NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Acasă la președintele Fundației Nobel

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Acasă la președintele Fundației Nobel
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte inițiative din presa românească, am inițiat o anchetă internațională în ziarul „Scînteia tineretului”, al cărui colaborator eram număr de număr. Invitați să-și spună cuvântul erau laureați ai Premiului Nobel. Domnul Ulf von Euler, președinte al Fundației Nobel, aflând despre această inițiativă românească, impresionat, ne-a trimis o invitație pe adresa ziarului, de a-l vizita la Stockholm. Era un prim mare succes internațional al ziarului de tineret. Am fost primit cu deosebită amabilitate, în locuința domnului Ulf von Euler, de pe strada Karlaplan, nr. 11. Eram onorați de această posibilitate de a avea o convorbire cu Președintele Fundației Nobel, el însuși laureat al Premiului Nobel. Plin de solicitudine, îmi spunea că este remarcabilă ideea de a te adresa unor laureați ai Premiului Nobel din Vest, ca și din Est, cu rugămintea de a răspunde la chestionarul nostru atât de atractiv. 

Ulf Svante von Euler (1905-1983)

Chiar la începutul discuției mi-a declarat că orice mare performanță ar trebui să fie realizată și de către oameni tineri, exponenți ai viitorului, își exprima întreaga admirație atunci când îi observa abordând probleme grele, pe care încercau cu tot dinadinsul să le rezolve. Remarca faptul că mulți dintre cei care răspunseseră la ancheta pe care o realizam la ziarul românesc de tineret erau recunoscuți peste hotare, datorită statorniciei pe care o manifestau. Îmi spunea, printre altele, surprinzându-mă: „Mă gândesc, de pildă, la genialul Brâncuși, exemplu de simplitate, sobrietate și concentrație artistică. În esență, aș afirma că secretul celebrității este rezultatul unei activități umane cu sens pentru societate”.

 

  • Îmi vorbiți despre trăsături umane elevate necesare oamenilor pentru a se realiza și a deveni notorietăți într-un domeniu sau altul… Vă înțeleg. Totuși, există ceva comun tuturor oamenilor care se bucură de apanajul de a fi socotiți că și-au achitat prețul celebrității în fața semenilor lor?
  • Cred că da… Înainte de toate, să dovedească o voință de fier în tot ceea ce fac. Să nu admită echivocul ori jumătatea de măsură… Apoi, să fie interesați sincer de domeniul în care activează, spre a se putea polariza în mod real potențele creatoare… La care aș mai adăuga ambiția personală, care nu trebuie să lipsească acestor oameni. Sunt adeptul unor lucrări încheiate, bine făcute. Cred că cele spuse de mine fac parte din solicitările oricărei performanțe. 
  • Știm că în urmă cu câtva timp ne-ați vizitat țara… 
  • Înainte de toate, țin să afirm că România deține un potențial natural de inteligență umană deosebit de valoros. Vorbesc în calitate de om care am avut prilejul ca în anul trecut să cunosc frumoasa dvs. țară și să-mi fac unele impresii favorabile, după participarea, la Brașov, la un Congres Internațional de Fiziologie, al cărui vicepreședinte am avut onoarea de a fi fost ales. Ne-am simțit în largul nostru atât la București, cât și la Brașov, intrând în contact cu un mediu spiritual în plină formare și efervescență creatoare. De altfel, România a ajuns astăzi o țară despre care se vorbește apreciativ în întreaga lume. Un fapt este elocvent în sine: știu că președintele Consiliului de Stat al României a avut convorbiri, într-un răstimp scurt, cu toți conducătorii marilor puteri.
  • Vă mulțumesc pentru frumoasele aprecieri la adresa României, precum și pentru abordarea profundă acordată oamenilor tineri, doritori de performanță.

Carol Roman

(22 iulie 1971)

Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Reporter: editura February - 17 - 2019 Comments Off on Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Alegătorul contemporan, aflat în apropierea alegerilor europarlamentare, încearcă să se descurce printre lozincile ce ar veni să identifice doctrina – dacă ar exista așa ceva – fiecărui partid.

De ceva vreme, „jocurile” legate de aterizarea în Uniunea Europeană pe post de parlamentar sunt mai greu descifrabile. Uneori, bazându-te pe un partid de dreapta constați că în realitate acesta manipulează lozinci ce țin de competitorii din stânga. Atunci, multe partide, foarte ingenioase, se dezlipesc de sorginte și încearcă să împace și capra, și varza. Ne amintim că la alegeri din trecutul nu foarte îndepărtat, liberalii, dorind să se arate a fi „rafinați”, postând „EU promovez România”, alegătorii ar fi trebuit să înțeleagă că EU ar fi însemnat abrevierea englezescului European Union. Și fostul partid PD devenise faimos într-o vreme atunci când își prezenta candidații sub lozinca „Populari în Europa, democrați în România”, încât bietul votant nu o scotea decât cu greu la capăt. În curând începe sezonul și, ca sigur, vom afla multe alte alcătuiri ciudate, pe care abia așteptăm să le vedem apărute în ring. 

