar nu numai, măsura vizându-i pe copiii tuturor lucrătorilor est-europeni). Ca urmare, același oficial maghiar care statuase că Austria este un mare aliat al Ungariei a declarat în mod oficial că măsurile guvernului de la Viena vor duce la „dispute” între cele două țări, întrucât afectează circa 39.000 de copii maghiari. 


De altfel, asemenea „contre” generate de măsurile interne care s-au luat în cele două capitale și care au fost considerate a aduce atingere ba austriecilor din Ungaria, ba ungurilor din Austria, au mai avut loc în ultimii ani. De pildă, în anul 2014, o lege inițiată de premierul maghiar Viktor Orban a înfuriat Viena, întrucât provoca daune fermierilor austrieci care înregistrează profit în Ungaria și care erau acuzați că folosesc practici „pe lângă lege” pentru a achiziționa terenuri. „Trebuie să ne asigurăm că terenurile, proprietate sau închiriate, rămân în folosința poporului ungar, a fermierilor și a micilor acționari din Ungaria”, a punctat atunci ministrul Agriculturii, Sandor Fazekas. În replică, Viena a reclamat la Bruxelles că Ungaria nu respectă regulile UE și că noua lege urma să afecteze peste 200 de fermieri austrieci care lucrează terenuri în țara… aliată.

Austria a susținut sancționarea Ungariei pentru nerespectarea statului de drept

Se mai consemnează faptul că Guvernul lui Viktor Orban a decis ca băncile străine care operează pe teritoriul țării să fie taxate suplimentar. Așa apărea, în 2010, o reglementare care oferea protecție împrumutaților cu restanțe și care a generat pierderi de 1 miliard de euro în primul rând băncilor austriece Erste și Raiffeisen. 


Un alt moment de tensiune între cele două Capitale s-a petrecut în anul 2018, când partidul aflat la guvernare în Austria a votat pentru sancționarea Ungariei de către Parlamentul European în legătură cu nerespectarea statului de drept. „Nu poate exista compromis pe această direcție. Trebuie să protejăm nucleul valorilor fundamentale ale Uniunii”, spunea atunci cancelarul austriac Sebastian Kurz, care, cu doar câteva luni în urmă, fusese salutat călduros de omologul ungar cu ocazia câștigării alegerilor. Pe de altă parte, în același timp și pe același subiect al atenționării Ungariei cu activarea Articolului 7, care îi poate lua dreptul de vot în UE, vicecancelarul Austriei, „secundul” lui Kurz, Christian Strache, afirma că „a impune sancțiuni Ungariei este absurd”. În paralel, cele două state luau măsuri comune de a se proteja reciproc în fața viitoarelor valuri de migranți… 

Premierul Ungariei, Viktor Orban, și cancelarul Austriei, Sebastien Kurz

În ultima perioadă, Guvernul de la Budapesta a semnat un Parteneriat Strategic cu Austria, care implică patru multinaționale austriece, iar șefii diplomațiilor din cele două state au anunțat un proiect de dezvoltare, până în 2020, a 13 puncte noi de trecere a frontierei dintre cele două țări, cu alte zece drumuri regionale și încă trei autostrăzi. 


*Comunitatea ungurilor din Austria numără circa 26.000 de persoane, dintre care cei care trăiesc în Burgenland au fost în mare parte asimilați, în sistemul de învățământ limba lor maternă fiind predată ca limbă străină chiar și în comunitățile unde maghiarii sunt majoritari

Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”
Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului a organizat la București un eveniment de certă relevanță pentru relațiile româno-turce: Conferința cu tema „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”.

Afis

Au punctat evoluția relațiilor bilaterale în cei 140 de ani de la stabilirea acestora prof. univ. dr. Emil Constantinescu, fost președinte al României, acad. prof. Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, E.S. Osman Koray Ertaș, Ambasador al Turciei în România, care a rostit alocuțiunea sa în limba română. Lucrările Conferinței au inclus prezentări originale, susținute de personalități din diplomație, istorie, mediul academic. printre care Mustafa A. Mehmed, decan al Turcologiei române, lectorii universitari dr. Adrian-Bogdan Ceobanu, de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, dr. Mihai Ghițulescu, de la Universitatea din Craiova, conf. univ. dr. Marian Zidaru, de la Universitatea „Andrei Șaguna“, din Constanța, prof. univ. dr. Liviu Țârău, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, Melike Roman, publicist, București, prof. univ. dr. gen. (r) Mihail Ionescu, de la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, dr. Claudiu-Victor Turcitu, de la Arhivele Naționale ale României, drd. Güven Güngör, Academia de Studii Economice București ș.a. 


Prof. univ. dr. Tasin Gemil, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, coordonatorul Conferinței, a sintetizat însemnătatea momentului aniversării a 140 de ani de relații diplomatice româno-turce: imediat după Războiul de Independență, România și Turcia au pus bazele unor noi relații, de deplină egalitate, preluând din istoria comună tot ceea ce a fost pozitiv. În acest spirit a fost redactată scrisoarea din 1878, adresată de ministrul de Externe român Mihail Kogălniceanu omologului său otoman Safvet Pașa. Ca urmare, Turcia a recunoscut independența României înaintea unor state europene ca Italia, Anglia, Franța sau Germania. În același an, cele două țări au stabilit relații diplomatice și au procedat la schimbul de reprezentanți diplomatici, fiind astfel începute raporturi fundamental noi, de cooperare pe multiple planuri, în avantaj reciproc. 

În prezent, România și Turcia se află în parteneriat strategic și sunt aliate în cadrul NATO. 

M.R.

Aderarea Serbiei blocată

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Aderarea Serbiei blocată

-în numele minorităţii croate –

Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, care au debutat de doar câteva luni, au înregistrat un obstacol major, în condiţiile în care Croaţia a cerut măsuri ferme pentru un mai bun tratament aplicat minorităţii sale din Serbia şi respectarea tuturor drepturilor etnicilor croaţi.

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Nemulţumirea autorităţilor croate vizavi de tratamentul la care sunt supuşi etnicii săi din Serbia se referă la mai multe aspecte: în primul rând, la datele statistice, care sunt relevante – la recensământul din 1991, erau 97.344 de croaţi în Serbia, iar zece ani mai târziu, numărul acestora a scăzut abrupt, la 57.900 de persoane. Acesta este un motiv pentru Zagreb de a reclama expulzările (mai ales din Voivodina, unde croaţii sunt în număr mai mare). Croaţia mai afirmă, printre altele, că etnicii săi nu beneficiază de drepturi fireşti în Serbia, că Belgradul face presiuni pentru ca minoritatea croată din Bunjevac să se desprindă de rădăcinile ei, că croaţii sunt slab reprezentaţi în cadrul organismelor centrale sârbe. De altfel, chiar în luna februarie a.c. a avut loc un episod care a agravat aceste circumstanţe: europarlamentarul croat Marijana Petir a atras atenţia că doar cu două zile înainte de deschiderea capitolelor de negociere, singurul post de radio care emitea în limba croată în Serbia, Radio Subotica, a fost închis, încălcându-se astfel flagrant dreptul minorităţii croate de a avea mass-media în limba maternă. Acest aspect a generat reacţia promptă a comisarului european pentru Extindere, Johannes Hahn, care a atenţionat Belgradul asupra faptului că „Serbia trebuie să asigure mijloacele media în limba minorităţilor, Guvernul având obligaţia de a sprijini financiar emisiunile de acest tip, conform recomandărilor Consiliului Europei şi Convenţiei pentru Protecţia Minorităţilor. Să nu fi ştiut autorităţile sârbe toate acestea atunci când s-a închis postul de radio?…

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Semnalele croate sunt similare cu cele pe care le emitea în urmă cu patru ani şi România faţă de Serbia. Atunci, ţara noastră a condiţionat intrarea statului vecin în marea familie europeană de respectarea drepturilor minorităţii româneşti, avertizând că se va opune aderării ţării vecine dacă nu vor fi luate în considerare cererile ţării noastre pentru respectarea drepturilor civile fundamentale ale etnicilor români din Serbia. Sub imperiul acestei atitudini ferme, ţara vecină a semnat un Protocol care vizează măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române de pe cuprinsul statului sârb. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii româneşti de pe tot teritoriul Serbiei, cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practică a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Din păcate, imediat ce s-a semnat Protocolul, România a renunţat la „veto”-ul său. Ca urmare, acest document semnat de către partea sârbă, care a început negocierile pentru accederea în Uniunea Europeană, atingându-şi scopul, a rămas doar un cumul de angajamente pe hârtie. Asociaţiile românilor din Serbia şi politicieni din România reclamă în continuare nerespectarea de către Serbia a prevederilor Protocolului bilateral privind protecţia minorităţilor naţionale şi informează periodic statele UE despre faptul că „Serbia menţine aceeaşi linie rigidă în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la Bruxelles în anul 2012. În acest moment, acordul nu este respectat de către partea sârbă”. Aşadar, nici după patru ani…

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

În acest context, se poate afirma că autorităţile croate au „învăţat lecţia” de la România, care s-a limitat doar la a obliga Serbia să promită schimbarea regimului drepturilor etnicilor săi, ulterior autorităţile de la Belgrad nerespectându-şi angajamentele. Poate tocmai de aceea, în ultima perioadă, oficialităţile de la Zagreb au declarat răspicat că vor bloca accesul Serbiei în blocul comunitar dacă nu sunt îndeplinite mai multe condiţii, printre care cea a drepturilor fireşti ale etnicilor croaţi de pe teritoriul statului sârb, precum şi o cooperare deplină a Belgradului cu Tribunalul pentru crime de război de la Haga. Dată fiind opoziţia croată, negocierile de aderare au fost amânate.

135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on 135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani, Eugen Schuyler, agent diplomatic şi consul general. Apoi, în toamna aceluiaşi an, la Washington, a fost notificată recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Începea astfel prima misiune diplomatică a unui român în SUA.

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

O privire asupra istoricului relaţiilor dintre cele două ţări atestă faptul că din a doua parte a secolului al XIX-lea, tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, au ales, unii dintre ei determinaţi de conjucturi politice dificile să emigreze în Statele Unite. Date fiind aceste realităţi, relaţia directă România-SUA a căpătat treptat noi valenţe, concretizate în contacte şi consultări permanente între conducătorii celor două ţări. Date fiind meandrele istoriei, legăturile au fost întrerupte în 1941, fiind reluate în 1946, la nivel de legaţie. Ulterior, deşi apartenenţa României la grupul statelor comuniste din estul Europei a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, poate fi remarcat totuşi faptul că, mai ales anii 1960-1970, diplomaţii americani au urmărit cu consecvenţă „disidenţa” regimului lui Nicolae Ceauşescu, adoptând o nouă poziţie faţă de ţara noastră. Cu toate rezervele faţă de excesele regimului totalitar, este limpede că România a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită. Stau mărturie relaţiile bilaterale care au cunoscut o considerabilă dezvoltare, unul dintre evenimentele de o importanţă deosebită fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi acordarea unui statut aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. „Primul ambasador american la Bucureşti, William Crawford, a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Observaţiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada războiului rece. Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său”, notează Mark Taplin, fost Însărcinat cu Afaceri american la Bucureşti.

Parteneriat strategic

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Intrarea României, după 1989, în rândul statelor democratice a fost salutată cu căldură şi susţinută ferm de SUA. Stau mărturie vizitele oficiale efectuate la Bucureşti de preşedinţii Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, precum şi sprijinul american constant şi substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO. O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi SUA include momentul 1993, când România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”; în 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei; un an mai târziu, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, în acelaşi an deschizându-se Biroul FBI în România. În anul 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, România a fost invitată să se alăture Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a accentua momentul, preşedintele SUA George W. Bush ţinea la Bucureşti un discurs care consacra noua relaţie strategică dintre America şi România. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-au intensificat considerabil, iar rolul strategic al României devenea unul „redefinit”. În 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în anul 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare în 2006.

