NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Republica Moldova în căutarea „foii de parcurs”

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on Republica Moldova în căutarea „foii de parcurs”
Situaţia din Moldova este marcată de doi vectori în jurul cărora se polarizează în prezent societatea moldovenească. De o parte, tonul este dat de președintele Igor Dodon și de susținătorii săi socialiști care văd viitorul Republicii Moldova în Est, printr-o reintegrare profundă în sistemul de relații din spațiul post-sovietic dominat de Rusia. De cealaltă parte, actuala coaliție de guvernare și o serie de formațiuni politice sau civice care consideră că orientarea tot mai fermă spre Europa constituie singura opțiune viabilă, capabilă să asigure prosperitate, securitate, dezvoltare stabilă și democratică pe termen lung. 

Basarabia e Romania

Vorbind pe două voci și transmițând astfel mesaje discordante, firește că Republica Moldova continuă să fie privită cu prudență atât de către partenerii vestici, cât și din partea Federației Ruse. În plus, eticheta de țară coruptă și săracă, pusă de mai mulți ani de diverse organisme internaționale, s-a impus și persistă în mentalul occidentalilor. 


Pentru a ilustra cel mai bine vectorul estic, să luăm cazul zilei de 23 februarie. Într-o anumită perioadă, la această dată se aniversa cu fast Ziua Armatei Sovietice, o sărbătoare care astăzi este aproape uitată pentru mulți cetățeni chiar și din Federația Rusă. Nu însă și pentru președintele moldovean, Igor Dodon, care, după cum anunțau agențiile de presă, în această zi a găsit de cuviință să adreseze felicitări veteranilor care și-au făcut serviciul militar în rândurile Armatei acestei țări mari (URSS). La prima vedere, nimic nefiresc pentru un demnitar care se dorește să fie președinte pentru toți cetățenii țării, mai ales când este vorba de veterani de război. Dodon ține să mai sublinieze însă că, la 23 februarie, mulți sărbătoresc și astăzi Ziua Apărătorilor Patriei, motiv pentru care declară că și în Moldova este necesar să se pună accent pe educarea tinerei generații în spiritul militaro-patriotic al tradițiilor sovietice. Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, o zi mai târziu, la 24 februarie, din ințiativa aceluiași președinte, la Palatul Republicii s-a desfășurat un concert dedicat luptătorilor pentru apărarea Patriei, ca și cum Moldova din stânga Prutului ar continua să fie o republică sovietică. Mai mult, dând glas sentimentelor sale de atașament față de Rusia, Igor Dodon își exprima regretul, într-un interviu acordat postului de radio Deutsche Welle, Republica Moldova duce lipsă de un patriot ca Vladimir Putin în fruntea țării. 

Desigur, orientarea pro-rusă a președintelui actual al Republicii Moldova este de notorietate. Ceea ce îl surprinde însă pe un observator neutru este faptul că Dodon vede pericole și atitudini antirusești ori de câte ori cetățenii moldoveni exprimă opinii contrare viziunilor sale. Așa se face că, potrivit domniei sale, inițiativa actualilor guvernanți de la Chișinău de a organiza Summitul interparlamentar „Georgia, Republica Moldova și Ucraina. Parteneriatul Estic și provocările actuale de securitate”, desfășurat la 2 martie 2018, nu ar fi reprezentat decât un nou pas anti-Rusia (?!). În fapt, cu prilejul acelei reuniuni, președinții parlamentelor celor trei țări menționate au semnat o Declarație în care exprimau angajamentul comun de a colabora în proiecte integrate de infrastructură energetică și de contracarare a amenințărilor hibride, mai ales în ce privește sprijinul coordonat primit din exterior de mișcările separatiste tot mai active din Republica Moldova, Ucraina și Georgia. De altfel, mesajul reuniunii de la Chișinău venea ca o confirmare a tezelor formulate de premierul moldovean Pavel Filip la Conferința pe probleme de securitate de la Munchen (16-18 februarie 2018): este în interesul tuturor ca situația din estul Europei să fie previzibilă și stabilă, iar rolul principal în această direcție revine însăși țărilor din regiune. Cât privește relațiile cu Federația Rusă, șeful guvernului moldovean sublinia cu același prilej că este vorba de un dosar complicat:„Noi ne dorim o relaţie echilibrată, prietenoasă cu Moscova. O relaţie în care cooperarea noastră comercială nu va fi politizată, iar dialogul va fi bazat pe respect reciproc… O relaţie în care se va vedea o dorinţă reală de a ajuta în reglementarea conflictului transnistrean şi de a retrage de pe teritoriul Republicii Moldova forţele militare şi muniţiile”. O asemenea declarație nu pare deloc a avea caracter anti-Rusia.

După părerea președintelui Igor Dodon, însă, „pericolele” care ar amenința în prezent Republica Moldova ar fi reprezentate de mișcarea unionistă pro-românească, de NATO și, abia în al treilea rând, de „nesoluționarea problemei transnistrene”. În realitate, secesioniștii transnistreni continuă să obstrucționeze normalizarea raporturilor cu Chișinăul, cazul cel mai recent fiind decizia acestora de a construi, sub oblăduirea forțelor de pacificare ruse care se declară neputincioase, a unui nou „terminal vamal” pe podul de la Gura Bîcului-Bîcioc, menit să accentueze separarea și să blocheze libera circulație a persoanelor și a mărfurilor între cele două maluri ale Nistrului. 

Cât privește vânturata lozincă „pericolul NATO”, acesta ar fi dat de inaugurarea unui birou de legătură al Alianței Nord-Atlantice la Chișinău, al cărui scop este comunicarea mai bună între părți și care, prin însăși prezența sa, poate constitui o descurajare pentru eventuale amenințări din afară la adresa securității Republicii Moldova. 

În fine, „pericolul unionist” ar fi dat de șirul de declarații al mai multor zeci de primării care și-au anunțat simbolic „unirea” cu România, acțiuni fără urmări juridice, dar care, în anul Centenarului au o puternică încărcătură sentimentală și semnifică „o idee de suflet, care vine de la strămoșii noștrii” după cum declara Marcel Snegur, primarul comunei Parcova, prima localitate care a inițiat seria declarațiilor unioniste. Așa după cum arată numeroși comentatori de la Chișinău, supraevaluarea unor asemenea declarații și echivalarea lor cu un veritabil pericol pentru existența statului moldovean sunt speculate politic și folosite intens de socialiștii lui Dodon și celelalte forțe rusofone în campania de acumulare de capital electoral și de denigrare a României, în contextul în care, în 2018, în Republica Moldova sunt prevăzute alegeri parlamentare, dar și alegeri anticipate pentru postul de primar general al Chișinăului. 

Am amintit în numărul anterior al revistei că Igor Dodon a făcut declarații repetate despre „așa-zisul Centenar al unirii cu România” și chiar a avertizat despre pericolul unui „război civil”. De curând, ca un ecou al unor asemenea declarații pripite, Mihail Kendighelian, unul din veteranii mișcării separatiste din Găgăuzia, de la începutul anilor ´90 ai secolului trecut, făcea afirmații incendiare publicației Nezavisimaia Gazeta din Rusia, care le titra cu următorul avertisment: „Găgăuzii își scot din subsoluri armele. Găgăuzia solicită Turciei să o apere de România”, cu o trimitere la proiectata vizită, în luna mai 2018, a președintelui Recep Erdogan în Găgăuzia. Astfel de declarații pătimașe pot inflama nejustificat spiritele în Moldova. De mai multă vreme, liderii partidelor coaliției aflate la guvernare manifestă preocuparea pentru găsirea unei „foi de parcurs” care să accelereze procesul de integrare fără sincope a republicii în Europa. În acest context, România este privită în mod firesc ca un suporter loial și eficient al Chișinăului. Reîntors dintr-o vizită la București, vicepremierul moldovean Iurie Leancă atrăgea atenția că, după 27 de ani de la dobândirea independenței, nu s-a reușit reconstruirea nici unuia din podurile de peste Prut distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de Armata Roșie, căreia președintele Dodon ține atât de mult să-i eternizeze memoria. În opinia vicepremierului moldovean este timpul ca relațiile româno-moldovene să capete mai multă consistență, mai ales în condițiile în care, afirmă el, pentru cetățenii din stânga Prutului, România devine tot mai atractivă din punct de vedere economic, social, al afacerilor, al calității vieții, al sprijinirii fermierilor agricoli.

Suportul necondiționat al României pentru parcursul european al Republicii Moldova a fost reafirmat puternic și de primul ministru al guvernului român, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, în cadrul vizitei de lucru efectuate la Chișinău în ziua de 27 februarie 2018.

Este tot mai evident faptul ca dezvoltarea legăturilor moldo-române să se realizeze nu doar la nivel central, ci și la nivelul administrațiilor locale, un semnal încurajator în acest sens fiind dat de întâlnirile și schimbul de vizite dintre primarii generali ai celor două capitale, București și Chișinău, doamnele Gabriela Firea și Silvia Radu, din februarie și martie 2018. Sărbătorirea Centenarului unirii, ar trebui să îndemne la unitate pentru stabilirea foii de parcurs european al Republicii Moldova.

Dr. Ioan C. Popa
 

 
Mai mult de 100 de localităţi urbane şi rurale din Republica Moldova, plus trei raioane, şi-au arătat adeziunea faţă de reîntregirea naţională votând Declaraţia de Unire cu România. Gestul aleşilor locali este simbolic şi nu lezează Constituţia, dar reprezintă un act clar de voinţă politică unionistă, se arată într-un comunicat de presă al Platformei Unioniste Acțiunea 2012. Declaraţiile de Unire au intrat recent în atenţia preşedintelui Igor Dodon, care îi ameninţă pe semnatari cu represalii din partea autorităţilor de stat.

Aleşii locali din peste 100 de localităţi din Republica Moldova care au semnat Declaraţia de Unire cu România s-au întâlit la Iaşi şi Bistriţa cu autorităţile locale din dreapta Prutului. 

Din lupta românilor transilvăneni împotriva maghiarizării

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Din lupta românilor transilvăneni împotriva maghiarizării
În anul 1935, la Lugoj apărea o carte de documente semnată de un om al locului, prof. dr. Aurel E. Peteanu, ce purta ca titlu „Din galeria marilor dispăruți ai Banatului”. În paginile cărții găsim texte memorabile ale unora dintre „figurile reprezentative” ale marilor cărturari și luptători din Ardeal pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria, precum Emanoil Gojdu, dr. V. Branișce, Coriolan Brediceanu, dr. Alexandru Mocsonyi, Vicențiu Babeș, Vasile Lucaciu și mulți alții. Pentru simțămintele care îi animau pe acești luptători este edificator un extras din cuvântul rostit de Emanoil Gojdu (1802-1870) în fața intelectualilor români din Pesta, cu ocazia numirii sale ca prefect (comite) al județului (comitatului) Caraș (ulterior Caraș-Severin), la 8 ianuarie 1861, consemnat în volumul menționat la pagina 26: „Persoana mea nu e decât un mijloc prin care unul dintre drepturile cele mai sfinte ale românilor se realizează; și tot meritul meu este că sunt și am fost totdeauna român… Fiți încredințați, fraților, că nu voi lăsa nicio ocaziune nefolosită și niciun mijloc legal neîntrebuințat, ce ar contribui la fericirea națiunii române în genere și a comitatului meu în special. Mă voi strădui, din toate puterile, spre ridicarea și înaintarea atât materială, cât și spirituală a neamului meu, cu un cuvânt, fie numirea mea oricum primită de ai mei, eu voi lucra ca român și ca patriot”. 

Alexandru Mocsonyi

Trebuie amintit că, după secole de oprimare și deznaționalizare, românii ardeleni s-au văzut în fața unor pericole și mai mari în urma desființării autonomiei Transilvaniei și alipirii acesteia la Ungaria, în 1868, când conducătorii politici unguri și-au propus ca obiectiv ștergerea diferențelor dintre diferitele naționalități existente și înfăptuirea unui stat național unitar maghiar


Riposta românilor nu a întârziat. În zilele de 12-14 mai 1881, după proclamarea Regatului Român și încoronarea Regelui Carol I, reprezentanții românilor din Ardeal, Banat și părțile ungurene s-au întrunit la Sibiu pentru a pune bazele unui puternic Partid Național și a stabili obiectivele programatice ale luptei lor, care includeau: introducerea prin lege a întrebuințării limbii române în toate ținuturile locuite de români; egalitatea în drepturi a tuturor naționalităților; câștigarea și susținerea autonomiei bisericilor și școlilor confesionale; votul universal; lupta împotriva „tuturor năzuințelor de maghiarizare, manifestate din partea organelor statului” ș.a. Ca rezultat al acestor inițiative, în 1887, Partidul Național a decis redactarea unui „Memorandum” care a fost prezentat Curții de la Viena, la 29 mai 1892, de către 300 de români ardeleni. A urmat cunoscutul „proces al memorandiștilor”, apoi procese intentate unor intelectuali români ardeleni, cum au fost cele împotriva pr.dr. Vasile Lucaciu, semnatar al Memorandumului către Curtea de la Viena (1894), a lui Teodor V. Păcățianu, autor al Cărții de aur, acuzat de Tribunalul regional maghiar din Cluj că în relatarea sa istorică „a fost condus de tendința de a rupe Ardealul de la Þara Ungurească și a-l anexa la România” (1902), sau „procesul de presă” împotriva lui Mihail Gașpar, acuzat că într-o serie de articole ar fi incitat la luptă împotriva maghiarizării (1905).

Coriolan Brediceanu

Politica de maghiarizare forțată s-a accentuat la începutul secolului al XX-lea, când contele Tisza Istvan (Coloman), premier al Ungariei între anii 1903-1905, apoi între 1913-1917, a amenințat în parlamentul de la Budapesta: „Cei ce pun piedici scopurilor mari civilizatoare, pe care le urmărește neamul unguresc între naționalități, câștigându-le pe seama culturii și limbii maghiare, trebuiesc zdrobiți fără cruțare” (op. cit., p. 39).


Lupta românilor pentru drepturile lor naționale a îmbrăcat forme diversificate. Una dintre ele a fost înființarea unor publicații de limbă română, în rândul cărora se detașează ziarul Drapelul, „organ de propagandă și de politică națională românească”. Timp de două decenii (1901-1920), acest ziar a apărut neîntrerupt la Lugoj și, după cum ne informează autorul volumului citat, „a împrăștiat mii și mii de scântei, care au aprins, în sufletele bănățenilor, raze de lumină, au alimentat focul sfânt, dorul de libertate, pregătind, succesiv și conștient, terenul pentru înfăptuirea unității noastre naționale” (p.47).

Într-unul din primele numere ale ziarului Drapelul, din 6 ianuarie 1901, avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), publicist și om politic, scria: „Cine nu ne-a dat, n-are drept să ne ia – și ce nu cerem noi de la altul, nici altul n-are drept să ceară de la noi. Noi suntem mulțumiți cu ce ne-a lăsat Dumnezeu: Român, popor românesc și nu schimbăm limba pentru nimic și de dragul nimănui în lume” (p. 48). Într-o ședință extraordinară a Consiliilor județului Caraș-Severin, din 1 mai 1903, Coriolan Brediceanu declara și mai răspicat: „… izvorul răului zace în ideea fundamentală a politicii de stat dominante, care propagă pe față, ca scop final, unificarea, adică maghiarizarea tuturor individualităților naționale ale țării. Acesta e un atentat în contra existenței noastre naționale și e negațiunea ideii fundamentale a statului modern… Politica de guvernământ ne-a răpit, rând pe rând, toate drepturile și s-a ferit ca de foc de a face vreo concesiune națională poporului nostru… Exclusivismul de rasă al politicii de guvernământ a făcut ca dieta să nu fie produsul voinței poporului și să nu reprezinte țara!”. 

După alipirea Ardealului la Ungaria, continua vorbitorul, „în loc să împărțiți drepturile frățește, ați lipsit poporul și de drepturile ce le-a avut, încât aproape trei milioane de români nu au niciun singur reprezentant național în dietă”. O situație gravă se înregistra și în domeniul administrației publice, numărul funcționarilor români fiind diminuat de la an la an: „Faceți o comparație între anii 1867, 1872 și 1903. Vă veți îngrozi!! 80 la sută am pierdut din funcționarii români!! Asta-i lege?! Ce pentru d-voastră e virtute, pentru noi e crimă. Dacă d-voastră țineți la limbă și naționalitate e virtute cetățenească. Dacă noi ținem la limba și legea părinților noștri, comitem crimă, încât nu are statul destule temnițe pentru noi” (op. cit., pp. XXVI-XXVII).

