NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Disputele dintre Austria și Ungaria

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Disputele dintre Austria și Ungaria
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, au construit împreună fostul Imperiu Austro-Ungar, care a avut un rol important de-a lungul unei lungi perioade, având numeroase interese strategice comune. Și totuși, odată cu trecerea anilor au apărut și tensiuni, pe care diplomația este nevoită să le aplaneze periodic.

Șosea de mare viteză care leagă Ungaria de Austria

De când dinastia austriacă a Habsburgilor a moștenit tronul Ungariei, în secolul al XVI-lea, și până azi, când cele două state au în comun calitatea de membru al Uniunii Europene și un hotar de 366 de kilometri – care se poate trece liber grație faptului că amândouă țările fac parte din Spațiul Schengen. Dar, cu excepția unor momente din trecut, se poate afirma, cel puțin la nivel declarativ, că cele două țări sunt în cele mai bune relații. „Austria este unul dintre cei mai importanți aliați ai Ungariei”, susține ministrul de Externe de la Budapesta, Péter Szijjártó. Această poziție nu a împiedicat Guvernul ungar să ceară Bruxelles-ului declanșarea procedurii de infringement împotriva statului austriac, care a tăiat la jumătate beneficiile acordate membrilor familiilor de unguri care lucrează pe teritoriul Austriei (dar nu numai, măsura vizându-i pe copiii tuturor lucrătorilor est-europeni). Ca urmare, același oficial maghiar care statuase că Austria este un mare aliat al Ungariei a declarat în mod oficial că măsurile guvernului de la Viena vor duce la „dispute” între cele două țări, întrucât afectează circa 39.000 de copii maghiari. 


De altfel, asemenea „contre” generate de măsurile interne care s-au luat în cele două capitale și care au fost considerate a aduce atingere ba austriecilor din Ungaria, ba ungurilor din Austria, au mai avut loc în ultimii ani. De pildă, în anul 2014, o lege inițiată de premierul maghiar Viktor Orban a înfuriat Viena, întrucât provoca daune fermierilor austrieci care înregistrează profit în Ungaria și care erau acuzați că folosesc practici „pe lângă lege” pentru a achiziționa terenuri. „Trebuie să ne asigurăm că terenurile, proprietate sau închiriate, rămân în folosința poporului ungar, a fermierilor și a micilor acționari din Ungaria”, a punctat atunci ministrul Agriculturii, Sandor Fazekas. În replică, Viena a reclamat la Bruxelles că Ungaria nu respectă regulile UE și că noua lege urma să afecteze peste 200 de fermieri austrieci care lucrează terenuri în țara… aliată.

Austria a susținut sancționarea Ungariei pentru nerespectarea statului de drept

Se mai consemnează faptul că Guvernul lui Viktor Orban a decis ca băncile străine care operează pe teritoriul țării să fie taxate suplimentar. Așa apărea, în 2010, o reglementare care oferea protecție împrumutaților cu restanțe și care a generat pierderi de 1 miliard de euro în primul rând băncilor austriece Erste și Raiffeisen. 


Un alt moment de tensiune între cele două Capitale s-a petrecut în anul 2018, când partidul aflat la guvernare în Austria a votat pentru sancționarea Ungariei de către Parlamentul European în legătură cu nerespectarea statului de drept. „Nu poate exista compromis pe această direcție. Trebuie să protejăm nucleul valorilor fundamentale ale Uniunii”, spunea atunci cancelarul austriac Sebastian Kurz, care, cu doar câteva luni în urmă, fusese salutat călduros de omologul ungar cu ocazia câștigării alegerilor. Pe de altă parte, în același timp și pe același subiect al atenționării Ungariei cu activarea Articolului 7, care îi poate lua dreptul de vot în UE, vicecancelarul Austriei, „secundul” lui Kurz, Christian Strache, afirma că „a impune sancțiuni Ungariei este absurd”. În paralel, cele două state luau măsuri comune de a se proteja reciproc în fața viitoarelor valuri de migranți… 

Premierul Ungariei, Viktor Orban, și cancelarul Austriei, Sebastien Kurz

În ultima perioadă, Guvernul de la Budapesta a semnat un Parteneriat Strategic cu Austria, care implică patru multinaționale austriece, iar șefii diplomațiilor din cele două state au anunțat un proiect de dezvoltare, până în 2020, a 13 puncte noi de trecere a frontierei dintre cele două țări, cu alte zece drumuri regionale și încă trei autostrăzi. 


