NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Străzi ce poartă nume de criminali de război

Reporter: editura August - 10 - 2020 Comments Off on Străzi ce poartă nume de criminali de război
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, simbolurile și învățămintele ei: peste zece străzi și piețe de pe teritoriul țării sunt denumite după criminali de război, condamnați sau cunoscuți pentru fapte condamnabile de-a lungul timpului. 

Piața Dragoljub Mihailovic, din Bijeljina

Astfel, în localitatea Pale există un complex rezidențial numit Radovan Karadzic, fost lider condamnat pentru crime de război la doar câteva zile după ce ansamblul primise numele său; în Bozanovici există strada Radko Mladic, dedicată militarului sârb condamnat pentru genocid, o placă memorială cu numele său fiind amplasată și într-un cartier al Capitalei Sarajevo; în Bihac se află strada Rasim Delic, fost lider al Armatei Bosniace condamnat de Curtea de la Haga; în Sanski există moscheea Mehmed Alagic, denumită astfel în onoarea unui fost general care a decedat înainte să afle verdictul Curții Internaționale de la Haga; Nikola Koljevic, fost politician implicat într-o acțiune criminală alături de Radovan Karadzic, are un bust orașul Banja Luka; o stradă din Bijeljina poartă numele Gărzii de Voluntari Sârbi, organizație paramilitară acuzată de a fi comis atrocități în… Bijeljina; în Vișegrad se află o stradă care poartă numele unei facțiuni a fostei Armate Populare Iugoslave, Uzice Corps, care a comis primele crime chiar în acest oraș, la începutul războiului. Exemplele ar putea continua cu numele străzilor din Mostar care au fost schimbate pentru a onora oficialități sau militari pro-fasciști din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, arată o investigație „BalkanInsight”


Potrivit legislației și reglementărilor după care se ghidează autoritățile locale, „străzile nu sunt denumite, de regulă, după personalități decedate recent, iar unul dintre criteriile care trebuie luate în considerare este contribuția semnificativă a persoanei respective la istoria Bosniei-Herțegovina”. În acest context, potrivit purtătorului de cuvânt al organizației civice și pentru apărarea drepturilor omului „Ostra Nula”, Milica Pralica, „a conferi astfel de legitimitate unor criminali de război trimite mesajul că faptele lor nu s-au întâmplat”.

Deși există o rezoluție parlamentară care interzice denumirea locurilor publice după condamnați pentru crime de război, alcătuirea administrativă a Bosniei-Herțegovina face ca aceste legi să nu fie implementate pe teritoriul Republicii Srpska, una dintre componentele statului balcanic. 

De altfel, în Raportul anual de evaluare a progreselor pe calea integrării în Uniunea Europeană se menționează faptul că în Bosnia-Herțegovina „unii lideri politici neagă faptele petrecute în timpul războiului din anii 1990 și răspândesc îndoiala vizavi de imparțialitatea tribunalelor internaționale”.

Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista „Limba Română” din Chișinău se apropie de trei decenii de existență. Istoria sa se confundă, practic, cu istoria tânărului stat moldovean din stânga Prutului, fiind o oglindă vie a transformărilor care au marcat fundamental viața locuitorilor Republicii, de la speranțele renașterii naționale de după desprinderea din fosta URSS, la o serie de izbânzi pe tărâmul libertăților, dar și dezamăgiri și deziluzii în privința dezvoltării și modernizării economice, ca și a societății în general. Din 2019, revista apare sub auspiciile Academiei Române, care justifică titulatura sa de publicație „de știință și cultură”.
 
Preocuparea constantă a revistei, după cum atestă și numele ei, o reprezintă cultivarea limbii române ca semn identitar distinctiv al populației majoritare românești din teritoriul situat în stânga Prutului. Nu întâmplător, primul număr din seria nouă a revistei (1/251/2019) și-a ales ca motto un text reprezentativ despre limbă, semnat de Nicolae Iorga: „… în nicio alcătuire nu se poate întrupa mai deplin și mai frumos sufletul unui neam decât în limbă. Limba cuprinde într-o formă înțeleasă veșnic de toți, întrebuințată necontenit de toți, întreaga viață, timp de secole întregi, timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia.Limba pe care o vorbim acuma nu este numai limba românească de astăzi, nu este ceva fixat acuma de gramatici, pe care oamenii să-l întrebuințeze după normele ce se află în aceste gramatici; ea este ființa vie care ni vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor cari au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba”. 

31 august, declarată Ziua Limbii Române

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un editorial intitulat „Limba română – imn pentru latinitate”, sublinia că limba română este „cel mai important vector cultural al poporului român” și, prin urmare, „câtă vreme păstrăm zestrea limbii române, avem cu toții o patrie, pentru că patria este – cum zicea Mihail Kogălniceanu – toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește” (Limba română, Nr. 2/252/2019).


Pentru a înțelege mai bine semnificația acestor mesaje, să ne întoarcem puțin în timp, la acel fierbinte an 1989, care a consemnat evoluțiile spectaculoase din fosta URSS, destrămarea sistemului totalitar în Europa centrală și de est și, firește, desprinderea rând pe rând și proclamarea independenței acelor republici care s-au aflat în componența „imperiului” sovietic aproape o jumătate de secol. 

Panou de promovare a hotărârii prin care este recunoscută româna ca limbă a statului moldovean

La sfârșitul lunii august 1989, circa un milion de persoane, în manifestații zilnice de amploare desfășurate în centrul Chișinăului, își revendicau imperativ dreptul la Limba Română și revenirea la grafia latină. În ultima zi a lunii (31 august), Parlamentul moldovenesc a aprobat trei legi de o mare importanță în domeniul lingvistic pentru populația autohtonă: „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești”, „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești” și „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină”. Aceste documente, definitorii pentru protejarea și promovarea limbii române la est de Prut și recunoscute de ultimul Parlament sovietic, confirmau unitatea de limbă moldo-română, atribuiau acestei limbi statutul de limbă de stat și, deci, de mijloc de comunicare oficial între diferitele etnii de pe teritoriul Republicii. De asemenea, ele legiferau revenirea la alfabetul latin, fapt de însemnătate hotărâtoare pentru procesul de reconstituire a identității românilor basarabeni. În mod firesc, 31 august a devenit sărbătoare pe ambele maluri ale Prutului, ca Zi a Limbii Române.

Acțiune a tinerilor din R. Moldova în favoarea limbii române

A fost o „victorie de etapă”, în pofida atmosferei tensionate întreținute în Parlament, dar și la manifestații publice, de reprezentanții populației rusofone, care se opuneau vehement revendicărilor firești ale etnicilor moldoveni majoritari, după cum scrie redactorul șef Alexandru Bantoș, în editorialul cu titlul „Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic”, care deschide numărul 1/2019 din seria nouă a reistei „Limba Română”. O victorie care, în 1994, avea să sufere un recul serios, prin modificarea articolului 13 din Constituție și înlocuirea sintagmei limba română prin reintroducerea celei de limbă moldovenească, declarată limbă de stat, oficială. 


