NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

O surprinzătoare dezbatere despre „independenţă” şi „suveranitate”

Reporter: editura February - 22 - 2018 Comments Off on O surprinzătoare dezbatere despre „independenţă” şi „suveranitate”
„Dezbaterea asupra suveranității se poartă de multă vreme și nu este surprinzător că a revenit”, scria, la 16 iunie 2016 în publicația „Atlantico”, Xavier Timbeau, directorul Observatorului francez pentru conjuncturi economice. Eseistul francez Charles Sannat, considera că, pentru a putea vorbi de suveranitate, „un stat trebuie să dispună de patru puteri, de patru atribute principale: 1. Să poată bate moneda, 2. Să fie capabil să facă legi, 3. Să fie în măsură să facă justiție, 4. Să poată să decidă asupra păcii sau războiului. Or, continua el, în realitate, 1. Europa bate moneda în locul nostru, 2. Europa face legi în locul nostru, deputații francezi având rolul de a „transpune” în dreptul francez deciziile Comisiei Europene, 3. Europa are cea mai înaltă jurisdicție prioritară asupra deciziilor justiției naționale și dispozițiile Curții Europene de Justiție se impun în dreptul țării noastre, în permanentă sancționată, 4. În sfârșit, deși nu Europa este cea care decide în privința războaielor noastre, este chiar și mai rău, întrucât centrul de decizie este mai degrabă la Washington. Așa stând lucrurile, continua el, „Franța nu mai este un stat suveran. Suntem un vag protectorat american și o provincie europeană. Nici mai mult, nici mai puțin”. Iar criza politică în care se zbate țara „este legată intrinsec de această absență a suveranității, susținea autorul francez, întrucât la nivel colectiv, nu mai suntem în măsură să ne alegem un destin și un viitor”. 

Bertrand Badie

Dincolo de inflexiunile excesiv dramatice ale exordiului acestui autor francez, perorația sa atrage atenția asupra unui fenomen care devine tot mai evident, dar și mai preocupant: periferizarea, diluarea, devitalizarea principiului – și realității – suveranității statelor, până la pericolul disoluției chiar, în procesul global al mondializării.


Înțeleasă de obicei (doar) ca autoritatea și capacitatea statului de a guverna propriul teritoriu, suveranitatea a fost considerată o vreme, mai precis după prăbușirea sistemului statal al socialismului și dezmembrarea URSS, ca un reziduu nedorit al trecutului într-o lume tot mai mondializată și interconectată. Dar după criza financiară din 2008, principiul suveranității a început să fie tot mai des invocat, îndeosebi de către forțe numite – justificat sau nu – populiste, fie ele de dreapta sau de stânga. Campania britanicilor pentru Brexit și pentru „recuperarea controlului” s-a concentrat pe recucerirea suveranității de la Uniunea Europeană. În campania sa electorală și în primul an de președinție, Donald Trump a avut ca laitmotiv suveranitatea. El a subliniat repetat că viziunea sa privind integrarea și ideile sale de revizuire de către SUA a unor acorduri internaționale vor garanta „prosperitatea, securitatea și suveranitatea țării”. În Franța, Martine Le Pen pronunță cuvântul „suveranitate” cu orice prilej, observa un ziarist, iar candidatul – și apoi președintele – Emmanuel Macron, oricât de integraţionist ar fi, are grijă să nu contrarieze curentul afirmării naționale și declara: „Adevărata suveranitate trebuie să se construiască în și prin Europa”. În Italia, „Mișcarea Cinci stele” invocă frecvent principiul suveranității și cere renunțarea la euro pentru recucerirea controlului asupra propriei economii. 

Charles Sannat

Acestor exemple din zona dreptei și centrului din vestul continentului li se adaugă altele, din partea stângă a spectrului politic al zonei. În Spania, formația populistă de stânga Prodemos este considerată „soberanista”, iar în Germania recentele alegeri au prilejuit apariția și afirmarea unei Alternative de orientare similară. În estul continentului, Polonia, Ungaria, alte state postcomuniste, dar și alte state, din Austria până în Grecia, își susțin energic interesul național în fața solicitărilor Bruxellesului, exemplu acut fiind acum reacția la problema imigrației extraeuropene. În sfârșit, suveranitatea a devenit cuvânt de ordine și pentru protestatarii americani și europeni din ultimii ani.


