NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

O lecţie despre trecutul românilor

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on O lecţie despre trecutul românilor
Renumite instituţii de cultură şi publicaţii din Republica Moldova au marcat, prin evenimente şi articole definitorii, însemnătatea copleşitoare a momentului Marii Uniri săvârşite în urmă cu un secol. 


Centenarul Unirii Basarabiei cu România a constituit prilejul, de o simbolistică excepţională, cu care Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, din Chişinău, şi revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română” au organizat o serie de evenimente de excepţie. 

Toţi cei ce simt şi gândesc româneşte peste Prut – scriitori, istorici, jurnalişti, oameni de artă, profesori, elevi, studenţi – au fost invitaţi la o manifestare festivă care a inclus lansarea ediţiei speciale a revistei „Limba Română”, Simpozionul „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni” şi inaugurarea expoziţiei de pictură „Tradiţie şi modernitate în pictura basarabeană”

Adresându-se celor prezenți, Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei „Limba Română” şi al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, s-a referit la încercările crâncene la care istoria a supus Basarabia, ca şi la momentul glorios al Marii Uniri: „Trebuie să prețuim aceste zile când avem dreptul, dar și sacra obligație de a-i omagia pe cei care au luptat pentru ca Basarabia să revină în vechile hotare ale neamului. Să perpetuăm, deci, vie amintirea moșilor și strămoșilor noștri de acum un veac, cărora nu le-a fost frică să se răzvrătească împotriva unei existențe de sclav, care au dorit și au pus capăt unei vieți în care străinul sau cei înstrăinați de neam te învață care îți este istoria, obârșia, denumirea limbii şi îți dictează cu cine să fii frate, trasându-ţi, fără să te întrebe, viitorul tău și al celor care vor urma după tine. 

Să admirăm şi să apreciem măreția idealului și a curajului unioniștilor de acum un secol și să nu uităm că până la 1918 și după 1944, noi, românii basarabeni, ne-am aflat în fața unor neîncetate și grele încercări, a unei crâncene, violente și perverse falsificări a istoriei naționale. Din motive de conjunctură politică, mereu potrivnică nouă, aruncați în vârtejul marilor evenimente din această sută de ani, am fost lăsați în voia sorții, uitați de ai noștri (nu și de dușmani!), încât rezistența și supraviețuirea noastră au fost mai mult un joc al hazardului. 

revista Limba Romana

Să nu uităm că basarabenii și, asemenea nouă, bucovinenii au fost timp îndelungat victimele, prizonierii unor politici aistorice. Ei, poate mai mult ca frații lor români din alte provincii, au fost puși în situația să ispășească greșelile, duplicitatea, superficialitatea, implicit în materie de istorie, a conducătorilor, a liderilor politici, inclusiv a unor intelectuali… 


Umili și umiliți, am fost obligați să învățăm o istorie distorsionată, pentru că am trăit vremuri crâncene, când ne era totul interzis, iar puținii oameni de caracter care au manifestat bărbăție, forță morală în apărarea și promovarea istoriei noastre, au fost de cele mai multe ori scoși din joc, marginalizați sau chiar exterminați. Puternicii zilei, mai-marii peste noi, neglijând cele mai elementare legi ale firii, au încercat în disperare, aplicând toate mijloacele posibile de influență, să edifice la Est de Prut un popor nou, cu o limbă și o identitate distincte de cele hărăzite de Dumnezeu. Timpul, însă, aşa cum remarca cineva, arată că a construi fără a avea în vedere adevărul istoric înseamnă a construi pe nisip. Doar ea, Istoria, ne vorbește în numele adevărului, ea ne propune legea epocilor dispărute, dar și a celor care vor veni”,
a punctat Alexandru Bantoş.