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Aceste coordonate faste ale evoluţiei relaţiilor româno-americane au avut o relevanţă sporită cu ocazia aniversării, în 2010, a 130 de ani de relaţii bilaterale, când începeau negocierile privind cadrul juridic care reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. A fost momentul care a precedat adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, ceea ce confirma poziţia puternică a României de aliat al SUA, care plasează ţara noastră în cadrul managementului securităţii globale.

Aşadar, în 2015, la aniversarea a 135 de ani de relaţii bilaterale, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând. O atestă Departamentul de Stat american, care menţionează: „România este un partener strategic stabil al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Eforturile României de a promova cooperarea zonală în domenii ca apărarea, respectarea legii, energia, dezvoltarea economică şi protecţia mediului completează scopul SUA de a asigura stabilitatea în această zonă importantă şi sensibilă. Ţările noastre sunt legate totodată şi prin nenumăratele contacte personale şi de afaceri, precum şi de colaborarea în domeniul artei şi cel al educaţiei”.

Revista „Balcanii și Europa” din cadrul NIRO Investment Group se alătură prietenilor Statelor Unite ale Americii cu prilejul aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România și SUA. Apreciem pe deplin faptul că între țările noastre au existat relații diplomatice onorante, iar astăzi putem afirma că am devenit cu adevărat un aliat de nădejde al Statelor Unite.


  • Îmi amintesc limpede primirea călduroasă din partea poporului român” (Richard Nixon, preşedinte al SUA)
  • La Bucureşti, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca un memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»” (George Bush, preşedinte al SUA)
  • America ştie că destinul României este într-o Europă a păcii, democratică şi unitară, în care fiecare naţiune este liberă şi fiecare dintre naţiunile libere este un partener al Statelor Unite” (Bill Clinton, preşedinte al SUA)

 

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.

9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Regele-Carol-I-Razboiul pentru Independenta-al-RomanieiNe reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României. Pe 9 Mai 1877, Parlamentul ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”, prin ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „ dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași. A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți.

Cui i-a folosit divizarea Cehoslovaciei…

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Cui i-a folosit divizarea Cehoslovaciei…
Cehoslovacia în anii comunismului.

Cehoslovacia în anii comunismului.

La sfârşitul anului trecut s-au împlinit două decenii de la „divorţul de catifea” care a fost transformarea fostei Cehoslovacii în două state separate: Cehia şi Slovacia. Era acea ruptură inevitabilă? Modul paşnic în care s-a produs ar putea arăta că da. A întrunit sufragiile tuturor? Faptul că decizia a fost luată fără un referendum sugerează că nu…

Cehoslovacia, un stat federal multietnic născut la sfârşitul primului război mondial, a supravieţuit dezmembrării de către nazişti şi deceniilor de comunism doar pentru a se rupe după trei ani de democraţie. „Împotriva dorinţei multora dintre cei 15 milioane de cetăţeni, Cehoslovacia s-a divizat azi în două state: Cehia şi Slovacia”, anunţa „The New York Times” în 1993. Nu era tocmai o veste bună pentru o parte a continentului şi aşa zguduită de tensiuni etnice; în timp ce în cazul Cehiei populaţia era alcătuită în majoritate din cehi, populaţia Slovaciei includea sute de mii de etnici maghiari care au manifestat destulă nelinişte faţă de noile condiţii politice (de altfel, într-un număr anterior al revistei noastre, am punctat dificultăţile generate de această minoritate procesului de regionalizare din această ţară).

O întrebare persistă şi azi: a fost disoluţia Cehoslovaciei urmarea de neevitat a unor diferenţe (şi diferende)? Mulţi analişti politici argumentează răspunsul cu câteva motive principale, printre care natura asimetrică a statului federal (cu preponderenţa Cehiei), naţionalismul de ambele părţi, lipsa exerciţiului democratic care să „ţină laolaltă” formaţiunile rezultate în urma alegerilor din 1992. Existau destule „antagonisme”: pe partea slovacă era acuzată „obtuzitatea” cehă în acordarea unui mai mare grad de autonomie, denumită chiar „pragocentrism”. La rândul lor, cehii păstrau resentimente slovacilor pentru ceea ce numeau „trădarea” din 1939, când Slovacia formase un stat independent sub protecţia naziştilor. Mai mult, cehii care nu văzuseră cu ochi buni crearea Cehoslovaciei după cel de-al doilea război mondial continuau să susţină că Cehia plătea prea mult pentru dezvoltarea Slovaciei.

Asimetria (cu o Slovacie la jumătate faţă de Cehia) a fost şi ea un motiv de dispute care au erodat constructul federal. An după an, între 1968 şi 1993, s-au agravat disfuncţionalităţile între sistemul centralizat şi rezultatele efective ale acestuia în cele două entităţi: pe de o parte, Adunarea Federală bloca reforme necesare, pe de alta pierdea „teren” şi influenţă în cele două guverne naţionale. Nici preşedintele nu mai avea un cuvânt greu de spus (ne amintim că Vaclav Havel a demisionat, în semn de protest faţă de decizia scindării). În final, lipsa de consens politic a întregit tabloul, astfel încât, după doar trei ani de la căderea blocului comunist, liderii politici „discutau şi consumau scindarea ţării în spatele cetăţenilor”, punctează ziarul „ABC”.

Un… succes?

Disidentul Václav Havel (ulterior preşedinte al ţării) participând la „Revoluţia de catifea” 

Disidentul Václav Havel (ulterior preşedinte al ţării) participând la „Revoluţia de catifea”

Dacă ne raportăm la termenii, mecanismele şi procedurile folosite pentru disoluţia fostei Cehoslovacii, se poate considera că acest proces a reuşit – a fost, până la urmă, negociat şi finalizat în termeni paşnici, fără conflicte de genul celor care au însângerat fosta Iugoslavie sau fosta Uniune Sovietică.

Şi totuşi, pe ce se bazau politicienii care intraseră în Parlament pentru a întări statul federal şi ieşiseră cu declaraţii de independenţă şi două state separate? Pe un istoric de prosperitate. Între 1918 şi începutul celui de-al doilea război mondial, Cehoslovacia a fost una dintre primele zece cele mai dezvoltate ţări din lume, băncile germane având o prezenţă consistentă în industria şi agricultură acestei ţări. Aşa se face că între 1913 şi 1929, PIB-ul Cehoslovaciei a crescut cu 52%, iar producţia industrială cu peste 40 de procente. Economia planificată din cele peste patru decenii de comunism nu a mai adus ţării asemenea cifre spectaculoase, dar „salturile” din anii `70 şi mijlocul anilor `80 au dus Cehoslovacia din nou în topul continentului în sectoare ca industria electronică, chimică sau farmaceutică.

În aceste condiţii, ce a produs divizarea? La început, un recul şi un impact negativ în domeniul cooperării regionale. „Grupul de la Vişegrad a fost retrogradat, alunecarea Slovaciei către un regim semi-autoritar a erodat încrederea şi au fost slăbite poziţiile celor două entităţi în special în relaţiile cu Germania şi Austria”, consideră analistul ceh Jiří Pehe. Ulterior, admiterea în organizaţiile euro-atlantice (UE şi NATO), precum şi aderarea la Spaţiul Schengen şi adoptarea monedei unice (doar în cazul Slovaciei) au schimbat radical statura internaţională şi reperele de dezvoltare ale celor două state. Concret, în dreptul Cehiei, punctăm că, de pildă, în anul 2006, aceasta a devenit primul stat din fostul bloc comunist care a primit din partea Băncii Mondiale statutul de economie dezvoltată. Ascensiunea se datorează în special creşterii constante a exporturilor şi investiţiilor masive (din nou se reliefează prezenţa germană). Aceste aspecte pozitive macro-economice se reflectă direct în calitatea vieţii, cehii înregistrând venituri pe cap de locuitor care ating circa 80% din media europeană, la capitolul dezvoltare umană Cehia situându-se între primele 30 de ţări din lume şi cea dintâi în Europa Centrală şi de Est. Este, totodată, un exemplu de guvernare democratică şi unul dintre cele mai pacifiste state de pe continent.

La rândul ei, Slovacia a ţinut pasul. Economie avansată, este, alături de Slovenia, ţara din această parte a continentului care face parte simultan din UE, Eurozonă, Spaţiul Schengen şi NATO. Efectele nu au întârziat. Denumită înainte de izbucnirea crizei economice „tigrul din Tatra”, Slovacia era, la nivelul anului 2007, ţara cu cea mai rapidă creştere economică din întregul bloc comunitar. Ritmul a mai scăzut, dar totuşi ţara a rămas pe plus, anul 2011 găsind-o cu a doua cea mai mare creştere din Zona Euro. Alături de înfloritoarea industrie auto, tehnologia informaţiei situează Slovacia în prim-planul mondial. De remarcat că, începând cu anul 2009, Slovacia a renunţat să fie un beneficiar de fonduri de la Banca Mondială, devenind în schimb un furnizor internaţional de ajutoare.

Îndoieli…

S-ar putea crede că parcursul favorabil al statelor rezultate în urma divizării fostei Cehoslovacii este de natură să-i facă pe cehi şi slovaci să privească tot mai puţin spre trecut şi tot mai mult spre viitor. De fapt, după două decenii, Republica Cehă a sărbătorit fără mult fast ca zi naţională crearea Cehoslovaciei de la 1918. În schimb, în Slovacia, aniversarea a trecut aproape neobservată. Aşadar, numai nostalgicii par să mai privească înapoi şi să se întrebe de ce, totuşi, opinia publică nu a fost întrebată dacă dorea separarea în 1993 sau ce să rezulte în urma ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi supus divizarea unui referendum? Sondajele acelui moment arată că 70% din populaţie ar fi respins la vot ruperea statului federal. Aceste date erau, fireşte, cunoscute de liderii politici şi, chiar dacă Legea fundamentală pretindea un referendum în cazul secesiunii, în acea vreme nu exista o lege concretă care să o impună. Ca urmare, partidele majoritare au „profitat” de această lacună pentru a-şi impune decizia.

Neîndoielnic, astăzi este greu să ne mai imaginăm un asemenea proces decis şi finalizat fără o masivă consultare a populaţiei. Istoria pare să se rescrie din mers, iar divizarea din urmă cu două decenii a încetat să mai fie o temă de discuţie între cehi şi slovaci…

Viaţa împreună în interiorul unui singur stat s-a încheiat. Viaţa împreună în două state continuă” (Vladimir Meciar, fost prim-ministru al Slovaciei)

Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

– Revelaţiile lucrării Săcuizarea românilor prin religie”, publicată la Cluj, în anul 1927 –

Marea Unire de la 1918 şi formarea statului naţional unitar român, căruia i-au fost integrate vechi ţinuturi istorice, au dus, odată cu lărgirea graniţelor, la creşterea semnificativă a populaţiei, la diversificarea structurii sociale şi confesionale a ţării. În faţa oamenilor de ştiinţă şi a instituţiilor de cultură româneşti se deschidea un larg câmp de cercetare şi acţiune. „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc a o servi”, afirma, la vremea respectivă, Dimitrie Gusti, fonadatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. „Suntem în clipa cea mai însemnată a istoriei noastre naţionale şi o icoană credincioasă a pământului şi poporului României în această epocă va fi un document unic, pentru care cercetătorii viitorului ne vor fi recunoscători”, sublinia şi geograful G. Vâlsan, într-un succint, dar condensat cuvânt de deschidere ce prefaţa primul număr al unei serii de studii elaborate de Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, pe baza unor investigaţii de teren dedicate problemelor transilvănene. Studiul respectiv, intitulat „Săcuizarea românilor prin religie”, semnat de Sabin Opreanu, la care ne vom referi în continuare, apărea în 1927, la Institutul de arte grafice „Ardealul” din Cluj, inaugurând „Biblioteca secţiunii geografico-etnografice a „Astrei” consacrată „lămuririi pe înţelesul tuturor a problemelor importante ale pământului ţării noastre şi ale poporului românesc sau naţionalităţilor locuind împreună cu el pe acest pământ”, după cum se preciza în prefaţa amintită.