Un an mai târziu, la 24 martie 1904, într-o altă ședință extraordinară ținută la Lugoj, Coriolan Brediceanu dădea din nou glas nemulțumirii românilor față de nedreptățile ocârmuirii maghiare: „Cum să fim noi, popor care prin secoli am alcătuit această țară, despoiați de limbă și de drepturi, numai pentru că politicienilor de azi le-a picat în cap, după atâtea veacuri, ca să ne prefacă în Unguri, ca astfel să poată ajunge la un stat nou: stat unitar național maghiar?… Sfârșitul nu poate fi altul decât căderea sistemului nedrept și violent și învingerea dreptății și egalității. Patriotismul nostru curat și adevărat ne impune a arăta, la fiecare ocaziune, rana deschisă a suferințelor noastre, ca stăpânitorii noștri să se oprească în calea dezastruoasă” (op. cit., p. XXIV).

Peste numai un deceniu și jumătate, „sfârșitul” întrevăzut de români nu putea fi decât „căderea sistemului nedrept”, cum afirma Coriolan Brediceanu. La sfârșitul Primului Război Mondial s-a desfășurat Marea Adunare de la Alba Iulia, care în primul articol al Hotărârii adoptate cu acel prilej proclama solemn: „Adunarea națională a românilor din Transilvania, Banat și Þara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Valeriu Braniste

A urmat Conferința de Pace de la Paris. Trecem peste numeroase detalii care au caracterizat lucrările Conferinței, o adevărată bătălie politico-diplomatică pentru afirmarea și apărarea drepturilor și aspirațiilor fiecăruia dintre protagoniști. Unul din aspectele care frapează și astăzi este faptul că, chiar și în fața înalților reprezentanți ai Puterilor Aliate și Asociate, întruniți să judece în capitala Franței, delegația ungară nu și-a putut reprima disprețul față de naționalitățile din imperiul care se destrămase și pe care le considera inferioare națiunii maghiare. Vom cita doar un paragraf din Nota VIII/14 ianuarie 1920 (privind problema Transilvaniei) din voluminosul documentar prezentat Conferinței de către delegația ungară: „Maghiarii și sașii, depozitarii unei civilizații mai vechi și mai dezvoltate, stăpânii orașelor, ai industriei și comerțului și legați de pulsul viu al civilizației occidentale, au jucat întotdeauna un rol predominant, mai întâi, din cauza privilegiilor lor, iar apoi, în epoca egalității, din cauza supremației naturale a rasei lor. Ori, cum li se cere maghiarilor și sașilor să renunțe la nivelul atins cu prețul eforturilor lor de veacuri și să se unească într-o comunitate care, înzestrată cu o civilizație orientală, inferioară și cu obiceiuri balcanice, n-ar fi niciodată capabilă să guverneze elemente mai avansate…” (Textul integral este publicat în vol. Problema transilvană reflectată în notele prezentate de delegația maghiară la Conferința de Pace de la Paris, Editor Centrul de studii pentru resurse românești/centruldestudii.ro). Firește că astfel de alegații au provocat protestul delegațiilor României, Statului sârbo-croato-sloven și statului cehoslovac, care au adresat o scrisoare președintelui Conferinței de Pace, Alexandre Millerand, apreciind că prin calificarea popoarelor lor drept „rase de cultură inferioară” se aduc „injurii națiunilor lor” și, tototodată, ofense Consiliului Suprem al Puterilor Aliate și Asociate. Răspunsul final la întregul „dosar” prezentat de către Ungaria l-a dat președintele Alexandre Millerand, prin Nota din 6 mai 1920, cu o lună înainte de semnarea Tratatului de la Trianon: „Voința populației a fost exprimată în zilele lui octombrie și noiembrie 1918, când dubla monarhie se prăbușea și populațiile îndelung oprimate se uneau cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau ceho-slovaci. Evenimentele care au avut loc de atunci încoace constituie tot atâtea mărturii noi ale sentimentelor naționalităților altădată supuse coroanei Sf. Ștefan. Măsurile tardive întreprinse de către Guvernul ungar pentru a satisface nevoile de autonomie ale naționalităților nu dau speranțe, ele nu schimbă cu nimic realitatea istorică esențială; …de-a lungul anilor, toate eforturile politicii ungare au fost făcute pentru a înăbuși vocea minorităților etnice”. 

Vasile Lucaciu

În fața pretențiilor ungare de a nu se modifica vechiul statut teritorial, pe motiv că acesta are o durată îndelungată, președintele Millerand a subliniat următoarea concluzie care a intrat în analele Conferinței de Pace: „O stare de lucru, chiar milenară, nu poate supraviețui cât timp este contrară justiției” (ibid., p. 313).


Notă
: Coriolan Brediceanu (1850-1909), avocat, publicist și om politic din Banat.

Trei dintre copiii săi au fost: Tiberiu Brediceanu, doctor în drept, culegător de folclor muzical, membru corespondent al Academiei Române; Caius Brediceanu, doctor în drept, diplomat; Cornelia Brediceanu, viitoarea soție a lui Lucian Blaga.
 

Un savant român în audiență la președintele Roosevelt

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Un savant român în audiență la președintele Roosevelt

În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România a participat la două expoziții economice internaționale de răsunet. Mai întâi la Paris (1937), iar apoi la New-York (1939). Ultima dintre ele, având ca deviză „The world of tomorrow” („Lumea de mâine”), prelungită și în 1940, a marcat împlinirea a 150 de ani de la alegerea lui George Washington ca primul președinte al Statelor Unite ale Americii (1789). Comisar general al României pentru pavilioanele expoziționale de la Paris și New-York a fost renumitul savant Dimitrie Gusti, bine cunoscut încă de atunci în lumea științifică internațională ca fondator al Școlii sociologice de la București. Însărcinat cu puteri depline de către Regele Carol al II-lea pentru conceperea și organizarea participării țării noastre la cele două expoziții mondiale, profesorul Gusti și-a pus întreaga capacitate pentru ca exponatele alese să poată oferi „o imagine cât mai fidelă a aportului specific românesc la opera creatoare a umanității”, după cum afirma savantul în discursul rostit la inaugurarea Pavilionului de la Paris. 

Dimitrie Gusti

Atât la Paris, cât și la New-York, exponatele din pavilioanele României au reușit să arate o imagine cât mai completă a tuturor bogățiilor sale, cum scria un ziar al timpului, de la turism și vânătoare, la producția agricolă și industrială, la transporturi și la bogățiile subsolului, în primul rând petrolul și derivatele sale, aurul și salinele. Nu au lipsit, desigur, nici mărturiile cu specific național, de la ansambluri folclorice în costume populare la restaurante cu produse tradiționale ale bucătăriei românești. România a prezentat, așadar, „o sinteză armonioasă a creațiunilor naționale”, după cum menționa Dimitrie Gusti, care mai preciza că participarea la asemenea evenimente de anvergură internațională a însemnat „o mare lecțiune de energie, căci o expoziție mondială nu este o veselă kermesă comercială, ci o competiție pacifică a popoarelor care rivalizează în ingeniozitatea lor pentru a-și arăta valoarea contribuției specifice la progresul umanității”.  

Dimitrie Gusti nu s-a limitat la simpla prezență alături de personalul trimis să gestioneze și să ofere vizitatorilor explicații asupra exponatelor naționale, ci a desfășurat și o intensă activitate științifică și de contacte cu personalități politice și culturale ale vremii, pentru a face „cunoscute țara și poporul român”. La Paris, spre exemplu, printre cunoștințele noi, de care l-a legat apoi o frumoasă și rodnică prietenie, s-a numărat și venerabila doamnă Sarah Delano Roosevelt, mama președintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), care, doi ani mai târziu, în 1939, era președinta comitetului sub al cărui patronaj s-a desfășurat expoziția mondială de la New-York.  

Sara Delano Roosevelt

Expoziția de la New-York a fost inaugurată de președintele Roosevelt la 30 aprilie 1939, care a rostit un discurs despre dorința de pace a SUA și speranța într-un viitor mai bun al oamenilor de pretutindeni. Inaugurarea pavilionlui românesc a fost onorată de primarul orașului New-York, D. Laguardia, care a subliniat „prețuirea de care se bucură România din partea poporului SUA. Poporul american înțelege și apreciază cum se cuvine misiunea României în fața istoriei” (Universul/9 mai 1939). Ziua Națională a României (10 mai) a fost și ea sărbătorită printr-o mare recepție oferită de Edward Flynn, comisarul general al guvernului american, în Pavilionul federal din Curtea Păcii. În seara aceleiași zile, George Enescu a dirijat un concert de muzică românească la Opera Metropolitană din New-York, la care au participat 4 000 de invitați. Despre această grandioasă manifestare, ziarul Times scria a doua zi: „a fost cel mai impresionant și mai însemnat eveniment muzical al anului”. 

La începutul lunii iunie, D. Gusti i-a înmânat doamnei Sarah Delano Roosevelt însemnele Marii Cruci a ordinului Coroana României, conferit de MS Regele Carol al II-lea. Câteva zile mai târziu, savantul român era primit în audiență la Casa Albă. „Mi-a vorbit mama mea despre Dvs.”, au fost cuvintele de întâmpinare ale președintelui american. Iată cum descria Gusti însuși, câțiva ani mai târziu, memorabila sa întâlnire cu președintele Roosevelt: 

Exact la ora fixată sunt introdus în biroul Președintelui. Parcă văd tabloul: o sală ovală de dimensiuni mari, cu 6 uși dintre care trei deschise dau în parc. Pe pereți gravuri de vapoare, peisagii din Huston, ținutul natal al Președintelui (…). Pe birou se află buchete de flori și, ceea ce m-a frapat, un întreg cortegiu de statuete de animale… În fața acestui birou, într-un veston foarte simplu, Președintele. Primirea se face cu cordialitate, simplu, natural.  

Capul frumos, privirea clară și deschisă drept în ochi fără a te fixa sau intimida, un humor sănătos, marea virtute americană ce îți inspiră încredere, o vitalitate impunătoare, iată impresia pe care o ai la prima vedere a Președintelui. O primire fără pompă artificială ori fast teatral, ce impune totuși o impresionantă demnitate. Simți că te afli în fața celui dintâi cetățean al Statelor Unite, în fața unuia din cei mai puternici, admirați și respectați șefi de stat și conducători ai lumii, înzestrat cu o vie energie tinerească și cu o permanentă animație creatoare”.  

Primul subiect abordat în timpul convorbirii s-a referit, firește, la România. Președintele Roosevelt, va scrie Gusti mai târziu, „a arătat o deosebită solicitudine și un real interes pentru România. Era în timpul când se vorbea despre un ultimatum dat de Germania, așa cum obișnuia să-l dea tuturor țărilor pe care le voia cotropite. Mai multă încă, Domnia Sa a adăugat că va vorbi despre situația României și cu M.S. Regele Angliei, care era așteptat să viziteze Expoziția de la New-York”.  

Înaintea primirii sale de către președinte, profesorul Gusi efectuase „o călătorie prin coloniile românești din Cleveland, Detroit și Valea Tennessee, unde este în curs de executare cel mai mare plan american de reformă socială”, după cum relata ziarul Universul din 9 iunie 1939. Președintele Roosevelt era inițiatorul unui foarte curajos și grandios proiect pentru combaterea inundațiilor catastrofale provocate periodic de fluviul Mississipi și de afluentul său Tennessee. Proiectul, cunoscut sub numele „Tennessee Valley Authority” (TVA), se soldase cu rezultate remarcabile pentru dezvoltarea economică și combaterea sărăciei în cele șapte state traversate de fluviile menționate, reprezentând firește un titlu de mândrie pentru șeful Casei Albe. Al doilea subiect de discuții s-a referit tocmai la această vizită și la impresiile savantului român despre proiectul TVA și despre oamenii cunoscuți în regiunea respectivă. Profesorul Gusti a profitat de cursul discuției și i-a înmânat președintelui Roosevelt o lucrare științifică proprie (Considerations on the social service law in Rumania/Considerații asupra legii serviciului social în România), publicată cu câteva zile mai înainte, în limba engleză, la Columbia University Press. 

Întrebându-mă despre conținutul ei”, relatează Gusti, „și după ce a auzit lămuririle mele, cu privire la opera experimentală în România, timp de șase ani, de auto-organizare și auto-ajutorare a satelor, ca și la opera de educare prin școli speciale a țăranilor pentru un nivel de viață mai ridicat, Domnia Sa a făcut reflexiunea: <Atunci este vorba de cea mai înaintaă legislație în această privință>, – și cu zâmbetul său obișnuit, cuceritor, mi-a făcut uluitoarea invitație ca să-i dau un autograf. Mărturisesc că această propunere m-a emoționat în așa măsură încât pot declara că abia am putut scrie omagiul de admirație pentru unul din cei mai geniali oameni de stat al tuturor timpurilor (,,,) Atenția deosebită pe care mi-au acordat-o Președintele Roosevelt și Doamna Sarah Roosevelt formează marele privilegiu al vieții mele”. 

Prezența României la Expoziția mondială din America a fost bine apreciată de organizatori, iar Dimitrie Gusti, comisarul general al pavilionului românesc a primit titlul de cetățean de onoare al orașului New-York. Din păcate, aceste auspicii promițătoare în care se aflau relațiile româno-americane în preajma celui de-al Doilea Război Mondial s-au estompat rapid, România și SUA aflându-se în tabere opuse, în împrejurările cunoscute, în primii ani ai conflagrației mondiale. Tocmai de aceea, Dimitrie Gusti a găsit de cuviință să se exprime public despre primirea sa la Președintele Roosevelt abia în noiembrie 1944, după ce România încheiase armistițiul cu Aliații și se afla în tabăra Națiunilor Unite. Sub titlul „O audiență la președintele Roosevelt”, ziarul de limbă engleză The Bucharest Herald publica în premieră impresiile savantului român pe timpul prezenței sale la Expoziția internațională de la New-York, din 1939-1940, articolul fiind preluat la scurt timp și de publicația în limba română Semnalul, din care am reprodus citatele de mai sus. 

După încheierea războiului, Dimitrie Gusti a sperat într-o reînnoire a prieteniei dintre România și SUA și a încercat să-și aducă o contribuție proprie în acest scop, folosind mai ales relațiile bune stabilite anterior în comunitatea științifică americană. Revista Balcanii și Europa (Nr.117/2011), sub titlul „Din arhivele anilor `46-`47. O importantă inșiativă românească. Ceea ce nu se cunoaște despre renumitul sociolog român, acad. Dimitrie Gusti”, a relatat pe larg despre activitățile desfășurate de savant la New-York, în anii 1945-1946, când a participat la prima sesiune a Adunării Generale a ONU și obținuse acordul reprezentanților SUA și ai altor state vestice pentru înființarea unui Institut Social al Națiunilor, după un concept românesc, sub egida noii organizații mondiale în curs de constituire. În cele din urmă, inițiativa românească nu a mai fost concretizată, iar Dimitrie Gusti, de la excluderea din Academia Română, în 1948, până la decesul său, survenit în 1955, a fost pus sub supravegherea informativă a noilor organe ale Securității Poporului, motivul principal invocat fiind prietenia arătată de savant față de America.  

„Lecția” profesorului Dimitrie Gusti despre modul în care România ar trebui să se pregătească pentru participarea la expozițiile internaționale rămâne nu doar o sursă plină de reflexie, dar este și de profundă actualitate pentru contemporanii noștri.  

 

Ioan C. Popa 

 
 
 

 

EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Eugen Doga, considerat de specialiști cel mai mare compozitor în viață, a împlinit de curând venerabila vârstă de 80 de ani. S-a născut la 1 martie 1937 („Am fost mărţişorul mamei”, va spune mai târziu), în satul Mocra, străveche aşezare moldovenească de pe malul stâng al Nistrului. În vremea aceea, regiunea transnistreană, astăzi parte de jure a Republicii Moldova, forma aşa-numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creaţie stalinistă ce a funcţionat în componenţa Ucrainei între anii 1924-1940. „Muzica mi-a plăcut de când mă ştiu”, va mărturisi la maturitate.  

După şcolile urmate la Chişinău, între anii 1951-1965, devine profesor de muzică, funcţionar în Ministerul Culturii, iar din 1971 până astăzi este liber profesionist (freelancer). Numeroase ordine şi medalii, autohtone şi străine, între care și două ordine românești (Steaua României în grad de ofițer – 2000 și Ordinul Naţional Serviciul credincios – 2014), îi consolidează statutul de personalitate culturală în domeniul muzicii, cu vocaţie universală.  

A compus în numeroase domenii ale muzicii clasice. Autor al coloanei sonore a filmelor Şatra”, „Maria Mirabela”, „Lăutarii”, „Ana Pavlova”, „Binecuvântaţi femeia”, „Portretul soţiei pictorului”, „Regina Margot”, „Patul lui Procust” ş.a. Valsul „Dulce și blânda mea fiară”, din filmul „O dramă la vânătoare” (după A. Cehov), în regia lui Emil Loteanu, a fost considerat de preşedintele american Ronald Regan drept „valsul secolului al XX-lea”. O Enciclopedie apărută la Sankt Petersburg, în 2001, îl include, alături de George Enescu, în rândul primilor 62 de „compozitori ai secolului al XX-lea”. De asemenea, un top internațional cu cele mai bune 200 de piese muzicale din toate timpurile include două valsuri ale lui Eugen Doga – „Gramofon” (locul 83) și „Dulce și blânda mea fiară” (poziția 94), care îl plasează pe compozitor alături de cele mai mari genii muzicale ale lumii (Beethoven, Johann Strauss, P. Ceaikovski și mulți alții).  