Filozoful francez Gaspard Koenig explică de pildă impasul din Uniunea Europeană printr-o „criză a suveranității”. Înzestrată cu o puternică Curte de Justiție, capabilă să penalizeze statele și să treacă peste voința lor, UE reduce câmpul de acțiune al suveranității naționale, subliniază autorul menționat. „Peste jumătate din legislația noastră națională este de origine comunitară” – constată el. Liderii care se prefac că nu observă această problema pusă democrației și care continuă să invoce, în ciuda evidenței, iluzia independenței naționale, condamnă, în timp, Europa la o implozie populistă” – avertizează el.

Marine le Pen

În acest context a apărut, în procesul integrării (instituționalizate) europene și sintagma de „suveranitate împărțită”. Căci, spune politologul francez Xavier Timbau, „Europa s-a născut din următoarea constatare: în globalizare, suveranitatea națională nu mai este posibilă și singurul mijloc de a o regăsi este cel de a o împărți la o scară mai mare (scară europeană)”. Și iată o expresie care „descrie cât se poate de potrivit conținutul proiectului european, dificultățile sale și – pentru unii – ambiguitățile sale”, remarcă același autor. 


Înțelesul suveranității a evoluat de la acela de concept absolut și sacrosanct la o noțiune relativă. Dacă, în anii 1500, Jean Bodin vedea în suveranitate „puterea absolută și perpetuă a unei Republici (stat), iar Louis Le Fur, în secolul al XIX-lea, o definea drept „calitatea statului de a nu fi obligat decât de propria sa voință, în limitele principiilor superioare ale dreptului și conform scopurilor colective pe care este chemată să le realizeze”, astăzi, statul nu mai este singur în scena internațională, are și concurenți, dintre cei mai diverși: individul, ONG-urile, societățile multinaționale, cu care se stabilește o formulă de interdependență. La care se adaugă noile exigențe ale dreptului internațional și branşele sale specializate: drepturile omului, dreptul internațional al mării, al mediului etc.

Xavier Timbeau

După 1980, remarcă politologii, în discursul și practica vieții internaționale, ca și în relațiile dintre state, s-au impus tot mai viguros dreptul la monitorizare/supraveghere (droit du regard) și dreptul la ingerință umanitară, iar din 1987 aceste drepturi au început să fie teoretizate ca îndatoriri. „Dar datoria de ingerință legitimează imixtiunea în afacerile interne ale statelor”, atrage atenția prof. Sadok Belaid. În plus, suveranitatea se exercită nu doar în plan politic, ci și în cel economic, social etc. Iar când statul intră în dependență față de investitorii străini sau alți actori ai scenei internaționale, el își poate pierde capacitatea de a guverna. Mondializarea este „un proiect colorat ideologic și acționat de interesele economice și financiare internaționale a căror putere scapă tot mai mult de sub controlul guvernelor democratic alese”, avertiza politologul francez D. Turguin în 2002.

Suveranitatea se îngemănează în mod obligatoriu cu independența, adică negarea oricărei subordonări față de o voință exterioară statului. Această cerință merge mână în mână cu autonomia – în sensul cel mai larg al cuvântului – pe plan intern, cele două fiind complementare. În procesul evolutiv al creării și consolidării legalității internaționale, suveranitatea și independența au avut în dreptul internațional un reazem și apărător solid, care a creat și transpus în realitate o panoplie de principii garant, precum neintervenția și neamestecul în treburile interne. Dar astăzi, observă universitarul francez Bertrand Badie, acțiunea suverană „de cavalier seul, a statului pe scena națională ajunge să fie respinsă și chiar condamnată”, astfel încât „problemele interne ale statului nu mai înseamnă probleme exclusiv ale sale”. O stare de fapt ce pare paradoxală sau poate chiar absurdă, însă care tinde să câștige teren și să se instaleze gradual în practică internațională.

Corneliu Vlad

90 de ani de la proclamarea Republicii Turcia

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on 90 de ani de la proclamarea Republicii Turcia

Turcia aniversează 90 de ani de la declararea independenţei, la 29 octombrie 1923. Drumul parcurs de la un stat fondat pe rămăşiţele fostului Imperiu Otoman până la actuala Republică prosperă, considerată o putere regională şi mondială, a fost unul remarcabil.

