NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

România Inteligentă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on România Inteligentă

Tribună liberă

Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice româneşti, indiferent de opţiuni doctrinare. Cu o condiţie: să fie respectat „fair-play-ul” unei dezbateri facută cu argumente şi poziţionări principiale. Atacurile la persoană nu se înscriu în rubrica noastră.


 

România Inteligentă

de Iulian Fota – Consilier prezidenţial

Iulian Fota

Iulian Fota

Pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală. Lecţia am învăţat-o prin intermediul paşoptiştilor, la 1848, când a fost adusă în Principate, alături de ideea binelui comun. Sub inspiraţie franceză s-a trecut temeinic şi organizat la construcţia de şcoli şi universităţi, atât pentru a transforma ţăranul în cetăţean, cât şi pentru a da tânărului stat român osatura intelectuală necesară. După fondarea ideologiei românismului, odată cu Şcoala Ardeleană, această instituţie naţională – şcoala – a jucat un rol major în construcţia statului român modern. Îl onorăm şi astăzi pe Gheorghe Şincai pentru că în timpul vieţii a construit peste 300 de şcoli. Deplină antiteză cu vremurile de astăzi, când baronii tranziţiei construiesc biserici şi îşi pictează chipul pe pereţii lor, sperând într-o mai facilă iertare de păcate.

Statul român modern, început odată cu Unirea principatelor, şi-a construit rapid instituţiile de care avea nevoie: la 1860, Universitatea de la Iaşi, urmată apoi, la 1864, de Universitatea de la Bucureşti şi la 1866 de Academia Română. Simţind că nu este suficient, Brătianu îl numeşte pe Spiru Haret ministru al Educaţiunii publice. Primise recent doctoratul la Paris şi ştia ce este educaţia de calitate. Tocmai de aceea fusese numit. Reforma educaţiei concepută de el a fundamentat 30 de ani de performanţă intelectuală. România monarhică avea defectele ei, dar în nici un caz nu era mediocră şi incompetentă. Intelectual, România era o ţară bine aşezată şi avea deja ambiţia performanţei ştiinţifice şi culturale.

Deşi problemele de dezvoltare erau încă departe de a fi soluţionate, totuşi, România interbelică înregistrase rezultate remarcabile în anihilarea influenţelor şi deprinderilor orientale şi dezvoltarea acelor comportamente ocidentale care ţineau de societatea industrială. Între 1919-1939, numărul de oameni de ştiinţă, de profesori universitari şi cercetători, de ingineri şi maiştri cu înaltă calificare crescuse considerabil. Şcolile româneşti de medicină şi biologie, de chimie, de sociologie, de arhitectură, de inginerie aviatică, de matematică, de petrol şi mine căpătaseră o faimă şi un prestigiu ce depăşeau cu mult graniţele ţării. Eram deja capabili să dezvoltăm teorii noi în diferite domenii sau să le îmbunătăţim pe cele elaborate în Occident. Aveam invenţii şi inovaţii de importanţă europeană şi internaţională În peisajul tehnic şi ştiinţific universal. România începea să conteze. Criteriul calităţii individuale şi mai ales al pregătirii universitare prevala. Inclusiv în politică, multe din vârfurile partidelor erau oameni cu pregătire superioară, cu doctorate şi alte titluri ştiinţifice obţinute la cele mai bune universităţi din Europa şi din lume. Şi poate cel mai important lucru, calitatea corpului didactic de liceu era foarte bună, multe licee, şi nu numai din Bucureşti, beneficiind de profesori eminenţi. Şi mai presus de orice, toată această elită intelectuală era dedicată dezvoltării naţiunii şi propăşirii ţării.