Este mândru de originea sa românească, pe care nu și-a renegat-o niciodată. În 2008, la Moscova, când Academia Națională de Științe Cinematografice din Rusia i-a acordat trofeul „Șoimul de Aur”, Eugen Doga declara cu sinceritate: „Eu aparțin spațiului românesc, iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost tentat să renunț la ea nici măcar pentru un colț de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul”.  

La 31 mai 2008 susţine primul său concert la Ateneul Român, marcând astfel împlinirea unui vis nutrit de multă vreme. Cu aceeaşi ocazie, în România îi sunt editate un CD şi albumul „În oglinda clipelor”. De atunci, a revenit periodic în ţara noastră, iar la 25 noiembrie 2012 a susţinut un spectacol aniversar, tot la Ateneul Român, sub titlul Toamnă romantică. La începutul acestui an, la 27 ianuarie 2017, la magazinul „Muzica” din București a fost lansat un nou album – „Mari Succese” – care cuprinde, potrivit compozitorului, „piese ce au rezistat timpului” și „au trecut hotarele multor continente”. 

L-am întâlnit în mai multe rânduri pe Eugen Doga. Întotdeauna în vervă, prietenos și dispus să se destăinuiască celor care doresc să afle mai multe despre destinul său de artist. Mai ales că, în pofida renumelui său mondial, maestrul Doga este încă destul de puțin cunoscut în România. 

– Cine sunteţi, domnule Doga, l-am întrebat pe timpul uneia din prezențele sale la București. 

Străbuneii mei au fost descălecători pe teritoriul liber din stânga Nistrului. Satul nostru, Mocra, din actualul raion Rîbniţa, a fost atestat documentar în 1781… De fapt, este mult mai vechi. Strămoşii din partea tatălui proveneau de undeva din Ardeal. Bunelul meu avea cinci feciori. Fiecăruia i-a dăruit loturi de pământ, aşezate unul lângă altul. Şi-au durat case, erau împreună la bucurii, dar mai ales la necazuri, formau o familie, o obşte, un neam, o forţă. Toţi cei din neamul mamei au fost clerici, feţe bisericeşti, meşteşugari, artişti, legaţi organic de Mânăstirea Saharna, de pe malul drept al Nistrului.  

Anii aceia, de dinainte de război, când m-am născut eu, erau foarte anevoioşi. Erau anii „Marii Terori” declanşate de Stalin pe tot cuprinsul URSS. Sufereau mai ales cei care aveau rude peste Nistru, în Basarabia, atunci în componenţa României. Tatăl meu era brigadier pe terenurile agricole. A rămas brigadier şi după venirea românilor, în vara anului 1941. Din vara aceea, aveam patru ani, mi-au rămas primele sunete ale unui cântec de război fredonat de soldaţi români veniţi peste Nistru. Unul dintre ei mă ţinea în braţe când cânta. Era mai degrabă un cântec de jale, pentru că războiul a însemnat o tragedie generală. Refrenul mi-a rămas întipărit în memorie: „Hai, hai, Munţii Carpaţi! / Plângeţi voi, surori şi fraţi, / Iar voi, mamelor, oftaţi!”.  

– Criticii muzicali fixează momentul intrării dvs. în circuitul universal al valorilor culturale la festivalurile de film din Spania, din 1972 şi 1976, când, împreună cu regizorul Emil Loteanu, aţi câştigat trofeul „Scoica de argint”, pentru filmul „Lăutarii”, apoi „Scoica de aur”, pentru filmul „Şatra”.  

– E greu de fixat un moment anume. Un lucru este sigur: muzica este prima şi ultima mea iubire. Muzica mea este de provenienţă folclorică românească, chiar şi în bucăţile inspirate de realitatea rusească. Consider că această muzică este naţională prin culoare, temperament, formă de expresie şi, în acelaşi timp, universală, prin vocaţia sa. În cazul baletului „Luceafărul” (1983), realizat pe versurile poetului naţional Mihai Eminescu, eu nu scriam muzica, ci trăiam acea poveste de dragoste, aproape că nu m-am atins de pian, scriam încontinuu, totul venea de la sine: râdeam, plângeam, umblam dintr-un colţ al camerei în altul, cântam, dansam… Cine mă conducea? Cine îmi dicta această muzică? Nu ştiu. A fost cu siguranţă cea mai fericită perioadă din viaţa mea de creaţie. 

Cu toţii avem dreptul să ne bucurăm de viaţă – aceasta este deviza mea.  

Ioan C. Popa 

 

Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor

„Basarabia va supravieţui atât timp cât o vom iubi până la lacrimi!”. Cu aceste cuvinte memorabile, care aparţin poetului Grigore Vieru, se deschid cele 656 de pagini ale unui volum cu un conţinut incitant, apărut de curând în spaţiul publicistic românesc. Este vorba despre lucrarea „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice”, editată de „Grup Media Litera” şi realizată de Vasile Sturza, jurist şi diplomat din Republica Moldova. Autorul are o îndelungată experienţă politico-diplomatică, fiind pe rând ministru al Justiţiei, reprezentant al şefului statului pentru negocierile privind Transnistria, apoi Ambasador la Moscova şi în mai multe capitale din statele balcanice (Belgrad, Sofia, Skopje şi Tirana), iar în ultimii ani consilier prezidenţial.

Basarabia si destinul ei secret POPANeîndoielnic, cartea este alcătuită nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul, din iubire pentru Basarabia şi destinul adesea plin de tragism al populaţiei din acest străvechi teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru. Rod al unor strădanii îndelungate şi al unor căutări pasionate în arhivele secrete ale fostei URSS şi Germaniei, dar şi din alte mari puteri ale lumii din Europa şi America, lucrarea lui Vasile Sturza (o culegere de documente, precedată de un consistent studiu introductiv) impresionează prin bogăţia şi varietatea informaţiilor, multe dintre ele inedite, aduse în premieră în atenţia cititorilor din România şi Republica Moldova. Focalizată asupra intervalului dintre Unirea de la 1918, când după mai bine de un secol Basarabia revenea la sânul Patriei mamă, până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când această provincie şi nordul Bucovinei intrau în componenţa marelui vecin de la răsărit, documentele adunate oferă o imagine cuprinzătoare asupra a ceea ce a reprezentat „chestiunea basarabeană” şi impactul ei asupra eforturilor diplomaţiei româneşti în perioada interbelică. Datorită ariei de cuprindere a documentelor, lucrarea depăşeşte sfera strictă a subiectului anunţat în titlu, oferind informaţii mai largi asupra evoluţiilor, intereselor adesea divergente şi înţelegerilor fluide care au marcat continentul european în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea şi s-au repercutat, într-un fel sau altul, asupra României şi a poporului român. Din acest motiv, cititorul poate găsi răspunsuri la numeroase întrebări, uneori incomode, cu privire la diverse momente ale istoriei naţionale.

Spre exemplu, documente păstrate în arhiva Deparatamentului de Stat al SUA, incluse în volum, ne prezintă aspecte neştiute sau cunoscute de puţine persoane avizate despre motivele care au stat la baza deciziei Statelor Unite de a nu se alătura Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei la semnarea Tratatului de la Paris, din 1920, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România. Ulterior, ca urmare a unor demersuri repetate ale Legaţiei române la Washington, Departamentul de Stat a iniţiat rectificarea poziţiei SUA în chestiunea basarabeană.

basarabia-si-destinul-ei-secret-marturii-si-documente-istorice-de-vasile-sturza-2016-p95977-01 (1)Un loc important în volum este acordat, fireşte, documentelor legate de negocierile care au premers semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune şi a Pactului adiţional secret (Ribbentrop-Molotov) de către URSS şi Germania nazistă, care au marcat în mod tragic şi pe termen lung situaţia ţărilor central şi est-europene, între care şi România. Mai departe, un interes special pentru cititor îl prezintă o serie de documente, identificate de autor în arhivele sovietice, care dezvăluie intenţiile reale ale URSS cu privire la România, dar şi la alte state europene aflate în vizorul intereselor sovietice. Înregistrarea discuţiei lui Stalin cu ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, datată 16 decembrie 1941, consemnează propunerea avansată de liderul sovietic de a se conveni un şir de tratate, însoţite de protocoale secrete, pentru un mare număr de state europene „în care să fie indicată schema generală de reorganizare a graniţelor europene după război”. În privinţa graniţelor, Stalin viza realipirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei la URSS, dar şi o extindere a teritoriului românesc „în vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români” (op. cit., pp.495-496).

Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, Comisia Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace şi a organizării postbelice punea în discuţie chestiunea viitorului Transilvaniei. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretenţiile faţă de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”.

Parcurgerea volumului „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice” atestă faptul că suntem în faţa unei culegeri de documente care dobândeşte ea însăşi valoare de document, un instrument de lucru indispensabil pentru cercetători, dar şi o sursă de informare de primă mână pentru cititorii interesaţi de istoria naţională.

Dr. Ioan C. Popa

 

Republica Moldova sub lupa Uniunii Europene

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Republica Moldova sub lupa Uniunii Europene

 

În toamna anului 2015 s-au împlinit doi ani de la momentul istoric al semnării Acordului de asociere dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova şi un an de la iniţierea implementării acestui Acord. Un moment potrivit pentru un prim bilanţ al realizărilor obţinute până acum şi de trecere în revistă a neîmplinirilor care marchează parcursul european al tânărului stat moldovean. Acesta a fost şi motivul vizitei oficiale la Chişinău, la începutul ultimei decade a lunii octombrie a.c., a unui important demnitar al UE cu responsabilităţi directe pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Este vorba despre doamna Cecilia Malmstrom, comisarul european pentru comerţ, binecunoscută ca un prieten declarat al Moldovei de peste Prut. Doamna Malmstrom este oficialul european care, în aprilie 2014, atunci comisar al UE pentru Afaceri Interne, a semnat Acordul cu privire la liberalizarea regimului de vize cu Republica Moldova, documentul care a oferit posibilitatea ca sute de mii de cetăţeni moldoveni să călătorească fără vize în Europa.

Nicolae Timofti, președintele Republicii Moldova şi Cecilia Malmstrom, comisar european pentru Comerț

Nicolae Timofti, președintele Republicii Moldova şi Cecilia Malmstrom, comisar european pentru Comerț

Vizita comisarului european a survenit într-o perioadă extrem de complicată şi tensionată pentru evoluţiile de la Chişinău, dominată de protestele antiguvernamentale neîntrerupte pe fondul lipsei unor progrese concludente în soluţionarea crizei bancare generate de furtul miliardului de dolari. Instabilitatea politică prelungită şi neînţelegerile din interiorul coaliţiei pro-europene de la Chişinău, care au condus la demiterea cabinetului condus de Valeriu Streleţ, s-au resimţit cu acuitate în coerenţa actului de guvernare şi aprofundarea reformelor, blocând practic finanţarea internaţională a Republicii Moldova. Derapajele survenite în 2015 în derularea procesului de integrare europeană a Moldovei, după ce în ultimii ani aceasta se dovedise partenerul estic cel mai performant în privinţa demarării şi implementării reformelor democratice, au provocat, fireşte, preocupări şi îngrijorare în rândul principalilor săi susţinători occidentali, nu doar în plan politic, ci mai ales în domeniul economico-financiar şi al asistenţei tehnice. Este vorba, în primul rând, despre Uniunea Europeană, FMI şi SUA, care au furnizat până acum cele mai mari fonduri de ajutorare a Republicii Moldova şi care, după cum se ştie, acţionează coordonat, reacţionând împreună în faţa riscurilor care survin pe parcurs.

Cunoaştem situaţia fragilă din Republica Moldova, dar reformele trebuie să continue”, a subliniat în mod repetat comisarul european pentru comerţ, pe timpul prezenţei sale la Chişinău. În prezent, prioritatea numărul unu a guvernului, indiferent de coloratura politică a acestuia, a afirmat doamna Malmstrom, trebuie să fie soluţionarea problemelor din domeniul bancar: „UE insistă ca cei vinovaţi de comiterea fraudelor să fie aduşi în faţa justiţiei şi neapărat pedepsiţi, iar banii furaţi să fie returnaţi cetăţenilor”. Combaterea corupţiei şi respectarea supremaţiei legii, a accentuat comisarul european, „sunt chestiuni imperative”, de care depind semnarea unui nou Memorandum cu FMI şi, desigur, reluarea finanţării de către UE şi alţi parteneri occidentali.

Şcoala nr. 83 „Grigore Vieru֨”, din Chişinău

Şcoala nr. 83 „Grigore Vieru֨”, din Chişinău

Trecând în revistă o serie de rezultate pozitive obţinute de Republica Moldova în decursul primului an care s-a scurs de la începerea implementării Acordului de asociere şi de liber schimb cu Uniunea Europeană, doamna Malmstrom a menţionat, în primul rând, creşterea considerabilă a exporturilor moldoveneşti pe piaţa comunitară, care au ajuns la 62 la sută din volumul exporturilor Moldovei. Cele mai mari creşteri la exporturile în UE, de circa 29 la sută, le-au înregistrat producătorii de vinuri, care s-au bucurat de un sprijin special din partea autorităţilor europene, pentru depăşirea dificultăţilor determinate de embargoul impus de Rusia la importul produselor agroalimentare şi vini-viticole moldoveneşti. Posibilităţile de export sunt mult mai mari, dar deocamdată insuficient valorificate. De pildă, sortimente importante cu marca made în Moldova, care ar putea avea succes pe piaţa europeană, sunt identificate în domeniul lactatelor şi al produselor animaliere, dar pentru aceasta sunt necesare măsuri suplimentare privind adoptarea unor norme legate de securitatea alimentară. În prezent, însă, s-a ajuns la un cerc vicios, deoarece modernizarea întreprinderilor producătoare şi adaptarea lor la cerinţele pentru export necesită investiţii noi, dar fondurile din afară sunt blocate din cauzaă instabilităţii politice, iar cele interne nu sunt disponibile din pricina colapsului sistemului bancar. Tocmai de aceea este necesară continuarea reformelor în mod susţinut, mai întâi în sectoarele bancar şi energetic, simultan cu întărirea sistemului judecătoresc, pentru a putea impulsiona lupta cu corupţia. „Aceste lucruri trebuie să se întâmple urgent şi la modul practic”, a subliniat comisarul european în discuţiile la toate nivelurile cu partenerii moldoveni, deoarece numai astfel se va putea asigura un climat investiţional credibil şi atractiv.

Desigur, bilanţul succint prilejuit de vizita comisarului european la Chişinău s-a focalizat asupra aspectelor economico-financiare şi a cadrului juridic necesar combaterii corupţiei şi consolidării statului de drept în Republica Moldova. Totodată, discuţiile s-au limitat la perioada de un an ce a urmat intrării în vigoare a Acordului de asociere. O analiză mai largă, de natură să permită desprinderea unor concluzii aprofundate şi avansarea unor ipoteze plauzibile privind viitorul Republicii Moldova ar trebui să ia în considerarea întreaga evoluţie a evenimentelor de după ascensiunea forţelor europene la guvernare, începând cu anul 2007. Nu trebuie uitat că până la momentul respectiv, mai bine de un deceniu şi jumătate după desprinderea de fosta URSS şi proclamarea independenţei (august 1991), balanţa opţiunilor vizând dezvoltarea viitoare a Republicii Moldova era înclinată preponderent spre integrarea eurasiatică. Abia din 2007 orientarea pro-europeană a devenit prevalentă, ceea ce a şi permis formarea unor noi majorităţi parlamentare care au construit pas cu pas drumul spre Europa al tânărului stat moldovean. Un drum presărat cu multe provocări şi obstacole, reprezentate atât de necontenitele rivalităţi politice interne, cât şi de numeroase presiuni şi imixtiuni externe, cu deosebire de ordin economic, despre care revista Balcanii şi Europa” a semnalat periodic. Într-o corespondenţă specială de la Chişinău, purtând titlul „Un joc complicat, cu multe mize…” (Balcanii şi Europa”, nr. 113/2011), comparam situaţia Republicii Moldova cu o fereastră întredeschisă, care poate reprezenta o promisiune în drumul spre Europa, dar şi o stare de incertitudine, deoarece „o fereastră întredeschisă poate fi izbită şi închisă la loc, în cazul unor turbulenţe externe care depăşesc rezultanta forţelor din interior”. Aparent, situaţia actuală a Republicii Moldova nu diferă prea mult de cea evocată cu patru ani în urmă, în condiţiile în care analize efectuate de centre de expertiză specializate avansează şi scenarii deloc optimiste, inclusiv despre o posibilă intrare în faliment a statului moldovean şi un viraj spre Uniunea Eurasiatică.