*Comunitatea ungurilor din Austria numără circa 26.000 de persoane, dintre care cei care trăiesc în Burgenland au fost în mare parte asimilați, în sistemul de învățământ limba lor maternă fiind predată ca limbă străină chiar și în comunitățile unde maghiarii sunt majoritari

„Era Merkel”, la momentul bilanțului

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Era Merkel”, la momentul bilanțului
Angela Merkel, cancelarul Germaniei care a fost considerat mereu una dintre cele mai puternice femei din lume, se pregătește de ieșirea din scena politică.
 

Poporul german o numește pe Angela Merkel „Mutti” („Mama”)

A format primul guvern în anul 2005 și, de atunci, a condus țara – și Europa – fără să aibă întotdeauna o solidă majoritate politică de susținere. De asemenea, contrar părerii generale că un lider puternic trebuie să fie și carismatic, Angela Merkel nu s-a remarcat din această perspectivă, ba chiar a părut impersonală de foarte multe ori în aparițiile sale publice. La un moment dat, îi îndemna într-un fel aparte pe germani s-o realeagă: „Pentru că mă cunoașteți”… Dar impactul profund asupra politicii interne și externe a Germaniei se vede clar din percepția pe care o are poporul cel mai prosper din Europa despre liderul său actual: „Germanii o văd pe Merkel ca pe un funcționar public de cea mai mare încredere, cu o mare forță analitică”, notează „Foreign Policy”. De altfel, germanii se referă la cancelarul Merkel cu numele de „Mama”.

Alături de fostul președinte Traian Băsescu, în vizită la București (2010)

Anul 2015 a marcat două momente care aveau să semnalizeze intrarea într-o nouă epocă pentru Angela Merkel: poziția foarte dură a cancelarului față de datoria Greciei, care i-a amuțit pe euroscepticii germani până la a-i face aproape să dispară de pe scena politică, și, oarecum la antipod, atitudinea de a întâmpina cu brațele deschise migranții în Germania și de a stabili cote de migranți pentru alte state membre, în condițiile în care foarte mulți lideri europeni nu erau de acord cu o astfel de măsură. A fost momentul în care s-a cristalizat opoziția manifestată și azi de țările din Grupul de la Vișegrad, cărora li se alătură mai recent și Italia. Deși pe plan internațional Angela Merkel a fost aplaudată pentru spiritul său umanitar, în interiorul Europei, pentru care decide, alături de liderii Franței, de peste un deceniu, atitudinea sa a început să-i facă pe naționaliști să strângă rândurile, iar cotele de migranți nu au fost acceptate nici în prezent la nivelul blocului comunitar.

Împreună cu liderii lumii, la Summitul G7 (2018)

Pe de altă parte, care este bilanțul intern al cancelarului Merkel? După ce toate contoversele, judecățile și opiniile vor trece, datele vor rămâne. În cei aproape 14 ani în care s-a aflat la cârma țării sale, Angela Merkel a lucrat îndeosebi pentru interesele poporului german, căruia i-a întărit prosperitatea, și pentru statul german, căruia i-a sporit influența. În anul 2016, țara a înregistrat cel mai mare excedent comercial din lume – 310 miliarde de dolari – fiind cel de-al treilea exportator global – 1,27 trilioane de dolari total exporturi germane de bunuri și servicii. Inclusiv în cadrul unei vizite pe care a efectuat-o în România, cancelarul Merkel s-a interesat îndeaproape de parcursul firmelor germane prezente pe teritoriul țării noastre și de felul în care statul român asigură un mediu propice pentru aceste afaceri. 

