NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Războiul îşi schimbă chipul

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Războiul îşi schimbă chipul

Vechile coordonate, tip secolul XX, ale războiului, nu vor mai fi valabile în secolul XXI. Asistăm, în opinia unor reputaţi specialişti, la o schimbare profundă a felului în care se vor derula conflictele între marile puteri, la o intrare a geopoliticii în general într-o epocă nouă, marcată de folosirea armelor inteligente, a „loviturilor chirurgicale” aplicate de serviciile de intelligence, a descurajării atentatelor la siguranţa naţională a statelor. Este de presupus, chiar dacă există şi numeroase opinii contra, că modelele care au implicat, în secolul trecut, ocupaţii militare, campanii de stabilizare sau războaie între marile puteri au apus. Cel puţin din perspectiva noii strategii americane de apărare…

Cauze…

Momentul 11 septembrie 2001 este considerat nu numai începutul unui nou capitol al relaţiilor internaţionale – al supravegherii permanente, al proliferării atacurilor preventive, al conflictelor între state şi reţele – ci şi catalizatorul sfârşitului conflictelor de secol XX, cu repere principale invaziile terestre masive, întinse pe decenii, necesitând cucerirea, controlul, stabilizarea şi reconstrucţia unui teritoriu străin. „Conflictele viitorului vor arăta cu totul altfel: vor fi purtate prin intermediul forţelor speciale capabile să îi ţină pe piraţi la distanţă, să lupte împotriva reţelelor teroriste şi de crimă organizată, să desfăşoare misiuni de căutare şi salvare, dar şi să lovească chirurgical. Cei care se vor afla în prima linie vor fi mai degrabă combatanţi virtuali, antrenaţi în manevrarea armelor inteligente şi în descurajarea atacurilor cibernetice lansate împotriva sistemelor critice”, consideră Anne Marie Slaughter, fost responsabil cu planificarea strategică la nivelul Departamentului de Stat al SUA.

Noile priorităţi ale administraţiei Obama în sfera apărării anunţă o armată americană semnificativ schimbată. În acelaşi timp, modelul clasic al hiperdependenţei europene de America nu mai poate fi o opţiune; într-o vreme în care 40 de cenţi din fiecare dolar cheltuit de Washington sunt împrumutaţi, Europa nu mai poate aştepta ca America să rămână singurul său furnizor de servicii de securitate. „Când îi întrebi pe oficialii administraţiei Obama care este agenda lor de politică externă pe 2012, primul lucru pe care îl punctează este bugetul apărării. Aici va pivota strategia Statelor Unite – departe de războaiele din Irak şi Afganistan, spre priorităţile secolului XXI – China şi Pacificul. În esenţă, asistăm la sfârşitul epocii inaugurate pe 11 septembrie 2011”, este de părere David Ignatius, editorialist al „Washington Post”.

Noua epocă în care a intrat războiul dă semne că asistăm la o lume în care nu se vor mai câştiga războaie sau înregistra victorii decisive. Chiar dimpotrivă, statele vor putea putea mobiliza un portofoliu de instrumente civile şi militare destinate să le crească şansele de a converti rezultatele potenţial negative în finalităţi pozitive. „Ameninţările secolului XXI nu pot fi tratate prin mijloace şi politici de secol XX”, concluzionează Anne Marie Slaughter. Recalibrarea priorităţilor de apărare ale Statelor Unite, pionul principal al jocului geopolitic mondial, a fost generată de factori ca sfârşitul conflictelor din Irak şi Afganistan, necesitatea de a tăia masiv bugetul Pentagonului pe fondul crizei economice, dar şi ascensiunea noilor „ameninţări”, precum China şi Iranul. În esenţă, noua orientare semnalează începutul ajustării „Americii Apărării” la „Secolul Pacific”, anunţat de secretarul de stat Hillary Clinton.