Şi totuşi… Atunci când evaluăm progresele Republicii Moldova pe calea europeană nu ar trebui să ne limităm doar la dimensiunea economică şi financiară a acestui proces, care a înregistrat cote pozitive certe, dar, desigur, nu pe măsura aşteptărilor imediate ale populaţiei în privinţa nivelului de trai. Cel puţin la fel de importante, dar cu rezonanţă deosebită, ni se par şi realizările pe calea conştientizării şi afirmării identităţii româneşti a populaţiei majoritare a Republicii Moldova. Am aminti aici doar două dintr-un şir de hotărâri memorabile: decretarea zilei de 28 iunie 1940 ca „zi de ocupaţie, nu de eliberare a Basarabiei” (2010) şi revenirea la prevederea Declaraţiei de Independenţă, potrivit căreia „limba oficială în Republica Moldova este limba română”, decizie validată de Curtea Constituţională în decembrie 2013. Asemenea hotărâri, care poartă girul autorităţii Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, au avut rolul de a restabili adevărul istoric şi de a contribui la întărirea concordiei în societatea moldovenească Ele rămân, cu certitudine, cuceriri ale dezvoltării democratice şi ale parcursului european al Moldovei.

În pofida progreselor mai mult sau mai puţin vizibile, lipsa de coeziune a clasei politice în jurul obiectivului major reprezentat de integrarea europeană contină să constituie, însă, un obstacol serios în calea dezvoltării Republicii Moldova. Situaţia politică actuală nu ne ajută să ne concentrăm şi să urmăm obiectivele de integrare europeană, dar fără relaţii strânse cu UE, Republica Moldova nu are perspective”, a subliniat deschis preşedintele Nicolae Timofti în discuţiile purtate cu Cecilia Malmstrom, despre care relatam mai înainte. După cum am putut constata direct în mai multe rânduri, calea integrării europene constituie, într-adevăr, pentru o mare parte a societăţii moldoveneşti, singura alternativă viabilă pentru dezvoltarea democratică a Republicii Moldova. La rândul său, Uniunea Europeană rămâne solidară în sprijinirea eforturilor Chişinăului de a asigura dezvoltarea şi stabilitatea Republicii. Comisarul european pentru comerţ a reiterat fără echivoc angajamentul UE de a rămâne „partenerul, susţinătorul şi prietenul Republicii Moldova în procesul de integrare europeană”. În acest cadru, un rol deosebit este atribuit în continuare României, membră a Uniunii Europene, aflată într-o relaţie specială cu Republica Moldova.

Dr. Ioan C.Popa

 

CU FAŢA SPRE VEST

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on CU FAŢA SPRE VEST

Corespondenţă specială –

De curând s-au împlinit şase luni de la semnarea Acordului de Asociere şi Liber Schimb dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Primul aspect pe care îl poţi constata când păşeşti pe teritoriul Republicii Moldova îl reprezintă, fără îndoială, intrarea într-o fază de reconstrucţie şi modernizare, vizibilă nu doar în capitală sau în oraşele mai importante, dar şi în localităţile rurale, rămase de câteva decenii într-o amorţeală generală, a căror singură caracteristică părea să rămână îmbătrânirea, prin depopularea lor continuă de tineri plecaţi la muncă în străinătate. Localnicii din nordul republicii ne-au reamintit un eveniment memorabil petrecut la 16 octombrie 2014, când a fost dat în exploatare traseul Sărăteni-Soroca, cu o lungime de 93 km, în valoare de 100 milioane dolari, finanţat de guvernul SUA. Acest traseu traversează 14 sate din raioanele Teleneşti, Floreşti şi Soroca. Lucrările au fost efectuate de firme de construcţii din Turcia şi Austria, în baza unor licitaţii internaţionale, care au angajat 70 la sută muncitori din Republica Moldova. Efectele sociale generale, dar şi economice şi în plan turistic sunt, desigur, mult mai largi decât asigurarea unor locuri de muncă, fiind vorba de o populaţie de peste 300 de mii de persoane care beneficiază de facilităţile create în această zonă.

Premierul Iurie Leancă şi Ambasadorul SUA, William H. Moser, la inaugurarea traseului Sărăteni- Soroca.

Premierul Iurie Leancă şi Ambasadorul SUA, William H. Moser, la inaugurarea traseului Sărăteni- Soroca.

Ritmul înnoirilor este vizibil nu doar în nordul republicii. O călătorie cu autoturismul de la la Chişinău la Cahul ne-a dezvăluit un alt mare proiect aflat în derulare: traseul Hânceşti-Cimişlia, uitat decenii în şir de autorităţi, care se află acum sub asediul a numeroase firme de construcţii ce deschid o largă cale de acces modernă care traversează Republica Moldova de la centru spre sud, traversând regiunea Găgăuziei, rămasă mult în urmă în privinţa căilor de acces şi de comunicare. Un proiect similar se derulează pe traseul Chişinău-Ungheni-Sculeni, care va moderniza calea de acces dinspre capitală spre nord-vestul republicii, spre România. Ultimele două proiecte au ca termen de finalizare anul 2016, dar o serie de porţiuni dintre diverse localităţi sunt deja date în exploatare. Valoarea totală a acestor două proiecte se ridică la 94 milioane de euro, sumă provenită din fonduri europene (Banca Europeană de Investiţii – BEI, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD şi un grant oferit de Comisia Europeană).

În procesul de integrare europeană, un rol important revine dezvoltării cooperării transfrontaliere, un domeniu care se bucură de o încurajare specială din partea UE. Potrivit guvernului moldovean, proiectele transfrontaliere „sunt vitale pentru relaţiile de bună vercinătate cu România şi Ucraina, dar şi pentru apropierea de Europa”. Printre realizările recente în acest domeniu se numără crearea Serviciului de urgenţă SMURD, construcţia Gazoductului Iaşi-Ungheni, devenit funcţional la începutul acestui an, renovarea barajului Stânca-Costeşti de pe Prut, restaurarea Cetăţii Soroca de pe malul drept al Nistrului, construcţia unui complex agricol modern la Sângerei şi a unui complex expoziţional la Ialoveni. Această orientare va fi susţinută în continuare de către UE, după cum a declarat ambasadorul Pirkka Tapiola, şeful delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova. Numai pentru extinderea cooperării transfrontaliere dintre Republica Moldova şi România, în perioada următoare vor fi alocate fonduri europene de 81 de milioane de euro.

Modernizarea intersecţiei de la Sărăteni

Modernizarea intersecţiei de la Sărăteni

O ipostază concretă o reprezintă rezultatele înregistrate în domeniul libertăţii de mişcare şi al călătoriilor în Europa de Vest, un drept câştigat de cetăţenii moldoveni în prima parte a anului 2014. Astfel, cifrele oficiale arată că, după ridicarea vizelor de acces în spaţiul UE pentru deţinătorii de paşapoarte biometrice, numărul cetăţenilor moldoveni care au călătorit în Vest, fără a mai fi nevoiţi să suporte nenumăratele inconveniente anterioare, se ridică la circa 300 000 de persoane. După dreptul la libera circulaţie, cetăţenii moldoveni urmează să beneficieze de facilităţi suplimentare în privinţa dreptului la muncă şi la studii în Europa de Vest. Din acest punct de vedere, sprijinul pentru dezvoltare şi modernizare care vine din partea UE şi a SUA constituie un reper pentru toate formaţiunile politice.

În cercurile politice locale se discută mult despre alegerile parlamentare de la 30 noiembrie 2014, care au reconfirmat menţinerea vectorului proeuropean al Republicii Moldova, dar au evidenţiat şi o divizare accentuată în sânul societăţii moldoveneşti pe tema opţiunilor între Est şi Vest. Mass-media moldovenească a relatat pe larg despre campania anti-UE, camuflată dar extrem de insistentă şi provocatoare, desfăşurată de unele forţe politice mai ales la sate, dar şi în localităţile urbane, în rândul pupulaţiei vârstnice şi al pensionarilor. Poate tocmai de aceea, titlul unui editorial publicat de ziarul american The Washington Post („Moldova i-a spus Nu lui Vladimir Putin! Va asculta el, oare?”) sună pentru mulţi ca un avertisment. Pornind de la asemenea realităţi, fostul premier Vlad Filat, liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), a lansat ideea unui larg dialog la nivelul forţelor politice, inclusiv cu Partidul Comuniştilor, în scopul consolidării unităţii în societate „în jurul unor scopuri comune”.

În convorbirile purtate în diverse medii ale societăţii moldoveneşti am putut constata direct că menţinerea vectorului european de către Republica Moldova, tendinţă încurajată şi de rezultatul alegerilor din Ucraina, constituie o garanţie şi pentru un curs ascendent al relaţiilor moldo-române. Se pun speranţe că la consolidarea acestui curs va contribui şi vizita în Republica Moldova a noului preşedinte al României, Klaus Iohannis, privită cu interes atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti.

Dr. Ioan C. Popa

Tendinţe şi tentaţii

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Tendinţe şi tentaţii

Corespondenţă specială din Chişinău

IMG_0001La aproape o lună de la momentul istoric al semnării de către Republica Moldova a Acordului de Asociere şi Liber Schimb cu Uniunea Europeană (27 iunie 2014), atmosfera de bucurie din rândul populaţiei devenise mai realistă. Un alt subiect arzător, strâns legat, totuşi, de primul, domina starea de spirit la Chişinău: sancţiunile economice impuse de Rusia care, deşi anunţate de mai mult timp, păreau că au luat prin surprindere atât guvernul, cât şi pe cetăţeanul de rând al Moldovei. „Ruşii nu au făcut diplomaţie cu noi – afirmă un înalt responsabil din Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor de Fructe „MoldovaFruct”. Pur şi simplu ne-au avertizat că vom avea de suferit, că ne vor arăta cine suntem noi şi ce înseamnă Rusia. Noi am luat ca pe o glumă aceste avertismente, am crezut că poate vom rămâne mai departe prieteni, în loc să luăm măsuri de prevenire”. Starea de nemulţumire este vizibilă la tot pasul: de la oficiali guvernamentali până la precupeţii din pieţe sau paznicii din parcările de autoturisme de pe lângă hoteluri sau blocurile de locuinţe, toţi vorbesc indignaţi despre decizia Rusiei de a sista importurile de fructe, legume şi conserve din Republica Moldova. O decizie considerată în mod unanim ca nedreaptă şi discreţionară, ca măsură de retorsiune faţă de pasul făcut de moldoveni în direcţia UE. Pentru că, într-adevăr, nimeni nu a luat în serios motivele fitosanitare invocate de autorităţile ruse în justificarea măsurilor anunţate. Pentru toată lumea este evident caracterul politic al acestor măsuri.

Sub titlul incitant „Putin nu mai vrea să mănânce fructe moldoveneşti”, ziarul „Timpul” atrage atenţia că măsurile Rusiei echivalează cu o agresiune economică. Cunoscutul editorialist Constantin Tănase, director fondator al acestei publicaţii, explică: „Blocada economică este o formă de agresiune de ordin economic, care constă în folosirea relaţiilor economice ca mijloc de presiune politică, încălcându-se normele dreptului internaţional”. La rândul său, Veaceslav Untilă, vicepreşedinte al Partidului Liberal, afirmă că acţiunile Rusiei au depăşit deja faza şantajului, ele se încadrează în categoria unor măsuri „duşmănoase şi restrictive, cu impact economic negativ”. Estimările preliminare făcute de Ministerul Agriculturii de la Chişinău evaluează pierderile economiei moldoveneşti provocate de sancţiunile ruseşti la circa 150 milioane de dolari. Cei mai afectaţi sunt, desigur, ţăranii, producătorii agricoli, pătura cea mai vulnerabilă a societăţii.

„Pedepsiţi de Rusia, ajutaţi de UE şi SUA”. Sub aceast titlu, „Ziarul Naţional” face o primă analiză a măsurilor luate de guvernul de la Chişinău şi de partenerii occidentali ai Republicii Moldova pentru a-i ajuta pe producătorii agricoli să depăşească criza provocată de restricţiile impuse de Rusia. Întrunit în mai multe reuniuni de urgenţă, cabinetul de miniştri al premierului Iurie Leancă a iniţiat o serie de măsuri pentru compensarea şi amortizarea pierderilor, care se vor resimţi cu certitudine în plan economic şi social. Mai întâi, guvernul va aloca circa 20 milioane de lei pentru susţinerea financiară a celor care au înregistrat pierderi de pe urma măsurilor dispuse de Rusia. Totodată, o parte din producţia de legume şi fructe a fost redirecţionată către armată, şcoli şi aşezăminte sociale. Dar „soluţii miraculoase”, după cum se exprima şeful guvernului de la Chişinău, nu există. Sunt necesare strategii noi, care au nevoie, însă, de un anumit timp pentru a da rezultate.

Un sprijin imediat a venit, fireşte, din partea Uniunii Europene şi a SUA, noii parteneri ai Republicii Moldova. Comisarul european pentru extindere şi politica de vecinătate Stefan Füle a evocat posibilitatea ca Acordul de Asociere dintre Republica Moldova şi UE să intre în vigoare mai devreme, adică din luna august, faţă de 1 octombrie, data stabilită iniţial. La rândul lor, comisarii europeni Dacian Cioloş (agricultură şi dezvoltare rurală) şi Karel De Gucht (comerţ) au convenit asupra unor soluţii rapide de facilitare a accesului pe piaţa europeană a unor cantităţi sporite de mere, prune şi struguri din Republica Moldova. Pe această bază, peste 100.000 de tone de fructe moldoveneşti vor putea ajunge pe pieţele vestice. Cheltuielile pentru depozitarea fructelor şi transportul lor în UE vor fi subvenţionate cu circa 13 milioane euro din contul asistenţei bugetare acordate de Comisia Europeană. Alte fonduri ar putea fi alocate prin eforturi concertate ale altor parteneri, cum ar fi Banca Europeană de Investiţii şi Banca Mondială. Măsurile preconizate de UE sunt susţinute intens de România, care, alături de cele trei republici baltice (Estonia, Lituania şi Letonia), se numără între primele ţări care au ratificat Acordul de Asociere UE-Moldova.

Şi Statele Unite ale Americii au reacţionat rapid la nevoile populaţiei moldoveneşti, alocând fonduri suplimentare pentru modernizarea şi diversificarea sectorului agricol din Republica Moldova. În acest an, SUA vor contribui suplimentar cu 10 milioane dolari la programe de dezvoltare economică, care se adaugă celor 2,8 milioane dolari anunţaţi anterior pentru stimularea competitivităţii sectorului privat în agricultură. În plus, programul în curs de derulare, care prevede asistenţă americană pentru dezvoltarea agriculturii Republicii Moldova pe o perioadă de cinci ani (2011-2016), în valoare de 262 milioane de dolari (program anunţat de vicepreşedintele Joe Biden cu ocazia primei sale vizite la Chişinău, în martie 2011), include de asemeni proiecte privind reabilitarea unor sisteme de irigaţii şi acordarea de împrumuturi pentru producătorii agricoli moldoveni. Tot cu sprijin american, Oficiul Naţional al Viei şi Vinului din Republica Moldova a elaborat o strategie care are ca obiectiv principal comercializarea în următorii trei ani a 100.000 de litri de vinuri pe piaţa SUA. Până în prezent, primii zece producători moldoveni de vinuri au reuşit să pătrundă pe această piaţă.

Cap ziarObstacole vechi şi noi. Există, fără îndoială, o viziune comună, realistă, împărtăşită atât de liderii politici de la Chişinău, cât şi de partenerii occidentali, asupra faptului că parcursul european al Republicii Moldova este unul anevoios şi de durată. Unele obstacole erau cunoscute sau anticipate de mai multă vreme. Ele ţin de obstrucţiile Rusiei, de atitudinea antieuropeană a comuniştilor moldoveni, precum şi de separatismul transnistrean şi găgăuz, încurajat în bună măsură tot de fosta metropolă. „Important este – după cum ne spune doamna ambasador Iuliana Gorea-Costin, Înalt reprezentant în guvernul României pentru relaţiile cu Republica Moldova – să fie menţinut cursul proeuropean pe care s-a pornit. Este nevoie, desigur, şi de o schimbare generală de mentalitate, care să faciliteze asimilarea valorilor occidentale”. Toată lumea pare conştientă de dificultăţi şi de durata procesului de integrare europeană. Semnarea Acordului de Asociere, scrie în săptămânalul „Literatura şi Arta” Anatol Petrencu, cunoscut cercetător şi istoric de la Chişinău, reprezintă, neîndoielnic, „un triumf al eforturilor de distanţare de URSS şi urmaşii acesteia… Mult mai importantă va fi, însă, aderarea la UE, iar pentru aceasta este necesar să luptăm toţi cetăţenii Moldovei”.