Referindu-se la efortul de a reda adevărul istoric şi adevăratele repere ale identităţii naţionale a românilor de dincolo de Prut, directorul revistei „Limba Română” a punctat importanţa acestui demers editorial şi pentru publicul tânăr, care „va avea prilejul să coboare în timp cu ajutorul documentelor, să urmărească de-a lungul deceniilor persistența ideii românești în acest spațiu, să deducă aievea fața adevărată a adevărului. Pregătirea la timp a acestei reviste a fost posibilă pentru că toată lumea implicată la elaborarea ei au manifestat solidaritate, înțelegere și sinceră dorință de a pune umărul la materializarea unui gest onorabil față de Centenarul Unirii”


 „Am revenit la matricea originară”

simpozion Casa Limbii Romane

Revista „Florile Dalbe” a publicat, de asemenea, un reportaj care a avut în centru manifestările dedicate Marii Uniri a Basarabiei cu România. În cadrul Simpozionului „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni”, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a numitMarea Unire cea mai glorioasă pagină de istorie românească, a trezit, prin discursul său, profunde sentimente patriotice în inimile celor prezenţi: „«În 1918, Basarabia prima a început să-şi strige fraţii de sânge!» a spus cu mândrie poetul. După atâtea suferinţe, am revenit la matricea originară, România. Unirea nu s-a muzeificat, nu e o poveste în amintirea noastră. În ciuda evenimentelor tragice care au urmat după anul 1940 – deportările în masă, exterminarea intelectualilor, colectivizarea forţată, impunerea unei limbi şi a unui alfabet străin, studierea unei istorii false – conştiinţa românească a basarabenilor a rămas vie, Unirea rămânând un ideal dramatic, cutremurător, cel mai curat şi nepervertit”. Elena Cojocaru, colaborator la Muzeul Naţional de Etnografie şi Folclor, profesoară de istorie, a sintetizat un obiectiv strategic pentru viitor. „Trebuie să avem grijă de tânăra generaţie, să-i spunem adevărul despre noi”, a subliniat profesoara de Istorie.


Geneza problemei basarabene, tema Marii Uniri de la 1918 şi a impactului ei benefic asupra populaţiei române din Basarabia au fost repere ale comunicărilor susţinute de renumiţi specialişti din Republica Moldova.



 „Să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească”

Un reper important al evenimentelor dedicate Marii Uniri a fost prezenţa Ambasadorului României în Republica Moldova, E.S. dl. Daniel Ioniţă, care şi-a exprimat admiraţia faţă de modul în care românii basarabeni au reuşit să reziste în timp şi să-şi păstreze identitatea, în ciuda tuturor impedimentelor. „E dreptul şi datoria noastră sfântă să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în ultima sută de ani, să vedem cine suntem, ce am devenit şi încotro ne îndreptăm. Doar aşa ne putem proiecta viitorul. Este de datoria noastră să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească. La mulţi ani, Români!” 

Identitate culturală în era globalizării

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Identitate culturală în era globalizării
Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Asistăm, cu mulţumire sau nu, la o ofensivă mondială a aşa-numitei globalizări în domenii care nu au decât de câştigat din reglementări: economie, producţie de bunuri, servicii ori comerţ, în general, la îndepărtarea din practică a barierelor restrictive. Fără îndoială că există şi vor exista şi pierderi, marile capitaluri sau marii producători îşi vor impune propriile reguli care nu neapărat vor proveni din strictul lor interes subiectiv, ci, de cele mai multe ori, vor fi impuse din specificul lor cantitativ – sunt mari! Produc mult! Ocupă piaţa! Sunt competitivi datorită preţurilor! Rezultatul va fi îmbucurător din punctul de vedere al necesităţilor umanităţii. Sunt şanse ca pe această cale să asistăm, cel puţin statistic, la o îmbunătăţire a nivelului de trai al unei majorităţi a populaţiei planetei. Dar totul se plăteşte, totul are un cost; un consum global mai mare, chiar dacă va fi însoţit de o repartiţie ceva mai echitabilă, va duce la dispariţia unor forme mai mult sau mai puţin artizanale de producţie a bunurilor, va modifica, în sensul reducerii, spectrul agricol, va accentua problemele ecologice şi va avea consecinţe imprevizibile asupra biosferei. O bunăstare generală va însemna pentru anumite grupuri mari o degradare a standardelor de viaţă, pentru altele chiar adevărate convulsii economice, iar aceste fapte pot provoca – mai întotdeauna se întâmplă aşa – conflicte militare, rasiale etc. Însă cea mai mare ameninţare contemporană o reprezintă conflictul ideologico-religios. Ultimele decenii au fost dominate de violenţa provocată de grupuri religioase care se opun unor forme de… globalizare, dorind să impună, la rândul lor, alte forme de globalizare. Lupta pentru apărarea – dar şi pentru impunerea – democraţiei are ca rezultat direct reacţia pentru apărarea şi impunerea altor forme de înţelegere a lumii, de la „sharia” la „terorismul dezagregant” al mişcărilor anti-sistem. În cele din urmă, vom constata că lumea contemporană se află în plin conflict al modelelor, fie economice, fie de orice alt tip.