IMGÎn perioada întocmirii studiului, din componenţa ţinutului situat în mijlocul ţării româneşti, alături de români cuprindea în primul rând secui şi cetăţeni de altă origine etnică (saşi, evrei, armeni, ţigani ş.a.). În pofida acestui mozaic multietnic, cercetătorul era surprins de nivelarea existentă între oamenii ţinutului în ceea ce priveşte limba utilizată, portul şi chiar obişnuinţele. Cum a fost posibilă o asemenea omogenizare? Printr-o asiduă politică de deznaţionalizare şi asimilare, ne spune autorul: „Puterea de asimilare a Săcuilor a fost foarte mare şi se manifestă chiar şi azi (la 1927, n.red.), aproape cu aceeaşi intensitate ca şi în trecut. Românii de prin centru şi-au uitat de mult limba” (op. cit., p. 1). Pentru a aduce la lumină modul în care s-a produs acest amplu proces prin care românii şi celelalte etnii au fost aproape complet „săcuizate”, autorul se apleacă asupra confesiunilor şi datinilor religioase, pornind de la premisa că un popor nu păstrează nimic mai cu sfinţenie decât credinţa, obiceiurile şi tradiţiile religioase, iar identificarea şi studiul acestora „poate aduce preţioase indicii asupra contribuţiei făcute de poporul care le păstrează la structura etnică a populaţiei unui ţinut” (p. 3). Pe baza datelor de cercetare adunate cu migală, autorul studiului stabileşte cu destulă precizie şi structura confesională a acestui ţinut, după cum urmează: se ajunsese la 81,4% catolici, reformaţi şi unitari (secui); 16% de confesiune românească (români); 0,6% lutherani (saşi); 2% alte grupuri religioase şi etnice (evrei, armeni ş.a.). Cum s-a ajuns în anul 1927 la asemenea proporţii? Evident că printr-o politică special aplicată. Datele istorice şi statistice sunt relevante în acest sens. La Odorhei, de pildă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procentul credincioşilor de lege românească era de 35%, iar la jumătatea secolului al XIX-lea de 25%. „De atunci, consemnează studiul, numărul lor a scăzut treptat, ajungând în zilele noastre abia la 3 până la 4 procente. Restul a fost câştigat şi este câştigat şi azi de bisericile ungureşti” (p. 17). În mod asemănător s-au desfăşurat lucrurile şi în celelalte părţi ale aşa-zisului ţinut secuiesc. Numeroasele nume de familie româneşti cuprinse în matricolele diverselor biserici maghiare relevă că înaintaşii acestora au fost români, siliţi să-şi schimbe religia şi, odată cu aceasta, şi limba.

IMG_0001O dovadă şi mai evidentă a numărului mare de credincioşi români trecuţi la secui, consemnează studiul, „sunt numeroasele biserici româneşti părăsite azi sau ruinate complet: de exemplu, în Cristur era biserică românească. Ne mai suferind-o Săcuii din «oraş», a fost dusă în Bodogaia; bisericile româneşti, de care unii localnici bătrâni îşi mai aduc aminte, din Mărtiniş, Daia, Corund ş.a. au dispărut cu totul” (p. 19). Fenomenul de părăsire a confesiunii româneşti se poate constata şi în Trei Scaune, Ciuc şi Mureş. În arhiva parohiei ortodoxe din Micfalău există o scrisoare a protopopului greco-catolic Boer, din Olteni, către preotul român Streja, din Glăjăria Malnaşului, datată din 1813. Aşadar, pe atunci, în Olteni exista protopopiat român. De altfel, într-un „Lexicon” tipărit la Viena, în 1859, se arată că, în 1839, comuna Olteni (Oltszem) era „românească-ungurească; credincioşii români scad apoi repede, în 1910 mai erau abia 4, iar azi nu mai e nici unul. Aceeaşi situaţie e şi la Angheluş (Angyalos)” (p. 20-21). Conform mărturiilor culese de cercetător, în Ghidfalău exista, până la 1890, biserică românească. „A fost însă dărâmată, din îndemnul şi încurajarea autorităţilor, nemaiavând nici un credincios… La 1839, însă, comuna era românească-săcuiască şi era sediul unui protopop român. Aceeaşi situaţie şi în Macşa, unde s-a păstrat până în anii din urmă o căniţă pentru aghiasmă cu inscripţie românească” (p. 23).

IMG_0002Date interesante rezultă şi din procesele verbale ale comitetelor şcolare din diverse comune ale ţinutului secuiesc. De pildă, punctul 5 la unui proces verbal datat 5 ianuarie 1875 al comitetului şcolar din Comăneşti prevedea pentru predarea religiei reformate o jumătate de oră, iar pentru predarea religiei greco-catolice (româneşti) o oră şi jumătate. Concluzia firească: „aceasta e o dovadă despre preponderenţa şi influenţa elementului românesc fie între şcolari, fie în comitetul şcolar” (p. 19). Acolo unde au existat şcoli româneşti, cu timpul au fost desfiinţate, iar preoţii siliţi să facă catehizarea elevilor în limba maghiară. Preotul Cosma, din Micfalău, oprit să-i înveţe pe tineri cântări liturgice româneşti, mărturiseşte: „Nici chiar «Tatăl Nostru» nu-l mai puteau învăţa copiii de şcoală în limba strămoşilor lor” (p. 24).

IMG_0003Deznaţionalizarea şi convertirea românilor s-a înfăptuit mai uşor în satele în care nu erau preoţi români, iar în majoritatea satelor din secuime, aceştia lipseau cu desăvârşire. La Micfalău, Lăzăreni, ca şi în majoritatea satelor din Ciuc, s-a întâmplat următorul fenomen: creştinii de lege românească „au fost trecuţi cu sila la religiile ungureşti, şi Săcui au rămas până azi şi în religie, mai cu seamă în urma împrejurării că în majoritatea satelor lipsesc până azi preoţii români” (p. 22). Lăzăreni, de pildă, avea, până pe la 1848, majoritate românească, satul fiind întemeiat de români. Secuii au venit aici abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mărturiile localnicilor vârstnici sunt încă vii: „Toţi din sat spun că Săcuii n-aveau aici parohie, nici biserică. Singură bisericuţa de lemn românească de pe deal chema, după obiceiul vechi, credincioşii la rugăciune. Nu se ştie însă prin ce împrejurări, pe la 1800, bisericuţa de lemn se aprinde şi arde, iar românii îşi zidesc, cu ajutorul contelui Lazar, una frumoasă în vale. Cam în aceeaşi vreme însă se zideşte, la câţiva paşi de cea românească, şi biserică ungurească, mare şi pompoasă cât o mănăstire; lucru mare pentru puţinii credincioşi săcui, care mergeau mai înainte să se închine în Cosmeni (Csik-Kozmas), aflat nu prea departe. Ademenirea pentru credincioşii români începe. Pe la 1860, credincioşii neromâni sunt în sat mai numeroşi decât cei români” (p. 26-27).

IMG_0004Ademenirile, presiunile sau persecuţiile nu i-au ocolit nici pe românii de la marginea acestui ţinut. De pildă, după cum rezultă din matricola din 1770 a bisericii din Boroşneul Mic, românii din acest sat au fost izgoniţi pe un deal, fiind nevoiţi să-şi ridice, cu sprijinul unor ctitori braşoveni, o nouă bisericuţă de zid. Alungaţi din vechea vatră a satului, numele lor a rămas totuşi, iar o parte a satului unguresc care le-a luat locul este numită „cătunul românesc” (Olahszeg”), deşi în el nu se mai afla nici un român. Din aceeaşi matricolă din 1770 mai rezultă că, în vremea respectivă, în două localităţi învecinate, Boroşneul Mare şi Dubolii de Sus, existau mulţi credincioşi români. „Astăzi (1927, n. red.) nu mai există niciun credincios ortodox”. În Dubolii se mai vede însă cimitirul românesc, numit de localnici „Olahtemeto”.

Exemplele ar putea continua. Concluzia cercetătorului din 1927 este deconcertantă: „Aproape nu există comună în întreg ţinutul unde să nu se fi petrecut, cu diferite variaţii locale, acelaşi fenomen: al trecerii credincioşilor români la bisericile ungureşti, desăvârşindu-se prin aceasta completa lor săcuizare. Fenomenul se poate urmări bine de pe la 1750 până azi”. Cât priveşte cauzele acestui fenomen al „maghiarizării sau săcuizării elementului românesc”, concluziile studiului sunt simple şi clare: „Intoleranţa, presiunea morală, ademeniri de ordin material, fără îndoială îşi au şi ele partea lor de influenţă, chiar foarte mare în producerea fenomenului; totuşi, cauza principală a trecerii românilor la alte religii a fost organizaţia extrem de defectuoasă a bisericilor româneşti în aceste părţi” (p. 34).

În pofida acestui amplu proces de asimilare, sunt şi alte aspecte care ilustrează prezenţa sufletului românesc pe aceste locuri. Este vorba de credinţe, obiceiuri şi datini în legătură cu viaţa bisericii, care „poartă la rândul lor timbrul românesc, chiar şi când le întâlnim în ţinuturi locuite azi exclusiv de Săcui”. De pildă, „Pluguşorul umblă şi azi prin curţile Săcuilor purtat, întocmai ca şi la Români, de vestitorii unui an mai bun…; colindătorii cutreierau în zilele ajunului de Crăciun până mai ieri-alaltăieri şi ulicioarele satelor săcuieşti, întocmai cum frământau zăpada uliţelor din satele româneşti. Iar la morţi, pomana este întocmai ca şi la Români…” (p. 37-38). Toate acestea nu pot fi explicate doar prin schimburile şi contactele culturale de la popor la popor, afirmă pe bună dreptate autorul studiului: „Le considerăm ca ultimul reziduu al unei prefaceri de veacuri, rezultat din marea mulţime de Români, care s-au topit în masele săcuieşti… Fac şi aceste obiceiuri parte din zestrea pe care au lăsat-o Românii poporului săcuiesc”. 


George Vâlsan

George Vâlsan

Savantul de renume mondială, George Vâlsan (1885- 1935), a fost un geograf român, membru titular (1920) al Academiei Române. Și-a făcut studiile la București, Berlin și Paris. A fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București; președinte al Societății etnografice române și director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a iniţiat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească.

S-a ocupat de probleme de geografie generală, de geomorfologie („Câmpia Română”, 1915) de geografie umană („O fază în popularea țărilor românești”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Națională de la Paris), etc.

George Vâlsan a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de geografie, în care a deținut funcții importante. Este considerat unul din făuritorii etnografiei moderne naționale grație operelor sale cu un caracter teoretico-metodologic precum şi activităţi privind orientarea cercetarii etnografice atât pe teren cât şi în muzee.

Este iniţiatorul „Bibliotecii secţiunii geografico – etnografice a Astrei”, în cadrul căreia, prima lucrare realizată de Sabin Opreanu, s-a numit Săcuizarea românilor prin religie”.

Scriitori excluşi din motive politice(4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice(4)

Cultura după 1989

Schimbarea regimului politic în România, din decembrie 1989, nu s-a petrecut peste noapte în nici un sector al vieţii publice, nici măcar acolo unde s-a decretat schimbarea (în administrația de stat și cea locală).

Dar în nici unul dintre domenii schimbarea nu a fost atât de arbitrară și de spasmodică așa cum s-a petrecut în domeniul cultural. După ce oamenii de cultură și de artă s-au manifestat activ în procesul schimbării politice, actorii și scriitorii fiind actanți vizibili ai evenimentelor, locul lor a fost luat de alte tipuri de intelectuali, mai cu seamă de cei veniți din rangurile minore ale aparatului partidului defunct, de cei aflați într-un fel sau altul în contact cu cercurile de putere aparent demantelate, din zona activităților practice – ingineri (mulți geologi sau hidrotehnicieni) sau avocați, pentru ca mai târziu să-și facă simțită prezența oameni de afaceri, economiști și, în mod ciudat, teologi ori istoricii cu preocupări în domeniul religiei. Oamenii de cultură au rămas să-și desăvârșească revoluția lor. Putem să credem că revoluția la care au contribuit destui dintre talentații noștri creatori era de fapt o revoluție culturală și, spre deosebire de celelalte tentative, cea din zilele noastre continuă, cu forțe cam sleite, dar cu participanți neobosiți, cu șanse destul de mari de a reuși măcar în programul său minimal.