Pe fundalul de mai sus, se anticipează că apropiata campanie electorală din Moldova pentru alegerile parlamentare, de la 30 noiembrie 2014, va fi una complicată şi tensionată, marcată de presiuni şi oferte tentante din diverse direcţii. Nu trebuie uitat că venirea comuniştilor la putere, în 2001, a fost posibilă pentru că aşteptările cetăţenilor moldoveni, după un deceniu de libertate, nu şi-au găsit împlinirea necesară. O tranziţie prea lungă, presărată de noi condiţionări şi restricţii din toate părţile, poate avea efecte contrare celor urmărite. Un lucru de care par tot mai conştienţi atât liderii proeuropeni de la Chişinău, cât şi ţările din UE şi Statele Unite ale Americii, de care Moldova îşi leagă noul destin.

Ioan C. Popa

Din Crimeea în… Siberia

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Din Crimeea în… Siberia

În Bucureşti şi-a început activitatea, într-un sediu nou, Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei; dispune de spaţii pentru întâlniri şi dezbateri, prezentare de expoziţii şi filme documentare, precum şi numeroase albume, cărţi şi reviste dedicate istoriei şi culturii Ucrainei, semn evident că vecinii noştri nu-şi precupeţesc eforturile când este vorba despre imaginea ţării lor.

Scene din deportare ( pictură)

Scene din deportare ( pictură)

Una dintre primele manifestări organizate de Ambasada Ucrainei în noul sediu al Centrului Cultural şi de Informare, la 22 mai 2014, a fost dedicată comemorării unor evenimente cu amplă rezonanţă în conştiinţa popoarelor noastre şi a altor comunităţi etnice care convieţuiesc de secole pe teritoriile lor sau în vecinătatea apropiată. Este vorba de marcarea a 70 de ani de la deportarea în masă a tătarilor din Crimeea, în noaptea de 18 mai 1944, „un adevărat genocid comis de Stalin”, după cum se subliniază într-o Declaraţie difuzată de Ministerul de Externe al Ucrainei în legătură cu acest eveniment. Într-o singură noapte, peste 194.000 de tătari din Crimeea au fost ridicaţi de la casele lor, fără documente de identitate şi fără mijloace de supravieţuire, urcaţi în vagoane şi deportaţi în zone neospitaliere din Siberia, Ural şi Asia Centrală, fiind învinuiţi de colaboraţionism şi trădare de patrie. Din păcate, aceeaşi sintagmă a fost aplicată de autorităţile staliniste fără vreo justificare tuturor locuitorilor fostei URSS, indiferent de etnie (deci inclusiv sutelor de mii de ruşi, ucraineni şi români), pentru „vina” de a fi acceptat să rămână sub ocupaţie germană în timpul războiului. O lună mai târziu, la 24 iunie 1944, aceeaşi soartă a deportării au împărtăşit-o şi alte populaţii conlocuitoare din Crimeea: peste 15.000 greci, 12.400 bulgari şi 9.600 armeni. Datorită represiunilor şi condiţiilor inumane de viaţă, încă din primii ani aproape jumătate din numărul acestor deportaţi au murit în ţinuturile siberiene. După 1974, deportaţii din Crimeea au dobândit o relativă înlesnire a condiţiilor de revenire la locurile natale. Procesul de repatriere s-a amplificat începând din 1987, în perioada lui Gorbaciov, astfel că, în primii ani de după 1990, tătarii au devenit numeric al treilea grup etnic din Crimeea.

În Crimeea, tătarii doresc o viaţă paşnică şi demnă

În Crimeea, tătarii doresc o viaţă paşnică şi demnă

Ocuparea, în martie 2014, a Crimeii de către Federaţia Rusă a creat o situaţie specială şi pentru tătarii din peninsulă, după cum atrăgea atenţia ambasadorul Ucrainei în România, E.S. dl. T. Bauer: în pofida unor promisiuni oficiale privind respectarea drepturilor minorităţilor, noile autorităţi ruse au interzis organizarea la Simferopol a manifestărilor tradiţionale dedicate comemorării tragicelor evenimente legate de deportarea în masă a tătarilor şi a altor comunităţi etnice din Crimeea în 1944. O situaţie nefirească, ce impune permanent o reafirmare a solidarităţii tuturor celor oprimaţi de regimul totalitar sovietic. Mesaje au transmis şi oficialii români prezenţi la manifestarea de la Centrul cultural al Ambasadei Ucrainei: dl. M. Hoschuk, consilier pentru minorităţi al primului ministru al României, dna. Ya. Kolotylo, consilier principal la Ministerul Culturii, şefa filialei din Bucureşti a Uniunii Ucrainenilor din România şi dl A. Amet, subsecretar de stat în Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului român. Evocând legăturile strânse dezvoltate după 1990 între Uniunea Democrată a musulmanilor turco-tătari din România şi reprezentanţii tătarilor din Republica Autonomă Crimeea, dl. A. Amet a ţinut să evidenţieze că „libertăţile depline de care se bucură în prezent minorităţile din România sunt un exemplu de rezolvare a acestei probleme în regiunea noastră”.

Adevăr istoric: au luptat şi alături de nazişti

Adevăr istoric: au luptat şi alături de nazişti

În aceeaşi zi, la Centrul cultural a fost marcată şi împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Taras Şevcenko (1814-1861), poetul naţional al Ucrainei. În decursul celor două secole scurse de la naşterea sa, Taras Şevcenko a devenit un simbol identitar al culturii ucrainene, tot aşa cum Mihai Eminescu reprezintă semnul distinctiv şi strălucitor al culturii române. După decenii de vitregie istorică, în anul 1997, pe zidul unei vechi clădiri din Cernăuţi, oraşul adolescenţei poetului nostru naţional, a fost repusă o plăcuţă bilingvă, în română şi ucraineană, care glăsuieşte astfel: „În această clădire, în anii 1858-1860 a învăţat marele poet român Mihai Eminescu”. Doi ani mai târziu, în vara anului 1999, în baza unor înţelegeri la nivel guvernamental, preşedinţii României şi Ucrainei au pus, în parcul central din Cernăuţi, piatra de temelie a soclului pe care a fost ridicat ulterior un bust al lui Mihai Eminescu, la câţiva metri de statuia lui Taras Şevcenko.

Ioan C. Popa

O privire lucidă asupra Transnistriei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on O privire lucidă asupra Transnistriei

Evenimentele grave intervenite în ultima vreme în relaţiile ruso-ucrainene au readus în actualitate şi aşa-numita chestiune transnistreană, însoţită, fireşte, de numeroase întrebări. Una dintre ele ne interesează în mod deosebit: ce viitor îi aşteaptă pe românii/moldovenii reprezentând cea mai mare comunitate etnică compactă din Transnistria, mai ales dacă această regiune ar porni pe drumul Crimeii şi ar fi încorporată de Federaţia Rusă?

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Recurs la memorie. Izvoarele istorice arată fără putinţă de tăgadă că mulţi români s-au stabilit în stânga Nistrului din vremuri îndepărtate, iar domnitorii moldoveni, inclusiv Ştefan cel Mare, atribuiau slujitorilor lor pământuri în această zonă liberă fără nici o oprelişte din partea nimănui. Ponderea populaţiei româneşti/moldoveneşti de o parte şi de alta a Nistrului era atât de mare, încât, pe la 1400, Nistrul era considerat „râu românesc” (N. Iorga). Regiunea din stânga Nistrului nu a fost revendicată niciodată de statul român; chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial a fost administrată de statul român ca teritoriu sub ocupaţie, cu un statut distinct de vechile provincii româneşti alipite (Basarabia, nordul Bucovinei). Expansiunea rusă a atins malurile Nistrului abia în 1791 şi 1793, când aşezările româneşti din această zonă erau demult întemeiate şi consolidate. În 1924, din motive politice, dar ţinând seama şi de numărul mare al românilor din stânga Nistrului, Moscova a decis să înfiinţeze aici o republică autonomă moldovenească, ce a funcţionat în componenţa Ucrainei până în 1940. Prin urmare, românii de peste Nistru sunt parte constitutivă, naţiune co-fondatoare a regiunii transnistrene, indiferent de forma de organizare administrativă a acesteia. În vara anului 1940, când a fost restabilită vechea graniţă ţaristă pe Prut, Moscova a ataşat Basarabiei o parte a republicii autonome din stânga Nistrului, formând împreună Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), de această dată în componenţa URSS. Concomitent, însă, trei judeţe ale Moldovei istorice (Hotin, la nord, Ismail şi Cetatea Albă, la sud) au fost atribuite abuziv Ucrainei, din considerente exclusiv politice, Basarabia fiind ciuntită teritorial şi lăsată fără ieşire la Marea Neagră. Proclamarea autonomiei (1990) şi apoi a independenţei (1991) a consacrat existenţa tânărului stat Republica Moldova în graniţele în care a existat în fosta URSS, deci înglobând o parte a teritoriului din stânga Nistrului, fiind recunoscută astfel de întreaga comunitate internaţională.

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Războiul de secesiune din 1992. Odată cu avântul renaşterii naţionale din RSSM în ultimii ani de existenţă ai URSS, şi mai ales imediat după destrămarea acesteia şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, a luat amploare mişcarea separatistă a minoritarilor rusofoni din fosta RSSM, care a culminat cu războiul de pe Nistru, din prima parte a anului 1992. Un război sprijinit direct şi masiv de Moscova, declanşat, chipurile, pentru apărarea drepturilor identitare ale populaţiei rusofone. De fapt, populaţia rusofonă se bucura şi atunci, ca şi acum, de toate drepturile privitoare la limba şi cultura maternă; prin urmare, violenţele militare nu au restabilit drepturile populaţiei rusofone, care nu au încetat niciodată să funcţioneze, ci au adâncit discordia din societate şi au provocat multe suferinţe şi nedreptăţi, în primul rând românilor din Transnistria, care s-au văzut din nou marginalizaţi şi supuşi unui intens proces de rusificare, precum în perioadele ţaristă sau comunistă. Limba română a devenit pentru ei obiect de studiu ca o limbă străină, iar limba moldovenească, recunoscută formal de autorităţile separatiste ca a treia limbă oficială în regiune, alături de rusă şi ucraineană, este în realitate îngrădită şi acceptată să funcţioneze doar în vechea grafie chirilică. Despre dramele românilor transnistreni ne-a vorbit şi marele compozitor de pe aceste meleaguri Eugen Doga, originar din satul Mocra, străveche aşezare moldovenească din stânga Nistrului: „În timpul războiului din 1992, moldovenii au fost izgoniţi cu miile din propriile case în dreapta Nistrului, iar cei care au rămas acolo sunt umiliţi, oprimaţi, nu-şi cunosc limba maternă, vorbesc prost şi rusa. Sute de case au rămas pustii şi pustiite în aşteptarea stăpânilor lor adevăraţi, a gospodarilor care le-au ridicat. Această situaţie este foarte dureroasă pentru familiile noastre”. O situaţie anacronică pentru epoca în care trăim, observată şi de o echipă a canalului de televiziune american CNN, care s-a aflat recent în Transnistria: „Blocuri vechi şi fabrici în ruine te întâmpină de cum intri în această republică autoproclamată… De la secera şi ciocanul de pe stemă până la statuile lui Lenin din pieţele publice, simbolurile sovietice sunt încă foarte respectate aici”.

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Experienţele tragice ale războiului ar trebui evitate. De aproape 12 ani, în Transnistria domneşte pacea interetnică, dovadă în plus că acel război din 1992 a fost provocat artificial. Cu toate acestea, populaţia rusofonă, minoritară la nivelul Republicii Moldova, dar majoritară în regiunea transnistreană, a continuat neîncetat să militeze pentru separare, pentru crearea unei enclave statale afiliată intereselor Rusiei. Folosindu-se de prezenţa celor circa 13.000 de militari ruşi din trupele de pacificare, separatiştii şi-au extins abuziv autoritatea administrativă şi asupra oraşului şi a cetăţii Tighina, din dreapta Nistrului, în detrimentul autorităţilor centrale de la Chişinău. În 2006, administraţia separatistă a organizat un referendum (ilegal, nerecunoscut de comunitatea internaţională) al cărui rezultat, datorită manipulării populaţiei, era cunoscut dinainte: circa 97% dintre votanţi au optat pentru „independenţă şi alipirea voluntară la Rusia”. O formulă contradictorie, în fapt, pentru că nu poţi să fii „idependent” şi, în acelaşi timp, „alipit” unui alt stat. Este o diferenţă notabilă faţă de precedentul Kosovo, chiar şi faţă de Crimeea. În pofida normelor dreptului internaţional, administraţia separatistă de la Tiraspol nu a ezitat să invoce cazul Crimeii şi să ceară alipirea la Rusia în baza referendumului din 2006. „Ne considerăm o parte din lumea rusească. Nu ne diferenţiem de ruşi şi de civilizaţia rusă”, a declarat Nina Ştanski, „ministrul de externe” al autoproclamatei republici nistrene. Diplomatul transnistrean ignoră însă faptul că numai o parte a celor circa 500.000 de locuitori din regiune sunt etnici ruşi, cu sau fără cetăţenia Federaţiei Ruse, în timp ce marea lor majoritate sunt de alte etnii, în primul rând români şi ucraineni, care ar trebui să se bucure de drepturi egale în privinţa accesului la valorile culturilor cărora le aparţin. Din păcate, realităţile din regiunea transnistreană sunt mult prea dureroase.

Reaprinderea pasiunilor separatiste în regiunea de est (transnistreană) a Republicii Moldova, stimulate mai mult sau mai puţin vizibil de Federaţia Rusă, implică riscuri evidente. „Suntem în inima unui aşa-numit conflict îngheţat, adică dispute teritoriale nerezolvate, pe care Rusia le-ar putea reaprinde”, constatau şi jurnaliştii occidentali prezenţi în zonă. Situaţia existentă în Transnistria, a spus preşedintele Vladimir Putin, este una dintre „cele mai complicate probleme moştenite după destrămarea URSS”. Un motiv în plus, spunem noi, pentru a face să primeze echilibrul şi raţiunea, iar experienţele tragice ale violenţelor militare din trecut să fie privite cu mai multă luciditate de responsabilii politici. Regiunea transnistreană a fost alipită Basarabiei chiar de către Moscova, iar ea este astăzi parte a Republicii Moldova, stat membru al ONU, recunoscut de întreaga comunitate internaţională. În plus, orice eventuală „rupere” a Transnistriei de Republica Moldova ar trebui însoţită, în mod logic şi necesar, de reîntregirea acesteia din urmă cu vechile teritorii, din nord şi din sud, care i-au fost dezmembrate cu premeditare. Locuitorii Transnistriei, indiferent de originea etnică, au dreptul să se bucure, alături de toţi cetăţenii moldoveni, de facilităţile obţinute în relaţia cu UE, cum ar fi libertatea de mişcare în spaţiul comunitar, intrată în vigoare de la 28 aprilie a.c. Este firesc să existe preocupare faţă de situaţia etnicilor ruşi din Transnistria, la fel şi faţă de cea a etnicilor ucraineni din regiunea respectivă. De altfel, turnura spre Europa intervenită odată cu rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina, de la sfârşitul lunii mai, dă speranţe „făcătorilor de pace” din zonă, toată lumea întrezărind astăzi o normalizare a situaţiei şi implicit o coabitare firească a tuturor cetăţenilor din această parte a continentului. Cu atât mai mult, România are drepturi şi responsabilităţi de a se preocupa de situaţia etnicilor români din regiunea transnistreană. O spunea recent şi preşedintele României, cu ocazia primirii la Palatul Cotroceni a unui grup de elevi ai Liceului cu predare în limba română „Lucian Blaga”, din Tiraspol: „Trebuie să facem mai mult pentru toţi cei care continuă să se autodenumească români şi locuiesc în Transnsitria, pentru toţi cei care înţeleg că limba română este limba lor”.

Ioan C. Popa

Paşi fermi spre Occident

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Paşi fermi spre Occident

În ultimul timp, Republica Moldova se bucură de un interes cu totul special din partea SUA şi a membrilor Uniunii Europene, o dovadă elocventă în acest sens fiind şi numărul impresionant de vizite în ambele sensuri între oficialii moldoveni şi partenerii occidentali. Cum se explică această creştere substanţială a capitalului de simpatie de care beneficiază astăzi Chişinăul în cadrul comunităţii internaţionale? Doar cu câţiva ani în urmă, Republica Moldova era considerat a fi un stat greu de înţeles, reîntors brusc cu faţa spre un trecut sub flamura roşie de care se despărţise de curând, ba chiar ca despre o gaură neagră a Europei care trebuie ocolită, mai ales datorită comportamentului sfidător al regimului separatist din regiunea transnistreană faţă de comunitatea internaţională.