Din nefericire pentru ţara noastră, contextul geopolitic complet nefavorabil de după 1945 şi ocuparea militară a ţării de către sovietici au făcut ca toate aceste realizări să fie sistematic distruse. La ordinul URSS, încarcerarea fără proces sau pe bază de înscenări a marii majorităţi a elitei „burghezo-moşiereşti” – aşa cum peiorativ elita interbelică a fost denumită – a văduvit România de orice şanse de continuare a modernizării. Mai mult decât atât, criteriile de promovare, ca şi cele de conducere a ţării sau a diferitelor structuri economice sau administrative au fost radical schimbate. Prin indicaţia NK/003/47, având codul KAA/CC113, NKVD-ul, strămoşul KGB-ului, trasa principiile după care trebuia ghidată uriaşa inginerie socială care trebuia să transforme o Românie occidentală într-o ţară cu specific asiatico-oriental, supusă total Uniunii Sovietice. Astfel, în acea directivă NKVD, în articolul 35, se impunea ca profesorii de valoare din învăţământ să fie înlocuiţi cu „oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. În facultăţi trebuiau admişi cu precădere ce-i care „nu sunt interesaţi să se pregătească la un nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. În felul acesta, se pregăteau şi se putea încadra administraţia centrală şi locală cu oameni care puneau deasupra pregătirii profesionale loialitatea faţă de partidul comunist şi faţă de URSS. Noua elită, „provenită din acea moştenire pernicioasă a Orientului”, descoperea avantajele carierei de activist, capturând România, din acel moment contând ce putea să facă ţara pentru ei şi nu invers. Grupul conducător era mai important decât ţara. România le fusese oferită de către sovietici pentru a o exploata în folos propriu, în schimbul câtorva condiţii, ţinând de aderarea la lagărul comunist. Un sistem asemănător celui fanariot. Astfel, mediocritatea a guvernat România, deprofesionalizând-o.

De ce coordonatele conducerii României s-au păstrat şi după 1990? De ce şi astăzi obedienţa este mai preţuită decât competenţa? De ce în continuare contează „cumetriile” mai mult decât ţara în ansamblul ei? Din mai multe motive. În primul rând, din nevoia de conservare naturală, păstrarea controlului fiind obligatorie pentru supravieţuirea nivelelor doi şi trei ale PCR. În al doilea rând, neexistând o opoziţie politică şi civică reală, nu ar fi avut oricum cine să preia conducerea ţării. Şi în al treilea rând, contextul internaţional nu favoriza o rupere bruscă cu trecutul, cel puţin până la destrămarea URSS, din 1991. România nu era parte a paradigmei de rapidă apropiere de Occident, cum au fost Cehia, Ungaria sau Polonia. România era „sortită” unei evoluţii lente către Europa, lucru care a convenit elitelor interne. Nu în ultimul rând, tranziţia contribuie şi ea cu o explicaţie. Multiplele căi ilicite şi nenumăratele ilegalităţi prin care în România s-au făcut marile averi de după 1990 reclamau o cât mai mare discreţie, iar calea cea mai sigură a fost aceeaşi folosită şi de sovietici: promovarea mediocrităţilor şi a celor şantajabili.

Marea schimbare – de unde şi toată această dezbatere despre nevoia de profesionalizare – provine din integrarea României în NATO şi UE. Aceste două organizaţii, ca şi ţările membre, pun mare preţ pe profesionalizare. Occidentul nu s-ar fi putut dezvolta fără profesionalism, aşa cum Occidentul nu se poate apăra fără profesionişti. Nu întâmplător Strategia de la Lisabona a UE are ca fundament ideea de „societate a cunoaşterii” (knowledge society). Nu este un accident că alte state, precum China sau India, vrând să recupereze decalajul faţă de vest, investesc atât de mult în pregătirea superioară a cetăţenilor lor şi în cercetare ştiinţifică. Numărul de „think-tank-uri” care activează într-o ţară este mai important decât numărul tancurilor deţinute de armata aceleiaşi ţări. Tancuri au şi ţările subdezvoltate, dar „think-tank”-uri au numai ţările avansate. Iar parte integrantă a acestui proces este şi cea de profesionalizare a politicii, indiferent că vorbim de dezvoltarea „guvernării globale” sau de „bună guvernare”. Politica este o profesie care necesită în egală măsură pregătire ştiinţifică şi talent.

Pentru a-şi putea valorifica şansa modernizării oferită prin aderarea la NATO şi UE, România va trebui să găsească o cale de profesionalizare a politicii, atât a politicii de partid (ceea ce ar fi „politics”, în limba engleză), cât şi a politicilor sectoriale („policy”).

Europa – încotro?

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Europa – încotro?