 



*Angela Merkel a participat, în calitate de camcelar al Germaniei, la peste 100 de summituri în care s-au stabilit reperele majore – economice, sociale, strategice – ale politicii europene și mondiale


*Competiţia pentru şefia Uniunii Creştin-Democrate, după retragerea actualului cancelar, se anunţă a fi dură. Potrivit sondajelor difuzate de presa germană, candidaţii cu cele mai mari şanse sunt Friedrich Merz şi Annegret Kramp-Karrenbauer, iar diferenţa de popularitate dintre ei este mică.  Kramp-Karrenbauer, căreia i se spune şi „mini-Merkel“ a fost propusă în mod oficial de filiala CDU din Saarland, din care provine, pentru a-i lua locul Angelei Merkel la şefia partidului.

Rivalii geopolitici şi interesele lor… convergente

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Rivalii geopolitici şi interesele lor… convergente

Competiţia între state și grupări este o certitudine, dar evoluțiile recente arată clar că există limite în această realitate. Atunci când intervine interesul, în special cel economic, țări antagonice în discursul politic știu să se așeze la masa negocierilor și să stabilească acorduri reciproc avantajoase.  

Cea de-a 14-a sesiune a Consiliului Italia-Rusia pentru Cooperare Economică, Industrială și Financiară (2016)

Poate unele dintre cele mai grăitoare exemple din perspectiva nuanțării unor poziții inițial rigide vin din state ale Uniunii Europene. La aproape trei ani de la impunerea sancțiunilor împotriva Federației Ruse pentru anexarea Crimeei, moment în care UE reacționa ferm și unitar, timpul s-a scurs în favoarea Moscovei, iar astăzi în mare parte tot blocul comunitar și-a schimbat mult poziția. La insistențele statelor membre care au avut de pierdut din cauza sancțiunilor amintite, liderii statelor Uniunii Europene au în vedere posibilitatea de a îmbunătăți relațiile cu Federația Rusă. În condițiile în care Italia, Grecia, Slovacia, Ungaria sau, mai nou, după alegerile din luna noiembrie 2016, și Bulgaria înclină spre o ameliorare a dialogului cu Moscova, se poate estima că acest lucru se va și întâmpla. Motivele sunt evidente: ministrul Economiei din Italia, Carlo Calenda, anunța, la mijlocul anului precedent, că țara sa va extinde relațiile comerciale cu Rusia chiar începând din 2017, dată fiind existența a sute de firme italiene care fac afaceri în Rusia; Slovacia exporta în Federația Rusă, la nivelul anului 2014, mărfuri în valoare de aproape șase miliarde de dolari; pentru Ungaria, Rusia este cel mai mare partener comercial din afara UE; Polonia, unul dintre cele mai vocale state în ce privește pericolul agresiunii ruse, depinde într-o proporție covârșitoare de petrolul și gazul din Rusia, la fel ca Lituania; Slovenia exportă spre Federația Rusă mărfuri care cumulează aproape cinci procente din totalul comerțului exterior al țării. Exemplele ar putea continua cu Bulgaria, pentru care Rusia a fost în ultimii ani principala sursă de importuri sau Cehia, care exportă pe relația bilaterală în valoare de circa șase miliarde de dolari, notează „Reuters”. În tot acest tablou est-european, doar România face o figură aparte, cu sub două miliarde de dolari exporturi la nivelul anului 2013. În cazurile amintite, politica Uniunii Europene a afectat interesele punctuale ale statelor, ceea ce a generat, în timp, o serie de încercări ale acestora de a ocoli vocea unitară a blocului comunitar și de a stabili relații separate, bilaterale, pe anumite teme, cu Moscova. Acest aspect este, de altfel, valabil și pentru țări din Occident: în cazul Germaniei, de pildă, Rusia este cel de-al 16-lea partener comercial, exporturile țării europene spre Federația Rusă atingând un maxim istoric în 2015, arată „tradingeconomics.com”. Așadar, la un an după invadarea Crimeei și impunerea sancțiunilor economice de către UE… 

Miniștrii Energiei din Turcia, Berat Albayrak, respectiv Rusia, Alexander Novak , la semnarea acordului „Turkish Stream” (2016)

Nu în ultimul rând, țara de hotar între Asia și Europa, Turcia, al doilea cel mai important membru NATO, a făcut pași energici spre est. Gazoductul „Turkish Stream” şi centrala atomică de la Akkuyu reprezintă două proiecte economice extreme de importante pentru Rusia. Ambele au fost învăluite de incertitudine, dar în anul 2016, după o întâlnire la cel mai înalt nivel, centrala nucleară de la Akuyu a primit statutul de „proiect de investiţie strategică”, iar două luni mai târziu era semnat acordul pentru „Turkish Stream”. 