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

Motivele sunt diverse, însă două dintre ele sunt mai importante. În primul rând, actuala guvernare proeuropeană de la Chişinău a stârnit admiraţie prin determinarea pentru aprofundarea reformelor şi consolidarea democratică a societăţii moldoveneşti, confirmată de parafarea Acordului de Asociere cu UE. În acelaşi timp, multiplicarea continuă a contactelor de nivel în direcţia vestului a determinat o creştere semnificativă a vizibilităţii Republicii Moldova în plan internaţional, o mai bună înţelegere a problemelor cu care se confruntă şi a nevoilor de ajutor ale fraţilor noştri de peste Prut. În planul relaţiilor directe moldo-române, au fost impulsionate proiectele demarate în cursul anului precedent, cum sunt cele privind finalizarea gazoductului Iaşi-Ungheni, concretizarea extinderii activităţilor SMURD în teritoriul din stânga Prutului sau dezvoltarea infrastructurii în reţeaua învăţământului preşcolar moldovenesc, fiecare dintre acestea fiind circumscris efortului general de racordare la structurile europene. Relevantă pentru receptivitatea mai mare a forurilor de la Bruxelles faţă de aspiraţiile Chişinăului este şi decizia Parlamentului European de liberalizare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni deţinători de paşapoarte biometrice, a cărei intrare în vigoare ar putea coincide cu vizita în Republica Moldova a comisarului european pentru afaceri interne Cecilia Malmström, programată pentru 22-23 mai 2014. Hotărârea forurilor de la Bruxelles reprezintă un nou pas important al parcursului care să conducă la semnarea în acest an a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE.

În al doilea rând, aşa cum remarcă mulţi observatori ai zonei, un factor deloc neglijabil care influenţează asupra modului în care este percepută în prezent Republica Moldova îl constituie turbulenţele din Ucraina şi efectele crizei prelungite din această ţară, precum şi posibilele urmări la nivel regional. Aceste evoluţii au sporit considerabil relevanţa strategică a Republicii Moldova, după cum semnalează numeroase publicaţii occidentale. Ziarul francez „Le Point”, spre exemplu, notează fără echivoc: „Tensiunile din Ucraina fac mai important decât oricând parteneriatul între Republica Moldova şi Europa… În contextul crizei ucrainene, această ţară uitată revine pe scena internaţională şi devine un element cheie al strategiei Uniunii Europene la graniţa de vest a fostei URSS”. Faptul cel mai semnificativ în sensul celor de mai sus îl reprezintă, cu certitudine, lansarea unui Dialog Strategic, la nivel guvernamental, între SUA şi Republica Moldova, cu ocazia vizitei istorice efectuate la Washington de către premierul Iurie Leancă, la începutul lunii martie 2014. Această vizită, încununare a unei suite de contacte de nivel în relaţiile moldo-americane, între care se detaşează prezenţa la Chişinău a vicepreşedintelui Joe Biden (martie 2011) şi a secretarului de stat John Kerry (decembrie 2013), a propulsat practic Republica Moldova pe un loc fruntaş în topul preferinţelor occidentale, statut nemaicunoscut până acum. Declaraţia preşedintelui Barack Obama, care a ţinut să salute personal prezenţa premierului Iurie Leancă la Casa Albă, este ilustrativă pentru noul nivel atins în relaţia bilaterală: „SUA susţin puternic parcursul european al Republicii Moldova, înţelegem că acest drum nu este unul uşor, susţinem integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova. Inima mea este cu voi, sprijinul meu este cu voi şi vreau să vă văd reuşind”.

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Într-adevăr, puţine sunt statele desprinse din fostul imperiu sovietic care s-au bucurat de asemenea încurajări şi de suportul ferm al unui preşedinte american. Iar încurajările pentru parcursul european al Republicii Moldova, exprimate cu claritate şi de Joe Biden, John Kerry sau de alţi responsabili politici de la Washington, nu s-au limitat la declaraţii de circumstanţă, fiind dublate de angajamente guvernamentale şi susţinere financiară efectivă pentru aprofundarea reformelor şi depăşirea dificultăţilor tranziţiei. Chiar pe timpul vizitei, autorităţile americane au suplimentat fondurile guvernamentale de sprijin pentru Republica Moldova cu 2,8 milioane dolari, care, adăugate celor 4,7 milioane oferite anterior, conduc la un ajutor de 7,5 milioane dolari destinate creşterii competitivităţii, cheia dezvoltării mediului economic şi de afaceri în perioada de tranziţie. De menţionat că volumul asistenţei economice acordate Republicii Moldova de către SUA, pe parcursul celor 23 de ani de la proclamarea independenţei, se cifrează la aproape un miliard şi jumătate dolari, constituind un puternic factor de progres al economiei moldoveneşti şi, deopotrivă, un semnal concludent al angajamentului strategic american pentru sprijinirea tânărului stat din stânga Prutului.

Noua fază a Dialogului Strategic inaugurată în relaţiile moldo-americane implică, desigur, consultări strânse la nivel guvernamental în probleme de securitate şi cooperare în regiune. Oficialii americani, ca şi alţi parteneri din NATO şi UE, insistă asupra valorii de model pe care o dezvoltare democratică stabilă a Republicii Moldova, orientată ferm spre Europa, o poate exercita pentru alte state ex-sovietice, în primul rând pentru Ucraina. În acelaşi timp, temerile justificate ale Chişinăului nu pot fi ignorate. Încă de la proclamarea independenţei, Republica Moldova s-a confruntat ea însăşi cu mişcări separatiste violente, ale căror urmări se resimt şi astăzi. În plus, frontiera comună pe care Republica Moldova o are cu Ucraina, al cărei traseu se întinde pe o lungime de 1.242 km, constituie o vulnerabilitate ţinând seama de derapajele grave ale tensiunilor politico-militare din relaţiile ruso-ucrainene. „Suntem cu adevărat îngrijoraţi de evoluţiile din vecinătatea noastră, deoarece Rusia rămâne imprevizibilă în asemenea situaţii”, ne spunea recent un oficial guvernamental de la Chişinău. Nu întâmplător, secretarul de stat John Kerry şi-a exprimat regretul că „Rusia a făcut presiuni asupra Republicii Moldova pe fondul provocărilor din Ucraina”, recurgând la vechile condiţionări din domeniul resurselor energetice şi al schimburilor comerciale. Pe de altă parte, în pofida unor asperităţi evidente, guvernanţii de la Chişinău păstrează deschis dialogul cu Federaţia Rusă, care rămâne un partener economic şi comercial important al Republicii Moldova, dar şi un factor chemat să participe la reglementarea situaţiilor de conflict din regiune.

În asemenea împrejurări complicate, solidaritatea şi susţinerea internaţională rămân esenţiale pentru continuarea parcursului european de către Republica Moldova.

Ioan C. Popa

Memoria lui Snegur

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Memoria lui Snegur

– cum s-au pus bazele independenţei şi „regăsirii fraţilor”-

IMG_0001La Chişinău au apărut de curând ultimele patru volume, dintr-o serie de şase, ale Memoriilor primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, sub titlul generic „Labirintul Destinului.”. Începută în urmă cu peste zece ani, în 2003, această carte a vieţii, cum o numeşte autorul, şi-a propus să realizeze „o îmbinare a amintirilor cu faptele reale” despre istoria recentă a Moldovei, privită „prin prisma unor analize şi viziuni proprii” (vol. 1, p. 10). Este vorba cu deosebire de primii ani din devenirea şi afirmarea ca stat independent a Republicii Moldova, mai precis perioada 1990-1996, când Mircea Snegur a deţinut funcţia supremă la Chişinău.

Consecvent crezului său iniţial, autorul realizează, într-adevăr, în ordine cronologică, o relatare sinceră, neretuşată, a evoluţiei sale începând cu anii copilăriei, ai tinereţii ca agronom, preşedinte de colhoz, activist al Partidului Comunist şi membru al Sovietului Suprem al URSS, pentru a ajunge apoi la prezentarea pe larg a marilor provocări din anii maturităţii, ca preşedinte al tânărului stat moldovean. Concomitent, pe un plan paralel, autorul prezintă cititorului evoluţiile care au marcat renaşterea naţională în străvechea provincie basarabeană în preajma destrămării fostului imperiu sovietic, desprinderea treptată de metropolă şi afirmarea propriei identităţi în primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut.

O întrebare firească răsună ca un ecou în paginile „Memoriilor”: ce rol a avut România în aceşti ani de răscruce pentru fraţii din stânga Prutului, înstrăinaţi atâta amar de vreme de poporul român? Răspunsul primului preşedinte Mircea Snegur este, în această privinţă, tranşant: România a reprezentat un reper şi un suport necondiţionat al renaşterii naţionale şi afirmării Republicii Moldova în viaţa internaţională. Mai mult, România a început să joace acest rol încă din 1990, când RSS Moldovenească era încă o republică în componenţa URSS. Acest adevăr este afirmat cu tărie de Mircea Snegur ori de câte ori are ocazia pe parcursul celor şase volume, dar mai ales într-un amplu capitol special din volumul 4, intitulat sugestiv „România: Regăsirea Fraţilor” (p. 39-173): „Pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, după îndelungata înstrăinare în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, anul 1990 a însemnat începutul deschiderii sufleteşti între fraţi. Imboldul descătuşării l-a dat primul Pod de flori… Acţiunile de apropiere au devenit mai ample după adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a Declaraţiei de Suveranitate” (23 iunie 1990, n.n.).

De fapt, începând cu anii 1988-1989, evoluţiile care au marcat renaşterea naţională din Basarabia s-au desfăşurat într-un ritm alert şi continuu, surprinzând adesea opinia publică din România prin amploare, profunzime şi curaj: revenirea la grafia latină, adoptarea semnelor identitare (imn, stemă), apariţia Tricolorului şi arborarea sa pe sediul Parlamentului de la Chişinău, la 27 aprilie 1990, acţiune apreciată la vremea respectivă ca identificându-se cu „suveranitatea şi independenţa statului moldovenesc” (vol. 1, p. 746).

Pagini memorabile sunt dedicate de Mircea Snegur primei sale vizite în România (11-16 februarie 1991), în calitate de preşedinte ales al RSS Moldoveneşti, întâlnirilor cu liderii politici români de atunci, de la Preşedinţie, Parlament (unde Mircea Snegur a rostit fraza „Să ne ţinem de neamuri!”, îndelung aplaudată de asistenţă), Guvern, MAE, dar şi unor convorbiri şi vizite de suflet la Patriarhia Română şi mănăstirile din Moldova, în primul rând la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la Putna. La finele lunii martie 1991, cu ocazia vizitei ministrului de Externe român la Chişinău, a fost lansată, de comun acord, ideea existenţei a două state româneşti (România şi Republica Moldova), precum şi proiectul integrării lor treptate în plan spiritual, cultural, economic şi de altă natură, pentru făurirea unui viitor comun. Câteva zile mai târziu, la 27 martie 1991, la Chişinău era organizată, în prezenţa preşedintelui Mircea Snegur, o şedinţă consacrată împlinirii a 73 de ani de la unirea Basarabiei cu patria-mamă România, „eveniment marcat pentru prima dată după mai bine de jumătate de veac de uitare” (vol. 4, p. 48).

În sfârşit, la 27 august 1991, Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, act recunoscut în acceaşi zi de preşedinţia României, de Guvernul de la Bucureşti şi salutat câteva zile mai târziu printr-o Declaraţie a Birourilor permanente ale celor două camere ale Parlamentului român. Poziţie agreată şi de fostul suveran al României, regele Mihai I, care a adresat un mesaj membrilor unui Consiliu mixt al Unirii, întrunit la 24 ianuarie 1992, la Iaşi.

Perioada anilor 1990 – finele anului 1993, probabil cea mai zbuciumată din scurta istorie a tânărului stat desprins din fostul imperiu sovietic, prezentată pe larg în volumul 2 al „Memoriilor“, este ilustrativă pentru modul în care Republica Moldova, alături de alte republici ex-sovietice, a trecut printr-un proces extrem de complex, care a dus la destrămarea URSS, dar a provocat şi numeroase convulsii şi evenimente tragice, marcate de conflicte violente soldate cu victime umane, refugiaţi şi destine sfărâmate. La scurt timp de la proclamarea independenţei, Republica Moldova s-a confruntat cu un violent război pe Nistru, provocat de cei care doreau să salveze sistemul totalitar ce dominase aproape o jumătate de secol o mare parte a Europei. Dovezi de netăgăduit atestă implicarea directă în conflict a Armatei a 14-a ruse de partea separatiştilor. În faţa gravităţii evenimentelor, Mircea Snegur nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume, respectiv că Republica Moldova s-a văzut în faţa unui război deschis şi inegal cu Rusia: „1. Transnistria este zonă ocupată de Armata a 14-a a Rusiei. 2. Rusia a declanşat un război nedeclarat împotriva Moldovei”(vol. 2, p. 633). Pacea a fost restabilită cu greu, dar ea a rezistat în timp.

Dincolo de documente, cele şase volume de „Memorii” aduc în prim- plan mărturii directe, păstrând adesea tonul emoţional, dar şi stângăciile, inevitabile în acea epocă.

Desigur, Mircea Snegur are mulţi simpatizanţi şi prieteni, dar şi critici şi adversari politici. El aparţine, însă, istoriei Moldovei, după cum scrie unul din biografii săi, Andrei Vartic: „Snegur a adunat, prin cariera sa politică, toate bucuriile şi necazurile tranziţiei şi meritul lui este că nu s-a ferit de greutăţi, că şi-a recunoscut greşelile, care, posibil, au fost destul de multe. Dar mult mai multe au fost lucrurile bune ale acestui om”.

Ioan C. Popa

Undă verde pentru Europa

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on Undă verde pentru Europa

01Moment istoric. Parafarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, survenită la Vilnius, la 29 noiembrie 2013, a provocat un val de entuziasm la Chişinău, comparabil doar cu bucuria proclamării independenţei, în august 1991. „Trăim un moment istoric: a fost parafat un acord ambiţios şi de anvergură, fără precedent, între Moldova şi UE. Acesta simbolizează încredere, deschidere şi cooperare (…) Moldova, astăzi am asigurat drumul nostru spre Uniunea Europeană”, a declarat premierul Iurie Leancă, încrezător că Republica Moldova va deveni membru al UE într-un viitor previzibil. Populaţia şi autorităţile moldovene au sărbătorit evenimentul ca pe un veritabil triumf, cel mai important din cele peste două decenii de existenţă a tânărului stat moldovean: posturile de radio în limba română au difuzat necontenit muzică patriotică; Primăria Chişinăului a aprins iluminatul festiv de sărbători chiar în seara aceleiaşi zile, în timp ce bulevardul Ştefan cel Mare a fost decorat cu drapele tricolore şi ale UE; în Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost organizat un spectacol muzical proeuropean, după cum relata în direct, de la faţa locului, postul de radio „Deutsche Welle”.

Momentul Vilnius a fost salutat cu căldură de înalţii reprezentanţi ai UE prezenţi la Summitul Parteneriatului Estic din capitala Lituaniei. „Sunt fericit să fiu aici, la parafarea Acordului cu Moldova şi Georgia” a subliniat José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene. „Începe o nouă etapă în relaţiile cu aceste ţări. De acum înainte, economiile şi societăţile noastre vor fi legate, iar instituţiile noastre vor lucra împreună. Împreună vom elimina toate problemele… UE va fi alături de voi. Este cel mai progresist şi profund Acord convenit vreodată de Uniunea Europeană, iar el ar trebui semnat cât mai curând în 2014,” a mai precizat preşedintele Barroso. Opinii împărtăşite şi de colegul său Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European, prezent de asemenea la eveniment: „Moldova şi Georgia au răspuns pozitiv demersurilor UE, ceea ce va aduce multe beneficii dezvoltării lor economice. Sunt sigur că este un pas bun. S-au stabilit legături trainice, sunt împărtăşite valori culturale şi democratice comune. Sperăm să contribuim la soluţionarea conflictelor de pe teritoriile acestor ţări. Vom garanta securitatea şi integritatea lor”.

1

Preşedinţi R. Moldovei şi României, la parada dedicată Zilei Naţionale a României.

Un drum lung, cu perspective largi. Succesul necontestat al Republicii Moldova şi Georgiei la Summitul de la Vilnius a fost potenţat, aparent paradoxal, de „retragerea”, cu puţin timp înainte, a Armeniei şi, mai ales, a Ucrainei, cu toate că aceste două ţări încheiaseră mai devreme cu aproape un an toate capitolele de negociere ale asocierii la Uniune. Presiunile economice ale Rusiei pentru a bloca apropierea Armeniei şi Ucrainei de UE, mai cu seamă în ultima vreme, sunt binecunoscute. Despre situaţia creată a ţinut să aducă precizări, diplomatic, cancelarul german Angela Merkel: „UE şi Germania trebuie să discute cu Rusia. Războiul rece s-a terminat. Avem nevoie de Rusia, îi importăm gazele. Avem interesul comun de a vedea statul rus modernizându-se. Însă trebuie să depăşim ultimele relicve ale războiului rece.”