D.R.Popescu

D.R.Popescu

Semnalul care a declanșat lupta pentru instaurarea unui nou canon cultural a fost dat de preluarea insistentă a sintagmei „România a fost o Siberie a spiritului”. Nimic de zis, expresivă și chiar răpitoare expresia, dar mincinoasă în chiar alcătuirea sa. Spiritul unei culturi, al unei națiuni este principala resursă a acestora. Ori când vorbim de resurse, Siberia este departe de a fi un loc epuizat. Dimpotrivă, pe resursele Siberiei se întemeiază orgoliul, imperialismul și forța celor care o dețin. Desigur, nu adevărul contează atunci când vorbim despre clișee, ci puterea de sugestie a acestora. Iar a imagina un îngheț cultural vreme de o jumătate de secol în România este la fel de propagandistic, în sensul politizat al cuvântului, de prăpăstios ca și discursul despre putrefacția poeziei burgheze.

De fapt, metodele și uneori și termenii folosiți în această operațiune de epurare culturală sunt direct inspirate din vechile campanii anti-culturale din anii stalinismului românesc. S-au aplicat câteva rețete – de exemplu rețeta care spune că trebuie să strigi tare și, dacă se poate, cel dintâi. Aplicarea acestei rețete a dus la crearea polului activ, care a arătat cu degetul, a ocupat televiziuni, ziare, a privatizat industria cărții, folosindu-se de intimidarea asa-numiților „dalmațieni politici”. Pentru a-și dovedi atașamentul față de noul regim politic, oamenii de decizie s-au grăbit în a oferi toate beneficiile necesare celor care au ocupat pozițiile cheie politice ori administrative din cultură. Cred că este un exercițiu al puterii, absolut normal. La fel s-a procedat și în anii preluării puterii ce au urmat celui de al doilea război mondial.

Celălalt pol, ocupat cu creația, interesat să folosească libertatea de expresie recent câștigată, a devenit o masă informă și inertă, din care polul activ s-a hrănit copios. Culmea nerușinării culturale a fost declanșarea operațiunii „Generația expirată”. Un aer de brigăzi roșii în acțiune plutește prin bibliotecile României. Deocamdată, noul Mao e discret. Termenele de garanție sunt fixe, iar timpul trece…

Al doilea fapt a fost acela al plivirii trecutului. Această operațiune a fost extrem de complexă și a cuprins programele școlare, producția editorială, programele de radio și televiziune. Astfel, am asistat la excluderea din moștenirea culturală a viitoarelor generații, a autorilor care au avut nenorocul să fie studiați în școală, chiar dacă ei au constituit temelia pe care s-a construit identitatea culturală națională în vremuri în care politica oficială impunea identități diferite- de clasă, de bloc militar, de ideologie internaționalistă, de prietenie politică. Așa se face că peste noapte au părăsit spațiul educațional Mihail Sadoveanu ori Nicolae Labiș. Din multe manuale au dispărut George Călinescu sau Marin Preda. Lista e lungă și are un aer humoristic dacă nu ar fi vorba de reperele educației de bază. Apoi a venit la rând Mihai Eminescu. De vreme ce s-a spart vraja, torentul tulbure al noii revoluții culturale a măturat mai totul în cale. Căile, locurile bântuite sunt cele mai diverse, de la pagina rară de publicistică dedicată culturii la și mai rarele realizări de televiziune ori radio. Mari autori români în viață cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiță se află în pragul ignorării generale, cu toate că ei au creat opere care rezistă la orice examen critic; Nichita Stănescu nu este ignorat, ci hulit, voci importante din tinerele generații de literați mândrindu-se că … nu-l citesc! Chiar așa, de ce l-ar citi când critica mai nouă sau chiar mai veche consideră că adevărata literatură română abia începe?…

Mă voi referi la unele operațiuni interne pentru uz extern, care se bazează pe lipsa, cultivată cu obstinație, a interesului pentru cultura națională și pe circularea a doar câtorva nume (nu e cazul de operă) în orice situație și în orice vehicul informațional. Astfel, am ajuns să fim o cultură reprezentată de cel mult o duzină de creatori (mă refer la toate genurile artei). E jenant și neproductiv. Astfel, s-a ajuns la situația din anii 50, când mari creatori români erau înlocuiți în comunicarea publică cu iluștri mediocri sau chiar strașnici debutanți. Autori care au publicat doar o carte sau cel mult două sunt declarați „Vârfuri ale literaturii române” – într-un catalog destinat târgurilor de carte internaționale de către Ministerul Culturii de la București, în primăvara anului 2012. Incompetență, politizare? Și una și alta. Chestiunea care se pune este următoarea – cum poți să exporți un produs cultural care nici măcar nu a fost verificat pe piața internă? Ei, bine, tot așa cum, pe vremuri A. Toma a fost impus ca poet național.

În cultură , valoarea se adaugă, nu se impune. În cultură nu se mai poate porni de la zero. Surghiunirea lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, uitarea lui Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, referindu-mă doar la câțiva dintre cei care nu mai sunt, poate fi socotită, oare, a face loc liber unor importante „lăstărişuri”?

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice (3)

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice (3)

Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „dezgheţului” cuprins de ger.

Moartea lui Stalin a însemnat începutul unui „dezgheţ” care a atins maximul său odată cu prezentarea Raportului secret al lui Nikita Hruşciov. Pentru România, lucrurile nu au stat chiar aşa, fenomenele dezgheţului politic au întârziat exact zece ani după apariţia primelor semne ale acestui dezgheţ ce se petrecea la Moscova, Budapesta, Varşovia sau Praga. Cel mai lesne de observat a fost aspectul cultural. Rigiditatea poziţiei, dogmatismul manifestat în anii `50, ani în care triumful noii literaturi ajunsese la culmea ridicolului, n-au împiedicat apariţia unor opere, exact în acea perioadă care uimeau lumea culturală, şi nu numai, prin libertăţile de subiect şi stilistice. Astfel, în acei ani consideraţi, în general şi pe bună dreptate „de gheaţă” au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu, „Moromeţii” lui Marin Preda şi „Bietul Ioanide”, un roman de G. Călinescu, la care adăugăm excepţionale traduceri din literatura clasică universală. Clasicii antichităţii eline şi romane, filosofie şi literatură, au apărut pentru prima dată în româneşte în anii `50, iar faptul trebuie consemnat alături de acela că mari nume ale culturii nu puteau semna opere originale, dar semnau aceste excepţionale traduceri.

Dezgheţul cuprins de ger

2.goma-paul

Paul Goma

În câţiva ani după 1959, anul ultimului puseu al violenţei anti-intelectuale şi al represiunii făţişe faţă de cei care gândeau sau vorbeau altfel decât în ziarele de partid, regimul politic din România recuperează şi depăşeşte cu mult procesul dezgheţului antistalinist care avusese loc în celelalte ţări din lagărul sovietic. Acest ultim accent a străbătut toată perioada ce a urmat, până în 1989. Moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, neaşteptată şi înconjurată de mister, a adus un nou lider, Nicolae Ceauşescu, dar a păstrat în esenţă şi echipa şi linia liberală a politicii de la Bucureşti. Anul 1968 a însemnat climaxul liberalizării şi al capitălizării încrederii unui popor care se iluziona că este posibilă funcţionarea unui sistem cu faţă umană. Un râu de cărţi ce păruseră până atunci de neatins a ieşit la suprafaţă în librării, pe tarabe, în standurile din fabrici şi instituţii, prin intermediul difuzorilor voluntari. Oamenii nu făceau rate la mobilă, ci la cărţi! S-a tradus masiv literatură şi filosofie, istorie şi politologie, au apărut mai toţi autorii români ostracizaţi politic sau ideologic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Rădulescu Motru şi Nicolae Iorga, mai toată cultura românească s-a ridicat din praf şi a îmbrăcat haine de sărbătoare. A fost o acţiune serioasă şi responsabilă, în care marii intelectuali ieşiţi din închisori sau întorşi din domiciliul forţat ori din locurile de muncă educativă (sic!) au avut un rol covârşitor. Părea că totul scapă de sub control. Primul duş rece a venit în 1971, când s-au anunţat măsuri etice şi morale care să păzească societatea de relele contagiunilor ideologice. Adevărata lovitură s-a produs prin măsuri administrative şi economice succesive, care au culminat cu Plenara de la Mangalia, din 1978. Pauza se terminase. Asta nu înseamnă că, mai ales după 1971, cenzura şi supravegherea ideologică nu ar fi funcţionat. Cartea de debut a subsemnatului a stat 5 (cinci) ani prin diferite oficine până când a fost publicată. Au fost reluate practici mai vechi. prin dezbaterea în public, dezbateri acuzatoare, desigur, pentru a atrage oprobiul maselor! Celebru este cazul prozatorului Ion Anghel Mănăstire, care a fost ţinta unei demascări în care autorul era judecat de cititori pentru felul în care a reflectat realitatea într-o operă de… ficţiune. O altă carte a poetului Ion Gheorghe a fost refuzată la tipărire de către muncitorii tipografi vigilenţi. Era o încercare ce făcea parte din primele măsuri ale unei noi revoluţii culturale.

Au căzut, pe rând, victime ale acestei noi ofensive a spiritului primitiv şi intransigent autori precum Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, autori care au avut şansa să emigreze, la care adăugăm pe Norman Manea, Al. Papilian, Matei Vişniec, Gheorghe Astaloş, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, care au plecat în decursul anilor; lista e foarte lungă, dar sunt mulţi alţii care au rămas în ţară şi care au înfruntat persecuţii, e drept, fără a fi arestaţi, cum se întâmpla cu douăzeci de ani înainte. A.E, Baconschi, care, după o perioadă tulbure de proletcultism confuz, a devenit un ferm apărător al literaturii adevărate, a devenit o figură a exilului interior, cum se mai spunea. Alături de el putem aşeza o altă figură cam cu acelaşi destin, Dan Deşliu. O situaţie ciudată aveau Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, maeştri incontestabili ai textelor sibilinice, dar care se bucurau de o oarecare intangibilitate datorită trecutului lor militant de stânga. În fapt, se creaseră două grupări destul de bine definite – unul care se opunea tendinţelor neodogmatice şi de control absolut al vieţii culturale din partea grupului de putere reală din P.C.R, al cărui figură emblematică a fost Marin Preda, şi un altul, care încerca să se folosescă de forţa politică pentru a schimba configuraţia ierarhiei şi a autorităţii din lumea literară. Acest grup îl avea în poziţie dominantă pe Eugen Barbu. Grupul, supranumit „al protocroniştilor”, se folosea de puseele naţionaliste ale regimului pentru a schimba configuraţia amintită. Nu putem fi siguri dacă nu cumva ambele grupări erau manevrate din umbră de laboratorul politicii şi al propagandei, condus în acea vreme de Dumitru Popescu, iniţial un liberal activ, devenit cu timpul unul din artizanii revoluţiei culturale care a sfârşit prin a-l devora şi pe acesta. Rând pe rând, publicaţii şi cărţi au fost supuse procesului de exercitare a fermităţii ideologice, între subiectele vremii fiind revista „Amfiteatru”, un volum de versuri pentru copii al Anei Blandiana, o antologie a poeziei româneşti alcătuită de N. Manolescu, un roman de Nicolae Breban, un altul al lui Augustin Buzura etc., etc.

