NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

România în flancul estic al NATO

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on România în flancul estic al NATO

În vara și toamna acestui an, și NATO, și Rusia, cu aliați ai săi, au făcut cele mai mari manevre militare din istoria post-război rece a coalițiilor politico-militare având ca nucleu Washingtonul și Moscova. În spațiul euroatlantic extins s-au creat două arcuri de criză: în flancul estic al NATO / vestic al Rusiei și în flancul de Sud al NATO / nordic și vestic al lumii islamice. 

Exerciții NATO în Marea Neagră

Interfață europeană a polarizării vest-est, flancul estic al NATO are ca patrimoniu un trecut zbuciumat, precar, și un spațiu mereu disputat. În perioada modernă, s-a conturat aici și o polarizare tot mai distinctă între Moscova și Berlin, care a pendulat dramatic între colaborare strânsă și războaie de amploare (inclusiv mondiale). Numai în secolul trecut, pe aici au trecut Linia Curzon, „cordonul sanitar”, formula „Intermarium”, a lui Pilsudski, Zidul Berlinului și „cortina de fier”. Urmașul tuturor acestor încercări de despărțire a apelor într-o zona de „ciocnire a civilizațiilor”, cum i-ar fi spus, discutabil, Huntington, este azi flancul de est al NATO, vecin direct cu partea de vest a teritoriului Federației Ruse. Fâșia de uscat european care se întinde de la Baltica la Marea Neagră și care s-a transformat, în ultimele câteva decenii, și mai ales după izbucnirea crizei ucrainene, într-un teren de confruntare între Noul Vest (SUA, Europa – și mai ales „Noua Europa”, cea fosta Răsăriteană, acum mai toată în NATO și UE) și Noul Est (Rusia și aliații/partenerii săi din statele foste republici unionale sovietice din Europa). Dacă acceptăm că lumea a intrat într-un nou „război rece”, ori îl prelungește pe cel canonic, aici este principala sa linie a frontului. 


Oricum, miza acestei fâșii de uscat europene este una decisivă, căci, așa cum ne învață clasicii geopoliticii, cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul, cine îl stăpânește pe acesta domină Insula Lumii, iar cine stăpânește această imensă întindere eurasiatică domină întreagă lume (Mackinder). 

Trupe Speciale ale Armatei Române

Dar cine stăpânește astăzi, de fapt Europa de Est, și care mai este astăzi fosta Europă de Est? În „războiul rece”, era clar: statele din Europa Răsăriteană, adică țările membre ale Tratatului de la Varșovia și CAER plus. Acum, Europa de Est „s-a mutat” mai spre răsărit, în statele post-sovietice europene (Ucraina, Georgia, R. Moldova, Belarus – ? -), căci celelate foste aliate ale Moscovei sunt Europa Centrală sau Europa de Sud-Est, integrate, în cea mai mare parte, în NATO și UE. 


Un areal, așadar, incert, instabil, disputat, în căutare și frământare și nu o dată exploziv (R. Moldova, Georgia, Ucraina). Iată un excurs istoric poate cam lung, dar lămuritor pentru a realiza focalizarea prioritară a celor două forțe mondiale într-o zonă în care concentrările de armament și de trupe sporesc continuu, tensiunea crește, gesticulatiile de forță sunt tot mai frecvente și mai ample. 

Prin preluarea Crimeei de către Rusia, în 2014, echilibrul relativ de forțe din zona Mării Negre, care este tronsonul sudic al flancului de Est al NATO, zona în care se află și România, s-a modificat substanțial. Strategii și analiștii occidentali (în primul rând cei de la RAND Corporation) acuză o vulnerabilitate evidentă a NATO pe flancul său de Est. Summiturile NATO de după izbucnirea crizei ucrainene, din Țara Galilor, Varșovia, Bruxelles, au pus în mișcare o amplă strategie pentu consolidarea politico-militară a poziției Alianței pe întinderea europeană dintre Norvegia și Turcia. În acest context, România, care, împreună cu Polonia, este unul dintre principalele bastioane de apărare ale NATO pe flanc, a fost înzestrată cu structuri militare semnificative, în cadrul Alianței: divizia multinațională și brigada multinațională de la Craiova, bazele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, scutul antirachetă de la Deveselu, cărora li se adaugă, mai nou, un comandament NATO la nivel de corp de armată. Toată această structură vizează apărarea și descurajarea comună la periferia estică a NATO, într-o manieră coerentă și integrată. 

