NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

State care și-au schimbat numele

Reporter: editura October - 8 - 2019 Comments Off on State care și-au schimbat numele
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De regulă, trebuie să existe motive foarte temeinice în virtutea cărora să se înceapă un astfel de demers. Dar rațiunile pot fi de multe feluri…


Cehia și… marketingul

Oficialitățile din Republica Cehă au ajuns la concluzia că, din motive de marketing, cel mai bine pentru această țară ar fi să poarte numele simplu de Cehia. În fond, argumentează liderii de la Praga, și Republica Franceză este cunoscută ca Franța. Această schimbare ar fi a doua în ultima jumătate de secol, întrucât Republica Cehă a început să existe, alături de Slovacia, atunci când vechea Cehoslovacia se dizolva, în 1993. 
 
 
 
 


Fosta denumire Macedonia este înlocuită cu numele nou

Eternele complicații din fosta Iugoslavie


Recent, fosta Macedonia a devenit Macedonia de Nord. Statul balcanic a depășit o foarte dificilă situație internă și, după un răstimp îndelungat, a izbutit să rezolve acest diferend cu Grecia, care îi bloca accesul euro-atlantic. Așadar, în zona balcanică există un stat cu o denumire nouă. Dar acesta a făcut parte dintr-un fost regat cu o istorie cel puțin interesantă din perspectiva numelui țărilor – fosta Iugoslavie. Rezultată în urma Primului Război Mondial sub numele de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, țara a fost redenumită în 1929 Regatul Iugoslaviei. După cea de-a doua conflagrație mondială devenea Republica Federativă Iugoslavia, iar în 1963 Republica Federală Socialistă Iugoslavia. Acest stat s-a prăbușit în 1992, cu ecouri care continuă. Pe fostul său teritoriu există astăzi țări cu nume proprii – Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Muntenegru și amintita Macedonia de Nord. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, regiunea Kosovo, din Serbia, și-a declarat independența în 2008, funcționează ca un stat, dar încă nu a fost recunoscută de toate țările lumii. 


Confuzia… lingvistică cu Elveția a schimbat numele statului african Swaziland

eSwatini nu mai vrea să fie confundat cu… Elveția


Fosta țară africană Swaziland este ultima monarhie absolută din Africa. În 2018, la 50 de ani de la cucerirea independenței, regele țării Mswati al III-lea a decis ca Swaziland să se numească eSwatini, ca să nu mai fie confundată cu… Elveția (în limba engleză Switzerland). Mișcarea a creat un haos în țară: emisiunile monetare poartă sigla Băncii Centrale din Swaziland, deci banii vor fi înlocuiți, logo-urile oficiale și toate siglele trebuie schimbate, numerele de înmatriculare, uniformele militare, însemnele echipelor naționale, operatorul aerian național etc. 


Bancnote de pe vremea când statul Congo se numea Zair

Congo, la discreția ideilor liderilor


Un alt exemplu de țară care și-a schimbat numele de foarte multe ori – de tot atâtea ori fiind date peste cap sistemele interne – este Congo. Între 1885 și 1908 a purtat, ca o ironie, numele de Statul Liber Congo, deși era condusă cu autoritate de Regele Leopold al Belgiei. Alte denumiri pe care le-a purtat până în 1960 au fost Congo Belgian, Congo-Leopoldville, apoi și-a cucerit independența și a devenit Republica Congo, dar numai pentru câțiva ani, când a luat numele de Republica Democratică Congo și din nou după câțiva ani, în 1971, dictatorul Mobutu Sese Seko schimba denumirea țării în… Republica Zair. După căderea regimului, în 1997, statul a revenit la denumirea de Republica Democratică Congo. 

Exemple de țări care și-au schimbat numele ar putea continua în cuprinsul Africii, acolo unde marile puteri europene au avut colonii ce și-au cucerit independența și apoi s-au redenumit.