Putem afirma că toţi, sau aproape toţi scriitorii care scriau literatură şi nu literatură de partid au avut probleme serioase cu apariţia cărţilor lor. Personal, am avut un roman interzis, un altul îndelung disputat – dacă poate fi publicat sau nu – şi un film scos de pe ecrane. Sistemul era foarte complicat şi se afla sub semnul subiectivităţii, mai cu seamă din momentul în care a fost introdus un nou regulament de control şi de responsabilitate, acela al auto-cenzurii. Acesta presupunea asumarea responsabilităţii asupra publicării de către editor, în primul rând, şi de către autor în al doilea rând. Ori, acest diabolic mecanism a dus la o paralizare a sistemului editorial, deoarece nimeni nu putea şti cine şi de ce îi va reproşa publicarea unui text. Au fost alcătuite liste de autori care aveau voie să participe la întâlniri cu cititorii şi, cel mai grav, care nu aveau voie. Austeritatea ideologică mergea în paralel cu austeritatea economică. Dar, practic, nu mai avem de-a face cu represiuni de masă. Un caz grav a fost arestarea lui Gh. Ursu pentru un jurnal nepublicat. Ursu a murit în închisoare, ca victimă a violenţei din arest. Un poet din Constanţa, Alexandru Crişan, medic de profesie, a fost obiectul unei acţiuni de arestare pentru conţinutul unei cărţi publicate deja, dar a fost eliberat fără proces, câteva luni mai târziu. Numărul cărţilor oprite de la tipar a crescut în mod îngrijorător pentru o cultură vie, comentariile şi publicitatea asupra cărţilor fiind minimă. În fapt, atenţia represiunii se îndrepta către cei care puteau deveni cu adevărat primejdioşi pentru ordinea politică – vocile opoziţiei deschise din mediul muncitoresc, din rândul, intelectualilor non-artişti. Lumea intelectuală consemna evenimente tragice, cum au fost morţile poeţilor Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, ori fapte scandaloase, cum a fost cabala din jurul Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu. Oamenii de cultură semnalizau că ne aflăm în pragul unei catastrofe. Aveau dreptate. Catastrofa culturală urma să vină.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Continuăm publicarea articolelor dedicate -Scriitori excluşi din motive politice- de astă dată din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „Revoluţiei Culturale” de la noi.

Titu Maiorescu art

Titu Maiorescu

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a însemnat pentru cultura românească o perioadă de confuzie în ceea ce privește înțelegerea sensului istoriei, de speranțe înșelate, de relativă libertate dar și de semne rău prevestitoare. Viaţa culturală publică se polarizează, destul de repede, se construiesc centrele de putere și de influență ale forței politice care își dorea acapararea totală a puterii în România, nu fără sprijinul direct sau mai puțin brutal al forţei militare de ocupaţie. Prezența Comisiei Aliate de Control nu a făcut decât să inducă în eroare pe cei care credeau că va putea exista o coabitare între România tradiţională și noii veniți, la propriu sau la figurat. O campanie de de-fascizare a societății a avut ca țintă nu doar pe cei care au avut un rol executiv în vechea Administrație, ci și pe cei care, într-un fel sau altul, au garantat moral această Administrație. Între acești garanţi se vor număra mari nume ale culturii românești. Umbra incriminatoare nu se întindea doar asupra celor care au cochetat cu dreapta extremistă (legionară sau cuzistă) ci și asupra celor care în momentul de criză intensă generat de Mișcarea Legionară s-au îndreptat către Carol al II-lea, considerat ca o soluție salvatoare. Unii dintre cei care au avut contacte mai mult sau mai puțin vizibile cu această dreaptă , sau înţeleseseră rapid care urma să fie cursul istoriei în România, cum au fost Cioran sau Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Brâncuși sau Enescu și mulţi alţii, un șir nesfârșit de fapt, au rămas în Occident. Unii au rămas aflându-se deja acolo, alţii au profitat de ultimele canale rămase deschise – de la burse de studiu oferite de puținele Institute Culturale care funcţionau încă la Bucureşti până la asumarea proprie a aventurii ce o presupunea o emigrare voluntară. Doar minţile foarte lucide și norocoșii puteau lua această hotărâre, dacă ne gândim că până la abdicarea silită a Regelui Mihai, atmosfera era atât de confuză şi atât de plină de promisiuni și speranțe care s-au dovedit a fi cumplit de nefondate, încât asistăm la fenomene culturale uluitoare. Apăreau reviste culturale de tot soiul, asistăm la o renaștere a avangardei literare și artistice (Gherasim Luca și Trost au apărut atunci în plină forță), asociațiile de tip occidental ori de tip sovietic co-existau, aveau loc manifestații publice de diferite orientări politice, forțele de represiune ale statului erau când timide, când excesive, existau ziare și polemici în ziare, la parăzi și defilări portretele liderilor occidentali și cele ale lui Stalin stăteau zâmbitoare în șir, veghind la bizara evoluție a unei ţări care fusese în aceeași tabără şi cu Axa și cu Aliaţii, care pierduse și câștigase războiul, care pierduse și recâștigase în parte ce i se răpise teritorial, căreia i se promisese păstrarea orânduirii de stat și suferea în fiecare zi o golire de conținut a acestei orânduiri. Ziarele erau pline de atacuri la persoanele care trebuiau să fie înlăturate din viața public, ori, mai mult, înlăturate și pedepsite. Tot aceleași ziare erau gazde ospitaliere pentru mărturisirile de credință ale acelor nume publice care aveau o putere de convingere şi care treceau în tabăra învingătorilor. Totul a căpătat altă dimensiune prin abdicarea forțată a regelui Mihai I. Preluarea puterii de către marionetele Moscovei a fost rapidă, surprinzătoare pentru cei care credeau în regulile democrației și mai ales în puterile democratice ce făcuseră promisiuni, dovedite acum cu totul nefondate. Instituţiile statului fuseseră deja cucerite prin mișcări de cadre făcute cu ajutorul campaniei de de-fascizare care se chema fie epurare, fie reformare, fie restructurare fie oricum altcumva.

Presa a fost supusă unui regim de control editorial și economic strict. Au urmat editurile. Iniţiativa privată în domeniul culturii a fost suprimată. Climaxul crizei s-a manifestat prin două feluri de arestări – a persoanelor și a cărţilor. Pentru „arestarea” cărților s-a întocmit un Index al titlurilor ce trebuie scoase din toata bibliotecile publice. Cele mai multe dintre aceste titluri aparțineau culturii naționale dar au fost incluse și enorm de multe titluri din cultura universală. Am avut în mână un asemenea Index. Probabil că nu a fost o singură ediţie. Criteriile au fost schimbătoare, uneori fără noimă, alteori cu țintă precisă, măruntă şi chiar personală. Au fost interzise cărţi de filosofie, literatură, istorie, știință şi, desigur şi multă maculatură de propagandă. A avut loc o acțiune directă de epurare a bibliotecilor dar şi a fondurilor de carte private (spre exemplu, Fondul de carte de la Blaj), trecându-se la distrugerea fizică a cărţilor. E drept, chiar incendiate, cărţile lui Sadoveanu au rămas în circulaţie și la dispoziţia celor voiau să le citească, cărţile lui Blaga au fost interzise, distrugerea lor fiind un fapt ce decurgea din interzicere. Un alt exemplu semnificativ poate fi soarta cărţilor lui Lucrețiu Pătrășcanu, un proeminent lider al noii puteri, care după arestarea autorului au intrat în lista lucrărilor interzise, alături de titlurile aparţinând adversarilor săi ideologici. Pe lista neagră se găseau cărţile lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu – mai tot fondul de valoare certă al culturii naţionale.

Iar lista victimelor din rândul oamenilor de cultură este lungă dar pentru a înțelege că nimic nu stătea în calea tăvălugului noii puteri, trebuie să amintim nume ca istoricul Gh. Brătianu, scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, teologul Vladimir Ghika. Sunt nume emoţionante prin semnificaţia lor dar ele nu sunt decât o frântură din marele gheţar care a fost represiunea intelectualilor, a oamenilor de cultură din România. Mulţi au fost interziși ca autori, amintim pe Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, deşi, cel puțin Arghezi a avut o atitudine deschisă împotriva alianței cu Germania, deci nu putea fi acuzat de fascism. Dar nu i s-a iertat colaborarea postbelică la ziarul țărănist „Naţiunea”.

Noul regim suferea de convulsii interne, iar acestea își găseau imediat reflexul în lista interzicerilor. De fapt, asistăm la localizarea unor conflicte din lumea culturii sovietice, polemica dintre revistele „Zvezda“şi „Moskva” este copiată, parcă, de conflictul dintre revista „Steaua” şi „Gazeta literară”. Nu erau simple polemici literare, deoarece o cronică, o părere negativă reluată în oficiosul de partid ducea la aruncarea în neant a scriitorului. Aşa s-a întâmplat în cazurile Alexandru Jar sau Ion Caraion, oameni declaraţi de stânga dar imprudenți sau chiar naivi. Mulțimea celor aflați în închisori era întrecută doar de mulțimea celor cu domiciliu forțat sau cu interdicție de publicare. Toate aceste nume însemnau cărţi interzise la care se adăugau cărţile interzise în general. Erau interzise cărţile lui Stere, Xenopol, Densușianu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, chiar și Ionel Teodoreanu. Toată această reprimare a cărţilor era un pas hotărât pe calea unei Revoluţii Culturale. O revoluţie care a refuzat intrarea în țară a operelor lui Brâncuși, care a ciuntit zdravăn opera lui Eminescu, o revoluţie care așeza pe piedestalul gloriei literare pe A. Toma , Theodor Neculuță ori Marcel Breslașu voind să arunce la lada de gunoi a culturii operele tuturor celor care nu intrau în tiparul variabil al “noii culturi”. Cea mai importantă specie culturală a devenit critica. Critica înţeleasă ca instituţie de “igienizare” a mediului cultural. Creaţia, cercetarea, sinteza nu sunt luate în considerare decât în măsura în care sunt angajate şi militante. Revoluţia culturală era pe cale să triumfe. Energiile sale se epuizează odată cu „Declaraţia din Aprilie” şi „Amnistia deţinuţilor politici,” anunţate în anul 1964 de Gheorghiu- Dej, care începuse desprinderea de politica Moscovei.

Urmează un răgaz. Un răgaz scurt dar decisiv pentru viitorul culturii româneşti.

Eugen Uricaru

Scriitori excluşi din motive politice

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice

Caragiale

Ideea de a pedepsi creatorii şi operele acestora care nu convin unor conjucturi a intrat în arsenalul politicului de multă vreme. Epoca modernă a adus o accentuare a grijei politicului pentru supravegherea libertăţii cuvântului, a autorului şi îndeobşte a influenţei operei scrise asupra societăţii.

Dacă în Evul Mediu lista cărţilor interzise cădea în seama Bisericii, epoca modernă a introdus instituţia cenzurii într-o formă dură sau mai precaută ca un instrument preţios al guvernării. Napoleon Bonaparte este cel care instituie cenzura înaintea publicării aceasta căpătând forme din ce în ce mai subtile şi mai eficiente, trecându-se, cu vremea, până la cenzurarea autorilor ca persoane publice sau chiar private.
Formele și căile de aplicare ale cenzurii ţin de interesele, deprinderile şi fanteziile cenzorilor. Lucrarea lui Petru Maior care se referea la istoria românilor era declarată bună de incendiat iar autorul de atârnat în ştreang. Cartea a fost supusă prohibiţiei dar autorul şi-a continuat lucrarea sa de luminare, încă nu se ajunsese la isprăvile în domeniu ale secolului al XX-lea. Efortul intelectualilor români de a crea o cultură naţională scrisă au atins un nivel critic odată cu anul revoluţionar 1848 şi în perioada ce a urmat. Bălcescu este poate autorul emblematic al vremii acesteia cuprinsă de idei și energii noi. Bălcescu a trebuit să plece din ţară din motive politice iar opera sa să fie pusă în circulaţie după ani şi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Epoca imediat următoare a fost aceea a exploziei marilor clasici, cei care au făurit limba literară și au alcătuit fondul culturii scrise româneşti. Ceea ce s-a întâmplat în acei ani ne arată cu prisosinţă că politicul a fost foarte atent în a controla influenţa asupra autorilor şi scrierilor acestora. Eminescu şi Caragiale sunt ilustrativi pentru a înţelege cum mergeau lucrurile în societatea modernă românească. Dacă ne referim la cazul Petrino, un atac direct la Eminescu, tribulaţiile sale ca amploaiat minor, viaţa chinuită de jurnalist, publicarea tardivă şi din chetă amicală a singurului său volum de versuri, sfârşitul înconjurat de mister, toate acestea nu pot să nu fie puse în paralel cu extraordinarele sale analize asupra soartei românilor din ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, fie că e vorba de Imperiul ţarist, fie de Imperiul habsburgic. Activitatea sa în Societatea “Carpaţii”se afla sub stricta supraveghere a agenţilor austro-ungari de la Bucureşti, articolele publicate în „Timpul” au stârnit o agitaţie agresivă la adresa sa, invidiile literare sau mondene au alimentat din plin formele indirecte sau directe de persecuţie.