Deschiderea canalelor de comunicare” 

Nu doar Europa pare pregătită să schimbe tonul în relația cu Moscova. În ciuda tensiunilor, Rusia și Occidentul au menținut strânsa cooperare în ceea ce privește planurile pentru zona Arctică. De exemplu, premierul Canadei, Justin Trudeau, care a urmat consecvent linia NATO pe de o parte, a relaxat, pe de altă parte, politicile precedentei administrații suficient încât să facă posibile negocieri cu Rusia pe subiecte alternative, în special pe cele vizând Nordul extrem. Ca urmare, a fost anunțată o conferință comună a Canadei și Rusiei, state care dețin împreună controlul a trei sferturi din Regiunea Arctică. De altfel, potrivit „EurActiv”, și UE este la rândul ei dornică să coopereze cu Rusia în chestiunile legate de viitorul regiunii, cu atât mai mult cu cât state europene ca Danemarca, Suedia sau Finlanda fac parte din Consiliul Arctic. „Să împiedicăm oamenii de știință din aceste țări să discute este profund irațional. Guvernul meu vrea să dea dovadă de rațiune și să deschidem, precaut, canale de comunicare cu Rusia. Considerăm că astfel servim și interesele canadienilor, și interesele rușilor”, explică Pamela Goldsmith-Jones, secretar parlamentar al ministrului canadian de Externe. La rândul său, ambasadorul UE Marie-Anne Coninsx specifică faptul că, în ciuda tensiunilor geopolitice, „cooperarea în interiorul acestui organism continuă, inclusiv cu Rusia, chiar dacă anumite poziții adoptate de această țară nu le agreem sau nu le acceptăm”

Reuniune a Consiliului Arctic (2016)

Cât despre est, China a ajuns la concluzia că este mai bine să discute cu Rusia decât să-i fie rivală. Așa se explică negocierile dintre cele două părți, din anul 2016, asupra extinderii proiectului de cooperare Eurasia, care vizează crearea unui „coridor comercial de la Beijing la Berlin” și la care deja s-au declarat dornice să participle și India, Pakistanul și Iranul.  

Nu putem încheia fără o privire asupra atitudinii SUA față de cel mai mare rival geopolitic. În ciuda competiției acerbe dintre cele două puteri, exporturile americane spre Rusia totalizau circa 11 miliarde de dolari în 2014. Era și anul în care cele două state își impuneau reciproc sancțiuni valabile și în prezent… 

Constituţia: principii şi interese

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Constituţia: principii şi interese

Mai mulţi cititori ne-au adresat scrisori în care se referă la dezbaterea care premerge revizuirea Constituţiei ţării. Un interes deosebit este manifestat faţă de evoluţia Legii fundamentale a României, de la apariţia sa şi până în zilele noastre şi modul în care aceasta conjugă principii şi interese.

1. Carol I în anul 1866,  adoptă prima Constituţie

Carol I în anul 1866, adoptă prima Constituţie

În zorii modernităţii, constatăm în Ţările Române explozia unor dezbateri de caracter constituţional, în forma a numeroase Memorii boiereşti, adevărate Proiecte de modernizare a statului, aşa cum le califica regretatul nostru coleg Vlad Georgescu. Astfel, în 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri; marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu propunea, ceva mai târziu, ca domnia să devină un organ de supraveghere şi control, puterea efectivă trecând asupra unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.