Istoria păstrează exemple celebre. Ne amintim, bunăoară, de faptul că analele americane consemnează că în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865), un soldat s-a hotărât să se pună bine cu ambele tabere aflate în confruntare dură, pe viață și pe moarte. Mintea lui a conceput o strategie sui generis: s-a îmbrăcat cu tunica albastră a nordiștilor și cu pantalonii verzi ai sudiștilor. Ca să iasă bine în orice împrejurare. Însă, ce a câștigat din această stare duplicitară? S-a tras în el din ambele părți. 

Din păcate, dorința de a câștiga locul mult dorit în Parlamentul European a fost mai presus de orice moralitate. Tare sunt mulți acei care până mai ieri au avut o credință politică de care au atârnat atât timp cât au fost la putere, pentru ca după aceea să devină adversarii acelorași idei, polemizând chiar cu ele. În schimb, s-au întrecut în a aduce elogii noilor vederi însușite, ce aduceau cu ele și binefacerile oferite noilor clienți ai celor ajunși la putere în Europa și, prin urmare, și în țara noastră. 

Un asemenea caz a devenit celebru în urmă cu ani. După întremare, purtătorul suflării oranj, dl. Stolojan, revenea în față la PNL și făcea mizerii venerabilului președinte al Partidului Național Liberal, dl. Tăriceanu. Mai departe, povestea ar fi următoarea: dl. Stolojan schimbă vestonul și pantalonii, iar noul produs se intitulează PDL, de costumație bivalentă.

Dar… și aici apare ridicolul: pantalonii aminteau de social-democrația de dinainte, iar tunica de „liberalismul de campanie”. Și astfel s-a izbutit ca în acest ostaș, și el dublu colorat, să tragă pe rând PSD, PNL, PC, PRM, PIN, ce mai, toți! De unde ar rezulta că de va fi întrebat purtătorul de costum gri despre crezul său politic, el va răspunde că… gândește albastru. 

Nu ne rămâne decât să admirăm inițiativa fostului Partid Liber-Schimbist, de prin anul 1992, când a conferit o Diplomă de Membru de onoare al amintitului partid celebrului Manneken-Pis, copilul bruxellez de bronz din Rue de l`Etuve, care poseda un număr considerabil de costume, pe care le schimba de câteva ori pe săptămână, în funcție de necesități. Ați ingenioși au instituit o decorație, „Ordinul Cangurului cu plăci de rubin”, marcând corespunzător numărul salturilor efectuate de la un partid la altul. 

Un gând năstrușnic ne îndreptățește: oare câți europarlamentari de pe la noi ar trebui decorați cu acest ordin evocator al moralității epocii pe care o parcurgem?

 

Carol Roman

O importantă inițiativă românească

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on O importantă inițiativă românească

Ceea ce nu se cunoaşte despre renumitul sociolog român, acad. Dimitrie Gusti

Academia Română – laborator de idei pentru ONU
Acreditat ca ziarist la prima Adunare Generală
Proiect primit favorabil de francezi şi americani

România a devenit membru al ONU în 1955, la 10 ani după fondarea organizaţiei mondiale. În anii 1945-1946, când a fost adoptată Carta ONU şi se derulau primele întâlniri ale membrilor fondatori ai noii organizaţii dedicate promovării păcii universale, România avea un statut internaţional incert: angrenată iniţial în războiul împotriva URSS, din august 1944 a trecut cu toate forţele de partea aliaţilor şi a terminat în tabăra învingătorilor. Configuraţia sa teritorială avea să fie consfinţită la Paris, în 1947, iar regimul politic se schimba din mers, sub supravegherea atentă a sovieticilor.

URSS a tratat de la început România ca ţară învinsă, iar Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, consemna acest lucru, în pofida protestelor delegaţiei române conduse de Lucreţiu Pătrăşcanu, în faţa lui V. Molotov. În tabăra aliaţilor occidentali, percepţiile în privinţa României erau sensibil diferite de cele ale sovieticilor. Statura României, unul dintre cei mai activi membri ai Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU în perioada interbelică, şi nivelul înalt al comunităţii ştiinţifice şi academice române se bucurau de respect şi recunoaştere care pot părea astăzi aproape neverosimile. Deşi oficial nu s-a numărat printre fondatori, totuşi România a fost prezentă într-o manieră cu totul inedită la debutul activităţilor ONU.