Exerciții ale trupelor SUA, Bulgariei și României, pe teritoriu românesc

Statele NATO din regiune – Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – acționează coordonat, în cadrul Formatului București – 9, inițiat de România și Polonia, alături de Inițiativa celor Trei Mări, pentru identificarea și implementarea căilor de consolidare a prezenței aliate întărite pe flancul estic. În cuprinsul acelorași eforturi, de consolidare a flancului de Est și al Alianței în general, șase state europene – Germania, Grecia, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia – s-au înzestrat, sau urmează să o facă, cu sisteme de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot. România a semnat, în 2017, un acord de 3,99 miliarde de dolari pentru șapte sisteme Patriot în cea mai modernă configurație. În aceeași finalitate, statele din regiune solicită o prezență strategică americană mai puternică în Europa Centrală și de Sud-Est, atât în plan militar, cât și în domeniile energetic, de transport și digital, pentru creșterea interesului american și implicarea sporită a SUA în zona, în spiritul reafirmării angajamentelor asumate de fiecare stat din NATO față de prevederile Art. 5 din Carta Atlanticului.


Așa cum era de așteptat, Rusia acționează, la rândul ei, prin potențarea capacităților sale militare la frontierele sale vestice, de-a lungul întregului flanc estic al NATO, prin amplasarea de structuri militare din Kaliningrad până în Crimeea, manevre militare de amploare, zboruri de recunoaștere, ciberatacuri, război psihologic etc. Moscova subliniază că replica să la planurile și programele Alianței atlantice vor include acțiuni asimetrice, hibride, militare și nonmilitare. În SUA și în NATO se remarcă faptul că, în acest moment, Rusia nu privilegiază presiunile directe asupra statelor NATO din Estul Alianței, ci acționează pentru cointeresarea și atragerea statelor vest-europene din NATO în proiecte comune reciproc avantajoase, abordare care, în vest, este interpretată ca o încercare de fisurare și centrifugare a solidarității atlantice. 

Și totuși, politologi occidentali nuanțează discursul despre „sfidarea rusă”. Analistul francez Pierre Emmanuel Thomann apreciază că „pe Flancul oriental al UE este necesară evaluarea atentă a percepției de securitate a Rusiei, care reprezintă al doilea pol european, pentru identificarea amenințărilor și riscurilor la scară europeană”. Exemplificând, el susține că „în ce privește criza din Ucraina, Rusia nu este o amenințare pentru UE. Criza – spune el – este înainte de toate o consecință a erorilor strategice succesive ale SUA, UE și a statelor membre”. Și, mai adaugă el, „cheltuielile militare însumate ale statelor NATO le depășesc cu mult pe cele ale Rusiei”. Într-o optică similară, Joseph A. Day, membru al Adunării Parlamentare a NATO sublinia, într-un raport din aprilie 2018, că, pentru Alianță, forțele nucleare și cele convenționale sunt doar o parte a posturii de apărare și descurajare a NATO. „De aceea, obiectivul descurajării este de a-l face pe adversar să înțeleagă că avantajul pe care l-ar putea obține dintr-o acțiune militară s-ar reduce la neant prin prețul pe care l-ar plăti pentru aceasta și, deci, o asemenea acțiune ar fi de neconceput”. 

Într-un tablou preponderent încărcat, tensionat și tot mai „hibridat”, asemenea puncte de vedere, chiar neoficiale, pot deschide perspective noi de abordare și acțiune, disociate de opțiunile militare, care și-au sporit considerabil ponderea în strategiile NATO și în primul rând a SUA în raporturile cu Rusia. 

Într-o lume tot mai interdependentă, care are de făcut față unor sfidari planetare din fața cărora nu se pot sustrage nicun stat și nicio coaliție, și în care superputerile sunt legate prin tot mai multe fire de importanță esențială, un „război cald” ar fi pe cât de absurd, pe atât de catastrofal. Reconcilierea și reluarea conlucrării în lume se profilează, de aceea, ca opțiune rațională obligatorie pentru forțele acum în confruntare, în estul continentului european sau oriunde în lume.