Dacă aceste proiecte reflectau deopotrivă interesele marii boierimi, dar şi aspiraţiile de modernizare ale societăţii, proiecte încă şi mai radicale sunt susţinute de reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, pentru care identitatea naţională a românilor devenea un factor de unitate. Cererile norodului românesc, documentul programatic al lui Tudor Vladimirescu din 1821, anunţă o ideologie naţională în curs de elaborare. În 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituţia cărvunarilor, iar Eufrosin Potecă propune impozitul universal pe venit, cere libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative pe bază de merit. Ion Câmpineanu, apoi societatea secretă Frăţia (1843) revendică unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Rezultă cu evidenţă modul în care interesul comun al emancipării şi unităţii naţionale se împleteşte cu interesele mai restrânse, mai ales ale orăşenilor – burghezia în curs de formare – şi ale micii boierimi, care urmăreau participarea la exercitarea puterii prin accesul la administraţie şi obţinerea de libertăţi fundamentale.

Revoluţia de la 1848 şi apoi Unirea Principatelor au marcat o etapă importantă în procesul formării instituţiilor moderne ale României. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), împreună cu Legea Electorală reprezintă un important document de caracter constituţional. Prin crearea Corpului Ponderator, care, alături de Adunarea Electivă, constituia puterea legiuitoare, era consacrată pentru prima dată în istoria noastră ideea de bicameralism. Avatarurile acestui principiu argumentează mai clar decât orice retorică importanţa lui pentru funcţionarea democratică a statului: alterat de Carol al II-lea, re-statuat în 1944 prin revenirea la constituţia democratică din 1923, desfiinţat – din voinţa puterii comuniste – prin Constituţia din 1948 şi reinstituit în 1990 prin Legea electorală şi în 1991 prin noua Constituţie democratică a României, bicameralismul se dovedeşte a fi un principiu esenţial al democraţiei mature. Prejudecata conform căreia Parlamentul trebuie să producă acte normative cât mai repede derivă din nerecunoaşterea caracterului aparte al procesului de legiferare. Numai dictaturile sunt instantanee, democraţia are nevoie de timp.

În 1866, odată cu urcarea pe tron a principelui Carol, Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie definită ca atare din istoria României, fără vreo referire la tutela marilor puteri garante şi în ciuda faptului că Principatele se aflau încă, formal, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. România devine astfel primul stat constituţional din Balcani.

Constituţia din 1866 consacră pentru prima dată în istorie caracterul indivizibil al statului român, desemnat cu numele de România, chiar dacă marile puteri foloseau încă numele atunci oficial de „Principate Unite”. Astfel, această primă Lege fundamentală subordona toate interesele particulare interesului naţional.

Inspirată din Constituţia liberală a Belgiei, Constituţia consacra o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, cel al guvernării reprezentative, al monarhiei constituţionale ereditare, responsabilitatea ministerială. De asemeni, ea garanta drepturile fundamentale: libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legii, inviolabilitatea proprietăţii. Existau şi limite: dreptul la vot era limitat pe baza averii (vot censitar), chiar dacă persoanele cu studii erau asimilate colegiilor superioare; o problemă dintre cele mai spinoase se va dovedi cea a limitării drepturilor cetăţeneşti pe criteriul religiei, astfel încât acordarea drepturilor cetăţeneşti pentru israeliţi a devenit o problemă dramatică până în plină perioadă interbelică.

După Marea Unire, o nouă Constituţie devenea imperativă; ea a fost adoptată la 29 martie 1923, fiind un instrument juridic care servea explicit interesul comun al dezvoltării statului de drept şi democraţiei parlamentare, alături de interesele de grup ale burgheziei urbane şi rurale – în vreme ce moşierii tradiţionali îşi vedeau interesele proprii lezate de reforma agrară. Regatul României era caracterizat în Titlul I ca „stat naţional, unitar şi indivizibil” (art.1), cu un teritoriu inalienabil (art.2). Titlul II era consacrat reglementării drepturilor cetăţeneşti. Pentru prima dată, se afirma principiul votului universal, care avea să modifice radical evoluţia politică a ţării, chiar dacă femeile nu aveau acces decât la alegerile locale. Art. 5 prevedea că „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, învăţământ, libertatea presei, a întrunirilor, de libera asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin legi”. Un aspect de o importanţă crucială rămâne cel al afirmării explicite a separaţiei puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral: textul consemna că puterea emană de la naţiune şi că Parlamentul reprezintă naţiunea.