În împrejurările tulburi pentru ţară, dar şi pe fondul unor mari speranţe pe care omenirea şi le punea într-o mai bună organizare a lumii după război, în sânul Academiei Române se naşte ideea creării unui instrument de cercetare ştiinţifică pus în slujba înfăptuirii marilor idealuri de pace ale noii organizaţii mondiale.

Reluând unele preocupări anterioare privind nevoia unei ştiinţe a naţiunii, Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti, îşi prezintă, la 8 martie 1946, în faţa membrilor Academiei Române, proiectul său referitor la înfiinţarea unui Institut de Cercetare Socială a Naţiunilor în subordinea ONU, inspirându-se după modelul Institutului Social Român, creat de el însuşi cu două decenii şi jumătate în urmă. El susţinea că „o mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai bună cunoştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a aspiraţiilor lor etice, şi deci o mai solidă cimentare a Unităţii lor…, înţelegerea mutuală şi încrederea reciprocă, adică adevărata şi reala organizaţie mondială către o pace durabilă, către progres şi prosperitate”.

Cu acceptul membrilor Academiei Române, D. Gusti porneşte imediat într-o lungă călătorie în străinătate, pentru promovarea proiectului. După scurte escale în Palestina şi Liban, ajunge în Franţa, iar la 20 mai 1946 susţine la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris o expunere cu titlul „Vers une conception realiste et scientifique de la paix”, în care sociologul român îşi făcea cunoscute ideile despre cauzele eşecului Societăţii Naţiunilor în perioada interbelică şi avansa în premieră ideea înfiinţării unui Institut Social de Cercetare a Naţiunilor pentru mai buna cunoaştere a lumii, ca premisă a edificării unei păci durabile şi a prevenirii unor noi războaie.

Popasul de la Paris a oferit primul prilej internaţional pentru a verifica viabilitatea acestor idei şi pentru a le da o configuraţie mai precisă, test trecut cu succes deoarece, aşa cum declara în final preşedintele Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, membrii săi „s-au declarat de acord cu proiectul”. Următorul pas, decisiv, l-a constituit deplasarea la New York şi intrarea  în contact direct, începând din 6 iulie 1946, cu reprezentanţii comunităţii ştiinţifice americane şi, desigur, cu funcţionarii de rang înalt ai ONU, în constituire.

După cum singur relata mai târziu, savantul român a obţinut „acces liber la toate manifestările şi organismele ONU, graţie unei cărţi de intrare de ziarist,  dobândită punând la dispoziţia Secretariatului cele trei reviste pe care le dirijez, din care două în limba franceză”. (Era vorba de „Archives pour la Science et la Reforme sociale”, „Affaires danubiennes şi Sociologia românească”, n.n.). Aşadar, înarmat cu legitimaţie şi curiozitate de jurnalist, dublate de spiritul său analitic, Dimitrie Gusti îşi începe cu mult sârg demersurile pentru care Academia Română găsise de cuviinţă că şi românii ar trebui să participe, într-un fel sau altul, la activităţile ONU.

La 21 octombrie 1946, participant la deschiderea părţii a doua a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU, Gusti consemnează, ca un veritabil corespondent de presă, cuvântul rostit cu acel prilej de preşedintele SUA, Harry S. Truman, care a început cu o profesiune de credinţă, ce semnfica renunţarea la izolaţionismul de altădată: „După primul război mondial, Statele Unite au refuzat să facă parte din Societatea Naţiunilor; locul nostru a rămas gol la prima şedinţă a Societăţii Naţiunilor. De această dată, ţara mea nu numai că este membră a organizaţiei Naţiunilor Unite, dar este chiar gazdă”.

Convins de faptul că cea mai bună garanţie a păcii constă în lichidarea cauzelor care provoacă războaiele, Dimitrie Gusti a intrat în dialog cu factorii cei mai autorizaţi care puteau să evalueze şi să aprobe  crearea unui institut specializat al ONU pentru cercetarea naţiunilor.

Conform unui ample comunicări pe care, după revenirea la Bucureşti, profesorul Gusti a prezentat-o plenului Academiei Române, la 11 iulie 1947, intitulată „Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului Social al Naţiunilor”, iniţiativa românească a găsit ecou în primul rând la nivelul reprezentanţilor Franţei în structurile de conducere al ONU. Secretarul general adjunct al organizaţiei, Henri Laugier, reprezentant al Secretariatului general în Consiliul Economic şi Social, care luase cunoştinţă cu entuziasm de expunerea de la Academia din Paris, i-a transmis primele încurajări: „Programul este magnific. Propunerile au întreaga mea adeziune. Sunt tocmai ceea ce ne trebuie. Şi noi am lucrat în această direcţie, dar dumneata ne dai ceva complet şi bine închegat”.