Corneliu Vlad
 

Ce regim și-ar dori moldovenii?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Ce regim și-ar dori moldovenii?
O rezoluție recentă a Parlamentului European, care plasează Republica Moldova alături de Somalia și Burundi în privința încălcării drepturilor omului și a statului de drept, a repus în discuție o problemă mai puțin luată în considerare până acum: spre ce regim de putere se îndreaptă societatea moldovenească?

Președinții R. Moldova și Federației Ruse, I. Dodon și V. Putin

 Rezoluția menționată, care solicită Comisiei Europene suspendarea, până la alegerile parlamentare din toamnă, a oricăror plăți din asistența macrofinanciară de 100 milioane euro promisă cu un an în urmă Guvernului moldovean pentru continuarea și aprofundarea reformelor democratice, semnifică înăsprirea radicală a atitudinii forurilor comunitare față de autoritățile moldovenești, acuzate de comportament dubios și netransparent în cazul invalidării alegerilor pentru Primăria Chișinăului, câștigate, după cum se știe, de un candidat proeuropean.


 Este vorba, așadar, de mai mult decât de o evaluare a influenței vectorului vestic sau a celui estic asupra cursului evoluției Republici Moldova – spre Europa sau spre Eurasia? Se pune în discuție regimul de putere din acest mic stat de la extremitatea răsăriteană a continentului nostru. O chestiune care a căpătat contur mai ales după ce președintele în exercițiu, Igor Dodon, a anunțat că la 1 mai a.c. s-a finalizat operațiunea declanșată de socialiști pentru strângerea de semnături în vederea modificării Constituției și a trecerii de la statutul de republică parlamentară la un regim prezidențial.

 Inițiativa socialiștilor nu are șanse reale de finalizare până la alegerile parlamentare din toamna acestui an, dar tocmai aici se găsește și una din explicațiile demersului președintelui de a lansa pe piață, ca o prioritate a sa, inițiativa de schimbare a regimului politic din Republica Moldova: încercarea evidentă de a influența electoratul să voteze masiv în favoarea socialiștilor la alegerile viitoare, pentru a modifica raportul de forțe din Parlament și a crea astfel premisele legiferării trecerii de la republică parlamentară la un regim prezidențial. 

Premierul R. Moldova, P. Filip, și F. Mogherini, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe

Pe fond, Igor Dodon vine cu promisiuni populiste, din care nu lipsesc sintagme precum vom face ordine, vom asigura liniște și stabilitate, agreate în general de publicul larg, saturat de efectele unei tranziții îndelungate. Deocamdată, „unioniștii” huliți de Dodon s-au dovedit mult mai înțelepți: ei și-au exprimat cu sinceritate și în mod pașnic gândurile, cu ocazia marcării Centenarului de la Unirea cu România, din martie 1918, aruncând în derizoriu „avertismentele” lui Dodon despre riscul unui „război civil” sau chiar al unui „conflict militar” cu România.


 Indiferent cine sunt sfătuitorii lui Dodon, inițiativa sa vizând trecerea la un regim prezidențial de conducere a statului nu este deloc întâmplătoare. Ea survine exact într-o perioadă în care, după ani de reținere și prudență din partea populației, simpatiile pentru Uniunea Europeană și beneficiile pe care le poate aduce continuarea procesului de integrare în UE au crescut la cote considerabile. Chiar și persoane de limbă și cultură rusă, îndeosebi din rândul tinerilor, apreciază avantajele obținute mai ales în privința libertății de circulație în spațiul UE. Sondajele de opinie arată că numărul cetățenilor care se pronunță în favoarea cursului european al Republicii Moldova a crescut semnificativ în ultimii doi ani, depășind cu mult numărul celor care privesc spre Uniunea Euroasiatică. Mai mult, comerțul Republicii Moldova pe relația vest a sporit cu 20 de procente în 2017, iar în prezent peste 65% din produsele moldovenești își găsesc desfacerea pe piața UE. Dintre membrii Uniunii, România ocupă, în mod firesc, locul fruntaș în relațiile economice și comerciale cu Republica Moldova. 

 În același timp, evoluțiile recente au slăbit încrederea partenerilor europeni față de Republica Moldova, iar blocarea din nou a derulării ajutorului macrofinanciar promis ar putea avea efecte contrare celor urmărite de europeni, facilitând, în fapt, propaganda pro-estică a socialiștilor. În aceste circumstanțe, devin mai clare motivele pentru care Igor Dodon a lansat inițiativa de revizuire a Constituției, trecerea la un posibil regim prezidențial de conducere reprezentând, în viziunea sa și a susținătorilor săi, singura modalitate de a bloca orientarea europeană a Republicii Moldova și redirecționarea acesteia spre Uniunea Euroasiatică. 

