NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După aproape 75 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale…

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.


Din textul Dictatului de la Viena

  • Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară.
  • Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară.

Deportarea etnicilor germani din România

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Deportarea etnicilor germani din România

Remember

În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a fost fost trecută rapid sub controlul trupelor sovietice de ocupaţie şi plasată sub condiţiile draconice ale Convenţiei de armistiţiu. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din acest document, organele sovietice au ordonat „internări”, între categoriile vizate în mod prioritar aflându-se şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. Împotriva lor au fost decise de către sovieticii care practic conduceau România următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc.

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

În vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit comisii care şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192 (emis abia la 19 februarie 1945!) de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031, din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”.

Reacţia statului român nu a întârziat. La 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de Externe – protesta faţă de „această măsură abuzivă, care depăşea clauzele armistiţiului”. Discuţiile purtate de oficialul român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sunt relevante: „I-am vorbit lui Burton Berry despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată”. La rândul său, primul ministru Nicolae Rădescu puncta faptul că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nici o hotărâre realizarea lui. Şi totuşi, a protestat faţă de deportări, într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov în care spunea că „acest energic protest arată gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat”, unde etnia germană trăia de secole. La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică, referindu-se şi la deportarea germanilor: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării”. La rândul său, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, semna, la 9 ianuarie 1945, un protest trimis primului ministru în care aprecia cererea Comisiei Aliate de Control de a-i ridica pe germani ca pe „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale”.

foto 2În concordaanţă cu această atitudine, autorităţile române au făcut eforturi pentru a salva diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea de la deportare a femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a inapţilor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili, acestora adăugându-li-se ulterior muncitorii din fabrici şi specialiştii, româncele măritate cu germani, călugăriţele, germanii apatrizi din Vechiul Regat veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti sau care au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării, iar la 24 ianuarie lista era completată cu cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!)*. La 17 ianuarie s-a încercat şi scutirea militarilor, dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front.

fotoEste adevărat, pe de altă parte, că o mică secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Este vorba despre grupările politice de extremă stânga, nesemnificative numeric în acea perioadă şi care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti” şi se declarau pregătiţi să pedepsească întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei. Dar aceasta nu era „vocea ţării”. Acest adevăr este atestat de o notă-sinteză din 16 ianuarie 1945, intitulată „Ridicarea minoritarilor germani din România”, care arăta că „în rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stânga, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării”. Pe bună dreptate, întrucât, de pildă, la 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea.

Datele istorice arată că drama etnicilor germani deportaţi din România anului 1945 a fost o consecinţă directă a statutului ţării, de învinsă, şi a ocupaţiei sovietice, care s-a prelungit ani buni după încheierea războiului şi a impus aceste deportări nu doar în ţara noastră, ci şi în Cehoslovacia, Ungaria, Lituania.

*Mircea Rusnac – „Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945)”

Înfruntările lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu noii revizionişti maghiari

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Înfruntările lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu noii revizionişti maghiari

La 11 iunie 1946, ministrul de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a rostit la adunarea publică de la Cluj un discurs de răspuns în numele Guvernului român la declaraţiile Guvernului ungar. Redăm în rezumat fragmente ce se referă la problemele abordate cu această ocazie.

Din nou în Transilvania domneşte o stare de tensiune, o stare de nesiguranţă şi de tulburare. S-ar părea, pentru observatorul neiniţiat, că s-a petrecut ceva cu totul neobişnuit aici, s-ar părea că asistăm la evenimente neaşteptate. Transilvania este în adevăr în atenţia opiniei publice din ţară şi străinătate. Evenimentele care ne leagă de soarta Transilvaniei nu privesc numai populaţia de aici, ci privesc în întregime poporul român, soarta Statului român. În situaţia în care ne găsim, se pare că asistăm la o încercare susţinută de a produce în mod voit o stare de tulburare la noi.

Transilvania a aparţinut şi va aparţine României

Hotărârea de la Paris n-a făcut decât să constate şi să consfinţească încă o dată acest adevăr, care pentru noi este elementar: Transilvania a aparţinut şi va aparţine Statului român, în întregime. Pentru ce, deci, surprindere la o parte din populaţia acestei provincii, pentru ce constatarea acestui lucru elementar a produs nedumerire sau amărăciune? Era un lucru pe care fiecare om conştient trebuie să-l recunoască în lumina ultimelor evenimente pe care le-a trăit poporul nostru. Transilvania, încadrată în Statul român, definitiv încadrată, aceasta este o realitate pe care o trăim cu toţii, aceasta este o realitate pe care trebuie să o respecte toată lumea.

Nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre

Numai cine este dornic să semene în mod inutil şi vinovat vrajbă, numai cine doreşte într-adevăr să tulbure apele şi apoi să pescuiască în aceste ape tulburi, numai acesta poate nega acest adevăr. În cadrul Statului român unitar urmează să trăiască 1 milion şi jumătate de maghiari. Este rezultatul unei evoluţii istorice, pe care ultimele evenimente tragice prin care a trecut atât poporul nostru, cât şi poporul maghiar, nu au făcut decât să-l sublinieze.

Interesul maghiarilor de la noi, care vor urma să trăiască laolaltă cu poporul român, este de a înţelege că nici o agitaţie sterilă, nici un fel de afirmare lipsită de înţeles, goală de înţeles, venită de peste hotare, nu poate schimba situaţia.

Oricine încearcă, autorizat sau nu, să deschidă alte perspective maghiarimii de la noi face un rău serviciu, nu ideii de solidaritate şi de consolidare a Statului român, nu Ţării noastre, dar în primul rând face un deserviciu populaţiei maghiare, pentru că asemenea atitudini, asemenea fluturări de parole nu fac decât să producă tulburări şi să creeze de multe ori o stare de spirit nesănătoasă.

Acţiunea Guvernului maghiar: Revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri

Ştim că nu vom spune aici un lucru necunoscut şi anume că Guvernul maghiar refuză să accepte hotărârea de la Paris. Guvernul maghiar consideră şi azi cele hotărâte în capitala Franţei drept provizorat. Primul ministru maghiar, dl. Nagy Ferencz, în declaraţia făcută în şedinţa Parlamentului de la Budapesta, din 9 mai, discutând cele hotărâte la Paris a afirmat următoarele: „Cu privire la frontierele de vest ale României, încă nu s-a stabilit nimic… hotărârile miniştrilor de externe de la Paris fiind numai acte preparatoare ale conferinţei de pace”.

Această declaraţie a fost completată în discursul ţinut de domnia sa la Vácz, în ziua de 14 mai 1946 – discurs apărut în Kis Ujság din 14 mai – în care domnia sa a declarat. „De la Paris ne-a venit ştirea că s-a decis să fie atribuit Ardealul României. Este de la sine înţeles că această ştire a cutremurat opinia publică maghiară, care de decenii este îngrijorată de soarta acestei provincii româneşti, care a fost despărţită de noi. Hotărârea de la Paris nu poate să rămână în picioare, pentru că ar rămâne în Europa un popor în sufletul căruia ar dăinui amărăciunea”, subliniind că „acesta este punctul de vedere al Guvernului şi poporului maghiar, privitor la decizia de la Paris”.

Ce spun oamenii politici maghiari atunci când refuză hotărârea de la Paris? Pe ce tărâm se pun reprezentanţii autorizaţi ai Republicii vecine atunci când nu acceptă trasarea definitivă a hotarelor Transilvaniei aşa cum sunt astăzi? Să spunem lucrurilor pe nume. Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism, dar trebuie să constatăm cu amărăciune şi durere că această nouă ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele binecunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri.

A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne

Se cer de la România mii de km pătraţi, se cere trasarea graniţelor în apropiere de Cluj, se cere României un statut de autonomie pentru secuime, cu alte cuvinte din nou sfârtecarea hotarelor de vest ale ţării şi – de ce să nu o spunem? – un amestec direct în treburile noastre interne.

Formulările acestui nou revizionism şi-au găsit exponentul în dl. Riesz, ministru de justiţie al Ungariei, aflat la Londra, care – după o telegramă a agenţiei Reuters – a arătat că prin memoriul adresat de Guvernul maghiar celor patru miniştri de externe a cerut ca Ungariei să i se dea Oradea Mare, Satu Mare şi Arad şi aproximativ 12. 000 km pătraţi.

Renaşterea revizionismului periclitează relaţiile româno- maghiare

Nu suntem noi chemaţi să explicăm naşterea noului revizionism maghiar. Nu vrem să punem la îndoială – repet acest lucru – buna-credinţă a celor mai mulţi din conducătorii Ungariei de astăzi. Îi credem sinceri democraţi şi doritori de a crea o democraţie şi în Republica vecină. Cei mai mulţi însă dintre aceşti conducători ai Ungariei au făcut, după părerea mea, neiertata greşeală că s-au lăsat conduşi de un curent împotriva căruia n-au înţeles să lupte. Şi aici voi cita o mărturie maghiară. Publicistul democrat maghiar Boldizsár Iván, într-un articol apărut în ziarul săptămânal Uj Magyarság, cu data de 14 mai 1946, scrie următoarele, vorbind despre masele maghiare: „Aceste mase sunt în primul rând ungureşti şi abia după aceea democrate. Masele aşteaptă de la democraţie realizări în primul rând pe plan naţional şi numai în al doilea rând pe plan social”.

Poporul român este înţelegător

Cu nici un motiv nu putem sta impasibili la o răbufnire a şovinismului românesc, la o tendinţă de a tulbura stările noastre interne, fluturând cuvinte şoviniste şi de un naţionalism rău înţeles. Este un cuvânt tot atât de fals, tot atât de nebunesc, cuvântul de ordine aruncat de o parte din provocatorii şovinişti români, atunci când cer să dăm afară pe unguri din Transilvania. Populaţia maghiară de aici trebuie să aibă siguranţă şi linişte. Poporul român în masa lui este înţelegător. Populaţia maghiară, în număr de un milion şi jumătate de locuitori, va trebui şi trebuie să rămână cu noi. Este un destin istoric de o mie de ani şi nu-l putem schimba azi”. (Textul integral al discursului a apărut iniţial la Cluj în ziarul „Tribuna Nouă”, Nr. 182/1946, fiind reluat ulterior în mai multe lucrări).

(după revista „Periscop”, nr. 2 (14) /aprilie-iunie 2011)

Notă: Lucreţiu Pătrăşcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954) provenea dintr-o familie de intelectuali: tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (18721937).

Împreună cu Emil Bodnăraş, este reprezentantul PCR la negocierile secrete cu PNL şi PNŢ, purtate cu scopul de a răsturna regimul lui Ion Antonescu. După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu. Este unul din reprezentanţii României la semnarea armistiţiului cu URSS, la 12 septembrie 1944, şi la Tratatele de pace de la Paris, 1947.

În 1946, la Cluj, la un miting ţinut în faţa studenţilor grevişti, îşi începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Va fi acuzat de naţionalism burghez şi arestat de proprii colegi de partid în 1948, după care este condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954, în urma unui proces instrumentat în manieră stalinistă. A fost reabilitat post-mortem în anul 1968, din ordinul liderului PCR Nicolae Ceauşescu.

 

Reverberaţii

Consemnam că în anul 1946, patriotul român Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei în primii ani de după război, declara, într-un discurs, următoarele:

Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism, dar trebuie să constatăm cu amărăciune şi durere că această nouă ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele binecunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri”.

28 iulie 2011. Deşi au trecut 65 de ani, minţi întunecate nu se astâmpără şi nu se împacă cu realităţile timpurilor pe care le trăim. Sunt oameni care, culmea ironiei, sunt aleşi pe teritoriul nostru naţional şi îi reprezintă pe români la Uniunea Europeană în înalte funcţii. Este vorba despre Tokes Laszlo şi cei din jurul său, cu sprijin din afara ţării. Nu intrăm în polemică cu nimeni, nu blamăm pe nimeni, ci doar prezentăm, grupate, câteva fapte şi atitudini publice ce vorbesc de la sine despre continuarea revizionismului din secolul trecut cu „uneltele” secolului actual, în condiţiile în care România şi Ungaria fac parte din Uniunea Europeană. Tokes Laszlo, vicepreşedinte al Parlamentului European, care este şi liderul Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), a declarat, între altele, la Universitatea de vară „Tusvanyos”, de la Băile Tuşnad: „… puterea românească dintotdeauna să ceară iertare maghiarilor pentru păcatele pe care le-am suferit în epocile post-Trianon şi post-comunism. Dacă am pierdut teren, atunci cerem în schimbul teritoriilor drepturi, inclusiv autodeterminare limitată şi orice formă de autonomie la nivelul Transilvaniei, în Partium şi în Ţinutul Secuiesc”.

Preşedintele Traian Băsescu a catalogat afirmaţiile premierului ungar, Viktor Orban, pe tema reorganizării teritoriale a României ca fiind neavenite, susţinând că „niciodată nu va fi momentul ca Ungaria să-şi dea cu părerea” în această chestiune. „Eu cred că niciodată nu va fi momentul ca Ungaria să-şi dea cu părerea care e organizarea administrativă a României. Ungaria are problemele ei destul de mari. Să şi le rezolve acolo. Deci, orice declaraţie de acest gen este neavenită”, a declarat preşedintele la TVR. El a mai spus că regionalizarea nu poate fi sacrificată pentru interesele minorităţii.

Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al PDL, a afirmat că liderii partidului său şi-au exprimat iritarea faţă de intervenţiile publice ale unor demnitari maghiari pe tema reorganizării administrativ-teritoriale a României. După ce în urma declaraţiilor lui Viktor Orban şi Laszlo Tokes, conform cărora „în privinţa reorganizării României, nu a venit momentul în care Guvernul de la Budapesta să se manifeste” (n. r. Adică?…) şi „maghiarii îşi pierd siguranţa, ni se cere să renunţăm la identitatea noastră, chiar dacă suntem în patria noastră”.

Crin Antonescu, co-preşedinte al Uniunii Social-Liberale, a declarat: Domnul Tokes Lazslo a afirmat, în mai multe rânduri, că Tratatul de la Trianon este inacceptabil pentru domnia sa, că apartenenţa Transilvaniei la România este o problemă ce ar trebui remediată. Poziţiile domnului Tokes sunt inacceptabile pentru noi”.

Frământări slovace

Din motive administrative, Slovacia este împărţită în 8 regiuni. Maghiarii din Slovacia sunt cea mai numeroasă minoritate, numărând circa 520,528 de persoane (aprox. 10% din populaţie, conform recensământului din 2001). Sunt concentraţi în special în partea sudică a Slovaciei, în apropierea graniţei cu Ungaria. Reprezintă majoritatea în zonele Komárno (Komáromi járás) – nr. 4 – şi Dunajská Streda (Dunaszerdahelyi járás) – nr. 2 (vezi harta alăturată)

Reorganizarea administrativă a Slovaciei a <<rupt în două>> comunitatea maghiară din această ţară” (Richard Horcsik, membru marcant al partidului aflat la guvernare în Ungaria, Fidesz, şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene din Legislativul de la Budapesta).

Graniţele interne au fost făcute astfel încât să nu coincidă cu graniţele etnice, iar structurile administrative au fost create pentru a întări dezvoltarea economică şi unitatea teritorială a statelor („Integrarea europeană şi statutul minorităţilor din Europa Centrală şi de Est” – Raport Euroreg, Alina Mungiu Pippidi)

În 2010, Guvernul de la Bratislava a aprobat un proiect de lege prin care cetăţenii slovaci care cer o altă cetăţenie să o piardă automat pe cea slovacă. Măsura venea după ce Parlamentul ungar aprobase legea privind obţinerea cetăţeniei ungare de către maghiarii care locuiesc în afara ţării.

Parlamentul slovac a condamnat existenţa forumului parlamentarilor maghiari din Bazinul carpatic şi a apreciat că este inadmisibil ca parlamentarii din Partidul Coaliţiei Maghiare (formaţiunea politică a maghiarilor din Slovacia) să facă parte dintr-un alt parlament. La Budapesta, opoziţia de dreapta i-a cerut guvernului şi premierului să dea un răspuns ferm Slovaciei, iar într-o reuniune a reprezentanţilor celor cinci partide parlamentare s-a decis o acţiune comună.

Cunoscutele organizaţii maghiare de extremă dreaptă Garda Ungară şi Jobbik au demonstrat zile întregi în faţa Ambasadei Slovaciei de la Budapesta, blocând chiar, la graniţa ungaro-slovacă, una din benzile şoselei naţionale Budapesta-Bratislava. În replică, în Slovacia s-au desfăşurat manifestaţii cu caracter extremist, a fost ars drapelul Ungariei, iar cetăţeni slovaci care vorbeau ungureşte au fost insultaţi. Într-o primă etapă, autorităţile de stat din Slovacia nu au dorit să se implice în conflict, afirmând că nu este o problemă politică, ci una de ordine publică. În acelaşi timp, ele au cerut părţii ungare să-şi „potolească extremiştii”, acuzând-o că nu este în stare să ia măsuri corespunzătoare împotriva lor.

Ungaria, deţinătoarea, pentru o perioadă de 6 luni, a preşedinţiei prin rotaţie a UE, a stârnit controverse în presa internaţională după ce a expus un covor de 200 de metri pătraţi, pe subiectul „istoriei culturale” europene, în care apare o hartă a Imperiului Habsurgic de la 1848, în care figurează şi fosta „Ungarie Mare”, pentru a împodobi parterul clădirii UE Justus Lipsius din Bruxelles.