În anul 2001, odată cu revenirea pentru o perioadă a comuniștilor la putere, legislația lingvistică a suferit noi modificări, printr-o așa-zisă strategie identitară, care viza: a/ a recunoaște și a oficializa glotonimul „limba moldovenească” și a elimina din uz glotonimul „limba română”, ca aparținând altui popor, altei țări; b/ a legifera în Republica Moldova două limbi de stat (oficiale): limba moldovenească și limba rusă; c/ a introduce în programele școlilor naționale, în mod obligatoriu, obiectul „Limba rusă”; d/ a elimina din programele de studii preuniversitare și universitare disciplina „Istoria românilor” (ca aparținând altui stat), înlocuind-o cu „Istoria Moldovei”; e/ a scoate din circulație cuvintele Basarabia, basarabeni, etnonimul „român” substituindu-l cu cel de „moldovean”. Din 2001 până prin 2007 a urmat o perioadă plină de asperități și în relațiile inter-statale moldo-române, la Chișinău se vorbea tot mai rar de și în limba română, iar Prutul nu se mai putea traversa decât cu multă greutate. 

Manifestație în sprijinul limbii române, Chișinău, 2014

În luna mai a anului 2001, în plină ofensivă a noii resurecții a teoriilor moldoveniste, savantul basarabean Eugen Coșeriu (1921-2002), unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai spiritului românesc pe meridianele lumii, declara că, spre deosebire de limbile din celelalte republici foste sovietice, cazul limbii române a fost mult mai grav, deoarece în alte republici s-a cultivat doctrina „bilingvismului armonios”, în timp ce în Republica Moldova „s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași cu limba română și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească. Prin urmare ar fi vorba de altă cultură. S-a creat așadar o fantomă lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă și o altă cultură… Această fază a imperialismului lingvistic a fost cea mai gravă”. 


După 2007, în societatea moldovenească au survenit o serie de schimbări democratice, cu efecte benefice inclusiv asupra cursului politic proeuropean al Republicii Moldova, care a primit statutul de membru asociat al UE, devenind chiar o promisiune de succes în cadrul Parteneriatului Estic. Pe fondul acestor evoluții încurajatoare, la 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională de la Chișinău a stabilit, definitiv și ireversibil, în baza Declarației de Independență și a concluziilor Academiei de Științe a Moldovei, că româna este denumirea corectă a limbii oficiale a Republicii Moldova. Cu toate acestea, în textul Constituției Republicii Moldova, articolul 13 a rămas neschimbat până astăzi, iar glotonimul „limba moldovenească” definește în continuare „limba de stat” a Republicii Moldova. De ce persisistă o asemenea situație nefirească? O explicație ne-o oferă redactorul șef al revistei „Limba Română”, care arată că marcarea Zilei de 31 august a rămas, în multe cazuri, doar o manifestare festivistă, iar guvernanții își amintesc doar atunci de atributul esențial al identității neamului, după care „se așterne colbul uitării, survine indiferența”, chiar sfidarea unei societăți „preocupate mai mult de nesfârșitele probleme ale supraviețuirii, decât de dilemele obârșiei noastre”. Or, argumentează Bantoș, criza identitară persistă „din vina elitei, a celor aflați pe valul trecător al puterii”.

În pofida multor clarificări și evoluții pozitive, intrarea limbii române în drepturi depline rămâne încă un deziderat, arată un cunoscut cercetător în domeniul lingvistic de la Chișinău, Anatol Eremia: „Pe teritoriul Republicii Moldova, limba română trebuie să devină catalizatorul unificării și consolidării societății civile, dar pentru aceasta e necesar ca ea să fie respectată de toată lumea și, bineînțeles, să fie însușită și vorbită de toți cetățenii țării, indiferent de apartenența lor etnică”. 

dr. Ioan C. Popa

Procese care au schimbat lumea

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Procese care au schimbat lumea
De-a lungul timpului, istoria consemnează anumite procese în instanță care au avut rolul de a genera reforme profunde în societate, efectele mergând mult dincolo de domeniul Dreptului. În unele cazuri, impactul s-a remarcat imediat, iar alte astfel de sentințe continuă să producă reverberații.

La câteva decenii după încheierea „epocii de aur” a Reginei Elisabeta I, în Anglia regalitatea și Parlamentul erau într-un conflict care amenința să arunce țara în haos. În timp ce regele Charles I afirma că puterea sa este de drept divin, parlamentarii consuși de Oliver Cromwell au trecut la acțiune pentru limitarea prerogativelor regale. Au urmat ani de război civil, iar după înfrângerea regelui, acesta a fost adus în fața judecății. Monarhul a fost judecat, condamnat și executat, iar Anglia a devenit republică pentru scurt timp. Chiar dacă monarhia a fost reinstaurată de fiul lui Charles I, puterea regelui Angliei nu a mai fost niciodată ceea ce fusese înainte de domnia acestuia, în schimb, Parlamentul Marii Britanii a devenit un model planetar de putere exercitată democratic, condamnarea și executarea regelui devenind o bornă istorică pentru parlamentarismul din întreaga lume. 

Susan B Anthony

Dincolo de Ocean, un alt proces avea să schimbe societatea americană, și nu numai, pentru totdeauna. În 1872, susținătoarea drepturilor politice ale femeilor Susan B. Anthony reușea să voteze în Rochester, New York, deși femeilor le era interzis acest lucru, dar sufrageta a invocat Constituția SUA și l-a convins pe ofițerul care a înregistrat-o. Însă acest gest temerar în epocă avea s-o coste: Susan a fost arestată și chiar condamnată la plata unei amenzi, de-a lungul unui proces care a aprins atât de tare spiritele în SUA, încât a stârnit un val în societate, în final Congresul SUA dând oficial drept de vot femeilor prin ceea ce este astăzi denumit „amendamentul Susan B. Anthony”.

Un alt proces care a schimbat definitiv percepția întregii lumi asupra consecințelor războaielor, antrenând și schimbarea fundamentală a Dreptului internațional, a fost cel de la Nuremberg, care i-a avut în boxa acuzaților pe unii dintre naziștii de frunte ai celui de-al treilea Reich, responsabil cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Împotriva dorinței premierului britanic Winston Churchill, care, potrivit unor mărturii de epocă, ar fi preferat să-i alinieze în fața unui pluton de execuție pe toți artizanii prinși ai dezastrelor provocate de Germania fascistă, a prevalat decizia SUA, URSS și Franței de a-i judeca pe responsabilii pentru devastatoarea conflagrație. Procesul a fost o piatră de hotar pentru legislația internațională, întrucât, dincolo de pedepsele propriu-zise, a schimbat total regula suveranității unui stat asupra dreptului internațional, care se practicase până în anul 1945. De la procesul de la Nuremberg încoace, răspunderea unei persoane pentru faptele sale a început să aibă o altă dimensiune, judecătorii din acel proces stabilind conceptul de jurisdicție universală atunci când vine vorba despre o anumită categorie de infracțiuni foarte grave. În numele acestei prevalențe a putut fi adus mai târziu în fața Tribunalului internațional de la Haga Slobodan Milosevic, lider al Serbiei în timpul conflictului din fosta Iugoslavie, din anii 1990, și ulterior alți militari din țări ale fostului stat federal acuzați de crime împotriva umanității. Procesele celor care au comis atrocități în acei ani continuă și în prezent.