 Ce ar putea obține în plus șeful statului, în cazul instituirii regimului prezidențial? Acesta își exprima regretul, la începutul acestui an, într-un interviu acordat postului de radio Deutsche Welle, pentru faptul că Republica Moldova nu are un conducător de forță precum este Vladimir Putin în Rusia. Privită atunci mai mult ca un elogiu adus liderului rus, declarația lui Dodon capătă o altă semnificație în condițiile demarării acțiunilor pentru modificarea Constituției și trecerea de la regimul parlamentar la unul prezidențial. Firește, păstrând proporțiile privind comparația cu autoritarismul rus, dorința sa de a institui un regim bazat pe o majoritate socialistă, care să „scurteze” parcursul democratic al legilor și deciziilor în stat, care să dea frâu liber acțiunilor de intimidare și eliminare a adversarilor politici sau de a închide gura presei care critică puterea este evidentă. Ca să nu mai vorbim de anularea progreselor în relațiile cu UE și orientarea fără rezerve a statului spre Uniunea Euroasiatică. Dodon a avertizat la un post rusesc de televiziune că una din primele măsuri pe care le va lua după alegeri, când speră că partidul său va ajunge la putere, va fi închiderea Centrului de Legătură al NATO, deschis la Chișinău în decembrie 2017. Deloc surprinzător, prezent la Moscova în perioada campionatului mondial de fotbal, Igor Dodon a ținut să-l asigure pe președintele Vladimir Putin că Rezoluția adoptată de Adunarea Generală a ONU (întărită la scurt timp și de o decizie similară a Sumitului NATO de la Bruxelles) privind necesitatea retragerii trupelor rusești din stânga Nistrului nu are și susținerea sa și a socialiștilor, care apreciază „rolul stabilizator și pacificator” al prezenței militare respective pe teritoriul moldovean. Această poziție contrastează cu declarațiile lui Dodon, conform cărora Republica Moldova își va păstra statutul de neutralitate, care este încălcat permanent chiar de prezența forțelor militare ruse în regiunea de est a republicii (Transnistria). De altfel, el nu a explicat dacă, în cazul instituirii regimului prezidențial, acesta se va aplica și în regiunea transnistreană, parte a Republicii Moldova (de jure), dar autonomă și chiar separată (de facto). Deocamdată, regiunea transnistreană rămâne un „teritoriu sub ocupație”, folosit intens și aproape pe față de Moscova pentru influențarea alegerilor și a cursului politic de la Chișinău. Creșterea rolului decizional al actualului președinte la conducerea statului moldovean ar consolida posibilitățile de acțiune ale Rusiei în această parte a Europei. 

Miza câștigării alegerilor parlamentare din toamnă devine astfel esențială pentru viitorul pe termen scurt și mediu al Republicii Moldova.

Dr. Ioan C. Popa

Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte al statului moldovean, prin voturile Alianţei pentru Integrare Europeană. Această alegere a fost făcută în contextul în care în ultimii doi ani s-a remarcat o efervescenţă a reformelor menite să consolideze statul de drept şi libertăţile democratice. A fost o perioadă fastă în relaţia Bucureşti – Chişinău, consemnându-se deschiderea a două consulate generale, la Bălţi şi Cahul, a unui birou consular la Ungheni şi inaugurarea Institutului Cultural ”Mihail Eminescu” la Chişinău. De asemeni, au fost lansate proiecte economice cu valoare strategică, printre care construirea unor poduri peste Prut, a gazoductului Iaşi – Ungheni, şi conectarea sistemului electric din Republica Moldova cu cel din România şi, implicit, cu cel din Uniunea Europeană.

În fotografia de pe copertă: Nicolae Timofti, preşedintele Republicii şi Marian Lupu, Preşedinte al Parlamentului.

 

„România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on „România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

– ne declară E.S domnul Sami Shiba, Ambasadorul Republicii Albania la Bucureşti

-Am dori să ne prezentaţi principalele obiective ale dezvoltării Albaniei, în anul pe care-l parcurgem.