I.L. Caragiale, prietenul hâtru al poetului, a avut mai mult noroc datorită averii Momuloaiei, o rudă nu foarte apropiată dar şi simţul acut al realităţii. Procesul deschis de Caion, boicotarea pieselor, atacurile furibunde din presă, eşecul continuu în a-şi găsi o soluţie de supravieţuire financiară, un eşec anunţat, l-au determinat să se auto-exileze. Un exil unde suferea pentru România, mult mai mult şi mai profund decât mulţi dintre cei rămaşi acasă. Dovadă stă excepţionalul său eseu „1907 – Din primăvară până în toamnă”.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Societatea românească evolua, se moderniza. Atenţia acordată autorilor şi operelor acestora devine tot mai mare, aceştia devenind, printre altele, obiective de supraveghere a autorităţilor prin mijloace specifice. Aşa se face că marele prozator Ioan Slavici, cunoscut pentru poziţia sa anti-ţaristă, considerând că orice alianţă cu Rusia nu va duce decât la un dezastru naţional, iar argumentaţia sa se baza pe procesul de deznaţionalizare a românilor din Basarabia şi pe raptul celor trei judeţe din sudul acesteia, în urma războiului din 1877. Marele patriot român Ioan Slavici este arestat imediat după intrarea ţării în război alături de Antantă, iar manuscrisele sale sunt confiscate şi au dispărut fără urmă. Slavici nu era singur pe poziţii de adversitate faţă de o intrare în război alături de Rusia. Constantin Stere, era o altă voce puternică, Tudor Arghezi şi Petre Carp, politicianul redutabil erau în aceeaşi tabără. Dezastrul militar, în urma absenţei totale a sprijinului militar promis de Rusia şi Franţa, urmat de Pacea de la Buftea, a creat o stare de cumplită deznădejde în populaţia zonei ocupate. Inamicul a organizat o administraţie militară iar aceasta, printre altele, a decis publicarea unei gazete la care, fireşte, au colaborat şi Arghezi şi Slavici. Miraculosul sfârşit al războiului prin care Antanta a ieşit învingătoare fără ca nici un soldat al ei să fi pus piciorul pe pământ german, a salvat România. Comportamentul Rusiei, democratice întâi şi bolşevice apoi, a demonstrat din plin că previziunile şi avertismentele lui Slavici, Arghezi, Stere şi a tuturor celor care vedeau ameninţarea unui Imperiu primitiv, în criză şi cu porniri cuceritoare, erau întemeiate. Dar istoria se scrie cu fapte nu cu avertismente ori ipoteze. Slavici şi Arghezi au fost judecaţi şi condamnaţi de un Tribunal de Război. Cert rămâne faptul că manuscrisele lui Slavici au fost distruse, că Arghezi a trebuit să aştepte aproape zece ani până va publica prima sa carte de poezii, că marginalizarea lui Stere a căpătat dimensiuni punitive.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Dar nu era decât începutul. România intrase pe cursul vijelios al modernizării sale, lupta politică pentru preluarea puterii și mai cu seamă pentru alinierea ţării unui curent politic autoritar care se instaurase în Italia și care urma să triumfe sub Adolf Hitler în Germania, înfruntarea dintre vechile și noile partide devenea acută. Pentru prima dată se recurgea la populism, la demagogia cea mai pură, pentru prima dată violenţa fizică își făcea loc pe scena politică. Asasinatele, hărţuielile fizice, atacurile imunde din presa din ce în ce mai polarizată au devenit instrumente politice predilecte. Cel mai grav fapt s-a petrecut atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia ca Statul să răspundă la terorism cu terorism de stat. Controlul asupra opiniei publice a devenit esenţial, întâi din motive electorale, şi până la instaurarea dictaturii, alegerile au fost mai dese decât recoltele, apoi din nevoia de adeziune totală a societăţii la stăpânire. În aceşti ani tulburi s-au aprins ruguri din cărţi. Au fost stigmatizaţi scriitorii evrei, amintim de Mihail Sebastian ş.a. şi cei declarați „jidoviţi”. Mihail Sadoveanu a fost o ţintă predilectă. Nicolae Iorga a fost asasinat. Ca el Petre Andrei sau Virgil Madgearu. După o scurtă perioadă de modernitate, cu extrema sa de avantgardă, cultura a intrat sub obrocul unei cenzuri declarate dar şi a uneia nedeclarate, constând în presiuni asupra opiniei publice prin care se stimulau valorile democraţiei şi influenţele culturii occidentale. Eugen Lovinescu și opiniile sale privind sincronismul cultural nu erau agreate. Nu era decât semnul că politicul decisese că opinia publică devenise un obiectiv de prim rang și că nu putea fi lăsată în libertate. Germania şi Italia, în care nazismul şi fascismul cuceriseră puterea dădeau tonul. Intelectualii de stânga sunt arestaţi, consemnaţi la domiciliu ori internaţi în lagăre. Mă refer la Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Andrei ş.a. Cei de dreapta pleacă, sub diferite forme, în străinătate.

Când războiul real se va fi încheiat, cel dus împotriva cărţilor va continua cu o mai mare vigoare.

Eugen Uricaru

 

20 de paşi în istorie

Reporter: editura December - 19 - 2011 Comments Off on 20 de paşi în istorie

R. MOLDOVA

În 2011, Republica Moldova a împlinit 20 de ani de la proclamarea independenţei. Aşadar, 20 de ani de când această fostă provincie istorică românească, devenită fostă republică sovietică, a păşit pe un drum nou, de edificare a unei identităţi proprii în noua lume rezultată după destrămarea URSS şi încetarea confruntării Est-Vest. Altfel spus, 20 de paşi în istorie. A fost greu, a fost uşor, ce obstacole au apărut şi a trebuit să fie depăşite, ce dificultăţi persistă, sunt oare ele insurmontabile, ce viitor îi rezervă destinul acestui teritoriu mărginit de două fluvii – Prutul şi Nistrul – iar cândva şi de Marea Neagră? Iată doar câteva întrebări pe care şi le pun cetăţenii tânărului stat independent Republica Moldova, dar şi cetăţenii şi politicienii din alte ţări, situate în vecinătatea geografică mai mult sau mai puţin apropiată.

Podul de flori – o epocă a entuziasmului şi speranţei. Mişcările de renaştere şi redeşteptare naţională în diverse republici sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească, au înregistrat cote înalte în 1988-1989, cu mai bine de doi ani înaintea destrămării URSS. La 27 august 1989, în Piaţa Centrală din Chişinău, în faţa Casei Guvernului, o imensă masă de oameni (circa 750 000 persoane), într-o unitate de voinţă pe care numai marile momente ale istoriei pot să o inspire, solicită într-un glas: „Dreptate! Limba de stat şi grafia latină!”. Patru zile mai târziu, după dezbateri furtunoase, sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al Republicii, sub puternică presiune populară, aprobă pachetul de legi care consfinţesc declararea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea acesteia la grafie latină. Se punea astfel capăt bilingvismului armonios, de fapt al monolingvismului puterii dominante, ce dăduse naştere, după cum afirma o deputată de la Soroca, unei generaţii „care nu cunoaşte limba părinţilor şi a strămoşilor, generaţie ruptă de rădăcinile naţionale, indiferentă şi străină faţă de tradiţiile, cultura şi obiceiurile neamului său”. Un rol important în câştigarea acestei prime bătălii pentru redobândirea identităţii naţionale au avut-o scriitorii şi intelectualii basarabeni în general, precum şi o serie de deputaţi care proveneau din zona satelor.

Evoluţiile din Basarabia intrau pe un curs ce avea să devină ireversibil. Parada sovietică din Chişinău, programată la 7 noiembrie 1989, pentru aniversarea Revoluţiei bolşevice este obstrucţionată şi, caz singular în URSS, desfăşurarea tehnicii militare împiedicată de militanţi ai Frontului Popular, aflat în fruntea mişcării de renaştere naţională. Evenimentele de la Bucureşti, de la finele lunii decembrie 1989, sunt trăite cu intensitate de basarabeni. Pancarte uriaşe purtate de un lanţ viu la Chişinău scrise în limba română, revenită la grafia latină, anunţau tuturor: „Dictatorul a căzut! Unire, români!”. Câteva luni mai târziu avea loc primul act cu o puternică încărcătură emoţională şi simbolică, numit „Podul de flori”. Acţiunea a fost concepută ca o lansare sincronizată de flori de pe ambele maluri ale Prutului, pentru a crea „un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate. Fără nici un discurs, fără lozinci, apeluri sau gesturi necugetate”, după cum va menţiona mai târziu, în „Memoriile” sale, Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova.

Să mai notăm câteva date memorabile care s-au succedat în perioada aceea de mari speranţe şi dor de libertate: în ziua de 27 aprilie 1990, pe sediul Parlamentului este arborat Tricolorul, identificat de comisia de specialitate a legislativului cu „suveranitatea şi independenţa naţională a statului moldovenesc”; 23 iunie 1990 – Parlamentul de la Chişinău adoptă, în prima sesiune, Declaraţia cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Cu acelaşi prilej, este aprobată o hotărâre privind nulitatea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor sale pentru Basarabia şi Bucovina de Nord; 27 august 1991 – pe fondul evoluţiilor survenite la Moscova, în contextul puciului împotriva lui Gorbaciov, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, prin care se proclamă dreptul acesteia de a-şi hotărî „în mod liber prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară”. România a fost prima ţară care a recunoscut Republica Moldova în calitate de stat suveran şi independent.

Războiul de pe Nistru. Din păcate, noul curs al Republicii Moldova avea mulţi adversari, atât în interior, cât mai ales în afara frontierelor sale. Încă din 1989 se declanşase aşa-numitul fenomen separatist, prin înfiinţarea autonomiilor găgăuză (Comrat, 12 noiembrie 1989) şi transnistreană (Tiraspol, 2 septembrie 1990). La 2 martie 1992, în Transnistria izbucnea un conflict violent de proporţii, generat de separatişti. Deloc întâmplător, războiul de pe Nistru era declanşat chiar în ziua în care la sediul ONU din New York se desfăşurau solemnităţile de admitere a Republicii Moldova şi Armeniei în organizaţia mondială.

Timp de câteva luni, conflictul din Transnistria a fost internaţionalizat, iar paşnica populaţie de pe cele două maluri ale Nistrului a fost victima unor aprige confruntări armate, soldate cu un mare număr de victime şi cu circa 17.000 de refugiaţi (din care 13.000 copii), care şi-au părăsit casele din zona transnistreană şi s-au stabilit în partea dreaptă a Nistrului. Un mecanism cvadripartit de negocieri, perfectat sub egida OSCE de Federaţia Rusă, România, Ucraina şi Republica Moldova, a depus o activitate laborioasă pentru încetarea ostilităţilor. În cele din urmă, pacea a fost restabilită, dar în pofida eforturilor internaţionale duse de aproape două decenii, conflictul a rămas îngheţat, fiind folosit ca pârghie mai ales pentru influenţarea opţiunilor politice ale Chişinăului.

Astăzi, după aproape cinci ani de la întreruperea dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol privind căile de reintegrare a regiunii transnistrene în Republica Moldova, se prefigurează noi oportunităţi de reluare a acestui proces. Un rol important în ajungerea la rezultate concrete privind normalizarea situaţiei în raporturile moldo-transnistrene îi revine, fireşte, Federaţiei Ruse, care şi-a asumat, de altfel, statutul de putere garantă încă de la începutul conflictului. De fapt, după cum îmi spunea cu câtva timp în urmă un diplomat de la Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, „conflictul transnistrean este cel mai uşor de soluţionat dintre toate cele câte există în spaţiul post-sovietic. Este doar o chestiune de voinţă politică din partea mai multor actori. Iar o rezolvare a acestui conflict ar transmite un semnal şi pentru reglementarea celorlalte diferende care afectează stabilitatea şi securitatea în zona euro-asiatică”.