La 20 februarie 1938, Carol al II-lea, care voia să transforme statul „individualist” în stat corporatist şi să concentreze puterea politică în mâna sa, proclamă o nouă Constituţie. Aceasta menţine formal unele principii, în realitate, însă, regele deţine principalele pârghii ale statului. Regele, definit drept „capul statului”, exercita puterea legislativă prin Parlament şi puterea executivă prin Guvern. Nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului pentru a încheia pace, a declara război, a bate monedă. Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui şi răspundea numai în faţa acestuia.

Constituţia din 1938 deschidea, de fapt, calea Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965. Dacă frazeologia acestora repetă tipicul tradiţional, acesta este subvertit în fapt prin definiţii liminare: „Baza puterii in Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, sau prin consemnarea rolului de forţă conducătoare în stat a Partidului Comunist, ceea ce altera radical sensul întregului. Mai mult, este de remarcat că, înainte de Constituţia din 1965, chiar şi principiul integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului dispare din text, ceea ce aruncă o lumină cu totul aparte asupra intereselor pe care le slujea în realitate documentul şi asupra situaţiei de fapt a României ca stat cu suveranitate limitată.

Constituţia din 1965 a fost abrogată expres la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie, modificată prin referendum în 2003. Principiile fondatoare ale României actuale ca stat democratic sunt clar formulate încă din primul articol, conform căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. În 1991, însă, reprezentanţii puterii au respins consacrarea constituţională a garantării proprietăţii private şi a principiului separaţiei puterilor, pe care abia textul modificat în 2003 le consemnează, împreună cu elementele de fond pe care le aduce cu sine integrarea europeană şi euro-atlantică a României.

Actuala dezbatere care premerge revizuirii Constituţiei decurge, desigur, şi din unele elemente legate de calitatea noastră de membri UE – de exemplu, de obligaţia de a consemna fără restricţii dreptul cetăţenilor din UE de a deţine proprietăţi, inclusiv funciare, pe teritoriul României. Dar dezbaterea de fond a fost declanşată, de fapt, de interpretările divergente ale textului constituţional, de-o parte de către Preşedintele ţării, care a propus şi utilizat o lectură „maximalistă” a propriilor atribuţii executive, de cealaltă parte a majorităţii membrilor Parlamentului, care au afirmat constant rolul esenţial al acestei instituţii în sistemul de putere democratică. Interpretarea maximalistă a propriului rol de garant al Tratatelor de către unii membri ai Comisiei Europene nu a făcut decât să radicalizeze aceste divergenţe.

Ne putem întreba, fireşte, în ce măsură doar textul legii fundamentale poate soluţiona aceste probleme şi e evident că, fără un comportament politic şi electoral adecvat, ele riscă să persiste. Ceea ce pare, totuşi, flagrant în urma acestor experienţe este că, în ciuda unei tradiţionale înclinaţii către favorizarea formelor autoritare de exercitare a puterii în discursul public, cetăţenii români dovedesc, inclusiv prin vot, că nu-şi doresc de fapt o Constituţie de tipul celei din 1938 şi optează mai degrabă pentru „absolutismul democratic” caracteristic statului de drept contemporan. Fie şi simplul fapt că 70% din voturile exprimate au refuzat categoric, de trei ori la rând, modelul unei preşedinţii de mână forte, de tip „putinist”, ar trebui să pună capăt pentru totdeauna acuzelor de anti-occidentalism şi de filo-rusism îndreptate tocmai împotriva acestor oponenţi ai principiului republicii prezidenţiale autoritare.