… şi efecte

Bugetul Pentagonului se va reduce cu 489 de miliarde de dolari în următorul deceniu. Totodată, administraţiaamericană se pregăteşte şi de o masivă diminuare a trupelor terestre (de la 570.000 de militari, la 490.000). În general, accentul rebalansării va cădea masiv pe reducerea forţelor terestre, în detrimentul forţelor navale şi aeriene ale SUA din diverse teatre globale. O armată de uscat mai redusă este un semnal că Pentagonul nu anticipează derularea unei alte campanii intensive de contrainsurgenţă, operaţiuni de stabilizare sau de reconstrucţie, după modelul celor desfăşurate în Afganistan şi Irak „Când şefii armatei de uscat şi ai puşcaşilor marini calculează de câte trupe au nevoie pentru diferitele scenarii operaţionale, practic ei nu mai au voie să presupună că unul dintre aceste scenarii ar putea să fie un conflict prelungit, care implică un număr masiv de trupe angajate în operaţiuni de stabilizare”, este de părere Fred Kaplan, de la revista „Slate. Totodată, reducerea forţelor de uscat arată că SUA nu se mai pregătesc să lupte simultan pe două fronturi terestre (un element definitoriu, începând cu 1993, pentru toate strategiile administraţiilor precedente). În schimb, Pentagonului i se cere să fie capabil să poarte şi să câştige decisiv un război, dar în acelaşi timp să poată degrada obiectivele militare ale unui alt adversar într-o altă regiune, dar şi să fie în stare să implementeze o zonă de interdicţie aeriană sau să deruleze operaţiuni de ajutor umanitar. Investiţiile se vor concentra pe forţele de operaţiuni speciale care necesită mai puţini bani decât unităţile convenţionale, dar şi mai ales în drone şi cybersecurity. „Forţele noastre nu vor mai fi dimensionate pentru desfăşurarea simultană a două misiuni terestre la scară mare. În schimb, dacă ne găsim angajaţi într-o operaţiune de luptă majoră într-un teatru, atunci ne vom concentra pe distrugerea obiectivelor unui agresor în cel de-al doilea. Acest lucru ne va permite să reducem dimensiunea forţei şi în acelaşi timp să beneficiem de o serie întreagă de noi concepte operaţionale – apărare cibernetică, operaţiuni speciale, lovituri chirurgicale”, a declarat Julianne Smith, responsabilul Pentagonului pentru politici euroatlantice.

Recalibrarea Statelor Unite spre regiunea Asia-Pacific înseamnă mai puţine resurse disponibile pentru parteneriatul euroatlantic, pentru NATO. Sfârşitul prezenţei în Irak, precum şi anticipata retragere din Afganistan oferă Pentagonului oportunitatea de a revizui investiţiile militare în Europa. Pe de altă parte, majoritatea aliaţilor europeni nu mai sunt percepuţi, în noua strategie, ca victime neajutorate consumatoare de securitate, ci perfect capabili să fie producători de securitate. „Prezenţa noastră europeană trebuie să evolueze”, se arătă în strategia americană de apărare.

Implicaţii

Cum va afecta noua orientare prezenţa americană pe „bătrânul continent”? Pentru Statele Unite, Europa devine tot mai mult o prioritate demodată, de secol XX, nu XXI, consideră Andrew Exum, de la Center for a New American Security”: „America îi apreciază pe aliaţii săi europeni, dar aceştia trebuie să se gândească cum să-şi finanţeze şi să-şi asigure propria apărare. Pentru că din perspectiva priorităţilor americane, Europa este mai puţin importantă decât a fost vreodată”.

Rebalansarea priorităţilor SUA către Asia-Pacific înseamnă nu doar mai puţine resurse la dispoziţia NATO, ci şi noi oportunităţi pentru împărţirea costurilor. „Întrebarea cheie nu ţine de viitorul prezenţei americane pe continent, ci dacă europenii sunt pregătiţi cu adevărat să îşi asume responsabilitatea pentru gestiunea problemelor de securitate hard în interiorul şi în afara continetului, dar şi în lume. După cum observa recent amiralul Edouard Guillaud, şeful de stat major al armatei franceze, Europa se dezarmează când lumea se înarmează. Este o tendinţă care ar putea afecta viitorul Europei din perspectiva capacităţilor sale de proiecţie a puterii în politica globală. Şi totuşi, în timp ce Statele Unite şi-ar dori o Europă coerentă militar, aceasta se îndreaptă de fapt în direcţia opusă”, arată Alexandra de Hoop Scheffer, directoarea biroului de la Paris al „German Marshall Fund”.