O serie de observatori şi analişti semnalează anumite tendinţe de reevaluare a politicii Federaţiei Ruse în spaţiul moldo-nistrean. Astfel, susţin aceştia, Moscova ar înclina să renunţe la încurajarea moldovenismului, ideologie românofobă, care a adus prejudicii în timpul regimului Voronin, nu doar relaţiilor Chişinăului cu România, dar şi celor cu Federaţia Rusă, stimulând sentimente antiruseşti în rândul unei importante părţi a populaţiei. Un indiciu în acest sens, afirmă aceiaşi observatori, îl constituie campania presei ruse din ultimul timp pentru a împiedica realegerea liderului separatist Igor Smirnov în fruntea administraţiei de la Tiraspol. Evoluţiile viitoare vor arăta în ce măsură aceste previziuni sunt întemeiate. Un lucru este, însă, cert: interesul sporit faţă de finalizarea procesului de negocieri în jurul Transnistriei manifestat de Germania, a cărei colaborare cu Moscova ar putea să determine evoluţii geopolitice noi, într-un ritm mai rapid şi poate nu lipsit de surprize pentru alţi actori din regiune, printre ei aflându-se şi România.

Integrarea europeană – un obiectiv de interes general. Dincolo de evoluţiile sinuoase, specifice, de altfel, tuturor statelor în tranziţie desprinse din sistemul totalitar comunist, societatea moldovenească a înregistrat o serie de progrese certe. În primul rând, este vorba despre câştigul de necontestat în ce priveşte libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor democratice, în pofida unor derapaje temporare marcate în perioada guvernării comuniste. Însăşi imaginea Chişinăului, a celorlalte oraşe şi localităţi, a cunoscut înnoiri vizibile de la an la an. Cu toate acestea, aşteptările populaţiei sunt mult mai mari, dorinţa de schimbări favorabile şi mai rapide a generat şi deziluzii. Din păcate, procesul de migrare în străinătate pentru căutarea unor locuri de muncă (în Federaţia Rusă ori în ţările vestice) continuă să fie masiv.

De mai bine de doi ani, asistăm la orientarea mai pregnantă a Republicii Moldova spre integrarea în Uniunea Europeană. Alianţa democratică aflată la guvernare şi-a propus ca obiectiv programatic tocmai accelerarea integrării europene a Moldovei. Un proces salutat şi încurajat de ţările UE şi SUA, căruia nu i se opune, cel puţin declarativ, nici Federaţia Rusă. Administraţia Obama a ţinut să fie prima care să transmită, cu ocazia vizitei vicepreşedintelui Joe Biden la Chişinău (martie 2011), un mesaj de susţinere solidă a orientării proeuropene a Republicii Moldova, afirmând că drumul parcurs până acum este „un exemplu bun de tranziţie la democraţie”. Întâlnirile periodice, bi şi multilaterale ale Chişinăului, la nivel de premier sau preşedinte, cu SUA, Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă au devenit frecvente, atestând în mod clar un interes internaţional special pentru Republica Moldova şi zona geostrategică adiacentă.

România a rămas permanent fidelă orientării sale programatice, afirmată imediat după căderea comunismului şi chiar înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova, pentru valorizarea spaţiului cultural şi spiritual comun, pentru susţinerea eforturilor de integrare şi regăsire împreună în spaţiul generos al valorilor europene.

Uneori, o serie de divergenţe şi orgolii se resimt destul de acut şi în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană din Republica Moldova. „După două decenii de construire a statului de drept, problema concilierii civice persistă în societatea moldovenească”, afirmă Sergiu Musteaţă, un tânăr şi reputat istoric de la Chişinău. Iată de ce povaţa sacră şi testamentară (cum o numea patriotul basarabean Gheorghe Ghimpu) rostită de poetul naţional Mihai Eminescu rămâne mereu actuală: „Popor românesc! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. O povaţă nu doar pentru românii basarabeni, ci pentru toţi românii, oriunde s-ar afla.

 

Ioan C. Popa

A fi balcanic – un blam sau o „virtute”?

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on A fi balcanic – un blam sau o „virtute”?

Cea mai importantă piatră de hotar a blamării „balcanicului” o constituie primii ani ai secolului XX, când termenul a început să fie asociat cu violenţa şi instabilitatea politică. Asasinatele, situaţia confuză a Macedoniei şi criza bosniacă, războaiele balcanice au oferit materia primă pentru percepţia Balcanilor ca zonă turbulentă. În timp, a apărut ideea – preluată şi popular, dar şi de mediile academice – că „Apusul”, occidentul, ar fi un prototip al civilizaţiei, iar Balcanii unul al dezordinii şi chiar al „barbariei“, tribală şi violentă.

Regiunea denumită mai recent decât s-ar crede Peninsula Balcanică trăieşte două fenomene a căror răsfrângere dă în Occident o imagine la fel de negativă: pe de o parte slăbiciunea politică, haosul şi corupţia care au caracterizat ultimele veacuri ale Imperiului otoman, pe de alta luptele crâncene între micile state independente care au renăscut din descompunerea gigantului. Ambele fenomene s-au îmbinat pentru a da adjectivului „balcanic” o coloratură pestriţă, percepută ca definitorie pentru dezordine, indisciplină, murdărie, necinste şi, mai cu seamă, ceea ce e văzut şi azi ca o primejdie pentru Europa întreagă, rivalităţile nestinse între etnii, care fac din peninsulă, aşa cum se spune, un „butoi de pulbere” (se cunoaşte că asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo a fost scânteia care a aprins primul război mondial). În timpul războiului rece, Balcanii au fost echivalaţi cu termeni mai neutri: „Europa de Est“ şi „Europa de Sud-Est“, revenind în forţă ca „Balcani” după căderea „cortinei de fier”.

Apariţia termenului de „Europa Centrală” este, în opinia multor analişti, o nouă tentativă de marginalizare a Balcanilor. Se vorbeşte insistent, de cele mai multe ori în sens peiorativ, despre mentalitate balcanică, „balcanizare”, cu implicaţii directe şi dintre cele mai neplăcute pentru cetăţenii statelor din această zonă. Conceptul, apărut în anii ’20, odată cu desprinderea din fostele imperii – otoman, austro-ungar, german și rus – a multor state noi de dimensiuni mai mici joacă, de altfel, un rol important în arsenalul culturalismului segregaţionist. „Balcanizare“ înseamnă dezagregarea unor state multinaționale în mai multe state naționale mici, adeseori rivale. Acest concept a făcut carieră, reunind resentimentele antibalcanice.

Dar, din perspectivă istorică, naţiunile din Balcani nu sunt mai instabile, mai neguvernabile decât au fost popoarele din apus la vremea propriilor confruntări. Aşa că sensul de „fragmentare inutilă între mici state neviabile” pe care l-a căpătat termenul inventat în Occident,  „balcanizare”, apare ca nejustificat. În fond, stereotipul privitor la cultura balcanică a violenţei poate fi „întors” şi folosit în cazul barbariei Holocaustului sau a războaielor din Vietnam, Afganistan etc.

Pe de altă parte, la început de mileniu, cuvântul european (substantiv şi mai ales adjectiv) cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, fiind în vogă în discursul public: „preşedinte european”, „mesaj european”, „doctrină europeană”, „spirit european”, „abordare europeană”, pe scurt, expresia lingvistică a unui ideal. La polul opus se află „neeuropeanşi variantele, acestor etichete negative alăturându-li-se şi cuvinte cu altă etimologie, dar cu aceleaşi conotaţii peiorative, cum ar fi balcanic: „mentalitate balcanică”, „atitudine balcanică”, „partide balcanice”, „afaceri de tip balcanic”, „proiect cu iz balcanic” etc. Şi mai gravă este apariţia, în aceleaşi contexte negative, a adjectivului „mioritic: „politicieni mioritici”, „management mioritic”, „comunism mioritic”…  Astfel, european, pe de o parte, şi balcanic, mioritic pe de alta au ajuns să aibă înţelesuri deturnate, denaturate sau exagerate, în special mânuite şi lansate insistent opiniei publice în contexte socio-politice. Dacă în secolul trecut Carl Schmitt, viitor jurist oficial al Germaniei naziste, spunea că „Balcanii sunt, într-un sens mult mai puternic decît Rusia, granița dintre Europa și Asia“, mai aproape de zilele noastre există un şablon cultural ce zugrăvește Balcanii ca spațiu ce ar fi izolat de modernita­te. După cum era de aşteptat, a apărut şi o reacţie destul de discutabilă: noi istorici şi unii politicieni caută să ne proiecteze, ca naţiune, mai spre ceea ce pare a fi centrul „onorabil” al Europei, ignorând caracterul chintesenţial balcanic al culturii şi istoriei noastre, de care, după cum se vede zilnic, nu ne putem desprinde cu uşurinţă.

Acţiuni şi consecinţe

Apariţia conotaţiilor excesiv de peiorative la adresa zonei în ansamblu a avut urmări nefericite pentru cetăţenii care provin din Balcani. Se ştie că la scurtă vreme după încheierea confruntării dintre blocurile Europei, societăți întregi din zonă au avut de înfruntat ani de tranziţii dureroase şi pline de privaţiuni odată cu dezintegrarea sistemelor lor politico-economice. Au rezultat fenomene de emigrație în masă care „deranjează” şi în prezent statele industriale occidentale. Nou apăruta lume a marginalizaților din Balcani, localizată nu doar în Sud sau în Sud-Est, ci aflată în creștere și în metropolele nordului, este privită ca fiind în afara ordinii sociale. Forţa lor de muncă a fost devalorizată, apoi au fost etichetaţi artificial după apartenenţa la etnii sau grupuri, au devenit victime ale intervenţiilor „justificate” ale autorităţilor, care nu s-au jenat să forţeze normele drepturilor omului pe motiv de „infracţionalitate balcanică”, adesea egală cu a unor exponenţi ai altor zone geografice.

Ce înseamnă, aşadar, în lumea de azi, a fi balcanic? La nivel declarativ, înseamnă a fi european, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici. Înseamnă a fi reprezentantul unei culturi străvechi şi un cetăţean demn, egal cu occidentalii. La nivelul percepţiei, a fi balcanic înseamnă să vii dintr-o lume în care vesticii nu prea au încredere, pe care o consideră focar de sărăcie şi infracţionalitate, de care se tem şi în faţa căreia îşi închid porţile… democratice.

Noi suntem europeni, nu balcanici, dar, oricum, nu e nimic peiorativ în a fi balcanic: Socrate, Platon şi Aristotel nu erau altceva decît nişte balcanici. (George Pruteanu, „Naţionalismul boieresc al lui Al. Paleologu”)

Din nou despre “chestiunea romă”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Din nou despre “chestiunea romă”

Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei de muncă sub influenţa noilor ţări care au aderat la UE a determinat o creştere a produsului intern brut al UE cu aproximativ 40 de miliarde de euro. Dar ea a adus şi problema prezenţei în Occident a unor cetăţeni europeni consideraţi indezirabili, împotriva cărora s-au luat măsuri ce atentează tocmai la acest drept. La un an după ce o serie de ţări din Europa au început să desfiinţeze tabere de romi şi să expulzeze sute de cetăţeni ai UE, în principal în România, Comisia Europeană (CE) a susţinut că este pe cale să câştige lupta pentru protejarea dreptului cetăţenilor la libera circulaţie în întregul bloc, arătând că „nu va ezita să ia poziţie în cazul în care statele membre nu aplică în mod corect acest drept fundamental, în special garanţiile procedurale care protejează cetăţenii UE de o expulzare arbitrară sau disproporţionată”, după cum argumentează Viviane Reding, comisar european pentru justiţie.