Nelson Mandela

În celălalt capăt al lumii, un proces ale cărui consecințe aveau să schimbe din temelii societatea era cel care îl condamna pe liderul Congresului African din Africa de Sud, Nelson Mandela, pentru „tentativă de a răsturna Guvernul”. În mod normal, sentința ar fi fost capitală, dar pedeapsa a fost comutată. Ambele decizii ale instanțelor au avut un ecou care a crescut ca o avalanșă și puțini ar fi putut prevedea în acel moment, anul 1964, că Mandela avea să reziste 27 de ani în închisoare și, după eiberarea din anul 1990, să devină o figură internațională atât de proeminentă, încât să poată pune capăt apartheidului din patria sa. Mandela a contribuit decisiv la organizarea de alegeri multirasiale și a devenit președinte în țara care îl ținuse în temniță atâția ani. În plus, este și astăzi o emblemă mondială a activismului și justiției sociale, fiind onorat inclusiv cu un Premiu Nobel pentru Pace.

 

Bulgaria condiționează aderarea Macedoniei de Nord

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Bulgaria condiționează aderarea Macedoniei de Nord
Uniunea Europenă și Maceonia de Nord încep negocierile de aderare a statului balcanic în luna iunie, dar un obstacol major deja a intervenit: Bulgaria a anunțat că ar putea să se opună intrării țării vecine în blocul comunitar, din motive de interpretare a istoriei comune. În cadrul Tratatului de bună vecinătate între Bulgaria și Macedonia de Nord, a fost stipulată crearea unui comitet care să clarifice toate aspectele controversate din istoria comună a celor două țări, dar, dacă această entitate nu-și va termina lucrările și nu se va ajunge la un numitor comun până la începerea negocierilor cu UE, Maceonia de Nord ar putea să mai aibă de așteptat pe calea integrării în familia statelor membre. „Dacă autoritățile de la Skopje continuă să falsifice istoria, Bulgaria nu-și va da acordul pentru debutul negocierilor”, sintetizează premierul bulgar Boiko Borisov. Concret, este vorba, printre altele, despre mențiunea „macedonean” în dreptul numelui lui Gotse Delchev, pe care bulgarii îl consideră revoluționar al istoriei țării lor. Pe de altă parte, același prim-ministru al Bulgariei susținea, la Forumul Economic Mondial de la Davos, că „Bulgaria a susținut în mod consistent eforturile statelor din Balcanii de vest pe drumul lor către accederea în UE”.
 
 

Organizaţii care au influențat istoria

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Organizaţii care au influențat istoria

Dintotdeauna, societăţile secrete au fascinat lumea. Mulţi oameni cred că ele sunt mai degrabă ţinte ale teoriilor conspiraţiei, dar, neîndoielnic, au susţinut ţările în care au activat, cu efecte care dăinuie şi azi.

Carbonari

Carbonari

Din categoria societăţilor secrete care au iniţiat mişcări sociale şi au contribuit la obţinerea independenţei unor state fac parte mai multe organizaţii europene. Este vorba, de pildă, despre „Carbonari”. Astfel, se consemnează că, după înlăturarea lui Napoleon Bonaparte, puterile europene învingătoare au fărâmiţat Italia – Austria a luat nordul, iar restul s-a divizat în mici state. Reunificarea ţării se datorează societăţii secrete „Carbonari”, ale cărei origini rămân un mister, dar ale cărei acţiuni, ce au culminat cu ridicarea la luptă a întregii ţări, stau la baza statului italian modern. Şi „Filiki Eteria” stă sub acelaşi semn al acţiunii pentru independenţă: statul grec modern îşi datorează existenţa iniţiativei unor comercianţi care, în 1814, înfiinţau o organizaţie secretă ce avea să stârnească o revoluţie. Nu a fost simplu: în primii doi ani, recrutaseră doar câteva zeci de membri şi operau în deplin secret. De altfel, misterul era atât de important, încât au fost nevoiţi să elimine un membru care vorbea prea mult. În final, au reuşit să pornească revolta care a adus independenţa ţării şi, odată cu ea, dispariţia organizaţiei. Aceasta nu a fost „uitată”: în 2014, Grecia a celebrat două secole de la înfiinţarea „Filiki Eteria”, printr-o emisiune monetară. La rândul său, „Frăţia Republicană Irlandeză” avea să-şi pună amprenta asupra evoluţiei istoriei, fiind parte a tuturor mişcărilor care au dus la independenţa Irlandei, în 1921. Apărută în jurul anului 1848, organizaţia a fost iniţiată în SUA, apoi consolidată treptat până când, la începutul secolului XX, avea „avanposturi” în toată „lumea britanică” – Anglia, Canada, Noua Zeelandă, Australia – plus SUA şi America latină. Prima rebeliune pe care membrii săi au pus-o la cale, în 1916, a eşuat, dar organizaţia a reuşit să-şi menţină influenţa până la atingerea scopului.

La Trinitaria

La Trinitaria

Dincolo de Europa, un alt stat – Republica Dominicană – a apărut pe harta lumii în 1844 ca urmare a acţiunilor unei societăţi secrete: „La Trinitaria”, fondată în 1838. De altfel, Juan Pablo Duarte, considerat „tatăl naţiunii” desprinse de Haiti, a fost membru fondator al acestei societăţi încă de la vârsta de 25 de ani. De remarcat că membrii organizaţiei au făcut tot posibilul, o vreme, să rămână ascunşi, folosind mesaje criptate, pseudonime şi activând în celule foarte mici. Independenţa ţării a fost, în final, obţinută, dar jocul politic ulterior a făcut ca Duarte să fie exilat definitiv din ţara pe care a creat-o…

Există şi cazuri de organizaţii secrete ale căror acţiuni au avut efecte devastatoare. De pildă, se cunoaşte că Serbia a fost dintotdeauna un teritoriu al luptei naţionale. La asta a contribuit şi organizaţia secretă „Black Hand”, care în 1911 începea lupta împotriva stăpânirii otomane. În primul an avea deja peste 2.500 de membri ce jurau „să execute toate misiunile fără comentarii şi să ducă secretele societăţii în mormânt”. Din păcate, „Black Hand” se află la originea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, care, după cum se ştie, a avut un rezultat nimicitor: primul război mondial. Iar „Germanenorden” este, probabil, cel mai relevant exemplu în ce priveşte potenţialul distructiv al unei organizaţii secrete. Aceşti adepţi au superiorităţii rasei ariene, reuniţi la începutul secolului XIX, s-au declarat duşmani de moarte ai evreilor şi francmasonilor. Aveau ritualuri complicate, cu costume şi puneri în scenă, iar membrii trebuiau să-şi demonstreze originea ariană pe mai multe generaţii. După un secol, penetrau Partidul Muncitoresc German, iar în 1920 erau preluaţi de Adolf Hitler, cu urmările cunoscute…

Afrikaner Broederbond

Afrikaner Broederbond

Dintre societăţile secrete care şi-au marcat în mod negativ naţiunile şi epoca menţionăm şi „Afrikaner Broederbond”. Aceasta lua fiinţă în 1918 şi avea să devină, din organizaţie obscură, adevăratul conducător al Africii de Sud. Iniţial, societatea accepta doar bărbaţi albi şi opera în umbră. În timp, a câştigat atât de multă influenţă, încât, în anii `50 se spunea despre partidul aflat la guvernare că „nu este altceva decât organizaţia secretă «Afrikaner Broederbond» acţionând la vedere”. În 1978, puterea era deplină pentru această societate susţinătoare a apartheid-ului: membri ai săi erau preşedintele ţării, premierul şi 143 de militari de rang înalt. Abia alegerea lui Nelson Mandela ca şef al statului, în 1994, a schimbat lucrurile. După aproape opt decenii, societatea s-a „reinventat” în noile circumstanţe; în prezent îşi spun „Afrikanerbond”, au website, primesc înscrieri fără discriminare şi susţin „o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii africani”. În ce priveşte „Liga Hawaiană”, această organizaţie a generat pierderea independenţei statului. Astfel, Regatul Hawaii, care dura de un secol, a devenit parte a SUA ca urmare a operaţiunilor celor câteva sute de americani şi europeni influenţi, reuniţi în societate secretă, care au pus la cale răsturnarea monarhiei, lucru reuşit în 1893. Pentru câţiva ani, Hawai a fost republică, în final devenind, totuşi, al 50-lea stat din componenţa SUA, aşa cum plănuise „Liga Hawaiană” de la început.