Pentru Andrew Michta, şeful biroului GMF de la Varşovia, reorientarea americană spre Pacific generează„transformarea rolului SUA, de la furnizor de securitate pentru Europa la cel de facilitator al apărării europene. Cu alte cuvinte, dacă Statele Unite sunt implicate într-un conflict în cealaltă parte a globului, o criză care s-ar putea întâmpla în Europa sau în imediata sa vecinătate presupune că europenii sunt cei care trebuie să îşi asume responsabilitatea primului răspuns. Întrebarea este, atunci, cu ce capabilităţi vin europenii?”.

Contraatac”

Există şi voci care consideră că vechiul tipar al războaielor va rămâne la fel ca în secolul trecut. Robert Kagan, de la „Brookings Institution”, crede că „este o iluzie să ne imaginăm că nu va mai trebui să desfăşurăm din nou trupe în număr mare, cândva în viitorul nu prea îndepărtat. America are responsabilităţi şi interese care uneori implică recursul la forţa militară şi uneori desfăşurări masive de trupe terestre. Securitatea globală nu poate fi menţinută doar prin drone şi forţe speciale”. Alţi critici sunt de părere că America riscă să intre într-un viitor conflict privată tocmai de resursele esenţiale purtării acestuia: trupele de uscat şi infanteria marină. „Secolul XX şi chiar şi secolul XXI sunt un avertisment asupra faptului că nimeni nu poate să prevadă tendinţele pe termen lung”, afirmă veteranul Anthony Cordesman, de la „Center for Strategic and International Studies”.

Se poate observa cu uşurinţă ca toate luările de poziţie, şi pro, şi contra, au ca piesă centrală strategia americană de apărare, la care se raportează încă întreaga lume, cu toate nodurile de interese geopolitice şi strategice incluse. Indiferent dacă „schimbarea la faţă” a războiului se va petrece sau nu, ea va fi, după cum arată datele conflictuale ale contemporaneităţii, girată de Washington. Într-un fel sau altul…

 

Era muniţiei inteligente

Imprevizibilele provocări ale actualului secol conferă fenomenului război o fizionomie, forme, procedee şi mijloace noi de ducere. Mare parte din practicile militare tradiţionale vor fi abandonate. Forma cea mai uzitată de conflict armat va fi cea a războiului informaţional. Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau regionale – va fi influenţată, pe de o parte, de implementarea de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi, a unor noi capacităţi militare tot mai sofisticate, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor performante ale erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forţelor, propriu secolului abia încheiat, cu sisteme şi concepte noi, mai avansate.

Toate tipurile de muniţie inteligentă (racheta de croazieră, muniţia multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniţia de tip „hoinar” cu dirijare semiactivă) vor contribui la operaţiuni rapide, duse de formaţiuni relativ mici, constituite din profesionişti, înzestraţi cu mijloace inteligente, performante, poliacţionale. Noile generaţii de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare şi lovire, tehnicile şi tehnologiile războiului informaţional şi psihologic vor fi folosite masiv în operaţie şi luptă.

Nu în ultimul rând, tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori capacitatea de influenţare a moralului, stării de spirit şi comportamentului individual şi colectiv al adversarului, prin creşterea posibilităţilor de acţiune psihologică, de manipulare a informaţiei, culturii, tradiţiilor, mentalităţilor etc.


România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Moment al adevărului, la mai puţin de cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007: Franţa şi Germania “sugerează” amânarea includerii încă noilor veniţi în UE, România şi Bulgaria, în Spaţiul Schengen. N-ar fi, pentru Bucureşti, un eşec de proporţiile amânării intrării în NATO şi UE, cum susţin unii, dar nici prea agreabil nu este. Efectele negative de ordin practic nu sunt nemaipomenite, dar gestul franco-german – ca să-i luăm partea profitabilă – îndeamnă la o discuţie mai largă privind poziţionarea mai exactă a României în UE. Care e locul şi prestaţia Bucureştiului în UE? Ce relaţii cu partenerii de Uniune şi cu centrul de la Bruxelles avem? Cât de eficientă este politica europeană a României şi care este forţa ei de negociere?