Dar cele mai vizibile, cele mai acute conflicte, într-o multitudine de forme şi acţiuni, sunt conflictele de ordin cultural. De la simple cutume la sofisticate expresii artistice, cultura specifică unui grup uman a făcut diferenţa între sfera de influenţă a modelului de acţiune şi gândire a respectivului grup şi restul lumii. Este vorba de felul de a fi. Întrebarea se pune inevitabil: orice mod de a fi trebuie neapărat păstrat? Răspunsul este la fel de simplu: desigur! Aşa cum considerăm că drepturile şi libertăţile fiecărei fiinţe umane trebuie respectate, tot aşa culturile specifice ale grupurilor umane, oricât de mici sau oricât de diferite ar fi, au dreptul la existenţă. De ce oare? Pentru că toate fiinţele umane alcătuiesc umanitatea în toată diversitatea şi grandoarea sa, iar toate diferenţele culturale alcătuiesc uriaşa, inepuizabila resursă spirituală şi de creativitate a omenirii.

2Mai greu este să găseşti căile prin care diversitatea să nu alimenteze conflictele, ci să definească armonia existenţei umane. O observaţie la îndemână este aceea că pe măsură ce se relaxează şi se armonizează reglementările care privesc producţia şi comerţul de bunuri materiale, se înmulţesc şi se rigidizează reglementările care privesc valorile imateriale. Convenţiile şi legile care privesc dreptul de autor şi folosirea acestuia sunt în acest moment câmpul de confruntare a puterilor mari şi mici, o zonă de interes general care ţine mai mult de retractilitate decât de expansiune. Fiecare actant al jocului global se străduieşte să-şi apere valorile proprii, valori care privesc în primul rând sfera creaţiei şi apoi pe cea a producţiei. Revoluţia tehnologică a transformat producţia, ceva ce era în apanajul statelor dezvoltate, într-o activitate la dispoziţia aproape oricărei naţiuni, mijloacele de producţie devenind vectorii globalizării. Spre exemplu, Thailanda şi Malaezia produc memorie pentru computerele folosite în lumea întreagă. Asta nu înseamnă că respectivele ţări deţin vreo pârghie de control în rândul celor care folosesc computerele. Cei care lucrează în fabricile de memorii sunt foşti ţărani, cultivatori de orez şi tot atât de bine ar fi putut produce obiecte din plastic. Adevărata putere aparţine celor care au creat şi deţin dreptul de autor asupra generării respectivelor produse. De aici până la produsul cultural propriu-zis, cel care exprimă identitatea spirituală a unei colectivităţi, e o cale foarte scurtă, de fapt, nu este decât o extindere a domeniului. Creaţia tehnologică este considerată, pe bună dreptate, parte a culturii. De fapt, nu este o parte, ci produsul acestei culturi, cu tot specificul ei. Mai cu seamă un produs condiţionat de acest specific. Iată că, dacă vom accepta acest raţionament, există toate motivele ca naţiunile să lupte pentru apărarea specificului lor cultural, generatorul atâtor valori materiale şi imateriale, hotărâtoare pentru bunăstarea lor. E un punct de vedere. Cert este faptul că statele avansate iau măsuri de protecţie şi stimulare a culturii, care se concretizează în măsuri legislative şi administrative foarte ferme şi foarte precise. Uniunea Europeană are în componenţă state de acest fel. Spre exemplu, Franţa a adoptat decizii de protecţie şi sprijinire a creaţiei culturale proprii, prin regulamente privind difuzarea la radio şi televiziune ce prevăd o pondere importantă a produselor culturale autohtone. Tot Franţa alocă răspândirii limbii franceze şi culturii sale scrise o atenţie