Istorie și patriotism

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Istorie și patriotism
Academia Română are un nou Președinte. Cel ales a avut de făcut față unui scrutin serios, contracandidații săi fiind personalități importante dintr-o obște a personalităților remarcabile. Noul Președinte este rectorul unei Universități cu un prestigiu național și internațional de necontestat. O Universitate care, dincolo de obiectivele sale științifice și educaționale, are de rezolvat și alte chestiuni, precum sunt acelea ce privesc echilibrul și drepta măsură a deciziilor într-un mediu academic multinațional. Este limpede că la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj se măsoară cu mare precizie nivelul democrației din România, cel puțin în ceea ce privește relațiile interetnice. Rectorul acestei Universități de elită este istoric, un cercetător neobosit și extrem de competent în chestiunile Evului Mediu transilvănean. Numele său este Ioan Aurel Pop, profesor universitar, doctor în istorie și, la momentul primirii sale în Academia Română, cel mai tînăr membru al acesteia, în anul 2001. Devine membru titular în anul 2010. Iată că în aprilie 2018, Adunarea Generală a Academiei Române l-a ales Președinte al celui mai respectabil for intelectual al țării. Alegerea sa, dincolo de recunoașterea meritelor profesionale și organizatorice, are și o altă semnificație, importantă și esențială – Ioan Aurel Pop este și un militant pentru cauza afirmării adevărului despre istoria românilor, într-o perioadă plină de confuzii, lașități și chiar ticăloșii la adresa istoriei poporului român, evoluției sale de-a lungul veacurilor.

Ioan Aurel Pop

Știința Istoriei și istoricii nu au avut o soartă ușoară în România postbelică. Instalarea regimului de ocupație sovietică și a dictaturii partidului unic a determinat dispariția unor mari savanți din viața publică, uneori și din viața propriu-zisă. Cazurile Lupaș. Dragomir sau Gheorghe Brătianu au dimensiuni simbolice pentru tragedia nu doar a istoricilor de frunte ai poporului român, ci chiar a științei Istoriei în România. Generații întregi au fost mințite cu privire la originea și destinul poporului român. Noile manuale, inspirate din aberațiile pseudo-științifice ale lui Mihai Roller, au cultivat dezinformarea și lepădarea de sine a generații de elevi. Cu toate acestea, dezastrul nu s-a produs, deoarece, în imensa majoritate a familiilor din România existau persoane care făcuseră cât de cât școală, chiar și în forme primare, dar o școală ce a reușit să dea o formă românească sufletului, o formă a cărei primă trăsătură era stima de sine, stima față de poporul căruia îi aparții. Istoria națională era prima dintre păzitoarele acestei forme a sufletului. După restriștea Roller a urmat o scurtă perioadă de dezgheț ideologic, vreme în care au fost reeditate lucrări importante ale unor mari istorici care pînă atunci fuseseră ascunse publicului. Au fost republicate operele lui Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Gh. Brătianu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir și mulți alții. A fost o scurtă perioadă ce părea să anunțe o viitoare normalitate, dovadă stă activitatea febrilă de îndreptare a erorilor și de înlăturare a relei intenții din cercetarea istorică, din redactarea manualelor, din popularizarea informațiilor istorice. În acești ani au publicat cărți importante istorici cu renume – Dinu C. Giurescu, Constantin Daicoviciu, Șerban Papacostea, Ștefan Pascu, Victor Spinei, Alexandru Zub și mulți alții. Pe calea redeschisă au pășit noi generații de istorici, o mare parte dintre ei având șansa de a se pregăti cu profesorii care fuseseră, la rândul lor, ucenicii marilor istorici interbelici. Dar liberalizarea relativă s-a oprit sub presiunea ideologică a mini-revoluției culturale a anilor 1980, care a avut drept rezultat o rătăcire a căii adevărului istoric în favoarea unei vulgarizări politicizate a trecutului, pentru a se justifica fapte de nejustificat ale prezentului. Totuși, împotriva tuturor indicațiilor și hotărârilor politice, liberalizarea relativă și-a produs efectele. Între tinerii care au beneficiat de relativa liberalizare a anilor 1960-1970 s-a numărat și Ioan Aurel Pop, actualul Președinte al Academiei Române. 


A făcut o școală bună la Cluj, a avut profesori buni, a beneficiat de un mediu efervescent și, în același timp, studios, bazat pe cercetarea în arhive, în care s-a dezvoltat – Institutul de Istorie al Academiei Române. Tânărul istoric s-a dedicat unei teme dificile și sensibile: Evul Mediu în Transilvania. A debutat editorial cu un volum care a marcat o piatră miliară pe acest traiect dificil al cercetării istorice – „Instituții medievale românești în secolele XIV – XVI”. Era cartea care definea destul de clar opera sa viitoare, o operă scrisă în spiritul cercetării obiective, cu obligația spunerii adevărului, indiferent de costuri sau câștiguri, cu datoria slujirii, astfel și numai astfel, a interesului național. Ion Aurel Pop se numără printre acei puțini istorici care știu că neadevărul părtinitor este cel mai mare dușman al interesului național. Nu este ușor, dar este extrem de onorant să reușești să scrii o carte cum este cea intitulată „Români și maghiari în secolele IX – XIV”. Acesteia i-a urmat „Geneza statului medieval în Transilvania”, iar apoi o carte de căpătâi: „Națiunea română medievală ( sec. XIII – XVI)”.

