NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (II)

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (II)

Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea în Transilvania și apoi și în Bucovina, iar în România, poziția sa de lider de opinie important nu era agreată, deoarece la nivelul Cancelariilor existau înțelegeri pe care Iorga le stânjenea prin ceea ce făcea public sau discret. De altfel, este știută schimbarea de poziție a Regelui Carol I, care, în schimbul unei recunoașteri timpurii a României de către Imperiul Austro-Ungar, a împiedicat prin acte administrative acțiunile Societății Carpații, a permis supravegherea de către serviciile secrete imperiale a unor lideri naționali, între care și Mihai Eminescu, și a oferit un alt centru de interes pentru activiștii mișcării naționale – Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga nu a dat ascultare. Nu va fi pentru prima oară, deși convingerile sale conservatoare l-au făcut să fie un fidel al Coroanei. Dar nu doar ei, ci și poporului român, înainte de toate țăranilor. Răscoala acestora din 1907 a provocat un moment de indignare și amărăciune care s-a concretizat în răsunătorul său text „Dumnezeu să-i ierte!”

„Doctor Honoris Causa” al Universității Oxford

A plecat în refugiu la Iași, unde a dus o muncă titanică pentru păstrarea instituțiilor și spiritului Statului în anii zbuciumați, care erau anii disperări, când România s-a aflat pe marginea prăpastiei, în pericol de a dispărea de pe hartă. Dar n-a fost să fie. Această ieșire la liman se datorează și muncii neobosite, credinței nestrămutate în viitorul poporului român, al Statului român, pe care o nutreau personalități ca Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu și alți oameni de cultură, așa cum oamenii politici și Regele au stat drepți în fața furtunii. Iorga a fost între cei care au făcut ca viitorul să fie posibil. Publică un număr enorm de lucrări în limba română și în limbi străine, ține conferințe de la Sorbona la Buzău, este numit „Doctor Honoris Causa” la Oxford și este recunoscut drept un excepțional bizantinolog și medievist. Nu există un alt savant român care să se fi bucurat de o astfel de prestigioasă apreciere internațională. Preocuparea sa pentru destinul poporului român l-a făcut să se mențină în politica vie, ajungînd prim-ministru într-un moment extrem de dificil din cauza crizei economice care lovea lumea, din 19 aprilie 1931 până în 6 ianuarie 1932. Experiența a fost amară și dură pentru Nicolae Iorga. Sprijinirea lui Carol al II-lea, fie ca premier, fie apoi ca ministru de stat și apoi consilier regal, i-a adus antipatii, adversități și uri care în final s-au încheiat cu uciderea sa de către un grup criminal. Uciderea lui Nicolae Iorga nu era doar un asasinat politic, o răzbunare ticăloasă, era spulberarea unei speranțe în numele căreia Nicolae Iorga luptase toată viața: speranța că poporul român își va găsi pacea interioară în lărgimile fruntariilor sale naturale, pe care le va apăra întotdeauna și nu le va extinde nedrept niciodată. De aceea a și fost printre puținii membri ai Consiliului de Coroană care s-au opus ultimatumului sovietic privind cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Tristă soartă pentru un om care a găsit de cuviință să-și închine viața românității! 


La 80 de ani de la asasinarea sa, Nicolae Iorga devine nu doar un erou al neamului românesc, dar și un profet al său.

Eugen Uricaru
 
 
 

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (I)
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează cărturarul devotat neamului, cel mai renumit istoric în întreaga lume, omul politic care s-a opus compromisului de fiecare dată cînd soarta țării a fost pusă în cumpănă. Viața s-a a fost plină de evenimente strâns legate de soarta Țării, iar sfârșitul tragic din pădurea Strejnic, acolo unde marele Om a căzut sub gloanțele vindicative ale unor fanatici ai extremismului politic, a fost începutul unei lungi perioade de sfâșiere lăuntrică a ființei naționale. Cred că este de mare interes observarea trăsăturilor de caracter ale acestui mare savant, fapt absolut necesar pentru înțelegerea multor acțiuni definitorii ale sale. 

La biroul de lucru, în anul 1921, în timpul mandatului de deputat

Încă în periada studiilor liceale, Nicolae Iorga se dovedește un om interesat de mișcarea ideilor sociale, preocupat fiind de ceea ce ar putea îmbunătăți soarta țăranului român. Este atras de marxism o scurtă perioadă, însă, dar nu a fost convins de soluția oferită, aceea a revoluției și a răsturnării ordinii sociale, ceea ce ar fi însemnat și distrugerea elementelor conservatoare din societatea românească. Părăsește această preocupare, făcând loc în sfera sa de interese doctrinei conservatoare, cu trăsăturile unei democrații de tip occidental. Iorga nu era un elitist social, îl interesa soarta poporului de rând, considerându-l rezervorul de energii și sacrificii pentru stat. În schimb, se confunda cu modelul elitei care își asuma datoria față de națiune, față de Stat. Mai presus de orice, Nicolae Iorga punea caracterul național al Statului, văzând în această trăsătură coagularea intereselor tuturor grupurilor sociale și politice. Căutarea expresiei autentice, românești, a Statului avea pentru marele istoric o semnificație valabilă și astăzi. Iată ce scria în finalul unei scurte, dar dense „Istorii a Albaniei și a poporului albanez”, înfăptuită la cererea câtorva patrioți albanezi în zorii statului independent al Regatului Albaniei, în anul 1919, când România întregită se găsea într-o situație extrem de nesigură, expusă amenințărilor sovietice și ale Ungariei aflată sub regim bolșevic: „Un popor poate cădea dacă admite prea ușor influențele interesate ale vecinilor care nu vor nimic mai mult decât să anexeze deschis sau pe furiș teritoriul său”. Am adăuga, astăzi… „ori resursele sale”. Premonitorie frază dacă ne uităm la anii ce au urmat Tratatului de la Trianon. Obsesia, de bun augur, a păstrării și întăririi specificului național a dus la câteva fapte cu totul deosebite în viața sa. Astfel, în anul 1905, când Nicolae Iorga face pasul hotărâtor în viața sa, de a intra în politică, protestează vehement, însoțit în manifestarea sa de studenții Universității București, împotriva folosirii limbii franceze în Parlamentul României și împotriva unei reprezentații teatrale în limba franceză la Teatrul Național. Nu era vorba de o francofobie, ci de o românofilie. Afirmarea limbii române în Parlament și la Teatrul Național (să nu uităm că Teatrul Național a fost prima instituție a redeșteptării naționale încă înaintea Revoluției de la 1848) era o chestiune de principiu și nu era îndreptată împotriva nimănui. Anterior cu un an, Nicolae Iorga călătorise în Transilvania, vizitând mai mult de 150 de localități românești și înțelegând repede și pe deplin lupta românilor din Imperiu pentru supraviețuire identitară. Lupta lor avea drept principală armă de apărare cultivarea limbii române. Scrie în același an „Istoria lui Șefan cel Mare pentru poporul român”, apoi, în anul următor, publică o importantă lucrare, ce va da noi energii mișcării românești din Imperiu – „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească” – apoi celebra „Istoria românilor în chipuri și icoane”. Vedem că la acel moment, Nicolae Iorga era poate singurul care înțelegea organicitatea populațiilor românești care trăiau sub diferite stăpâniri, dar care aparțineau unui singur popor, ce urma să devină o Națiune. 


(continuarea în numărul viitor)

Eugen Uricaru

 

Soarta tristă a Institutului Român din Albania

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Soarta tristă a Institutului Român din Albania

Institutul Român din Albania, importantă instituţie culturală românească, a cărei menire era de a întări şi dezvolta relaţiile dintre români şi albanezi, de a studia, la nivel de cercetători, evoluţia şi legăturile dintre cele două popoare, este desfiinţată de mulţi ani. Cu toate eforturile depuse de autorităţile de la Bucureşti de a recupera proprietatea statului român de la Saranda, unde se afla iniţial Institutul, rezultatele nu sunt cele aşteptate, întrucât partea albaneză propune să ne fie oferită în schimb o clădire în altă locaţie, la Corcea. Subiectul continuă să tărăgăneze pe agenda bilaterală româno-albaneză.

Pornit ca un gest de recunoştinţă al Albaniei către ilustrul Nicolae Iorga, Institutul Român din Albania a cunoscut un destin zbuciumat. Reprezentând unul din cele mai importante centre de cultură românească din Europa şi singurul din Balcani, Institutul a plătit tribut celui de-al doilea război mondial şi evenimentelor politice care au urmat.

La sfârşitul perioadei interbelice, o iniţiativă generoasă prindea contur în ceea ce a primit numele de Institutul Român din Albania. Decretul regal semnat de regele Carol al II-lea în 1938 punea bazele unei instituţii „de studii şi cercetări arheologice, de cercetări în domeniul istoriei şi filologiei” la Santi Quaranta, în Albania, cu scopul de „a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei sud-estice şi de a realiza o strânsă colaborare a învăţaţilor de la noi şi a celor din Balcani, cu aceleaşi preocupări”. Nicolae Iorga a avut un rol major în activitatea Institutului, imprimându-i o orientare interdisciplinară. Aşa au apărut în biblioteca Institutului studii şi manuscrise, traduceri ale unor inscripţii preţioase, a unor codice şi hrisoave străvechi, care atestau elemente ale vieţii comunităţilor aromâneşti din Balcani. Dar ocuparea Albaniei, la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, apoi asasinarea, în 1940, a lui Nicolae Iorga, mentorul Institutului, au dus la desfiinţarea acestuia. Deşi terenul şi clădirea reprezentau proprietatea statului român, Institutul a fost ocupat de armatele greceşti, apoi de cele italiene, a funcţionat ca spital de campanie, a fost afectat de bombardamente, iar comorile din inventarul său, laolaltă cu biblioteca, au dispărut.

Dar interesul pentru această instituţie a rămas viu. Mareşalul Ion Antonescu îl reînfiinţa, în plin război, în condiţii foarte grele, în 1943, iar intenţia autorităţilor vremii era de a „repara şi pune în funcţiune localul românesc din Santi Quaranta, destinat şcolilor româneşti din Albania”. Institutul ar fi urmat să „organizeze şi controleze şcolile şi bisericile româneşti din întreaga Albanie”, după cum precizează un Memoriu din 1943, aflat în arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Eforturile nu au putut continua decât până în 1944, moment de la care nu s-a mai vorbit despre Institutul Român din Albania, subliniază, în volumul „Institutul Român din Albania”, cunoscutul publicist Tănase Bujduveanu.

În timp, clădirea a devenit sediu de vamă, reşedinţă a unui club sportiv, apoi, după 1990, magazin, pentru ca la un moment dat să fie cumpărată de un cetăţean albanez. În anul 1993, Guvernul român accepta deschiderea unui proces pentru recuperarea proprietăţii româneşti din Albania. Există promisiuni în ceea ce priveşte cedarea imobilului care a adăpostit Institutul Român din Albania, iar chestiunea este deschisă pe agenda relaţiilor româno-albaneze.

La mai bine de 70 de ani de la înfiinţarea Institutului Român din Albania, încă se speră într-o rezolvare pozitivă a problemei recuperării clădirii şi terenului donate cândva statului român de Nicolae Iorga. O viitoare refacere a acestei entităţi culturale ar fi un important câştig pentru legăturile foarte strânse dintre români şi albanezi.

Roxana Ichim