Se poate observa că, deşi au debutat ca „secrete”, aceste organizaţii au sfârşit prin a ieşi la suprafaţă, de regulă pentru a iniţia mişcări sociale sau naţionale de amploare, ale căror efecte, uneori, au depăşit şi scopul propus şi graniţele ţărilor. Chiar dacă multe astfel de societăţi s-au pierdut în negura istoriei, ceea ce au declanşat este în multe cazuri harta lumii contemporane.

 

Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Cu şapte decenii în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la ordinul preşedintelui SUA Harry Truman, erau detonate două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Era prima demonstraţie a puterii distructive a uneia dintre cele mai sinistre descoperiri a omenirii – arma nucleară.

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces”

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces” (1987)

În 1945, Japonia imperială întârzia să capituleze, chiar dacă celelalte puteri ale Axei fuseseră oficial învinse. Pentru a încheia războiul, SUA au decis să pună în practică o nouă armă, ce fusese dezvoltată cu puţin timp în urmă: bomba nucleară. Astfel, în luna august, prima astfel de bombă exploda în centrul oraşului japonez Hiroshima, decimând pe loc un sfert din populaţie (cu 86% din locuitori în imediata apropiere a locului în care a avut loc explozia) şi expunând restul locuitorilor la un grad mortal de radiaţii. „Drumul nostru spre spital era îngrozitor de lent, până când picioarele mele, arse şi însângerate, au refuzat să mă ducă mai departe, povesteşte Michihiko Hachiya, locuitor din Hiroshima, despre clipele imediat următoare exploziei. Trei zile mai târziu, oraşul Nagasaki era lovit, iar jumătate din cetăţenii rezidenţi îşi pierdeau viaţa pe loc. Numărul victimelor avea să fie estimat între 40.000 şi 80.000 de persoane în lunile următoare, date fiind arsurile, efectul radiaţiilor, bolile şi malnutriţia care au decimat populaţia celor două oraşe. În majoritatea lor, victimele au fost civili.

Aliaţii şi-au atins scopul, dat fiind faptul că doar câteva zile mai târziu, Japonia capitula. Dar acest moment nu a însemnat şi sfârşitul unei modalităţi fantastice de distrugere, ci doar începutul unei curse cu potenţial mortal global. Istoria consemnează faptul că, pe de o parte, prima armă nucleară a fost dezvoltată şi testată de Statele Unite, dar la rândul lor sovieticii erau familiarizaţi cu domeniul şi efectuau şi ei teste. Astfel se explică faptul că, atunci când preşedintele SUA l-a informat pe Stalin despre noua formă de distrugere şi despre potenţialul ei, şeful URSS nu a avut nici o reacţie: „O nouă bombă! Probabil decisivă pentru înfrângerea Japoniei! Dacă Stalin ar fi ştiut ce revoluţie avea să însemne asta, ar fi dat vreun semn!”, nota în 1953 W. Churchill în cartea „Triumph and Tragedy” . Dar în realitate, Stalin ştia de mult despre „noutatea” americană, graţie spionilor infiltraţi în proiectul de peste ocean. Aşadar, deşi aliate la momentul încheierii războiului, cele două superputeri intraseră deja într-o cursă care a ajuns să antreneze şi alte state ale lumii: înarmarea nucleară.

Rivalitate periculoasă

Test nuclear în statul american Nevada

Test nuclear în statul american Nevada

Imediat după 1945, SUA şi URSS au intrat în războiul rece al celor două ideologii diametral opuse, care, pe lângă dezvoltarea blocurilor rivale, capitalist şi comunist, a generat şi o cursă a înarmărilor ce a inclus armamentul nuclear. Interesant de menţionat este faptul că în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele două mari puteri promovau eliminarea arsenalelor nucleare sau cel puţin crearea unui organism care să le controleze strict. În realitate, testele nucleare curgeau unul după altul. La şase luni după înfiinţarea ONU, testul nuclear american „Operaţiunea Crossroads” se desfăşura în atolul Bikini, din Pacific. La rândul ei, URSS detona prima sa bombă nucleară în august 1949. Apoi, în 1952, americanii testau prima bombă cu hidrogen, care ucidea tot ce era viu pe o distanţă de zeci de kilometri în jurul locului exploziei. Sovieticii nu au pierdut vremea şi, în 1953, detonau prima lor bombă termonucleară. Iar giganţii rivali au continuat această competiţie a morţii an după an în deceniile care au urmat, ignorând efectele asupra oamenilor şi mediului înconjurător şi, nu în ultimul rând, încălcându-şi propriile angajamente luate în cadrul ONU. Câteva exemple relevante: în 1954, o bombă cu hidrogen testată de SUA în Pacific a expus locuitorii de pe o rază de peste 100 kilometri la radiaţii; sovieticii detonau şi ei imediat una, cu o putere de 1,6 megatone, pentru ca doar cinci ani mai târziu să testeze o bombă cu o putere de 58 megatone! Americanii au efectuat peste 100 de teste atmosferice în Nevada doar între anii 1951 şi 1962. Iar fosta URSS a derulat 456 de teste nucleare în Semipalatinsk (actualul teritoriu al Kazahstanului) din 1949 până în 1989. Escaladarea acestei rivalităţi a făcut ca la nivelul anului 1986 să existe în lume circa 40.000 de focoase nucleare, de un million de ori bomba de la Hiroshima. Serviciile secrete britanice estimau că doar una dintre acestea ar fi distrus Londra în întregime.

Din aceeaşi perioadă datează începutul cursei de înarmare a spaţiului cosmic, cu lansările de sateliţi prezentaţi lumii ca nişte culmi ale progresului omenirii, dar care erau în realitate modalităţi prin care americanii, prin „Explorer” şi sovieticii, prin „Sputnik”, îşi arătau unii altora că sunt în stare să se distrugă reciproc în orice moment. Şi nu trecuseră nici 15 ani de la sfârşitului celei de-a doua deflagraţii mondiale…

De menţionat că cele două superputeri au făcut foarte puţin pentru victimele acestor teste. Pe de o parte, Congresul SUA recunoştea abia în 1990 că există efecte medicale generate de testele din Nevada, iar senatorii americani John McCain şi Paul Gosar încearcă din nou, printr-un document depus în luna iulie 2015, să compenseze locuitorii afectaţi din Mohave County. Nici Marea Britanie nu a arătat un interes mai mare pentru propriii militari care au participat la zecile de teste nucleare din Pacific, din anii 1950-1962, „purtând doar simple uniforme din pânză”. De cealaltă parte, URSS nu a recunoscut niciodată că testele nucleare ar avea urmări asupra localnicilor. „Sovieticii spuneau că bolile sunt cauzate de felul în care trăieşte populaţia din Kazahstan”, arată medicul radiolog veteran Saim Balmukhanov. Astăzi, doar autorităţile kazahe le oferă o mică pensie celor afectaţi. „Pe atunci ne mândream, gândeam că le arătăm noi americanilor, dar ia priviţi-ne acum!”, spune bătrânul kazah Zikesh, din fostul Semipalatinsk.