Un volum cu totul aparte îl constituie „Istoria, adevărul și miturile”, în care analizează critic unele dintre tezele lui Lucian Boia, un istoric angajat în recitirea strâmbă a istoriei românilor. Profesorul Lucian Boia are un deosebit talent de a fantaza atunci cînd tratează teme delicate, cum ar fi – și-au dorit românii ardeleni Marea Unire? Demonstrația sa este elegantă, adică bazată pe fapte nesemnificative, dar eclatante, și ajunge la concluzia că românii nu și-au dorit așa ceva. E una din tezele favorite ale propagandei maghiare în Transilvania de azi, propagandă care șoptește, știind că proștii vor striga în gura mare, că românii din Ardeal nu au decât de suferit din pricina „țiganilor de la București”, care le iau impozite necuvenite și ar avea numai de câștigat dacă s-ar regăsi în vechiul Imperiu Austro-Ungar. Ceva lipsește din frază – unde erau subiecții unui apartheid legiferat, cu toate consecințele acestuia… 

O mulțime dintre alegațiile lui Lucian Boia sunt demontate cu calm și dovezi, cartea academicianului I.A. Pop transformându-se, dintr-o replică științifică, într-un tratat istoric scris cu ironie și bun simț. Dar această carte nu este doar o simplă punere la punct, ea este un semnal de alarmă menit a atrage atenția asupra derapajelor pe care un istoric le poate avea atunci când dorește să aibă succes de public, inversând valorile, devenind surprinzător în afirmații și mimând modernitatea unei abordări contrafactuale. Rezultatul unor astfel de întreprinderi este dezastruos – dezastrul venind din erodarea continuă a stimei de sine pe care o suferă marele public. Președintele Academiei Române de astăzi își asumase de la începutul carierei sale de profesor dificila misiune de a stăvili valul denigrărilor și falsificărilor din noua „școală fără de școală” a unor istorici amatori de succes, nu de adevăr. 

Așa cum era de așteptat, profesorul I.A. Pop a realizat o Istorie a Transilvaniei în colaborare cu alți doi istorici, Thomas Nagler și Magyari Andrei. Un Tratat care era așteptat de multă vreme și care, iată, a apărut. Discuția despre istoria Transilvaniei e veche, ea s-a amplificat atunci când la Budapesta a apărut o astfel de Istorie, în anii 1980 ai secolului trecut. A fost o lovitură de imagine puternică a istoricilor din Ungaria. Răspunsul s-a lăsat mult așteptat, dar acum există și este unul pe măsură, depășind cu mult lucrarea cu puternice accente de propagandă revizionistă a istoricilor ungari.

Desigur, poziția academicianului I.A. Pop deranjează destule interese. Deranjează pentru că se străduiește să fie obiectiv și, prin aceasta, adevărul este apărat și afirmat. În privința istoriei naționale, nu ne trebuie nimic altceva decât adevărul, pentru că el ne certifică și drepturile, și faptele, și obligațiile. Din această pricină, noua „școală fără școală” susține că în Istorie nu există adevăr, ci doar diferite interpretări ale faptelor. Nu putem crede că atacurile se vor domoli, dar nici nu putem crede că patriotul care este istoricul Ion Aurel Pop va face vreo concesie celor care îl atacă. El are de cercetat documente vechi, are de scris cărți care să limpezească întrebările și dubiile, el are de îndreptat multe oglinzi strâmbe care ni se pun în față nu atât nouă, cât generațiilor care trebuie să înfrunte nu doar greutățile vieții, ci şi poverile făgăduielilor mincinoase.

Cu datoria de a spune adevărul asumat liber, istoricul Ioan Aurel Pop își va înfăptui lucrarea ce i-a fost hărăzită – aceea de a ne reaminti de unde venim și cine suntem. Dacă știm asta, vom ști și încotro mergem. Vacarmul iscat în jurul alegerii sale ca Președinte al Academiei Române, insinuările răuvoitoare şi chiar atacurile la persoană ne arată două lucruri – Academia este o țintă și, apoi, alegerea a fost potrivită. Ea va întări, nu va slăbi această redută a spiritului românesc.

Eugen Uricaru
 
 

Politica externă a României în actualul context internațional

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Politica externă a României în actualul context internațional

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre