NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Renunțări la tron care au zguduit monarhiile

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Renunțări la tron care au zguduit monarhiile
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor lumii. Din Japonia în Spania, capete încoronate și prinți din prima linie a domniei renunță la tron și la viitoare îndatoriri de stat pentru a se căsători cu oamenii cu care doresc să-și petreacă viața, dar care nu sunt considerați potriviți cu regulile respectivelor Case Regale. 
 

Prințul consort Philip – Marea Britanie.
În ultimul secol, Casa Regală britanică a fost zguduită de cel mai faimos scandal al unei abdicări, cea a Regelui Edward al VIII-lea, în 1936, care se căsătorea cu de trei ori divorțata Wallis Simpson. Tot rigorile monarhice stau la baza renunțării la două tronuri din partea actualului prinț consort Philip. Pentru a se căsători cu cea care este astăzi regina Elisabeta a II-a, în 1947, Philip, ca prinț al Greciei și Danemarcei, a trebuit să renunțe la pretențiile sale la domnie. Ca duce de Edinburgh, este tatăl viitorului moștenitor al coroanei britanice, prințul Charles.

Sultanul Muhammad al V-lea – Malaezia.
Monarhia din Malaezia a înregistrat prima abdicare din istorie, cea a sultanului Muhammad al V-lea, la începutul anului 2019. Suveranul a lipsit o perioadă de două luni, timp în care presa a relatat despre căsătoria secretă a acestuia cu o fostă regină a frumuseţii din Rusia, Oksana Voevodina. Sultanul Muhammad al V-lea, din Kelantan, a demisionat din poziţia de al 15-lea Agong, sau suprem conducător al Federaţiei, după ce s-a aflat la cârma ţării din 2016. 


Mako și Sayako, prințesele Japoniei.
Dezbateri aprinse referitoare la succesiunea la tronul Japoniei au apărut în societatea niponă odată cu anunțul pe care îl făcea, în 2017, prințesa Mako. Aceasta s-a logodit cu un coleg de facultate și, cum tânărul are origini modeste, ea este obligată de Legea Imperială să renunțe la titlul regal. Decizia luată de tânăra al cărei tată este al doilea în linia de succesiune a adus aminte de isprava mătușii tinerei, Sayako, prima față regală japoneză care a devenit om de rând. Aceasta a plecat din palatul în care locuia cu o măsuță, un șevalet și o mică sumă de bani. Totul de dragul căsniciei cu iubitul din școala primară. 

Moștenitorul olandez Johan Friso.
Cel care putea deveni rege în Olanda, Johan Friso, a renunțat la acest privilegiu pentru a se cununa cu aleasa inimii sale, Mabel Wisse Smit. În ciuda gestului, Johan devenise foarte popular printre olandezi, iar familia sa era în centrul atenției presei grație vieții frumoase de familie, a simțului umorului și a profesionalismului de care dădea dovadă într-un job din sectorul financiar. Johan a pierit în anul 2012.

Ubolratana Rajakanya, îndoliata Tailandei.
Prințesa tailandeză Ubolratana Rajakanya a renunțat la toate privilegiile apartenenței la Familia Regală în anii `90, din cauza faptului că a dorit neapărat să se căsătorească cu Peter Ladd Jensen. A divorțat în 1998 și s-a întors acasă cu trei copii, dar tsunami-ul devastator din 2004 l-a ucis pe fiul autist al prințesei. În ultimii ani, fosta membră a Casei regale a înființat o fundație în sprijinul copiilor cu autism. O altă dramă a unei prințese tailandeze a zguduit opinia publică. Consoarta regală Srirasmi, soție a prințului moștenitor Maha Vajiralongkorn, a fost prinsă în vârtejul acuzațiilor de infracțiuni aduse întregii familii: unchiul său a fost arestat pentru escrocherie, iar frații săi au fost condamnați pentru defăimarea monarhiei, delict foarte grav în Tailanda. Ca urmare, Srirasmi a fost nevoită să părăsească Familia Regală și să-și lase unicul fiu în grija tatălui. Fosta prințesă s-a retras în orașul natal. 