Republica Moldova a demarat negocierile de asociere la UE în ianuarie 2010 şi au fost încheiate, după 15 runde, în iunie 2013. Până acum, raporturile Chişinăului cu Bruxelles-ul erau reglementate printr-un Acord de Parteneriat şi Cooperare, intrat în vigoare în 1998. Prin semnarea Acordului de Asociere, Republica Moldova a dobândit un statut nou, care permite aprofundarea relaţiilor politice şi economice cu UE pe toate planurile. Acordul va asigura „un mediu legal deschis, stabil şi predictibil pentru cetăţenii şi activităţile de afceri din Moldova, va îmbunătăţi oportunităţile comerciale în raporturile cu UE şi va spori prosperitatea în ambele economii”, după cum consemna un comunicat al Comisiei Europene, difuzat după Summitul de la Vilnius. Avantajele asocierii vor fi resimţite mai ales pe termen lung, însă există şi motive imediate de satisfacţie pentru populaţia Republicii Moldova. În primul rând, odată cu parafarea Acordului a intrat în vigoare unul din elementele principale ale acestuia, respectiv stabilirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzătoare, ceea ce va permite impulsionarea schimburilor reciproce, după cum sublinia Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Catherine Ashton. În al doilea rând, chiar în primele luni ale anului 2014 ar putea fi pusă în aplicare intenţia Comisiei Europene de a nu le mai cere vize de intrare în spaţiul comunitar cetăţenilor moldoveni care deţin paşapoarte biometrice, soluţionându-se astfel o problemă cu un puternic impact în rândul opiniei publice nu doar din Republica Moldova, dar şi din celelalte state ex-sovietice. Din acest punct de vedere, jurnalişti prezenţi la Vilnius au apreciat că Moldova devine astfel „un foarte bun exemplu pentru vecini, în special pentru Ucraina”, ţară intrată într-o gravă şi prelungită criză politică după refuzul conducătorilor săi de a mai parafa Acordul de Asociere în 2013. De anumite avantaje economice, dar şi de perspectiva liberei circulaţii a persoanelor ar putea beneficia şi regiunea de est (transnistreană) a Republicii Moldova, dacă şi la Tiraspol va prevala spiritul pragmatic în locul tendinţelor separatiste şi al vechilor clişee ale ideologiei totalitare sovietice.

2

Dineu: secretarul de stat al SUA John Kerry şi premierul moldovean Iurie Leancă.

Solidaritate şi de peste ocean. După cum era de aşteptat, la scurt timp după momentul Vilnius a sosit la Chişinău secretarul de stat american John Kerry, a doua personalitate importantă din Administraţia SUA care a vizitat Republica Moldova, după vicepreşedintele Joe Biden. Premierul moldovean a subliniat că Chişinăul doreşte „să îşi consolideze relaţiile cu SUA prin crearea unui parteneriat strategic durabil”, inclusiv pentru implicarea mai activă a Washingtonului în reglementarea conflictului transnistrean. Iurie Leancă a mai amintit că asistenţa substanţială acordată de SUA în ultimii 22 de ani care au trecut de la proclamarea independenţei, cifrată la peste 1,1 miliarde dolari, care a constituit un suport puternic pentru democratizarea şi încurajarea parcursului european al Republicii Moldova. „Statele Unite consideră că integrarea europeană reprezintă cea mai bună garanţie pentru un viitor sigur şi prosper al Moldovei, căreia Uniunea Europeană i-a oferit o oportunitate istorică. Toastăm pentru o nouă primăvară de prosperitate pentru popoarele noastre”, a afirmat John Kerry.

Cum era şi firesc, România s-a aflat permanent alături de ţara soră Republica Moldova pe parcursul său european şi, aşa cum menţionam într-un număr anterior al revistei „Balcanii şi Europa”, nivelul relaţiilor bilaterale a atins în 2013 un vârf nemaicunoscut până acum. La numai o zi după Vilnius, un moment semnificativ l-a constituit prezenţa, în premieră, a preşedintelui moldovean Nicolae Timofti la parada militară din Bucureşti dedicată Zilei Naţionale a României. O puternică încărcătură simbolică a fost şi decizia din zilele ce au urmat a Curţii Constituţionale de la Chişinău, care a declarat Limba română drept limba oficială a Republicii Moldova, punând capăt unei nedreptăţi istorice. Cu toate acestea, anumite declaraţii ale unor politicieni români, calificate ca unioniste, au fost respinse la Chişinău şi considerate chiar inoportune pentru interesele de moment ale Republicii Moldova.

Semnalul verde pentru Europa, dat la Vilnius de parafarea Acordului de Asociere cu UE, a reprezentat, fără îndoială, evenimentul anului 2013 pentru Republica Moldova. Sfârşitul de an a marcat şi prezenţa premierului moldovean Iurie Leancă la o şedinţă a guvernului României, cu prilejul căreia s-a anunţat o susţinere financiară de circa 20 milioane euro, destinate dezvoltării învăţământului preşcolar peste Prut. O investiţie în viitorul Republicii Moldova.

Noul an, 2014, se anunţă ca unul în care va fi mult de lucru pentru atingerea obiectivelor parcursului european, în primul rând semnarea Acordului de Asociere şi de Liber Schimb şi, extrem de important, concretizarea propunerii de eliminare a vizelor privind accesul liber al cetăţenilor moldoveni în spaţiul comunitar. În mod evident, însă, înţelegerile de la Vilnius constituie o temelie solidă, dătătoare de speranţe.

Ioan C. Popa

Credinţă şi legitimitate

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Credinţă şi legitimitate

Exact la doi ani fără o lună, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii s-a aflat din nou în fosta republică sovietică, ajunsă acum la 22 de ani de independenţă. Ce motive au stat la baza noii vizite a înaltului ierarh rus pe pământurile moldoveneşti la o distanţă în timp atât de scurtă? În mod evident, mesajele transmise de Patriarhul Kiril au fost sugestive pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestui eveniment.

Primire la Chişinău a Patriarhului Kiril

Primire la Chişinău a Patriarhului Kiril

Onoruri şi contestaţii la Chişinău. Primit cu fast, dar şi cu proteste încă de la sosirea la Chişinău, înaltul prelat rus a avut întâlniri cu toţi reprezentanţii puterii şi ai forţelor politice moldoveneşti – şi în primul rând cu preşedintele Nicolae Timofti, cu şeful guvernului şi cel al Parlamentului. Organizată de Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei ruse, vizita a fost motivată oficial de marcarea a 200 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului, după anexarea Basarabiei de către Imperiul ţarist, în 1812. O scurtă incursiune istorică este concludentă. Astfel, un an mai târziu, după anexare, în 1813, în Basarabia era instalat un guvernator militar care a condus introducerea legislaţiei ruse în noua provincie. Tot atunci, Biserica Ortodoxă Rusă a înfiinţat în Basarabia Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, pe care a trecut-o în subordinea sa. Profitând, aşadar, de ocupaţia politico-militară a teritoriului dintre Prut şi Nistru, Biserica Ortodoxă Rusă, printr-un act de forţă, contrar dreptului canonic, deci ilegitim, a rupt în două Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei Constantinopolului, şi a impus întreruperea legăturilor acesteia cu Moldova din dreapta Prutului. În fruntea noii eparhii a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (1746-1821), un prelat din partea locului cu vechi state de serviciu în slujba împărătesei Ekaterina a II-a şi apoi a ţarului Alexandru I, care încercaseră în mai multe rânduri să treacă Muntenia şi Moldova sub oblăduirea religioasă a Rusiei.

Mănăstirea Căpriana- veche construcţie voievodală românească

Mănăstirea Căpriana- veche construcţie voievodală românească

Respectând memoria documentelor, încă de la început trebuie să ne întrebăm: la ce fel de celebrare a ţinut să participe Patriarhul Kiril în Republica Moldova? „Evenimentele de acum 200 de ani – a afirmat Sanctitatea Sa la festivitatea organizată în prima zi a vizitei la Palatul Naţional din Chişinău – au însemnat o nouă etapă în organizarea Bisericii Ortodoxe din Moldova, după zeci de ani de dezorganizare şi de pierdere a structurii bisericeşti. În Moldova lipseau şcolile şi instituţiile culturale atât de necesare pentru dezvoltarea vieţii spirituale şi duhovniceşti a poporului moldovenesc. Eparhia Chişinăului a fost creată inclusiv din dorinţa fierbinte a moldovenilor de a fi împreună cu popoarele Sfintei Rusii”. Aşadar, în trei propoziţii, înaltul prelat rus a spus practic tot ce avea de spus despre momentul celebrat şi despre motivele noii sale prezenţe în mijlocul enoriaşilor din Basarabia. De fapt, din ceea ce a mai rămas din Basarabia de odinioară, acea jumătate de Moldovă înstrăinată şi preluată sub „protecţia” Rusiei. Iar Sanctitatea Sa evită diplomatic să vorbească despre acest lucru, eliminând pur şi simplu din discurs orice referire la Hotin, pentru că acest oraş şi întreaga regiune românească din jurul său se află din 1940 (cu o întrerupere de trei ani în timpul războiului), printr-un alt act de forţă comis de această dată de Stalin şi Hruşciov, în componenţa Ucrainei, având un destin separat de cel al Basarabiei. Declaraţia Patriarhului Kiril nu se deosebeşte cu nimic de tezele istoriografiei ţariste şi apoi ale celei sovietice, care nu conteneau să sublinieze rolul eliberator al Rusiei în Basarabia. Un rol pe care nu demult l-a evocat şi preşedintele Vladimir Putin, când afirma că „istoria Moldovei a început la 1812, odată cu alipirea la Imperiul ţarist”.

Tocmai de aceea, amendarea declaraţiilor înaltului ierarh rus nu a întârziat să apară chiar pe timpul vizitei. Într-un Comunicat de presă, Primăria Chişinăului arăta că, prin afirmaţiile făcute, „Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii a lăsat să se înţeleagă că marcăm şi 200 de ani de la înfiinţarea bisericii creştin-ortodoxe în Moldova. Or, creştinismul a existat pe teritoriul Republicii Moldova de astăzi şi până la 1812-1813”. Considerăm, se mai sublinia în Comunicatul menţionat, inadmisibil ca minciuna şi propaganda sovieto-comunistă să fie continuată astăzi prin intermediul bisericii”. La rândul lor, o serie de istorici din Republica Moldova au precizat că „Mitropolia Moldovei era foarte bine organizată încă din secolul al XV-lea, iar Bodoni însuşi recunoştea că a preluat peste 700 de parohii, majoritatea având şcoli. Mănăstirile erau adevărate centre culturale, unde se editau cărţi. Eparhia înfiinţată de ruşi doar a preluat întreaga structură”. Directorul şi editorialistul ziarului Timpul, Constantin Tănase, atrăgea şi el, recent, atenţia că Patriarhul rus „a venit să serbeze ruperea în două a Moldovei lui Ştefan” şi că nu a găsit de cuviinţă să vorbească niciodată despre „genocidul organizat de Moscova împotriva românilor moldoveni după 1940!”. O mare parte a opiniei publice a contestat oportunitatea prezenţei Patriarhului Kiril în Moldova: „Vizita exprimă politica rusească… a venit cu misiunea Moscovei, nu cu suflet bisericesc”, s-a spus.

Vizită cu tâlc în Transnistria

Vizită cu tâlc în Transnistria

Altă faţă a vizitei în Transnistria. După întâlnirile de la Chişinău şi o slujbă de pomenire la mormântul mitropolitului G. Bănulescu Bodoni, la Mănăstirea Căpriana, Patriarhul Kiril s-a deplasat în regiunea transnitreană, unde 9 septembrie a fost declarată zi liberă pentru toţi locuitorii, pentru a conferi vizitei conotaţii cu totul speciale. Pentru regimul separatist de la Tiraspol, prezenţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse a reprezentat un balon de oxigen şi un prilej de a se face mai bine cunoscut, lucru pe care liderii transnistreni l-au relevat în mod deschis. „Cel mai mult sperăm să fim recunoscuţi ca un stat, la fel cum sunt şi alte state,” a subliniat presa tiraspoleană. „Este prima vizită a unui patriarh rus în ultimii 500 de ani, iar acest lucru ne va ajuta la unirea cu Rusia”, a fost semnalul pe care l-a comunicat mass-media din Transnistria.

Mesajele Patriarhului au fost şi ele diferite de cele exprimate la Chişinău, deoarece la 1812 ruşii ajunseseră deja la Nistru, iar actuala regiune transnistreană era considerată pământ rusesc. „Transnistria – a spus Sanctitatea Sa într-un discurs ţinut în piaţa Suvorov din Tiraspol – se confruntă cu mai multe probleme şi provocări, care trebuie rezolvate… Cunoaştem bine că Transnistria a trecut prin multe încercări pe parcursul istoriei. Aici s-a decis nu doar soarta Moldovei, a ruşilor şi ucrainenilor, dar şi a întregii creştinătăţi”. Înaltul prelat a evocat pe rând luptele din veacul al XVIII-lea de pe malurile Nistrului „pentru eliberarea Moldovei, care au deschis „o perspectivă absolut nouă pentru traiul credincioşilor de pe aceste meleaguri”. Nu a uitat nici de „operaţiunea Iaşi-Chişinău”, din timpul ultimului război mondial. Patriarhul Kiril a vizitat apoi Cetatea Tighina şi Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ), două obiective de pe malul drept al Nistrului, intrate în zona administrată de separatişti după conflictul violent din 1992.

Va trebui totuşi să concluzionăm că, în pofida declaraţiilor repetate privind lipsa caracterului politic al vizitei, organizarea acesteia în preajma unor importante decizii privind viitorul european al Republicii Moldova a demonstrat contrariul. Vizita Patriarhului Kiril a avut în mod evident două etape distincte: una basarabeană (Chişinău şi Căpriana) şi una transnistreană (Tiraspol, Tighina, Chiţcani). În ultima zi, Patriarhul a revenit la Chişinău, de unde a plecat spre Moscova. Mesajul său final pentru gazdele moldovene, chiar dacă nu a fost formulat în termeni expliciţi, nu lasă loc vreunui echivoc: integritatea Republicii Moldova, incluzând cele două maluri ale Nistrului, poate fi realizată şi asigurată doar sub bagheta şi protectoratul Rusiei, iar Biserica Ortodoxă Rusă este parte în acest proces.

Ioan C. Popa

Convulsii şi orgolii…

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Convulsii şi orgolii…

Nu aduce anul ce aduce ceasul! Cu acest vechi proverb încheiam articolul din numărul trecut al revistei despre evoluţiile din Republica Moldova la început de an, încercând să avertizăm asupra posibilei apariţii a unor situaţii volatile, cu elemente imprevizibile. „Surpriza” a venit din zona în care, aparent, era cel mai puţin de aşteptat, reprezentată de Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) de la Chişinău. Adică exact din punctul care simboliza forţa motrice menită să asigure mersul hotărât al tânărului stat moldovean spre Europa, spre democraţie, modernizare şi prosperitate.

Presedintele Nicolae Timofti si liderii Aliantei pentru Integrare Europeana

Presedintele Nicolae Timofti si liderii Aliantei pentru Integrare Europeana

O ruptură cu implicaţii profunde. Evoluţiile s-au derulat rapid, asemenea unui scenariu cinematografic. În urma unor fricţiuni care mocneau mai demult, la 13 februarie 2013 premierul Vlad Filat anunţă încetarea acordului de funcţionare a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), o structură emblematică pentru viitorul Republicii Moldova, creată de Partidul Liberal Democrat (principala forţă politică a Alianţei, condusă de şeful guvernului), Partidul Democrat (Marian Lupu) şi Partidul Liberal (Mihai Ghimpu). La scurt timp, deputaţii liberal-democraţi şi cei comunişti votează împreună desfiinţarea funcţiei de prim-vicepreşedinte al Parlamentului, deţinută de un important şi totodată controversat om de afaceri, Vlad Plahotniuc, aflat cândva în tabăra lui Vladimir Voronin şi devenit între timp „eminenţa cenuşie” a Partidului Democrat (PD). În aceiaşi zi, Centrul Naţional Anticorupţie (CNA), instituţie reformată recent la solicitarea UE şi trecută de sub autoritatea guvernului sub cea a Parlamentului, a efectuat nu mai puţin de 14 descinderi, inclusiv la sediul Guvernului, cu această ocazie fiind reţinut şi Nicolae Vicol, şeful Inspectoratului Fiscal de Stat, un apropiat al premierului Filat, acuzat de abuz în serviciu şi interceptări ilegale. „O simplă coincidenţă”, a declarat directorul CNA, dar la Chişinău nimeni nu mai crede în astfel de coincidenţe. Concomitent, s-a anunţat deschiderea a trei dosare penale pentru trei membri ai cabinetului, acuzaţi de corupţie şi luare de mită. Au fost anunţate şi alte cazuri ale unor demnitari de rang înalt, din toate partidele politice, care urmează a fi puşi sub acuzare. Desigur, judecătorii îşi vor spune până la urmă cuvântul asupra vinovăţiei acestora, dar atmosfera a devenit incendiară. Îngrijorat de întorsătura luată, Vlad Filat a propus rediscutarea condiţiilor de funcţionare a unei noi Alianţe pentru Integrare Europeană. Dezamăgiţi, liderii PD şi PL, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu, au cerut fiecare demisia premierului. Mai mult, Marian Lupu a sugerat o „variantă zero”, adică demisia şefului Guvernului urmată de propria sa demisie din funcţia de preşedinte al Parlamentului, idee considerată de PLD ca invitaţie la alegeri anticipate. Perspectivă considerată aproape sinucigaşă pentru AIE şi profitabilă doar pentru Partidul Comuniştilor, dornic să revină în prim-planul scenei politice.

Îngrijorare în tabăra partenerilor vestici. Luările de poziţie cu caracter ultimativ şi acuzaţiile reciproce ale liderilor AIE i-au determinat pe mulţi analişti să vorbească de spulberarea visului european al Republicii Moldova, prin anticiparea unui eşec în privinţa semnării acordurilor de asociere cu UE, preconizată la summit-ul de la Vilnius, din noiembrie a.c. Drept urmare, preşedintele Republicii, Nicolae Timofti, le-a cerut liderilor AIE să ia „toate măsurile pentru menţinerea Alianţei”. Ruptura intervenită în interiorul Alianţei i-a alertat, fireşte, şi pe reprezentanţii occidentali, în primul rând pe cei ai UE şi SUA, care au subliniat necesitatea continuării cursului european de către Republica Moldova. Ambasadorul american în capitala basarabeană, William H. Moser, a mai atras însă atenţia asupra unui element: este necesar, a spus domnia sa, ca „reformele să fie resimţite de populaţie”. Aceasta este o chestiune de fond, în condiţiile în care majoritatea populaţiei Republicii a sărăcit continuu în ultimii ani, în timp ce anumite grupuri de interese, cu legături transpartinice, au tot continuat să se îmbogăţească. Numeroase statistici şi documente oficiale dezvăluie realitatea, adesea vizibilă şi cu ochiul liber: o societate a contrastelor, uşor vulnerabilă, care induce stări de nemulţumire şi de instabilitate. Ceea ce se întâmplă în AIE a devenit rapid subiect de parodie şi satiră în emisiuni radiofonice. Motiv care l-a determinat pe cunoscutul editorialist al ziarului Timpul, Constantin Tănase, să scrie: „Politicienii n-ar trebui să uite că nu sunt ceea ce se cred sau ce le spun adulatorii… Sunt ceea ce crede societatea despre ei. Iar societatea îi percepe azi pe cei trei lideri ai AIE negativ, caricatural şi cu o suficientă doză de ură”. La toate acestea, adaugă un alt ziarist şi „orgoliile politicienilor”. După anumite succese, „unii dintre ei devin de nerecunoscut, manifestă o intoleranţă care nu poate conduce decât la disensiuni ce afectează coerenţa actului de guvernare şi coeziunea Alianţei”.

Într-adevăr, una din întrebările pe care şi-o pun numeroşi observatori ai scenei politice din Republica Moldova este în ce măsură actuala criză reprezintă reflexul unor convulsii geopolitice dictate de oscilaţiile între Vest şi Est ale diverselor categorii ale populaţiei, care, în caz afirmativ, capătă evidente conotaţii geopolitice. Despre care a mai consemnat şi revista noastră, iar influenţele venite dintr-o parte sau alta constituie o realitate ce marchează cursul spre Europa al Chişinăului. În acelaşi timp, însă, nu puţini sunt cei care consideră că activităţile şi orgoliile cu iz politicianist ale unora dintre liderii moldoveni, amintite mai sus, nu fac decât să se suprapună convulsiilor geopolitice şi să se constituie ele însele în obstrucţii ale procesului de dezvoltare şi modernizare a statului.

Eugen Carpov si Eamon Gilmore

Eugen Carpov si Eamon Gilmore

Cine pierde şi cine câştigă de pe urma crizei… În condiţiile în care fragila stabilitate de la Chişinău este pusă la încercare, iar găsirea unei soluţii de ieşire va necesita o anumită perioadă de timp, este limpede că procesul de înscriere definitivă a Republicii Moldova pe orbita unei evoluţii proeuropene certe are de suferit. Concomitent, sunt tot mai multe dovezi că procesul de reintegrare a regiunii de est (transnistrene) în cadrul unui stat unitar Republica Moldova înregistrează noi sincope, iar criza politică de la Chişinău se răsfrânge negativ şi asupra acestuia. Recenta reuniune de la Lvov, în format „5 plus 2”, s-a încheiat fără semnarea unor documente în probleme de interes direct pentru populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului. Pe fondul crizei politice, liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, a refuzat să se mai deplaseze la Lvov pentru a se întâlni cu Vlad Filat. În consecinţă, au fost doar discuţii de rutină, iar o nouă rundă în acelaşi format ar urma să se desfăşoare la Odesa, în luna mai a.c. Lipsa de apetit a reprezentanţilor Tiraspolului pentru progrese concrete în relaţiile moldo-transnistrene este tot mai vizibilă: aproape toate propunerile avansate (legate de libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, de înmatricularea autoturismelor, de diverse taxe etc.) sunt de aşa manieră concepute încât refuzul lor este dinainte previzibil. Iar sub paravanul unor negocieri formale se continuă, de fapt, procesul de distanţare de Moldova şi de construire a aşa-numitei statalităţi a Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN). O „republică” ce se pregăteşte mai degrabă să intre în componenţa Federaţiei Ruse decât să se integreze cu Republica Moldova. Într-o enclavă în care au mai rămas doar circa o jumătate de milion de persoane, peste 180. 000 au dobândit cetăţenie rusă, iar aproximativ 100. 000 pe cea ucraineană, după cum afirmă „ministrul de externe” transnistrean Nina Ştanski. Surprinzător nu este atât faptul că mai mult de jumătate din populaţia regiunii transnistrene a dobândit o a doua cetăţenie (în majoritate rusă), ci pretenţia Tiraspolului ca aceste persoane să fie tratate pe teritoriul Republicii Moldova din dreapta Nistrului ca fiind cetăţeni străini, ai Federaţiei Ruse ori, după caz, ai Ucrainei. O altă măsură care provoacă nedumerire este decizia autorităţilor de la Tiraspol de a începe pregătirile pentru alinierea învăţământului din Transnistria la noile standarde de educaţie din Rusia. Şi în acest caz, nu perfecţionarea învăţământului local după standarde străine mai performante este discutabilă, ci scopul proclamat al acestei acţiuni: asigurarea unui spaţiu unitar educaţional al Transnistriei şi Rusiei. O acţiune concepută ca fiind rodul unei colaborări între doi subiecţi internaţionali cu împuterniciri egale, fără acceptul Chişinăului. De altfel, „ministrul de externe” al RMN, Nina Ştanski, vorbeşte în mod curent, inclusiv la recenta reuniune de la Lvov, despre Transnistria ca despre un stat de sine stătător. Nu este de mirare că, de curând, Nina Ştanski a fost declarată „omul anului 2012 în Transnistria”, ca reprezentant al tinerei generaţii de diplomaţi care apără şi promovează interesele statului. De un titlu similar s-a bucurat şi Dmitri Rogozin, vicepremier în guvernul de la Moscova şi reprezentant special al preşedintelui Rusiei pentru Transnistria, Tiraspolul recunoscându-i acestuia contribuţia la restabilirea autorităţii incontestabile a forţelor ruse în regiune.

Pe fondul acestor evoluţii, clasa politică de la Chişinău ar trebui, poate, să mediteze mai mult la vechea înţelepciune conform căreia disensiunile interne deschid poarta imixtiunilor externe. Un adevăr subliniat adesea de o personalitate emblematică a Basarabiei, Pantelimon Halippa: „… cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei, biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul”.

Ioan C. Popa

SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Două veşti importante ne parveneau la finele anului trecut din Chişinău pentru anul 2013: (1) perspectiva dobândirii de către Republica Moldova a unui nou statut în raporturile cu Uniunea Europeană, prin semnarea Acordului de asociere cu această organizaţie; (2) intrarea într-o etapă decisivă a procesului de reglementare a chestiunii transnistrene. Ambele ştiri anticipau, în esenţă, noi paşi spre o Moldovă europeană.

Baroso, Lavrov-1Mai aproape de Europa”. Este unul din titlurile, cu evidente nuanţe optimiste, întâlnit frecvent în fruntea comentariilor difuzate de cele mai cunoscute agenţii de ştiri şi posturi de radio sau TV de la Chişinău, după aprecierile încurajatoare ale preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, prezent în capitala basarabeană în ultima parte a anului 2012. Vizita înaltului demnitar european în Republica Moldova încheia practic un ciclu de contacte la vârf derulate de oficialii moldoveni cu lideri occidentali de primă mărime, dintre care se detaşează, desigur, întâlnirile cu vicepreşedintele SUA, Joe Biden, în 2011, şi cu cancelarul Germaniei, doamna Angela Merkel, în 2012, prezentate la timpul respectiv şi de revista Balcanii şi Europa. Nu este lipsit de interes de amintit şi faptul că, în ultimii ani, ajutorul financiar furnizat Republicii Moldova sub diverse forme de către UE s-a ridicat la aproape un miliard şi jumătate de euro (circa 41 de euro pe locuitor), sumă impresionantă pentru un stat de dimensiuni mici. În acelaşi timp, este de menţionat şi sprijinul constant acordat de România, atât prin credite şi expertiză tehnică, cât şi prin demersuri susţinute pe lângă partenerii din UE în favoarea integrării europene a Republicii Moldova.

Mesajele transmise de liderii occidentali nu au rămas fără ecou. Dimpotrivă, acestea au constituit un argument solid la Bruxelles, unul din rezultatele mult aşteptate fiind decizia recentă a Consiliului pentru Afaceri externe al UE privind includerea Republicii Moldova în faza a doua a Planului de acţiune referitor la liberalizarea vizelor. În acest fel, graţie progreselor incontestabile în promovarea reformelor democratice, Republica Moldova devine primul stat care accede la un asemenea statut în cadrul Parteneriatului Estic (formulă lansată în urmă cu trei ani, menită să stimuleze extinderea colaborării UE cu şase republici ex-sovietice – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina, n.n.).

De fapt, aşa cum menţiona şeful delegaţiei UE în Republica Moldova, domnul Dirk Schuebel, într-un interviu acordat de curând postului de radio Europa Liberă, este vorba de trei acorduri care ar putea fi semnate cu ocazia Summitu-lui Parteneriatului Estic, programat la Vilnius (Lituania) în toamna acestui an: de asociere, de creare a Zonei de Comerţ Liber, Schimb Aprofundat şi Cuprinzător şi de liberalizare a regimului de vize. „Şansele sunt reale – sublinia reprezentantul UE -, dar nu aş dori să dau o dată exactă pentru finalizarea fazei a doua a regimului de vize, deoarece acesta va depinde de multe componente”.

2013 va fi „un an de răscruce pentru cursul european al Republicii Moldova”, sublinia la rândul său premierul Vlad Filat cu ocazia unei întâlniri avute recent cu studenţii şi cadrele didactice de la Academia de Studii Economice din Chişinău. Evocând o serie e rezultate obţinute de când la conducerea Republicii Moldova se află Alianţa pentru Integrare Europeană, Vlad Filat reafirma opţiunea strategică pentru tânărul stat moldovean: „Vrem să ne integrăm în UE pentru că vrem să avem o ţară europeană”. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de voinţă politică, dar şi de continuarea reformelor începute şi asigurarea unor ritmuri înalte de dezvoltare. Pentru ca voinţa politică să fie puternică este nevoie în primul rând de consesns. În 2013, arăta primul ministru moldovean, „toţi vor trebui să renunţe la egoismul politic şi la interesele înguste de partid, pentru a lucra cu toţii împreună pentru viitorul acestei ţări”. Nu în ultimul rând este vorba de pregătirea unor cetăţeni cu mentalitate europenă. În acest sens, un obiectiv important îl reprezintă trecerea, în 2013, la implementarea unei ambiţioase Strategii de dezvoltare a educaţiei până în anul 2020, care va clarifica traseul de dezvoltare în acest domeniu în următorii opt ani, inclusiv reabilitarea unui mare număr de şcoli din mediul rural.

Kojar-LavrovPrioritatea reglementării transnistrene. Fără îndoială, orice proiect de dezvoltare şi modernizare a Republicii Moldova aduce în discuţie, volens-nolens, chestiunea diferendului transnistrean şi a perspectivelor enclavei din stânga Nistrului. Nu rareori s-au evocat dificultăţile pe care le implică acest conflict îngheţat din spaţiul ex-sovietic pentru traseul european al Republicii Moldova. Anul 2012 a consemnat o serie de progrese în restabilirea încrederii între cele două maluri ale Nistrului, inclusiv ca rezultat al reluării, după o întrerupere de cinci ani, a negocierilor pentru găsirea unei soluţii durabile diferendului. După lungi încrâncenări politice, care s-au dovedit neproductive timp de două decenii, s-a trecut şi la schimbarea manierei de abordare, fiind adoptată aşa-numita tactică a paşilor mici, menită să confere mai mult pragmatism găsirii de soluţii punctuale diverselor probleme economice şi sociale ce preocupă populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, înainte de a se trece la chestiunea mai dificilă a stabilirii statutului de autonomie al regiunii transnistrene.

O tactică promovată şi lăudată de negociatorul Federaţiei Ruse pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev, care sublinia că singura soluţie rezonabilă poate fi „doar compromisul”, acceptabil atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol. Pentru un „compromis rezonabil” se pronunţa la începutul acestui an şi premierul Vlad Filat, ca unică soluţie pentru o rezolvare definitivă a diferendului transnistrean. Despre nevoia de a veni cu „idei noi” pentru accelerarea negocierilor moldo-transnistrene a vorbit şi ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, în cadrul întâlnirii de la Cernăuţi, de la jumătatea lunii ianuarie a.c., cu omologul său ucrainean Leonid Kojara. Acesta din urmă, în calitate de reprezentant al ţării care exercită în 2013 preşedinţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a ţinut să menţioneze că, în exercitarea mandatului său, „Kievul va acorda o atenţie deosebită conflictelor îngheţate”, cu accent pe diferendul transnistrean. De altfel, prima rundă de negocieri pe anul în curs asupra dosarului transnistrean, în format „5 plus doi” (OSCE, Rusia, Ucraina, SUA, UE, precum şi reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului) a fost programată la Lvov, la jumătatea lunii februarie.

Câteva semne de întrebare.Aşadar, contextul intern, ca şi cel extern par propice accelerării negocierilor. Anumite luări de poziţii ne avertizează însă că lucrurile nu sunt deloc simple, iar moderaţia şi chiar scepticismul prevalează adesea asupra abordărilor care consideră că s-a ajuns la acel punct din care compromisul rezonabil, evocat mai înainte, ar fi devenit nu doar de dorit, dar şi posibil. Una din declaraţiile care au stârnit numeroase comentarii a fost lansată chiar de negociatorul Federaţiei Ruse, Serghei Gubarev. Într-un amplu interviu acordat postului de radio Europa Liberă, acesta argumenta că viitorul Republicii Moldova nu poate fi decât unul împreună cu Transnistria, iar aceasta din urmă „va putea trăi separat numai zburând pe lună”. În acelaşi timp, însă, diplomatul rus lansa un avertisment şocant pentru mulţi: „Noi am declarat în repetate rânduri că, în cazul în care Moldova îşi pierde suveranitatea sau neutralitatea, Federaţia Rusă va reveni la chestiunea realizării de către Transnistria a dreptului la autodeterminare”. În mod implicit, se sugerează din nou condiţionări pentru opţiunile strategice ale Republicii Moldova. Asemenea declaraţii nu fac decât să complice dialogul şi ridică în mod firesc semne de întrebare cu privire la corectitudinea şi obiectivitatea mediatorilor, a puterilor care şi-au asumat rolul de garant al negocierilor şi al menţinerii păcii în zona Nistrului (Rusia şi Ucraina), ţările care afirmă de fiecare dată, inclusiv la recenta întâlnire de la Cernăuţi, că „trebuie să joace rolul cheie în soluţionarea conflictului transnistrean”.

Un vechi proverb spune că nu aduce anul, ce aduce ceasul. În acest caz, însă, sunt posibile puţine surprize, fiind vorba de un conflict provocat metodic, timp îndelungat.În pofida unor semne de întrebare apărute, anul 2013 se arată în multe privinţe promiţător.

Ioan C. Popa