specială şi fonduri importante. Două mari organizaţii internaţionale, Alianţa Franceză şi Comunitatea Francofonă, sunt căile de răspândire a culturii franceze, iar răspândirea, în acest caz, înseamnă opţiuni politice şi economice. De ce îşi apără Franţa, prin lege, propria cultură? O apără pentru că propria cultură este motorul progresului său, mediul în care apar şi se dezvoltă marile invenţii şi descoperiri care îi asigură instrumentele necesare de a avea o poziţie importantă în orice domeniu de activitate, în concurenţă cu alte state, care procedează mai mult sau mai puţin la fel. Din acest punct de vedere, România, deşi este în aceeaşi familie de interese şi în acelaşi model civilizaţional şi cultural, face mai puţin, cu toate că pentru statele mici şi mijlocii se impune să facă mai mult, deoarece ele se confruntă cu dificultăţi de comunicare şi de impunere a propriului produs cultural. Reducerea vizibilă a ponderii culturii scrise în România, haosul multor programe de radio şi televiziune, aplicarea unor reguli de economie de piaţă în domeniul cultural – toate acestea – şi încă destul de multe altele – reprezintă inconveniente din punctul de vedere al protejării şi dezvoltării culturii naţionale. Este de apreciat, însă, faptul că România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual să fie exclus din acordul de liber schimb care urmează a fi negociat de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Este o decizie de a face front comun în faţa efectelor nivelatoare ale globalizării.

Este aceasta calea sigură şi fără întoarcere de a ne transforma dintr-o naţiune participantă la ansamblul global într-o populaţie dependentă de globalizare. Nu vom aduce nimic nou, nici reguli, nici valori şi din această cauză vom fi tot mai marginalizaţi, mai neimportanţi. Avertismentul domnului George Friedman, din conferinţa susţinută la Banca Naţională a României, în luna mai 2013, este foarte serios. El spunea că suntem o ţară ofertabilă, dar nu suntem o naţiune care mai crede în propriile valori. Răspunsul nu este uşor de dat, dar este simplu: încrederea în valori este dată doar de exerciţiul acestora din partea celor care le deţin. Altă soluţie de supravieţuire, în perspectiva unei globalizări iminente, nu este. Sau, cel puţin, aşa pare să fie astăzi.

Eugen Uricaru

Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Foarte curând, în 2012, se vor împlini 200 de ani de la alipirea de către Rusia ţaristă, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte integrantă a Moldovei istorice, numită un an mai târziu, în 1813, Basarabia, prin extensia denumirii unei regiuni restrânse purtând însemnele unei vechi familii de domnitori români.

Nicolae Titulescu a considerat întotdeauna că raptul Basarabiei a fost rezultatul unei complicităţi ruso-turce la violarea unui contract de drept internaţional, care nu poate fi recunoscută ca sursă de drept. Anexarea Basarabiei deschidea, în fapt, o dispută multiseculară între români şi ruşi, ale cărei ecouri nu s-au stins nici astăzi. O situaţie specială a avut sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad), care, între 1856-1878, a fost restituită Principatului Moldova şi, respectiv, Principatelor Unite (România, din 1862). De 20 de ani, Basarabia, lipsită de părţile de nord şi de sud (trecute abuziv în componenţa Ucrainei), dar cu o compensaţie în stânga Nistrului (regiunea transnistreană), sub denumirea oficială Republica Moldova, este un stat independent.