Contagiune mondială

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

De-a lungul timpului, au existat câteva încercări de limitare şi de „descurajare” a cursei nucleare, dat fiind faptul că marile puteri erau conştiente că nu se poate vorbi despre un atac nuclear asupra uneia fără să fie distrusă şi cealaltă odată cu întreaga lume. Astfel, în 1963 era semnat un Tratat între SUA, Marea Britanie şi URSS, care limita testele nucleare în atmosferă, pe apă şi în spaţiu, permiţându-le doar sub pământ, lucru care a continuat să se întâmple. Mai târziu, erau semnate „SALT I” şi „SALT II”, înţelegeri de asemeni menite să descurajeze înarmarea nucleară, dar semnatarele au găsit portiţe prin care nu au respectat angajamentele, astfel încât, după un deceniu, ambele superputeri adăugaseră încă 12.000 de focoase la arsenalele pe care deja le aveau. Iar în 1980, când URSS invada Afganistanul, SUA răspundeau accelerând înarmarea nucleară. Ulterior, chiar dacă semnarea Tratatului „Intermediate Nuclear Forces” în 1987 şi prăbuşirea fostei URSS în 1989 au redus substanţial forţa nucleară (de la 68.000 de focoase în 1885 la circa 15.000 în toată lumea în anul 2014), nu a fost vorba despre o distrugere a acestor arme, ci doar de o statistică, întrucât mare parte sunt doar stocate sau dezasamblate, nu şi eliminate. Şi, în timp ce superputerile nucleare dădeau semne că ar iniţia măsuri de stopare a înarmării nucleare, cursa a pornit în Asia. China are astăzi mai multe focoase nucleare decât Marea Britanie, iar India şi Pakistanul desfăşoară încă din anii 1970 o competiţie acerbă a înarmării, fiecare dintre aceste ţări având circa jumătate din numărul focoaselor pe care le deţine Franţa. Alături de acestea figurează Coreea de Nord, suspectată a deţine arme nucleare, precum şi Israelul, ţară de asemeni bănuită că ar avea astfel de armament.

 

Gulag – Lagărele morţii

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Gulag – Lagărele morţii

a însemnat înfometarea cu bună ştiinţă a unor întregi populaţii, execuţii sumare şi întemniţarea în condiţii îngrozitoare, cel mai adesea până la moarte, a milioane de oameni, în lagăre şi colonii de muncă.

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Istoria dramatică a ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de „Gulag” începe cu ceea ce decretase Lenin după Revoluţia bolşevică: orice „inamic de clasă”, chiar în absenţa oricărei dovezi a vreunei crime împotriva statului, nu trebuie tratat mai bine decât un criminal. S-a trecut şi la fapte: începând cu 1918 şi până târziu în anii 60 ai secolului trecut, au apărut locuri de detenţie de tipul lagărelor de concentrare, în care „duşmanii de clasă”, naţionalităţile „periculoase” din fostul colos sovietic precum şi contestatarii regimului erau „reeducaţi prin muncă” până la epuizare, chiar moarte. Orice opoziţie, orice plan utopic de infrastructură sau orice act considerat „sabotaj” la adresa sistemului însemnau automat trecerea prin Gulag.

Fenomenul a avut mai multe componente definitorii, aşa cum le-au relevat cercetările istorice care arată că dictatura lui Stalin a ridicat la rang de politică de stat ororile Gulagului. Astfel, a existat episodul foametei din timpul colectivizării forţate, din 1930-1933. „Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainenii sovietici în iarna 1932-1933. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice”, arată Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale. Au urmat cele circa 700.000 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938 şi „Marea Teroare”, îndreptată împotriva minorităţilor naţionale. În cadrul acestui val uriaş de persecuţii se remarcă victimele din rândul grupului culacilor şi al polonezilor, dar şi alte naţionalităţi oprimate de pe teritoriul ţării – letoni, finlandezi sau estoni. Mulţi dintre aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune, uitaţi… Alte momente crâncene ale crimelor staliniste împotriva propriilor cetăţeni sunt cele din 1943-1946 şi 1948-1949, în care erau ţintite tot naţionalităţi minoritare din fosta URSS (ceceni, tătari din Crimeea, karaceai, balkari şi calmuci, urmaţi, după război, de germani, baltici, ucraineni sau moldoveni). Acestora li se adaugă reprezentanţi ai burgheziei, membri de partid epuraţi, „sabotori” din agricultură şi industrie şi, nu în ultimul rând, zecile de mii de oameni care au ajuns în Gulag condamnaţi în baza acuzaţiei de „propagandă antisovietică”.

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Ce se întâmpla, de fapt, în aceste lagăre? Condamnaţii amintiţi erau trimişi în puşcării speciale, unde prestau muncă forţată de toate felurile – de la desţelenirea unor teritorii pustii cu climă extremă până la extracţia de minereuri sau construcţia de şosele şi poduri. Aceşti oameni erau folosiţi de asemeni pe post de cobai pentru diverse teste (inclusiv nucleare) sau pentru decontaminări radioactive. În aceleaşi condiţii îngrozitoare au funcţionat, pe lângă lagărele de muncă, altele: „şaraşka” (laboratoare secrete de cercetare, unde oameni de ştiinţă întemniţaţi dezvoltau în secret noi tehnologii), „psihuşka”  (închisori  pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici), lagărele speciale pentru copii, pentru invalizi și pentru mame cu minori. Acestea din urmă erau percepute ca neaducătoare de foloase, devenind implicit deseori ţinta altor abuzuri. Nu în ultimul rând, existau lagăre speciale până şi pentru „soţiile trădătorilor patriei”.

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Gulag-ul s-a dezvoltat rapid, cu unele salturi: între anii 1931– 1932, erau aproximativ 200.000 de prizonieri în lagăre, pentru ca, în 1935, numărul acestora să ajungă la circa un milion. După 1937, aproape două milioane de oameni se aflau în aceste spaţii de pedeapsă. Pe durata celui de-al doilea război mondial, sute de mii de prizonieri din lagăre au fost înrolaţi şi trimişi direct pe linia frontului, pentru ca, după 1945, numărul de întemniţaţi să crească din nou semnificativ, ajungând la un total de aproximativ 2,5 milioane de oameni la începutul deceniului şase. Odiosul mecanism de oprimare ajunsese, în anul morţii dictatorului I.V.Stalin (1953), la o reţea a muncii forţate şi „reeducării” de 500 de colonii de muncă şi 60 de complexe penitenciare cu lagăre de toate felurile. Estimări dramatice arată că Gulagul, în toată cuprinderea sa, a întemniţat aproape 30 de milioane de oameni şi a curmat circa trei milioane de vieţi.