Lennart Bernadotte – Suedia.
Nepotul regelui Suediei, Gustaf al V-lea, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale, Karin Nissvandt, în secret și fără consimțământul părinților, în 1932. Tânărul Lennart Bernadotte a trebuit să renunțe la orice pretenție de a mai deveni suveran. Dar a primit cadou, ulterior, o insulă în mijlocul unui lac din Europa. Fostul membru al Familiei Regale suedeze a devenit un horticultor atât de pasionat, încât în anii 2000, pe insula sa înfloreau în fiecare vară peste 350.000 de flori, care sunt o atracție și astăzi, la 14 ani de la moartea fostului prinț. 
 
 
 

Carol al II-lea „copilul teribil” al Familiei Regale a României.
Nu putem încheia acest periplu prin lumea abdicărilor răsunătoare fără să amintim exemplul „copilului teribil” al Familiei Regale a României, fostul rege Carol al II-lea, care s-a cununat cu două femei de obârșie modestă, încălcând toate regulile de succesiune. În 1918, după o aventură furtunoasă cu Zizi Lambrino, se căsătorea cu aceasta în secret, act care a fost anulat ulterior de familia prințului. O vreme, Carol a părut să fi revenit la matca îndatoririlor, dar căsătoria agreată, cea cu prințesa Elena a Greciei, nu l-a mulțumit. În 1925 renunța la tron din cauza dorinței de a trăi alături de Elena Lupescu. S-a întors pentru a domni în 1930, a plecat din nou în exil după un deceniu și, în final, s-a cununat cu iubita sa. 

Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Statele europene invitate” să cedeze din suveranitate în schimbul pachetelor financiare salvatoare sunt tot mai multe, mai importante în ecuaţia numită Uniunea Europeană, având datorii imense. Unii cred că a ceda din suveranitate este inadmisibil. Alţii consideră că deja nu mai există suveranitate în felul în care era ea înţeleasă, ci doar instituţii şi organizaţii ca FMI, NATO, Banca Mondială sau ONU, care dirijează totul.

Pentru un continent ca Europa, care a pornit două războaie planetare centrate pe ideea de suveranitate, actuala polemică pe tema suveranităţii este echivalentă cu un uragan. Pe de o parte, avem poziţia Germaniei, al cărei ministru de Finanţe, Wolfgang Schaeuble, a declarat, într-un interviu pentru revista „Stern”, că ţările care primesc pachete de asistenţă financiară din cauză că au datorii foarte mari trebuie să cedeze o parte din suveranitatea lor Uniunii Europene. După cum se ştie, spectrul intrării în spirala datoriilor nu a fost îndepărtat, deci…. Într-o amplă analiză, „The Times” trece în revistă pierderile de suveranitate care deja sunt fapte: „Apartenenţa la NATO ne obligă să intrăm în război dacă altă ţară – cum ar fi, de exemplu, Turcia – este atacată. Fără nici un comentariu: dacă nu dorim să ne încălcăm cuvântul înscris în tratatul fondator al NATO, vom purta război, indiferent dacă ne place sau nu. Apartenenţa la Organizaţia Mondială a Comerţului ne restrânge posibilitatea de a ne finanţa industriile sau de a aplica preţuri care să descurajeze importurile. Apartenenţa la Naţiunile Unite face ca acţiunile noastre să fie supuse legilor internaţionale. Apartenenţa la Organizaţia Maritimă Internaţională, împreună cu Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, reglementează traficul maritim şi stabileşte care sunt zonele economice exclusive din jurul coastelor…”. Şi totuşi, arată aceeaşi publicaţie, „am putea să fim independenţi şi să ne stabilim singuri regulile, dar nu am ajunge prea departe”.