În realitate, deşi majoritatea ţărilor membre au transpus integral normele UE în materie, zece state fac obiectul procedurii de încălcare a prevederilor tratatelor pentru nerespectarea, în perioada martie – iunie 2011, a normelor referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Acestea sunt Austria, Cipru, Cehia, Germania, Malta, Lituania, Spania, Suedia, Polonia şi Regatul Unit. Portugalia şi Finlanda au răspuns preocupărilor Comisiei fie prin dialog bilateral, fie prin adoptarea de legi care asigură conformitatea cu dispoziţiile directivei. Alte 14 state membre (Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Olanda, România, Slovacia şi Slovenia) au prezentat proiecte de modificări legislative, inclusiv calendare precise pentru adoptarea şi intrarea în vigoare a normelor. Comisia examinează şi detaliile măsurilor pe care Danemarca şi Olanda le-au prevăzut sau le-au adoptat pentru a asigura conformitatea deplină cu legislaţia UE. În cazul Franţei, guvernul a adoptat modificările legislative impuse de către CE, inclusiv garanţiile care protejează cetăţenii UE împotriva expulzărilor arbitrare.

În perioade dificile din punct de vedere economic, unele state membre pot fi tentate să ia măsuri discriminatorii, care îi afectează pe cetăţenii UE sau pe membrii familiilor acestora, atenţionează CE, care adaugă că acţiunile naţionale unilaterale în acest domeniu nu îşi au locul.

Una se predică, alta se întâmplă…

Susţinătorii drepturilor romilor – primii vizaţi de măsurile de restricţionare a liberei circulaţii – au avertizat Bruxellesul că nu face destul pentru a proteja cel mai mare grup etnic minoritar din Europa şi că evacuările şi expulzările romilor continuă, în primul rând în Franţa şi Italia, notează ziarul britanic „The Guardian”, care aminteşte că în iulie anul trecut, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost criticat de CE şi Vatican atunci când a corelat imigraţia de criminalitate şi a promis să expulzeze imigranţi romi şi să desfiinţeze taberele ilegale. Peste 70% dintre taberele ilegale de romi au fost ulterior demolate. Un an mai târziu, ONG-uri franceze au declarat că, în pofida unei astfel de „ţintiri discriminatorii” din partea guvernului, există acelaşi număr de romi în Franţa ca anterior măsurii. Victoria Vasey, directorul juridic al Centrului European pentru Drepturile Romilor (CEDR), cu sediul în Ungaria, a avertizat: „Expulzările au loc încă, în primul rând în Franţa şi Italia. Ele continuă şi în Germania, dar aici tind să fie de cetăţeni romi din Kosovo şi ca atare nu sunt acoperite de legislaţia UE. Declaraţia Comisiei, care laudă strategiile sale, este, evident, destul de diferită de ceea ce se întâmplă pe teren”.

Cercetările grupului au demonstrat că în Franţa există o tendinţă nouă, de plasare a persoanelor în centre de detenţie pentru imigraţie înainte de a fi îndepărtate. „Şi evacuările din tabere rămân în vigoare, fiind parte din planul lui Sarkozy. Acest lucru creează un climat de hărţuire extremă. În Italia, situaţia este similară – hărţuirea prin evacuări repetate. Dar, spre deosebire de Franţa, unde acest lucru este parte a unei politici naţionale, strategia din Italia este organizată în mai mare măsură la nivel de municipalitate”, argumentează Vasey.

La rândul său, „Médecins du Monde” arată că, între iunie şi începutul lui august, cel puţin 500 de romi au fost evacuaţi din tabere din oraşul port sudic francez Marsilia. În Italia, 154 de evacuări ţintite au avut loc la Roma, între lunile martie şi mai, afectând 1.800 de romi. În Danemarca, deportările cetăţenilor romi ai UE au fost deseori contestate cu succes în instanţă. Strategia a fost înlocuită prin ţintire continuă în vederea arestării şi hărţuirea acestor cetăţeni de către autorităţile daneze. „UE a cerut integrarea romilor, dar nu impune aplicarea legislaţiei europene, care ar trebui să protejeze romii şi toţi cetăţenii UE împotriva unei astfel de ostilităţi ţintite”, punctează Robert Kushen, directorul executiv al CEDR.

O poveste veche

O succintă privire înapoi în timp ni-i arată pe romii de pe teritoriul României atestaţi documentar încă din 1385. Pe întreg parcursul Evului Mediu, au fost robi pe moşiile domneşti, bisericeşti şi boiereşti. În 1837, divanul Ţării Româneşti decidea dezrobirea ţiganilor care aparţineau statului, la 1848 Adunarea Obştească din Moldova abolea robia pentru ţiganii clerului şi pentru meseriaşii din oraşe, iar în 1866 era decisă eliberarea tuturor membrilor etniei.

Nu a durat foarte mult până când condiţia de oameni liberi şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv al romilor. Când, în 1933, Calinic I. Popp Şerboianu punea bazele organizaţiei „Asociaţia Genarală a ţiganilor din România”, conştiinţa identităţii etniei începuse să se manifeste. Cea mai bună dovadă este apariţia, în acelaşi an, a „Uniunii Generale a Romilor din România”, înfiinţată de A. Lăzurescu Lăzurică. Obiectivele celor două organizaţii erau similare: educaţie pentru romi, pregătire profesională, integrare socială, sedentarizarea nomazilor. După cum se poate observa, nu foarte departe de obiectivele care ţin şi azi capul de afiş al problematicii romilor.

Pe parcursul următoarelor etape istorice, etnia a avut de înfruntat dificultăţi majore. În timpul celui de-al doilea război mondial, romii au fost deportaţi sau li s-a interzis deplasarea. Ulterior, în perioada ceauşistă, s-a încercat şi la noi, la fel ca în cazul Bulgariei, Ungariei, Poloniei sau fostei Cehoslovacii, sedentarizarea şi uniformizarea socială a romilor.

Metodele forţate nu au dat roade. Mişcarea romilor a continuat. La mijlocul anilor ’70 prindeau glas activ sociologii romi Nicolae Gheorghe şi Vasile Burtea, care plănuiau întâlniri ferite, pentru binele etniei. La Sibiu era Ion Cioabă, la Craiova, Valerică Stănescu, autorul „Legilor şatrei“, la Timişoara activa Ioan Mirescu, instructor cultural şi coregraf. Gânditorii romi se organizaseră, iar schimbările pe care le-a adus Revoluţia din 1989 au găsit etnia capabilă să promoveze lideri şi să se adapteze deschiderii internaţionale a României.

În prezent există o elită tradiţională şi una modernă. Din prima fac parte romii mai în vârstă, iar a doua înglobează lideri politici, profesori, medici, avocaţi, oameni de cultură şi sportivi. Elita tradiţională există de când sunt romii, cea modernă s-a înfiripat la noi în perioada interbelică, fiind continuată în comunism şi evidenţiată după Revoluţie. Romii de elită de acum fac parte din organizaţii non-guvernamentale care apără drepturile etniei lor. Intelectuali de seamă promovează interesele romilor la nivel decizional, iar în contextul favorabil proiectele sociale şi culturale care vizează etnia romă au căpătat amploare şi rezultate. Partida Romilor Social Democrată şi Partida Romilor „Pro Europa”, ca formaţiuni reprezentative ale etniei, încearcă să se preocupe de toate aspectele vieţii romilor. Dacă în 1990 erau doar câteva persoane implicate în mişcarea romilor şi care aveau studii superioare, acum sunt mii de studenţi şi persoane care au terminat facultatea, specializate în toate domeniile şi care contribuie nemijlocit la dezvoltarea şi integrarea cu succes a membrilor etniei în societatea română modernă.

Dar nu există doar progrese în iniţierea şi aplicarea unor politici publice coerente care să amelioreze situaţia romilor. Există numeroase foruri internaţionale care se ridică împotriva persecuţiilor şi discriminării cărora le cad victime romii. Între acestea, UNICEF, care desfăşoară numeroase programe dedicate îmbunătăţirii situaţiei acestei etnii. 11 state din Europa de Est şi de Sud-Est au o minoritate romă numeroasă (Bulgaria, România, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Croaţia, Turcia şi Moldova). Şi în Ucraina şi Rusia există o populaţie romă consistentă, despre situaţia căreia se ştie destul de puţin.

Incluziunea romilor nu este doar o obligaţie care ţine de respectarea drepturilor omului, ci şi o necesitate economică şi socială, în interesul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Tendinţe naţionale şi continentale

În Europa de Sud-Est se estimează că trăiesc 3,7 milioane de romi, aproximativ 1,7 milioane din ei (46%) fiind copii. Datele Băncii Mondiale privind numărul total al romilor sunt aproape de cinci ori mai mari decât datele de recensământ. În timp ce populaţiile majoritare prezintă o tendinţă de scădere în ţările studiate, populaţiile rome cresc într-un ritm rapid. În Bulgaria, Macedonia, România şi Serbia, procentul cetăţenilor cu o vârstă sub 19 ani este între 22% şi 29% la nivelul întregii populaţii, în comparaţie cu 41% – 47% în cazul romilor. Populaţiile rome sunt mai tinere decât populaţiile majoritare datorită efectului combinat al natalităţii ridicate şi al speranţei de viaţă mai scăzute. Procesul de extindere a Uniunii Europene a atras atenţia asupra situaţiei romilor, atât în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului, cât şi recunoaşterea faptului că nu se poate crea o Europă armonioasă din punct de vedere social fără incluziunea romilor şi a altor categorii vulnerabile din societate. În 2005, nouă state din Europa Centrală şi de Sud-Est, în colaborare cu Banca Mondială, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), Institutul pentru o Societate Deschisă şi ONG-uri rome, au lansat Decada de Incluziune a Romilor, angajându-se să amelioreze condiţiile de trai ale romilor şi să combată discriminarea împotriva lor.

Aminteam că România este una dintre ţările cu o importantă comunitate de romi – aproximativ 1 milion de etnici. Ţara noastră are în derulare o Strategie naţională privitoare la integrarea acestei etnii, axată în principal pe implementarea  în domeniul educaţiei a două proiecte strategice, derulate prin Agenţia Naţională pentru Romi şi finanţate din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. Este vorba despre „Educaţia copiilor romi – calea spre un loc de muncă stabil” şi „Şcoala – o şansă pentru fiecare”. Mai mult, pentru a extinde aria dezvoltării proiectelor care vizează integrarea romilor, noua Strategie naţională de integrare a romilor pune accent pe crearea unor pârghii sociale care să răspundă nevoilor acestei etnii.

Pe lângă eforturile interne de integrare a romilor, se pot evidenţia şi elemente de sprijin extern, dată fiind calitatea de cetăţeni europeni pe care o au romii datorită statutului României de ţară membră a UE. Printre problemele pentru care vor trebui găsite grabnice rezolvări se află discriminarea sistematică, „un grad intolerabil de excludere”, încălcarea drepturilor omului, o stigmatizare severă şi discriminare atât în viaţa privată, cât şi în cea publică.

Plecarea în masă a etnicilor romi către ţările occidentale a stârnit o adevărată furtună internaţională, cu manifestări reprobabile de xenofobie şi discriminare. Romii au devenit obiectul oprobriului cetăţenilor occidentali, al acuzaţiilor de tot felul, uneori nejustificate, iar autorităţile au trecut la aplicarea unor măsuri punitive pe care Uniunea Europeană le-a catalogat drept încălcări ale drepturilor la libera circulaţie. Atitudinea faţă de romi continuă să genereze tensiuni la cele mai înalte niveluri în câteva state europene. Doar revenirea la calea dialogului a produs efecte benefice. Autorităţile române, împreună cu partenerii occidentali, au ajuns la concluzia că problematica celor aproximativ 12 milioane de reprezentanţi ai etniei rome la nivelul continentului este şi una europeană, nu numai locală, şi că doar conlucrarea va genera rezultate favorabile în demersul comun, benefic tuturor părţilor implicate, pe care îl va aduce integrarea romilor, cetăţeni cu drepturi egale în Uniunea Europeană.