Ce ar însemna amânarea

În Spaţiul Schengen nu mai există controale între frontierele interne ale statelor membre, ci doar o frontieră externă, unde controalele se fac după reguli clare în materie de vize, migraţie, azil etc. A călători prin Spaţiul Schengen, cetăţean al unui stat membru fiind, este aşa cum ai călători prin propria ţară, cu indiferent ce document de identitate valabil. Dar britanicii, irlandezii şi ciprioţii, cetăţeni, aşadar, ai unor state membre ale UE, nu beneficiază de facilităţile Schengen, căci ţările lor nu au aderat la acest spaţiu, şi nu se arată prea nemulţumiţi.

La nivelul cetăţeanului, însă, apartenenţa sau nu la Spaţiul Schengen oricum se resimte. Pe teritoriul unui stat din Spaţiul Schengen nu se poate sta mai mult de 30 sau 90 de zile dacă nu-ţi justifici prin acte prezenţa. Şi mai afectaţi sunt cetăţenii români ce vor să muncească în străinătate, mai precis în Spaţiul Schengen, căci, fiind în Schengen, eşti mai uşor angajat şi altfel îţi negociezi contractele de muncă şi beneficiile ce derivă din ele (asigurările de sănătate, sociale). Şi firmele au mai multe bătăi de cap, căci transporturile comerciale sunt supuse controlului la vămi. Fără Schengen, la trecerea frontierelor în acest spaţiu, şi persoanele, şi mărfurile au mai mult de aşteptat la controale. În sfârşit, unii mai susţin că dacă intrăm în Schengen, şi vizele pentru SUA ar fi mai uşor de obţinut.

Neaderarea la Schengen nu este un semnal bun nici pentru mediul de afaceri străin, căci posibilii investitori ar putea deveni mai neîncrezători, mai prudenţi. Experţi guvernamentali de la Bucureşti susţin că amânarea adertării la Schengen ar avea, însă, implicaţii legate mai degrabă de imaginea ţării, nu de economie. Şi totuşi, este vorba şi de un impact psihologic, de slăbirea încrederii în România, ceea ce se poate traduce şi prin reducerea investiţiilor străine directe. Dar impactul asupra economiei nu va fi măsurabil, pentru că oamenii de afaceri circulau liber şi până acum, opinează alţi specialişti.

România şi „motorul” franco-german

Unde se află România (şi Bulgaria) în UE, acum, când aşteaptă în pragul Schengen? Nu într-o poziţie prea comodă. Pe fondul necazurilor de ordin general ale crizei şi al repoziţionărilor în UE şi chiar la nivel continental, se reanimă aprecierile că România şi Bulgaria n-au fost, de fapt, pregătite pentru aderarea la Uniune. Confruntaţi cu dificultăţi în propriile ţări, europenii „mai vechi” regretă admiterea celor două state de la Dunărea de jos, iar unii merg până la a teoretiza pe ideea unei Europe „cu mai multe viteze”, cu toate că, într-un fel, aceste piste diferite există deja: zona euro, Spaţiul Schengen etc.

„Sugestia” franco-germană de amânare sine die, de fapt până una- alta, a aderării la Schengen se explică, simplist şi punctual, inclusiv de presa franceză, prin relaţiile oficiale franco-române, nu tocmai cordiale. Franţa preşedintelui Sarkozy, care i-a gesticulat sugestiv omologului său Băsescu la o reuniune de vârf a UE, a fost pusă într-o poziţie incomodă în instituţii şi instanţe europene în problema ţiganilor şi se pare că la Elysee nu s-a uitat acest lucru. Presa de la Paris trimite şi la insatisfacţia „părţii franceze” (care o fi ea?) în legătură cu nefinalizarea unor proiecte de afaceri şi aminteşte, în acest sens, de sulfurosul episod cu compania Vinci. Germania, ca partener de „motor” al UE cu Franţa, s-a solidarizat cu poziţia Parisului, mai ales că nici relaţiile Berlin-Bucureşti nu sunt cele optime, aşa cum s-a putut constata şi cu ocazia desantului operativ şi fără rezultate deosebite al cancelarului Merkel în România. România are pateneriat strategic cu Franţa, dar acest atu nu a funcţionat în favoarea noastră, iar unii chiar s-au grăbit să ceară renunţarea la el, iar cu Germania, parteneriatul strategic se perpetuează de ani de zile doar ca proiect.