Aşadar, este vorba despre reguli comune, acceptate pe scară largă şi pornite de la bune intenţii – dezvoltarea economică şi progresul social la scară mare. Şi totuşi, este repusă zilnic şi obsesiv pe tapet, în special de către eurosceptici (care, ca şi cei ce sunt pentru, au propria agendă şi propriile ţeluri de atins…) ideea pierderii de suveranitate odată cu acordarea pachetelor financiare de salvare. „Atunci când se acordă asistenţă financiară pe scară largă unei ţări, pe termen nelimitat, condiţionalităţile impuse erodează o parte din prerogative, este firesc”, argumentează economistul român Daniel Dăianu. Dacă, pe de o parte, prin suveranitatea statului se înţelege însuşirea puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi a fi independentă faţă de puterea oricărui stat, însuşire exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea amestecului altor state, nu este mai puţin adevărat că Uniunea Europeană este un angrenaj complex de decizii comune, interdependente, iar apartenenţa la ea şi implicit la toate aceste aspecte a fost decisă benevol de fiecare dintre membri. Însuşi felul în care funcţionează UE ar trebui să-i mai calmeze pe cei care consideră că se cedează prea multă suveranitate către Bruxelles: orice măsură care ar implica aşa ceva ar trebui să întrunească deplinul consens al celor 27.

Franţa, unul din „greii” continentului, s-a raliat imperativului momentului, declarându-se pregătită să cedeze suveranitatea în favoarea partenerilor europeni, dacă prin acest lucru s-ar putea stopa criza datoriilor din zona euro. Ministrul francez pentru Afaceri Europene, Bernard Cazeneuve, a arătat că „pentru mai multă solidaritate, este nevoie de mai multă integrare, prin urmare mai puţină suveranitate”. În ceea ce priveşte poziţia motorului european care este Germania, ea a renunţat la marcă atunci când a adoptat euro şi, odată cu asta, la un element important al suveranităţii sale (ca şi celelalte state care au trecut la moneda europeană), deci nu i se pare exagerat să le ceară partenerilor cedări. „Europa fără Germania s-ar descurca mult mai greu, dar Germania fără Europa nu s-ar descurca deloc. Chiar dacă eşti cel care conduce vaporul, nu trebuie să uiţi că, fără ceilalţi membri ai echipajului, nu ai putea rezista. Acum, tendinţa este, la nivel european, să trecem la o politică fiscală unică, ceea ce presupune renunţarea la unele prerorgative care ţin de suveranitate. Iar miza este cea a eficienţei economice”, consideră, în context, Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.

Mai există cu adevărat suveranitate în vechile coordonate ştiute? Un articol din „Die Welt” subliniază că, pe de o parte, este un preţ de plătit pentru ajutorul primit din partea unor state ai căror cetăţeni ar putea cârti la ideea de a plăti pentru alţii (a se vedea reacţia de respingere a contribuabililor din ţările nordului continentului), iar pe de altă parte, oamenii obişnuiţi nu pot plăti la nesfârşit oalele sparte de politicieni mai mult sau mai puţin veroşi, mai mult sau mai puţin nepricepuţi: „Să faci datorii este o problemă cu consecinţe în viitor. Noua politică europeană a economisirii produce şi pagube. Oricât de frumos sună discuţiile despre o Europă federală, cu structura sa bazată pe subsidiaritate, în realitate interesul comun al Uniunii este puternic atins de interferenţele puternice cu suveranitatea naţională pe timp de criză. Atât timp cât statele individuale ale Europei nu înţeleg UE ca pe o comunitate, asemenea măsuri sunt înţelese de către cetăţeni ca pierdere de drepturi şi de suveranitate”, notează publicaţia. Cu alte cuvinte, singura soluţie pare să fie cea de mijloc, la care nu se poate ajunge decât prin negocieri, într-o Europă în care suveranitatea este o temă de la care poate porni chiar şi un un război. Şi tocmai timp nu este…