Efectele războiului – pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord – au însemnat şi pentru poporul român fenomenul deportării în Gulagul sovietic. Din nenumărate trenuri trimise spre Siberia, mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în locuri aproape pustii. De pildă, în cadrul „marii deportări” din 1949, 13.000 de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate. Se cunoaşte că regimul sovietic a organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000. Din cei trimişi spre spre Siberia, doar jumătate ajungeau la destinaţie. Şi mai puţini au supravieţuit…

La Muzeul de Istorie din Moscova

La Muzeul de Istorie din Moscova

● Termenul de „Gulag” reprezintă acronimul de la „Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagerei” (Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Reeducare prin Muncă), instituţie care a administrat, începând cu 1930, toate lagărele şi coloniile de muncă din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, semnificaţia termenului depăşeşte această latură. Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, în celebra carte „Arhipeleagul Gulag” introducând termenul în limbajul comun şi dându-i un sens mai larg, pentru a reprezenta întregul sistem de muncă forţată. „Oricine putea fi «terorist», «sabotor», «duşman al poporului». Am simţit că această poveste a milioanelor de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna”, scria autorul.

●„În Siberia, Kazahstan, Urali, Donbas, Karaganda au fost trimişi peste două milioane de cetăţeni sovietici fugiţi în Occident şi daţi pe tavă lui Stalin, precum şi peste un milion de civili germani, francezi, spanioli, polonezi, iugoslavi… (Willy Fautre, Guido De Latte – „Prizonierii noştri din Gulag”)

● În anii ’40 ai secolului trecut, munca forţată asigura 46.5% din producţia de nichel a URSS, 76% din cea de cositor, 40% din cobalt, 60% din aur.

Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Cele şapte decenii trecute de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a readus în memoria întregii lumi una dintre cele mai negre file ale istoriei civilizaţiei universale: Holocaustul în care au fost ucişi circa şase milioane de evrei, în timpul celui de-al doilea război mondial.

1_800_514_800_514

Soldaţi horthyşti şi germani arestând evrei pentru deportare

Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.

Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. Istoria sa sinistră arată că în 1940, acesta era un lagăr de concentrare pe teritoriul polonez, anexat de Germania. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi.

2_800_601_800_601

Evrei unguri „aleşi” pentru camera de gazare

Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele.

Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de est.

4_800_552_800_552

Eliberarea lagărului de la Auschwitz

O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe.

Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa…

În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete.


Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă – ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.


Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler unui număr de şapte victime ale Holocaustului, la împlinirea a 70 de ani de la eliberarea prizonierilor din lagărul de exterminare: Deportaţi în Transnistria de regimul antonescian sau la Auschwitz de autorităţile horthyste, evreii din România au fost victimele politicilor antisemite şi criminale. Convoaie de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni au părăsit satele, mii de suflete nevinovate au dispărut şi, odată cu ele, datoria morală şi spiritul civic. Preşedintele a subliniat totodată că statul român „şi-a însuşit lecţiile trecutului” şi a acţionat împotriva uitării, antisemitismului şi xenofobiei, amintindu-i totodată şi pe românii care au dat dovadă de solidaritate umană, şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru a salva de la moarte semeni evrei.


Noi, germanii, simţim o profundă ruşine pentru ceea ce s-a întâmplat” Angela Merkel, cancelar al Germaniei

Şi totuşi… istoria se repetă

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Şi totuşi… istoria se repetă
Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa

Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa

Cu un secol în urmă, începea primul război mondial, denumit şi „al naţiunilor”. Încleştarea planetară a demolat imperii, a îngenunchiat generaţii, a ruinat un continent, a introdus în scenă maşinării de ucis în masă şi a schimbat ordinea puterilor globale. Lumea în care trăim s-a născut dintr-un dezastru care nu a avut precedent, dar învăţămintele sale n-au fost luate în seamă.

Există nenumărate cauze invocate pentru a explica izbucnirea războaielor în epoca contemporană– cursa înarmărilor, naţionalismul, erorile diplomatice, tensiunile etnice, lipsa unui „supracontrol” internaţional calificat etc. Notabil este faptul că, în realitate, nu există o opinie internaţională clară cu privire la motivele declanşării războaielor „moderne”. În spatele retoricii care abunda de cuvintele „libertate” şi „suveranitate”, folosită de unii dintre combatanţi, se aflau ambiţiile politice, rivalităţile majore, o competiţie militară acerbă şi o cursă agresivă a înarmărilor. Un lucru rămâne cert: după fiecare război s-a schimbat ierarhia puterilor mondiale, cu imense costuri umane şi materiale. Iar încheierea celui din 1919, de pildă, nu a fost socotită, din păcate, decât un început pentru „declanşarea unor violenţe şi ideologii ucigaşe, ce vor însângera planeta de-a lungul întregului secol XX, începând cu al doilea război mondial, până la conflictele coloniale şi toate confruntările războiului rece”, notează „France Presse”. De altfel, a rămas antologică fraza rostită de generalul Ferdinand Foch, comandantul forţelor armate aliate, care spunea, la încheierea primului război mondial, că „aceasta nu este pace, doar un armistiţiu pentru 20 de ani”. Ceea ce a urmat pe scena conflictelor planetare i-a confirmat spusele. Pe termen scurt, textul „Germania va plăti”, prezent în Tratatul de Pace de la Versailles, s-a dovedit plin de consecinţe: pe lângă stigmatizarea acestei ţări, conferinţa de la Londra, din 1921, fixa la 132 de miliarde de mărci nivelul „reparaţiilor” datorate aliaţilor. Evenimentele ulterioare s-au derulat în macabra cavalcadă cunoscută de toată lumea: germanii au fost incapabili să-şi achite obligaţiile, ţara s-a înglodat şi mai mult în haosul economic, toate acestea dovedindu-se teren propice pentru un agitator necunoscut, pe nume Adolf Hitler, care, două decenii mai târziu, trecea din nou Europa prin foc şi sânge. De cealaltă parte a Alpilor, fascistul Benito Mussolini implica Italia în aceleaşi vise de răzbunare care aveau s-o prăbuşească pentru a doua oară. Pe de altă parte, în Franţa şi în Marea Britanie, dimpotrivă, războiul a înrădăcinat un pacifism ce este folosit deseori pentru a explica „paralizia” democraţiilor europene în faţa celei de-a doua ascensiuni militare a Germaniei. Iar pe termen lung, revoluţia bolşevică a virat Rusia spre un totalitarism care a generat polarizarea unei mari părţi a lumii împotriva alteia timp de o jumătate de secol, după al doilea război mondial.

1939 Invadarea Poloniei

1939 Invadarea Poloniei

Aşadar, „marele război”, care nu avea precedent, devenea unul, prin simplul fapt că guvernele şi naţiunile perpetuau aceleaşi metode de a-şi stabili locul în lume. Mai exact, conflictul ar fi putut fi evitat dacă marile puteri ar fi ştiut să-şi depăşească rivalităţile şi ar fi învăţat din lecţiile trecutului – dacă Franţa şi Marea Britanie ar fi „vorbit pe aceeaşi voce” în faţa unei Germanii care „creştea” militar ameninţător, dacă s-ar fi acordat atenţie convulsiilor din Imperiul ţarist, dacă s-ar fi evaluat corect semnele conflictelor anterioare, dacă…