De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea mai frecventă este “România – încotro?”.E caracteristic şi semnificativ totodată faptul că, spre deosebire de alte mişcări din ultimul an în UE – fie că ne referim la Grecia sau Spania, ori la mişcările Occupy all din Marea Britanie – revendicările din România au depăşit foarte repede, nivelul unor nemulţumiri sectoriale, cum ar fi scăderea salariilor sau politicile fiscale. Dimpotrivă, tenacitatea crescândă a cererilor radicale – demisia nu doar a guvernului şi a preşedintelui – deschide un drum dintre cele mai originale şi mai problematice, aşa că nu e prea clar în ce direcţie se îndreaptă azi România.

Acestor incertitudini locale li se adaugă însă mari necunoscute la nivel continental. Oricât ar încerca să prezinte lumii întregi o imagine senină şi încrezătoare în viitor, liderii UE nu ştiu nici ei prea bine ce soluţii să adopte.Temerea mea este că, dincolo de evoluţia foarte rapidă şi în mare măsură imprevizibilă a realităţilor economice şi sociale, aceste incertitudini sunt pricinuite, în ultimă instanţă, de lipsa unei viziuni îndrăzneţe despre propriile lor societăţi şi despre perspectiva comună europeană. Dincolo de criza economică, Uniunea Europeană în întregul ei suferă de o criză de leadership.

Şi mai adânc, cred că suntem şi în faţa unei crize de sistem politic european, a cărui reprezentativitate nu mai are gradul de legitimitate originar, cel din sec. XIX – secolul căruia de fapt îi corespund principalele instituţii ale democraţiei contemporane.

Construit în societăţi puternic industrializate, dar cu o masă majoritară de cetăţeni mai puţin sau deloc instruiţi, desăvârşit apoi prin adoptarea votului universal rezervat bărbaţilor majori şi lărgit, în fine, prin acceptarea dreptului femeilor de a alege ( decis în 1971 în Elveţia şi în 2005 în Kuweit), şi încă şi mai târziu – a dreptului de a fi alese. Între timp, numărul cetăţenilor de ambe sexe cu studii universitare a crescut exponenţial, gradul de tehnicitate al gestiunii instituţiilor statului – aşijderea, aşa că şi exigenţele acestui electorat educat cu privire la calitatea profesională şi intelectuală a celor care ar trebui să-i reprezinte, şi de care se simt rareori reprezentaţi, a scăzut dramatic.

După 1989, prăbuşirea drastică a stângii – nu doar a extremei stângi, ceea ce nu ar fi fost poate, în ultimă instanţă, o catastrofă politică, ci şi a stângii în genere – a dus la dezechilibrarea dramatică a spectrului politic, cu precădere în Uniunea Europeană. Aceasta a ajuns să fie dominată de o serie de formaţii care ocupă cam toate poziţiile din spectrul dreptei; lipsită de concurenţa unei stângi solide şi viabile, această dreaptă se îndepărtează tot mai mult de centru, şi, mai mult, se limitează la un conservatorism în cel mai bun caz redundant, când nu e agresiv şi cu accente de populism şovin.

Nu e nevoie să fii de stânga pentru a recunoaşte virtuţile centrului; anti-comunismul primar al unei drepte resurecţioniste, ca în Polonia fraţilor Kaczinski, se apropie periculos de dreapta xenofobă a Olandei pentru a ne rămâne indiferent. Nu e nevoie să fii de stânga, iarăşi, pentru a recunoaşte că dreapta nu e vizionară decât când se află în primejdie: aşa a fost dreapta europeană imediat după război, sub dubla presiune a consecinţelor dramatice ale dictaturilor fasciste şi a ascensiunii fără precedent a comunismului. Într-o situaţie în parte comparabilă, Statele Unite, bogate după ce războiul sărăcise lumea democratică a Europei, au crezut că se pot apăra de comunism prin restrângerea drepturilor democratice din vremea de apogeu a McCarthysmului. Europa Occidentală, dimpotrivă, a adaptat noului context atât viziunea Saint-Simonienă a unificării Europei, cât şi creştin-democraţia -echivalentul european al “conservatorismului plin de compasiune” de la începutul noului secol american.