-În primul rând, aş vrea să afirm că anul 2012 înseamnă aniversarea a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei, un eveniment istoric important, care va fi sărbătorit în mod deosebit de naţiunea albaneză. Le suntem recunoscători popoarelor şi naţiunilor care au sprijinit marile strădanii şi sacrificii ale albanezilor pentru libertate şi independenţă, în acest context România ocupând un loc aparte. De altfel, cu ocazia aniversării a 100 de ani de independenţă, împreună cu instituţii româneşti şi cu asociaţiile albanezilor, vom organiza numeroase şi importante activităţi ştiinţifice, culturale şi artistice.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, menţionez că în anul 2012, pentru Albania, principalul obiectiv naţional îl reprezintă integrarea în Uniunea Europeană. Aproximativ 94% dintre albanezi susţin această opţiune. În context, guvernul s-a angajat în mod ferm la realizarea priorităţilor stabilite de Comisia Europeană pentru obţinerea statutului de candidat şi începerea negocierilor de aderare.

Transformarea visului poporului albanez în realitate – „Albania, o ţară dezvoltată” – constituie un alt obiectiv major pentru anii următori. Pentru aceasta, guvernul albanez este hotărât să continue reformele economice profunde, privatizările masive, creşterea economică rapidă şi revoluţia fiscală, să dubleze veniturile, să crească venitul mediu pe economie, să crească salariile şi pensiile, precum şi să continue războiul împotriva criminalităţii şi corupţiei.

Un alt obiectiv este ca Albania să devină o importantă ţară producătoare de energie regenerabilă. Amintesc că au fost finalizate 220 de contacte pentru construirea de centrale hidroelectrice, din totalul de 450 planificate. De asemenea, este încurajată producerea de energie eoliană, precum şi stocarea energiei solare şi geotermale. Printre alte obiective importante se află dezvoltarea educaţiei şi grija continuă pentru sănătatea cetăţenilor, precum şi preocuparea deosebită pentru valorificarea eficientă a excelentului potenţial turistic – litoralul, cât şi regiunile de munte. Dezvoltarea reţelei de internet şi îmbunătăţirea serviciilor şi a infrastructurii turistice sunt, de asemenea, alte obiective majore şi ambiţioase ale Guvernului albanez.

Ce ne puteţi spune despre perspectiva europeană a Balcanilor de Vest?

– Ţările din Balcanii de Vest au făcut progrese substanţiale pe calea integrării în Uniunea Europeană. Albania este şi ea parte a acestui proces, a acestui curent pro-european. În acest context, este important ca perspectivele europene ale ţărilor noastre să rămână pe agenda europeană şi uşile UE să ne fie deschise.

Acceptarea Albaniei şi Croaţiei în Alianţa Nord-Atlantică va fi urmată în curând de aderarea altor ţări din regiune, inclusiv a Kosovo. Albania crede cu tărie că extinderea NATO în Balcani constituie, în esenţă, întemeierea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi stabilităţii. Politica uşilor deschise promovată de NATO este singura politică dreaptă şi realistă, în beneficiul geostrategic şi geopolitic atât al NATO, cât şi al statelor care aspiră la aderare.

Albania are relaţii excelente cu vecinii săi şi cu întreaga regiune, precum şi voinţă politică pentru consolidarea acestor relaţii, în viitor. Continuăm să promovăm integrarea regională prin crearea unei infrastructuri regionale comune, înlăturarea barierelor de la frontieră şi asigurarea circulaţiei libere a populaţiei, bunurilor şi capitalului.

Câteva consideraţiuni asupra relaţiilor dintre Albania şi România.

– Relaţiile dintre Albania şi România sunt foarte bune, bazate pe legăturile istorice de prietenie dintre cele două popoare şi cooperarea actuală din toate domeniile. România este un aliat al Albaniei în cadrul NATO şi un important partener în drumul acesteia spre integrarea în Uniunea Europeană. Mulţi demnitari români pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că România va sprijini Albania în procesul de integrare în UE, motiv pentru care le adresez mulţumiri. Având în vedere relaţiile existente, sperăm să consolidăm în continuare cooperarea bilaterală şi să păstrăm dialogul politic deschis pe care îl avem acum. Mai amintesc că între ţările noastre au fost semnate toate documentele de cooperare bilaterală, inclusiv Tratatul de Prietenie. Albania este decisă să extindă relaţiile cu România, în special în domeniul economic, să intensifice contactele instituţionale între structurile economice şi comerciale, între Camerele de Comerţ, forumuri economice, agenţii de turism etc.

Profit de prilejul acestui interviu şi doresc să-mi exprim aprecierea pentru revista „Balcanii şi Europa”, care ne oferă posibilitatea de a cunoaşte opinii, analize şi comentarii privind evoluţia evenimentelor recente din regiune şi din lume. Cred că este singura revistă care reflectă în mod realist, profesional şi nepărtinitor evenimentele din ţările balcanice şi perspectiva lor euro-atlantică.

• Relaţiile politice dintre Albania şi România sunt deosebit de bune, culminând cu vizita la Tirana, în anul 2011, a Preşedintelui României, E.S. dl. Traian Băsescu. Această vizită, precum şi vizita la Bucureşti a vicepremierului şi ministrului de Externe al Albaniei, E.S. dl. Edmond Haxhinasto, vor constitui în mod cert o bază pentru consolidarea şi instituţionalizarea colaborării noastre pe toate planurile.

• România, ţară prietenă, a găzduit şi l-a sprijinit pe primul prim-ministru independent al Albaniei, Ismail Qemali, care, împreună cu alte personalităţi politice albaneze, în ziua de 5 noiembrie 1912, la Hotel „Continental” din Bucureşti, a decis să declare independenţa Albaniei, care a culminat la Vlora, pe data istorică de 28 noiembrie 1912.

• Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei vor fi organizate „Săptămâna Culturii Albaneze”, la Bucureşti şi „Săptămâna Culturii Române” la Tirana, în cadrul cărora vor avea loc simpozioane ştiinţifice, lansări de filme, de carte etc.

 

Reacţii vehemente: integrare, da! Asimilare, nu!

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Reacţii vehemente: integrare, da! Asimilare, nu!

Sfârşitul anului 2010 aducea o declaraţie a cancelarului german Angela Merkel care spunea că multiculturalismul a fost un eşec*. A fost „un precedent” urmat de declaraţii asemănătoare ale premierului britanic David Cameron şi, mai voalat, ale preşedintelui francez Nicolas Sarkozy. Fiecare dintre aceşti trei „grei” ai Europei argumentează cu faptul că minoritarii prezenţi pe teritoriile Germaniei, Marii Britanii şi Franţei nu s-au adaptat, refuză să înveţe limba naţională şi constituie nuclee dure, care păstrează cu străşnicie specificul naţiunilor din care provin şi în care rata infracţionalităţii este mai mare. Mai presus de cauzele care au generat această poziţie se poate constata o ruptură, iar discursul oficial a început să conţină termeni ca „asimilare” sau „xenofobie”, cu efecte directe în relaţiile diplomatice dintre statele implicate.

 

Cea mai vehementă poziţie, exprimată în termeni duri, a fost a premierului turc Recep Tayyip Erdogan, care acuză Germania că refuză să înfiinţeze şcoli în limba turcă, aşa cum există şcoli germane în Turcia. În Turcia avem licee germane. De ce nu am avea şi în Germania licee pentru elevii turci?”, a afirmat premierul Erdogan, într-un interviu acordat presei germane. Incidentul a fost considerat un nou prilej de tensiune în relaţiile dintre cele două ţări, deja încordate din cauza faptului că Germania se opune aderării Turciei la UE.
„Recep Tayyip Erdogan nu este străin de provocări în ceea ce priveşte relaţia cu Germania”, comentează „Deutsche Welle”. Încă din 2008 premierul de la Ankara a afirmat că Germania nu trebuie să se aştepte ca etnicii turci să fie „asimilaţi” şi să îşi uite originea, declaraţie intrepretată drept o critică la adresa modului în care sunt trataţi cetăţenii de origine turcă în Germania. Recent,
premierul turc a denunţat xenofobia din Germania şi a cerut muncitorilor turci din această ţară să se integreze, fără a renunţa la cultura lor, scrie „France Presse”. „Vedem cu multă îngrijorare xenofobia din anumite ţări europene, în special Germania”, a declarat Erdogan în cadrul unei întâlniri cu imigranţi turci la Dusseldorf. „Islamofobia este o crimă împotriva umanităţii, la fel ca antisemitismul. Vreau ca turcii să fie prezenţi la toate nivelurile în Germania, în administraţie, politică, societate civilă. Da integrării, însă nu asimilării. Nimeni nu trebuie să ne smulgă cultura”, a spus premierul turc.

Popunerea de înfiinţare de şcoli în limba turcă a fost respinsă de către clasa politică germană, care susţine că turcii nu reprezintă o minoritate etnică, istorică. (statutul de minoritate naţională s-a acordat doar danezilor şi sorbilor). În pofida rezistenţei din partea unor partide (ca de pildă Uniunea Creştin-Socială, bavareză), cancelarul german Angela Merkel s-a declarat, în 2010, de acord să facă unele concesii. La fel precum Germania are şcoli în alte state precum Turcia, şi Turcia poate avea şcoli în Germania… dar nu este acceptabil ca cineva să trăiască în Germania fără a vorbi germana”, a punctat cancelarul german.

În numeroase ţări europene, mai ales din răsărit, învăţământul în limba minorităţilor este o practică aproape generală. Reticenţa Germaniei faţă de revenidicările unor minorităţi naţionale care trăiesc pe teritoriul german de peste 50 de ani vine din faptul că pentru unii politicieni procesul de integrare nu înseamnă nimic altceva decât un fel de asimilare lingvistică. Această formulă contravine însă ideii de multiculturalism, afişată deseori ca un concept teoretic, dar, iată, lipsit de o bază reală. Cea mai bună dovadă este că în toţi aceşti ani turcii de vârstă şcolară au frecventat şcolile cu predare în limbă germană, în timp ce acasă, ei vorbeau în limba lor maternă. În aceste condiţii, mulţi dintre elevii turci nu au învăţat niciodată limba oficială a ţării în care trăiesc, în consecinţă au apărut adevărate insule lingvistice. Această stare de fapt a îngreunat nu numai procesul de integrare în societatea germană, ci a dus într-o oarecare măsură şi la o auto-ghettoizare a populaţiei de origine turcă, semnalează Radio Europa liberă.

Foaie turcească de parcurs

În Germania trăiesc circa 2,5 milioane de turci sau persoane de origine turcă, dintre care majoritatea sunt muncitori din comunităţi de multe ori puţin deschise societăţii germane. Turcii născuţi în Germania sunt văzuţi ca o problemă pentru autorităţi, prin refuzul de a se integra în societate. 30% dintre tinerii de origine turcă renunţă pe parcurs la studiile preuniversitare, doar 14% reuşesc să obţină o diplomă de bacalaureat, iar numărul femeilor casnice este mult prea mare, relevă ultimul studiu al Institutului pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin (BIBE) privind integrarea minorităţilor din Germania. Şomajul este ridicat, cele mai multe familii trăiesc din ajutoarele sociale, o consecinţă a acestei situaţii fiind creşterea infracţionalităţii. Cea mai îngrijorătoare situaţie se înregistrează în landul Saarland, unde 45% dintre turci au urmat doar câteva clase.

Pe de altă parte, pentru prima oară în 20 de ani, numărul persoanelor care emigrează din Germania este mai mare decât al celor care imigrează în ţară, mai ales turcii părăsind tot mai mult Germania, aşa cum indică Raportul din 2010 al Biroului Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi, elaborat la cererea Bundestagului. În 2008, spre exemplu, în Germania au sosit 26.653 de turci, în ţara de origine întorcându-se 34.843. Iar potrivit Biroului de statistici federale, în timp ce în 2009 au imigrat în Germania 30.000 de turci, 40.000 de persoane au părăsit ţara pentru a se instala în Turcia. Este vorba de pensionari, dar şi de tineri absolvenţi atraşi de rapida creştere economică a Turciei. Poziţia inflexibilă a Germaniei privitoare la locul străinilor ar putea să accelereze acest proces.

Roxana Istudor

————————————

Care va fi viitorul etnicilor turci în Germania? Vom asista la ceea ce premierul turc denunţa drept „asimilare”, în condiţiile în care cancelarul Merkel, secondată de clasa politică germană, insistă pe ideea că etnicii turci trebuie să înveţe obligatoriu limba germană? Sau va reuşi statul german să găsească soluţii pentru a rămâne în câştig de pe urma prezenţei în Germania a unei însemnate şi valoroase populaţii care şi-a mai adus şi altădată o importantă contribuţie la dezvoltarea marii puteri occidentale?

*În numărul 112 al revistei noastre am publicat un amplu articol dedicat acestui subiect.