Am punctat faptul că multe naţiuni au pornit într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru că n-au ţinut cont de învăţămintele istoriei. Din păcate, lucrurile stau la fel şi azi în multe privinţe, după ce primul război mondial a „setat” reguli care „bântuie” încă, după un secol. Iată câteva reverberaţii în timp ale „marelui război”: prăbuşirea Imperiului ţarist şi modelul cu care a fost înlocuit (nu mult deosebit faţă de un imperiu clasic) au generat o nouă confruntare mondială – de data aceasta „rece” – care a afectat o bună parte din lume după cel de-al doilea război mondial. Recentele evenimente din Crimeea (care îşi dorea, în 1991, independenţa faţă de URSS în proporţie de peste 90%, iar după nici 25 de ani doreşte „dependenţa” de aceeaşi Moscovă în aproape aceeaşi proporţie) sunt relevante pentru realitatea că lumea nu s-a schimbat prea mult când vine vorba despre revizuirea hotarelor după placul mai-marilor. În fond, intervenţia rusă în această parte dintr-un stat suveran este „justificată” prin scopul de a „proteja” populaţia rusofonă din zonă, metodă „trasă la indigo” după cea prin care Germania a invadat Polonia în 1939, cu scuza că „proteja” populaţia germană aflată în minoritate în Gdansk…

2013 Nave militare germane pentru Orientul mijlociu

2013 Nave militare germane pentru Orientul mijlociu

Tot primul război mondial prăbuşea Imperiul austro-ungar, dar naţiunile din Balcani sunt, în mare parte „un butoi cu pulbere” etnică şi azi (după alte războaie…), iar Ungaria modernă, stat membru al UE, afişează la Bruxelles hărţi cu fosta „Ungarie mare” din urmă cu un secol şi nu pierde nici o ocazie de a stârni „furtunile” autonomiei teritoriale în rândul minorităţilor maghiare în statele în care acestea trăiesc, în dispreţul tuturor tratatelor internaţionale pe care Ungaria însăşi le-a semnat. Cât despre Austria, aceasta a ales o altă cale de a-şi „reface” influenţa: aproximativ pe graniţele vechiului imperiu, mai toate ţările sunt dominate de prezenţa şi forţa băncilor şi companiilor austriece. Nu în ultimul rând, Germania, „marele învins” în două războaie devastatoare, este exemplul uluitor al unui stat care s-a ridicat din propria cenuşă direct la vârful puterii mondiale. Astfel, o regăsim astăzi dictând politica Uniunii Europene, de la egal la egal ca forţă economică, diplomatică şi militară cu cei care au „ras-o de pe faţa pământului” de două ori în secolul XX. Nici amintita intrare frontală a SUA pe marea scenă globală după primul război mondial nu a schimbat mare lucru din perspectiva învăţămintelor: Germania a mai reuşit o dată să provoace la luptă întreaga lume, „cortina de fier” impusă de Rusia a rămas „impenetrabilă” o jumătate de veac de conflict ideologic, iar „războiul mondial antiterorist” este contestat din toate părţile, fiind văzut tot ca o luptă pentru supremaţie mondială şi resurse, din moment ce „implementarea democraţiei” nu prea s-a petrecut, iar teroriştii continuă să comită atentate în toată lumea.

Demonstraţie a neo-naziştilor suedezi

Demonstraţie a neo-naziştilor suedezi

Aşadar, „semne” înspăimântătoare sunt şi azi peste tot: la fel ca Japonia anilor `30 ai secolului trecut, China îşi adjudecă tot mai multă putere, Coreea de Nord se joacă cu focul ad litteram, Iranul îşi reconsideră opţiunile geopolitice odată cu schimbarea cârmei intereselor americane către Pacific – de altfel, Orientul mijlociu, rezultat al trasărilor de graniţe de după „marele război”, fierbe neîncetat (vezi conflictul civil din Siria). Un alt mare actor global, Rusia, reface „pe faţă” Eurasia, în numele vechiului Imperiu şi sub privirile letargice ale Uniunii Europene şi Statelor Unite. „Pe scurt, suntem în faţa unui moment în care, exact ca în 1914, conflictul local riscă să se extindă până la a atrage multe naţiuni pe calea spre dezastru”, sintetizează „The Irish Times”.

Se poate observa că, la nivel planetar, care mai de care dintre marile puteri (şi nu doar ele) caută o „revanşă” ale cărei rădăcini se află în aşezările istoriei, pe care nu au putut-o potoli marile războaie şi care are aceleaşi coordonate generale: ierarhia, ambiţia politică, goana după resurse, influenţa cu orice preţ, puterea prin orice mijloace.

Din perspectiva statutului fiecărei ţări, de învingătoare sau învinsă, imaginea primului război mondial diferă notabil. Este puternică la naţiunile victorioase, mai ales în Franţa şi în Marea Britanie. Cazul german este unul opus: memoria colectivă a fost absorbită de catastrofa celui de-al doilea război mondial. În ce priveşte alte state, în opinia istoricului irlandez John Horne „Ungaria este bântuită încă de înfrângerea din 1918, care a stat la baza frontierelor sale de astăzi, fosta Uniune Sovietică refuză orice memorie pentru un «război imperialist», iar Polonia independentă a rezultat direct din «Marele Război»”. Un caz interesant este Turcia, astăzi membru NATO, care preferă să asocieze primul război mondial cu o victorie împotriva aliaţilor (Gallipoli, în 1915), pentru că acest moment a declanşat identitatea naţională a Turciei moderne, înfiinţată mai târziu de Mustafa Kemal Atatürk. „Apoi a venit al doilea război mondial, a cărui memorie a sufocat complet memoria primului”, sintetizează istoricul german Gerd Krumeich, de la Universitatea din Dusseldorf.

Semnele prevestitoare ce pot fi depistate chiar şi în aceste zile, printr-o privire lucidă, readuc în actualitate concluzia că din păcate, istoria se repetă, iar popoarele vor fi din nou cele ce vor pătimi crunt. Este suficient să privim spre Ucraina, a cărei hartă este „redesenată” cu forţa de către Rusia prin anexarea Crimeei, tot aşa cum, de pildă, în 1940, Germania nazistă anexa Alsacia şi Lorena instaurând un regim de ocupaţie militară în jumătatea de nord a Franţei, după ce făcuse acelaşi lucru cu Polonia sau Cehoslovacia. A urmat cel mai mare coşmar cunoscut de omenire…

Amprenta influenţei germane

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei germane

Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti. După amprenta franceză şi cea rusă, publicăm file care atestă influenţa germană asupra culturii româneşti.

Influenţa germană nu a fost o permanenţă, dar ea s-a manifestat în momente decisive, definitorii, ale evoluţiei noastre istorice şi culturale. Să începem cu începuturile – întemeierea statului feudal Moldova, una din părţile componente ale statalităâii noastre. Discuţiile sunt multe, ipotezele, ca şi legendele, abundă, însă nu se poate face abstracţie de contribuţia elementului germanic care, în zonă şi în epocă a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte apariţia statalităţii. Toată zona europeană de la estul teritoriilor româneşti s-a coagulat sub acţiunea directă a germanicilor. Dar Moldova? Moldova a apărut ca o marcă a regatului ungar, pentru a-şi afirma autonomia în decursul a mai puţin de o generaţie. Dar ea se cheamă Moldova, iar herbul său este un cap de bour, ceea ce în germana veche înseamnă acelaşi lucru. Se ştie că nucleul statalităţii se afla în nordul de azi al provinciei, iar el se sprijinea pe oraşele locuite de numeroşi germani – enumerăm doar Baia şi Siretul. De altfel, cel mai mare oraş din zonă, Rodna, număra aproape cincizeci de mii de locuitori, un important centru minier şi metalurgic. La momentul când a fost distrus de mongoli, partea covîrşitoare a populaţiei era de origine germană. În toată perioada medievală, colonizări sporadice de populaţie germană au dus la crearea unor bazine viticole de un renume ajuns pînă astăzi, cum este cel de la Cotnari, sau la exploatări miniere şi centre manufacturiere. Scurta ocupaţie a Olteniei de către Habsburgi a avut urmări pe care astăzi nimeni nu se străduie să le mai identifice, de la costumul popular bărbătesc, cu elemente decorative de influenţă militară austriacă, la nume de localităţi sau de familie.