Mustafa Kemal Atatürk

Mustafa Kemal Atatürk

Turcia de astăzi este o republică democrată, unitară, constituţională, cu o moştenire culturală şi istorică străveche. Aşezarea ţării la intersecţia Europei cu Asia îi conferă o mare importanţă geostrategică. Bazele parcursului său notabil de-a lungul ultimelor decenii au fost puse de un lider vizionar, Mustafa Kemal, cel considerat fondatorul Turciei moderne (supranumit şi „Atatürk” – „Tatăl tuturor turcilor”, titlu care i-a fost acordat de către Parlament, în 1934).

Născut în 1881, Mustafa Kemal a fost ofiţer în armată otomană în primul război mondial. În aprilie 1920, el devenea primul preşedinte al Marii Adunări Naţionale a Turciei, recunoscută drept noul guvern al ţării prin Tratatul de la Lausanne, din 1923. În acelaşi an, în luna octombrie, a fost proclamată Republica Turcia. Acesta a fost punctul istoric de referinţă al debutului unui amplu proces de reformă economică şi socială, care a întors ţara spre valorile occidentale. Astfel, sub conducerea lui Mustafa Kemal, Turcia a adoptat un regim laic: legea islamistă a fost separată, în premieră, de cea laică; noul cod civil a fost elaborat după cel elveţian; femeile au căpătat drepturi egale cu bărbaţii (find abolită obligativitatea ca acestea să poarte vălul Islamic), poligamia a fost interzisă, căsătoria civilă devenind obligatorie; a fost introdus un nou alfabet, cu efect direct asupra grăbirii procesului de alfabetizare a populaţiei; a fost reformat sistemul de învăţământ. Reformele au cuprins şi sectorul economic – a fost redusă fiscalitatea în cazul populaţiei rurale, s-au stabilit modele de ferme agricole, s-a modernizat reţeaua de transport, s-au edificat entităţi industriale moderne.

Introducerea alfabetului latin

Introducerea alfabetului latin

Viziunea lui „Atatürk”, de obţinere a unei independenţe totale – economică, financiară, judiciară, militară şi culturală”, a inclus şi aspectele de politică externă. Alături de calitatea de membru fondator al Naţiunilor Unite (1945) şi membru al Consiliului Securităţii Naţiunilor Unite (din 2009), Turcia a urmat linia orientării spre vest prin apartenenţa în organizaţii ca NATO, Consiliul Europei, OECD, OSCE, făcând parte şi din grupul G-20, al celor mai puternice economii ale lumii (al cărei summit din 2015 îl va prezida). Un alt aspect definitoriu al relaţiilor străine ale Turciei au fost legăturile sale strânse cu SUA. În linie cu această orientare, relaţiile cu Europa au fost o parte centrală a politicii externe a ţării. Astfel, Turcia a început negocierile de aderare la UE în 2005, fiind membru asociat al Comunităţii Economice Europene încă din anul 1963. Totodată, ţara a promovat relaţiile culturale, politice, economice şi industriale cu lumea din est, în special cu Orientul Mijlociu şi cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenenţa în organizaţii regionale ca „Islamic Conference and Economic Cooperation Organization”. La rândul lor, Balcanii sunt o parte importantă a preocupărilor politicii externe a Turciei. În acest tablou se înscriu şi relaţiile cu ţara noastră. Turcia şi România au, în mod tradiţional, relaţii bilaterale cu adânci rădăcini, bazate pe prietenie şi cooperare. Acestea au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani, deschizând calea pentru extinderea cooperării în orice domeniu posibil, incluzând comerţul, energia, transporturile şi, de asemeni, cultura. Începând din anul 2011, Turcia şi România au ridicat relaţiile tradiţionale la nivel de parteneriat strategic”, arăta ES Ömür Şölendil, Ambasadorul Republicii Turcia la Bucureşti, în cadrul unui interviu acordat revistei noastre.


Principala provocare pe care o avem în faţă este să ne ridicăm naţiunea la cele mai înalte niveluri de civilizaţie şi prosperitate” (Mustafa Kemal „Atatürk” Paşa)