Se aminteşte, totuşi, că o serie de state membre ale Uniunii Europene, care deţin calitatea de membri ai Forumului Salzburg (Austria, Ungaria, Polonia, Slovenia, Cehia, Slovacia), şi-au exprimat anterior sprijinul pentru demersurile ţării noastre de a deveni membru Schengen.

Cum a reacţionat Bucureştiul

Sunt situaţii când, în familia instituţionalizat-unită europeană, trebuie să-ţi afirmi, uneori, interesele într-un mod mai ferm şi mai energic ca de obicei, chiar cu riscul de a fi cotat că soliciţi limitele unui presupus consens. Aşa procedează, tradiţional, Marea Britanie, aşa au făcut-o, în diverse împrejurări, Spania, Polonia, Cehia sau alţii şi de obicei au avut, fiecare, câştig de cauză. România, care obişnuise areopagurile europene cu o poziţie mai degrabă comună, neactivă, nereactivă, şi-a spus, de data aceasta, poziţia direct şi fără menajamente. Nu însă prea coerent. Preşedintele, ministrul de Externe, parlamentari şi europarlamentari s-au pronunţat public şi uneori tăios, chiar dacă unii au revenit cu precizări, corective, retractări. Discursul european al şefului statului a conţinut nuanţe noi, deloc de neglijat. El a vorbit de tratamentul diferenţiat ce riscă a fi aplicat statelor mari şi statelor mici din Uniune şi a remarcat că, din păcate, s-ar părea că în UE ar trebui să vorbeşti pe un ton mai ridicat pentru a-ţi putea afirma poziţia şi interesele. Aprecieri esenţiale, dar pe care preşedintele României, deocamdată, doar le-a enunţat. Mai important este, însă, altceva, faptul că, aşa cum sublinia şi comisarul european din România, iată că „atunci când este convinsă de dreptatea sa, România învaţă să spună Nu, respectiv să îşi apere cu fruntea sus o poziţie în care crede”. Mai ales că, de data aceasta, „realitatea tehnică este cel mai bun aliat al României”, iar şicanele care i se fac ţin de zona politicii sau chiar a micilor orgolii, inclusiv de relaţiile la vârf ale Bucureştiului cu mai-marii din UE.

Dramatizând oarecum, am spune că România are alianţe, parteneriate, e în uniuni şi alte instituţii, dar îi trebuie şi aliaţi, parteneri, interlocutori de încredere şi pe care să se poată bizui în situaţii importante sau delicate.

Ce va urma?

Problema nu e dacă România va intra în Spaţiul Schengen, ci când va intra, afirmă mai toată lumea. Dar „încercarea Schengen” nu se va topi în uitare. Partenerii europeni vor şti, de acum încolo, că Bucureştiul nu este neapărat un coleg pasiv, lipsit de idei, iniţiative şi reacţii. Cu încercări de diverse tipuri, România, ca şi alţi relativ noi intraţi în UE, se va confrunta în continuare. Solicitată intens de criză, Europa e stimulată să se reaşeze. O obligă şi dezangajarea treptată a SUA, politica mai activă a Rusiei, implicarea tot mai evidentă a Chinei, gesturile de preeminenţă ale Germaniei, noua orientare a Poloniei, iar de la un moment dat şi cuvântul mai greu al Turciei. În viitoarea Uniune Europeană, în viitoarea Europă, România va fi obligată să-şi aibă şi să-şi afirme o poziţie activă şi un interes naţional bine definit. Episodul Schengen e doar un început, doar un semnal.

Corneliu Vlad