Osatura medievală a Transilvaniei, fără nici o îndoială, se construieşte pe nodurile cetăţilor germane (săseşti), iar influenţa acestora asupra lumii româneşti iese la iveală în momentele semnificative. Primul document scris în limba română este scrisoarea boierului Neacşu către „dumnealui Hans Benkner”, judele Braşovului. Renumele, să nu spunem faima, lui Vlad Ţepeş este asiguraă de circulaţia unor pamflete germane la adresa curajosului şi intransigentului voievod, un erou al rezistenţei anti-otomane. Dimitrie Cantemir atinge gloria maximă în lumea intelectuală a epocii, odată cu acceptarea sa ca membru al Academiei de la Berlin. Un alt fapt de cultură legat de germani este opera diaconului Coresi, care tipăreşte „Scriptura” în limba română. Sigur, putem lua în seamă intenţia vădită a reformaţilor germani de a răspândi elementul creator al Reformei, constituit în fapta traducerii Cărţii Sfinte în limbi care nu erau sacre, dar pentru români rămâne ca un punct de referinţă fapta diaconului, îndrăzneţ în gândirea sa. Privind istoria românilor, după expansiunea Habsburgilor către Dunărea de jos, încheiată cumva după pacea de la Carlovitz, nu putem să nu constatăm că renaşterea ideii naţionale şi construcţia acesteia se petrec datorită Şcolii Ardelene. Ori, Şcoala Ardeleană nu se putea naşte decât în climatul creat de Viena prin stimularea instituţională a confesiunii greco-catolice. Influenţa culturală este resimţită direct, prin faptul că intelectualii acestui curent se dedică cercetării sistematice şi alcătuirii de lucrări iluministe şi enciclopedice. Exact această lucrare a lor are drept rezultat trezirea conştiinţei naţionale şi exprimarea ei la nivelul păturilor mai de jos, în burghezia pe cale de a se forma, în ţărănimea în general exclusă din dinamica societăţii. Imaginea Împăratului de la Viena care este un protector al românilor, în opoziţie cu rolul real al marilor seniori, funcţionează cu succes aproape un secol, de la Răscoala lui Horea, trecînd prin tragica Revoluţie de la 1848, sfârşind cu Memorandum-ul. Speranţele românilor au constituit tot atâtea instrumente politice pentru Casa Imperială de la Viena şi ,dacă politic şi social românii au pierdut de fiecare dată, câştigul cultural a fost imens. Cărţi, publicaţii şi şcoli, personalităţi, de la profesori, cărturari la generali au devenit patrimoniul cultural al românilor din Transilvania, patrimoniu care i-a transformat în factori activi în procesul de întregire a statalităţii naţionale. Totul s-a făcut şi s-a petrecut în strânsă legătură cu centrele de cultură şi civilizaţie germane. Privirea intelectualilor, a elitei româneşti din această provincie ţintea către Viena, în acele vremi cea mai înaltă expresie culturală şi de civilizaţie a germanităţii.

Dar nu doar în Transilvania, unde populaţia germană înţelegea prin exponenţii săi dimensiunile convieţuirii, exemplul clasic fiind dat de Ştefan Ludwig Roth, prin faptele, cuvintele şi sfârşitul său eroic, ci şi în Moldova influenţa germană este hotărâ toare în momente cruciale. Eminescu şi întreaga Junime nu numai că sunt, ci şi declară limpede că filogermanismul, măcar în dimensiunea sa culturală, ar fi calea de urmat pentru tânărul stat şi renăscuta cultură românească. Nici nu putea fi altfel, dacă ţinem cont de efervescenţa intelectuală a Berlinului şi Vienei la acel moment, de obsesia creării unei naţiuni germane unitare după secole de fărâmiţare şi dezbinare. Nu a fost întâia dată în istorie cînd intenţiile bune au pavat drumul către Iad. Romantismul căutării de sine şi ampla construcţie enciclopedică au fost două amprente culturale germane care au rămas pentru totdeauna aplicate culturii noderne române. Folclorul, dicţionarele şi tratatele, culegerile de documente şi cercetările arheologice au marcat sfârşitul veacului al XIX-lea şi asta reprezintă un uriaş efort de sincronizare şi regăsire de sine. Acţiunea politică, impulsul modernizator şi talentul de administrator al Principelui Carol, apoi Regele Carol I, au descătuşat imense energii naţionale, care au dus la edificarea unui stat modern, cu adevărat european, capabil să fie el însuşi în plan extern şi sigur pe sine în plan intern. Continuând reformele şi chiar îndrăznelile lui Vodă Cuza, Carol I înţelege că singura piedică în calea dezvoltării armonioase a statului este partizanatul politic excesiv, cel care conţine în sine obsesia sinuciderii ori a exterminării adversarului politic. Găseşte soluţia, aparent comică, a rotativei guvernamentale, dar ce altceva este ea decât deprinderea cu alternativa democratică la guvernare? Nu era decât o impunere a formelor, în aşteptarea fondului.

În jumătate de secol, românii recuperează două sute de ani de marginalizare voită şi nevoită. Când modernizarea se apropie de sfârşit, momentan, desigur, marele observator de pe margine, ironicul, acidul, sentimentalul Caragiale, cel care a şarjat la orice manifestare formală care contrazicea propriul ei conţinut (avem aici o scurtă definiţie a comicului) a plecat din ţară. Unde a plecat? Natural, la Berlin. Bucureştiul sfârşitului de veac XIX şi al începutului de veac XX, unde în Parlament se vorbea franţuzeşte, avea o serie de mari intelectuali, admiratori ai culturii germane sau, pur şi simplu, filogermani. Eminescu, Slavici, Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi Stere şi Arghezi, la care se adaugă Blaga, Rebreanu sau Mihail Sorbul reprezintă produsele de luat în seamă ale influenţei germane. Vedem cum marea cultură română asimilează idei, curente, expresii artistice fără a-şi pierde în nici un fel caracterul, specificul, ci îmbogăţindu-se firesc. Asemeni tuturor culturilor europene. Şi, nu în cele din urmă, am dorit să amintesc de influenţa benefică germană pe care a avut-o acordarea prestigiosului premiu internaţional cultural Johann Gottfried von Herder unor personalităţi marcante ale culturii central şi est-europene, care au adus contribuţii semnificative atât culturii proprii, cât şi culturii Europei, între care s-au aflat şi românii Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constantin Noica, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Andrei Marga ş.a.

Am observat, în această rapidă parcurgere a unor momente cruciale ale devenirii noastre, că influenţa germană a fost benefică. Nu a fost o constantă, dar a fost ceea ce ne trebuia. Non multa, sed multum! O încheiere demnă de o caracteristică neo-latină. Atâta latină câtă s-a studiat în şcolile româneşti a fost să fie datorită modelului german de reconsiderare a studiilor clasice.

Eugen Uricaru