Acele vremuri au apus însă. În SUA, GOP – republicanii – s-au radicalizat în asemenea măsură încât provoacă alunecarea electoratului majoritar de centru către Partidul Democrat: fără Sarah Palin, poate că victoria lui Obama ar fi fost imposibilă. În Europa, vântul bate încă în pupa partidelor de dreapta, dar acestea sunt tot mai conservatoare şi mai lipsite de imaginaţie, într-o vreme în care imaginaţia politică ar putea – ar fi putut, oricum deveni – principalul antidot al crizei economice.

Măsurile de austeritate pe care le-au impus sau sunt pe cale să le impună cea mai mare parte a statelor membre erau, poate, inevitabile; fără îndoială însă, ele aveau nevoie pretutindeni de o strategie compensatorie cu mult mai inteligentă. Încă din campania sa electorală, de acum cinci ani, Nicolas Sarkozy cerea o reducere drastică a aparatului instituţional alimentat de fondurile bugetului, dar o făcea “la pachet” cu anularea restricţiilor timpului de lucru din vremea guvernului Jospin, ceea ce permitea o sporire a veniturilor salariale pentru cei care suplineau absenţele: într-o vreme de creştere economică, el cerea ca, din două posturi care se vacantează – în primul rând prin pensionare – doar unul singur să fie ocupat. Doi ani mai târziu, Guvernul României adopta acelaşi principiu, dar interzicând diferite forme de cumul, şi într-un mod infinit mai sever, decizând concomitent desfiinţarea unor instituţii, eliminarea unor componente ale altora, epurări Şi înlocuirea doar a unei singure persoane odată cu disponibilizarea altora 7(şapte). Aceste măsuri, aplicate nu odată arbitrar, au aruncat domenii întregi de activitate – mai ales în educaţia de toate gradele, în sănătate, dar şi în poliţie sau justiţie – într-o situaţie şubredă şi paralizantă din cauza penuriei de resurse umane.

Dacă, la nivelul întregii Uniuni Europene, criza economică a lovit mai ales clasa de mijloc – cel mai important reazem al democraţiilor cum o spunea încă Aristotel în vremea democraţiilor directe din Antichitate, şi cum o trăiesc şi azi democraţiile reprezentative moderne – în România, politicile guvernărilor PDL-PSD şi PDL-UDMR-UNPR din ultimii ani au avut un efect dezantajos asupra unei clase de mijloc care abia se înfiripa şi se califică în această categorie socială nu atât prin venituri, cât mai ales prin aspiraţii. Aceste aspiraţii s-au spulberat.

De aceea, nu ştiu dacă aspetele cele mai vizibile ale crizei actuale – criza Greciei sau mişcările Occupy –sunt şi cele mai grave, sau dacă nu cumva acestea se află în însăşi structurile de profunzime ale societăţilor europene. Oricum, în confruntarea cu criza actuală, liderii UE nu au vădit nici ingeniozitate, nici viziune. Dacă, spre exemplu, Banca Centrală Europeană nu ar alimenta băncile comerciale în speranţa că acestea vor acorda creditele accesibile atât de necesare reluării ciclului economic, ci ar credita direct, cu o dobândă rezonabilă, guvernele aflate în dificultate, e clar că băncile comerciale ar învăţa imediat lecţia, şi-ar sacrifica un mic procent din marja de profit şi ar începe să practice şi ele dobânzi rezonabile. Aşa, se speră că vor avea bunăvoinţa de a o face, dar se acceptă implicit şi cu grave consecinţe ideea că statele pot să dea faliment ca orice firmă. Or, o ţară nu e o companie menită să asigure profitul pentru 1-3 % din populaţie; o ţară e o societate complexă, care nu funcţionează nici fără simboluri, nici fără solidaritate, nici fără compasiune.

Neîncrederea colectivă în aşa-numita “clasă politică” nu e un fenomen prea sănătos, dar reflectă totuşi îngrijorarea legitimă a cetăţenilor tocmai faţă de această închistare lipsită de generozitate a stăpânilor lumii actuale.Aceştia nu au prea înţeles din experienţa alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008, când Obama a câştigat mai ales prin viziune şi generozitate; nu ştiu dacă le va mai câştiga şi anul acesta din aceleaşi raţiuni, dar există multe şanse să le câştige tocmai fiindcă, nici de data asta, competitorii lui nu vădesc nici generozitate, nici viziune.

Prof. Dr. Zoe Petre