O evoluţie sinuoasă. În primii ani de după anexare, autorităţile ţariste au tratat cu moderaţie populaţia din Basarabia, respectând în linii generale limba, tradiţiile, datinile şi obiceiurile statornicite din vechime pe aceste locuri. Treptat, însă, presiunile pentru asimilarea moldovenilor au cunoscut o accentuare aproape continuă, Basarabia fiind transformată în gubernie.

În pofida dificultăţilor, moldovenii şi-au păstrat conştiinţa identităţii lor româneşti, procesul de redeşteptare naţională înregistrând o amplitudine deosebită în contextul destrămării Rusiei ţariste şi al preluării puterii de către bolşevici. Acest fapt a făcut posibilă proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (1917), iar un an mai târziu votul istoric al Sfatului Ţării pentru unirea cu România.

După reocuparea Basarabiei de către sovietici, mai întâi în 1940-1941, dar mai ales după 1944, presiunile vizând comunizarea, deznaţionalizarea şi ştergerea conştiinţei identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni au cunoscut o amploare nemaiîntâlnită. Au fost reluate şi reactivate cu vigoare deosebită tezele din perioada Rusiei ţariste, precum şi metodele nefericite, cu consecinţe tragice, experimentate în perioada stalinistă în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din stânga Nistrului (1924-1940), când au fost inventate o nouă limbă (moldovenească) şi un nou popor (moldovenesc), diferite de limba română şi poporul român.

Chestiunea basarabeană” – în centrul divergenţelor ideologice sovieto-române. Declasificarea unor documente de arhivă bine ascunse până acum ochiului public ne dezvăluie faptul că, lună de lună, pe zeci de pagini, liderii comunişti de la Chişinău, de multe ori străini complet de aceste locuri, informau conducerea de la Moscova despre „denaturarea grosolană în RS România a evenimentelor istorice legate de problemele formării şi dezvoltării poporului moldovenesc, de statalitatea sa, de relaţiile ruso-române şi sovieto-române” (Document strict secret din 26 mai 1976). Se insinua publicarea de lucrări „care conţin o falsificare premeditată…, se demonstrează unitatea deplină a popoarelor moldovenesc şi român” (Document din 14 martie 1978). Nici turiştii români care vizitau RSS Moldovenească nu scăpau tirului critic al ideologiei sovietice: acestora li se reproşa că „încearcă adeseori să demonstreze identitatea popoarelor moldovenesc şi român, a limbilor şi culturilor lor, caracterul ilegal al alipirii în 1812 a Basarabiei la Rusia…, subliniază sâcâitor apropierea lingvistică dintre popoarele moldovenesc şi român, comunitatea lor, chipurile, de neam, etnică şi statală” (Document strict secret din 26 decembrie 1978). Ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, informa şi el centrul despre materiale tipărite în România „în care sunt expuse voalat pretenţiile teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi se întreprind tentative de a pune la îndoială legitimitatea apartenenţei de stat a unei părţi a teritoriului RSSM şi Ucrainei la URSS… Chestiunile respective au o importanţă mai degrabă politică decât istorică” (Document strict secret din 12 martie 1980).

Nici în epoca Gorbaciov lucrurile nu au cunoscut o evoluţie sensibil diferită în chestiunea basarabeană, în pofida măsurilor de liberalizare şi transparenţă iniţiate de acesta. Trebuie arătat clar – se sublinia într-un document emis de Biroul CC al Partidului Comunist al Moldovei, la 19 august 1986, că „destinul istoric al poporului moldovenesc este indisolubil legat cu dezvoltarea şi consolidarea statului sovietic”, iar pentru contracararea calomniilor antisovietice se cerea „a folosi pe larg pregătirea pentru sărbătorirea (în 1987, n.n.) a 70 de ani ai Marelui Octombrie, a 150 de ani ai alipirii Basarabiei la Rusia, a 120 de ani ai naşterii lui V.I. Lenin”.