Prof. dr. Zoe Petre

Diplomaţie şi interese

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Diplomaţie şi interese

carol romanNe amintim că atunci când România a fost admisă în Uniunea Europeană – e drept că după numeroase eforturi şi oarecari restrângeri, pentru a se respecta legea europeană – unii, puţini sau chiar mai mulţi, au înţeles, eronat, că de-acum înainte totul va merge ca pe roate, toţi vom atinge recorduri de bunăstare şi vom fi feriţi de neplăceri. Despre implicarea noastră efectivă se vorbea mai puţin. Dar chiar de la primii paşi pe care i-am făcut în UE am fost avertizaţi, corect şi loial, că fără o dezvoltare proprie bine gândită, care să ţină seama de posibilităţile pe care le are ţara noastră şi relaţii internaţionale bine susţinute economic, nu vom reuşi mai nimic.

Recenta aniversare a 150 de ani de diplomaţie românească a prilejuit o evaluare a rolului jucat de România în viaţa internaţională. Şi fără să dorim o abordare exhaustivă, vom constata că cel mai adesea structura diplomaţiei româneşti din ultimele decenii, fără excepţie, a urmărit obiective principale fără mari diferenţe de abordare ideologică. Încât s-ar putea spune că, în această direcţie, interesul naţional a prevalat, deşi şi în această direcţie, uneori, s-au manifestat atitudini partizane, politicianiste. Ne amintim totuşi, că, nu de mult, în decurs de un an, nu mai puţin de patru miniştri de la patru partide diferite au gestionat şi afirmat obiective similare de politică externă a României: în primul rând, întărirea şi consolidarea parteneriatelor cu state membre ale UE şi SUA. Apoi, s-a izbutit aducerea Mării Negre pe harta politicii internaţionale, precum şi o contribuţie importantă la consolidarea regională şi la crearea unor perspective europene de dezvoltare economică şi politică în Balcani, cu o semificativă susţinere a apropierii Republicii Moldova de structurile europene.

Paşi importanţi au fost făcuţi spre o relansare, pe baze pragmatice, a relaţiilor României cu state din afara Uniunii Europene. Ne referim la relaţiile de cooperare cu actori importanţi pe diverse direcţii geografice, precum marea Chină, Turcia şi ţările din Caucaz, Orientul Mijlociu sau Extremul Orient. În acest sens poate fi menţionat proiectul „AGRI”, Interconectorul Azerbaidjan – Georgia- România, schiţarea unor posibilităţi de a importa uraniu din Kazahstan, precum şi Parteneriatul energetic româno-turkmen. Şi în privinţa Rusiei se aşteaptă ca anul 2013, „să aducă o nouă dinamică a normalităţii în relaţia cu Federaţia Rusă, pe coordonatele deja stabilite de cooperarea economică”, după cum a afirmat preşedintele Traian Băsescu, la întrevederea anuală cu Corpul Diplomatic străin acreditat la Bucureşti.

Deşi cam târziu, am înţeles totuşi că harta lumii este cu mult mai mare şi că relaţiile noastre politice şi economice nu trebuie să rămână anchilozate; asta a dus la dinamizarea diplomaţiei economice şi au fost făcuţi paşi pozitivi. De ce să nu o recunoaştem, dar s-a întâmplat ca uneori să constatăm că o veche poziţie economică dobândită de România, în timp, într-o altă ţară, era ocupată tocmai de cei ce se confruntau intrasigent, inclusiv mediatic. Aşa s-a întâmplat când am dorit ca entităţi comerciale româneşti să pătrundă din nou pe pieţe ruseşti centrale şi le-am găsit ocupate de firme ale trusturilor internaţionale. Pe aceste considerente trebuie apreciată participarea românească, la înalt nivel, la Summitul Comunităţii Statelor Latino-Americane şi Caraibiene (CELAC) – UE, unde s-a demonstrat că România, prin poziţia sa geostrategică şi în baza latinităţii comune, are şanse de a deveni o poartă de succes pentru America Latină în Europa centrală şi de Est.

Poate că, mai mult ca oricând, respectându-ne aliaţii strategici şi interesele comune cu aceştia, a venit timpul să manifestăm, cu curaj, mai multă iniţiativă şi să ne luăm mai bine soarta în propiile mâini.

Carol Roman