Concomitent cu eforturile pentru ajustarea planului în conformitate cu exigenţele şi bugetul Consiliului Economic şi Social, profesorul Gusti a intrat în contact cu reprezentanţii cercurilor ştiinţifice şi academice americane, în frunte cu Robert Morrison Mac Iver, profesor de filosofie politică şi sociologie la Columbia University, considerat la timpul respectiv „decanul sociologilor americani”. Acesta s-a declarat de acord cu proiectul românesc şi cu ideea că este necesară o „instituţie nouă, în afara guvernelor, care să reprezinte liber naţiunile, menită să completeze ONU pentru a o servi mai bine şi a o ajuta la îndeplinirea nobilelor şi marilor ei scopuri”. După mai multe întâlniri de lucru, la 6 noiembrie 1946 s-a hotărât ca noua instituţie să se numească „Institutul Social al Naţiunilor” („Social Institute of Nations”), iar la 15 ianuarie 1947, într-o şedinţă ţinută la Clubul Harvard din New York, cu participarea reprezentanţilor în ştiinţe sociale din SUA, Mexic, Cehoslovacia, Canada, Jugoslavia, Franţa, Spania (republicană) şi România, profesorul Gusti, ca autor al ideii creării Institutului, a fost desemnat să redacteze programul de lucru. Cu acelaşi prilej, a fost aleasă structura de conducere a Institutului: preşedinte – Robert Mac Iver; vicepreşedinţi – Dimitrie Gusti şi Boris Mirkine-Gutzevitch (belgian, membru corespondent al Academiei Române); secretar general – dna Ruth Benedikt (profesor de antropologie la Columbia University, autoare a unei lucrări despre cultura poporului român).

După 25 de ani de la crearea Institutului Social Român, afirma cu mândrie profesorul D. Gusti în faţa colegilor din cadrul Academiei Române, „iată, în New York, Institutul românesc a devenit un model şi i s-a adus o recunoaştere, nu numai metodei de lucru, de către Consiliul Economic şi Social şi de sociologii americani, dar chiar prin însuşirea titlului pentru o instituţie creată a aplica această metodă la cercetările mai vaste ale tuturor Naţiunilor”.

Să mai amintim că, în preajma deschiderii sesiunii Adunării Generale a ONU din toamna anului 1946, Academiile din Philadelphia şi Washington au organizat manifestări pentru cultivarea şi studierea spiritului de colaborare internaţională. Din cele 29 de academii străine invitate, Academia Română ocupa locul al 16-lea în ordinea vechimii înfiinţării lor, iar în semn de respect, profesorului Gusti, ca reprezentant al celui mai înalt for ştiinţific românesc, i s-a oferit un loc la masa de onoare şi a fost desemnat să ia cuvântul printre cei cinci vorbitori oficiali.

***

În loc de epilog. Fără îndoială, dacă ar fi să luăm în calcul valoarea ştiinţei româneşti şi recunoaşterea sa internaţională, România se poziţiona, la finele celui de-al doilea război mondial, pe un loc onorabil, era demnă de respect şi simpatie în constelaţia multicoloră a naţiunilor lumii. Conjunctura istorică regională a deturnat însă România de la cursul unei evoluţii fireşti, conformă cu vocaţia pe care şi-o confirmase cu prisosinţă în perioada interbelică… În 1948, procesul de comunizare atinge un punct critic. Sunt desfiinţate sau anihilate instituţiile reprezentative ale ştiinţei şi culturii naţionale. Mulţi dintre cei mai prestigioşi membri ai Academiei sunt scoşi din această instituţie de elită a statului român şi trimişi la puşcărie sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi şi umiliţi. Printre ei, şi savantul Dimitrie Gusti, un mare patriot.

Ioan C. Popa

„Dimitrie Gusti este profesor de Sociologie la Universitatea din Bucureşti. Fost ministru al Educaţiei Naţionale din România, preşedinte al celui de-al XIV-lea Congres internaţional de Sociologie, fost preşedinte al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, preşedinte al Consiliului naţional al Cercetării ştiinţifice din România, fost comisar general al Pavilionului românesc la Expoziţia internaţională de la Paris (1937) şi al Expoziţiei internaţionale de la New-York (1939), Mare ofiţer al Legiunii de Onoare, deţinător al Medaliei de Aur şi al titlului de cetăţean de onoare al oraşului New-York…”(Revista „La Republique Francaise”, New York, iunie 1946)