Este interesant de remarcat şi faptul că liderii sovietici invocau frecvent teoria marxist-leninistă în sprijinul poziţiei lor, deşi era binecunoscută celebra formulare a lui Marx („Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea…”, cu referire la Basarabia), iar Engels afirma despre acelaşi rapt că „aici avem de-a face cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, cu un jaf”. La rândul său, Lenin nu făcea distincţie între moldoveni şi români, iar într-o lucrare devenită clasică, publicată în 1914 şi republicată la Moscova în 1945, el susţinea dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite din Imperiul Rus, constatând şi faptul că multe dintre acestea (inclusiv basarabenii), care trăiesc în regiunile periferice „îşi au dincolo de graniţă cooriginari, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (este destul să amintim fie şi graniţa de Vest şi cea de Est a statului, Finlandezii, Suedezii, Polonezii, Ucrainenii, Românii)” (V.I. Lenin, „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare”, Editura în limbi străine, Moscova, 1945, p. 18).

Disputele privind aspectele identitare – „o problemă serioasă a Moldovei”. Fără îndoială, după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, procesul de renaştere naţională a cunoscut progrese notabile. Cu toate acestea, chestiunea identitară a moldovenilor basarabeni nu a fost pe deplin tranşată, iar confuziile continuă să fie întreţinute sistematic în rândul unei importante părţi a populaţiei, cu impulsuri mai mult sau mai puţin vizibile din afară.

Resuscitarea confuziei identitare în privinţa limbii şi originii moldovenilor a stârnit nedumeriri şi din partea diplomaţilor occidentali de la Chişinău. Într-un mesaj de rămas bun, fostul ambasador american în Republica Moldova, doamna Pamela Hyde Smith (evocată şi într-un număr anterior al revistei „Balcanii şi Europa”) le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat a Moldovei: „Nu înţeleg de ce unii numesc limba vorbită de majoritate limbă moldovenească, în timp ce toată lumea ştie că este limba română… Nici măcar nu văd ca oamenii să fie de acord asupra semnificaţiei de moldovean, care pentru unii înseamnă etnic român, iar pentru alţii semnifică o încercare în stil sovietic de a construi aici o etnie distinctă… Eu consider că lipsa sentimentului de identitate ca cetăţean al ţării este o problemă serioasă a Moldovei”.

Dificultăţile renaşterii naţionale şi ale redobândirii conştiinţei de sine, după o îndelungată perioadă de totalitarism ucigător, sunt încă multiple şi complicate. Pe de o parte, aşa cum afirma poetul Grigore Vieru, „ceea ce ni s-a luat nouă, românilor din Basarabia, adică sufletul, graiul, obiceiurile şi istoria, nu pot să crească la loc peste noapte”. Pe de altă parte, pentru anumite cercuri politice, din Republica Moldova şi din afara ei, a intrat în practica obişnuită să militeze pentru reactivarea unor vechi stereotipuri privind aşa-zisul pericol românesc şi pentru repudierea limbii române văzută ca o ameninţare la adresa statalităţii moldoveneşti. În 2003, la Chişinău a apărut un „Dicţionar Moldovenesc-Românesc” (autor Vasile Stati); în noiembrie-decembrie 2006, săptămânalul „Comunistul” de la Chişinău publica un amplu serial intitulat „Cum minoritatea etnică română românizează majoritatea etnică moldovenească”; în numărul din 11 mai 2011, cotidianul „Moldova Suverană”, aservit Partidului Comuniştilor, publica un interviu în care Ivan Bodiul, fostul lider comunist al Moldovei Sovietice timp de 22 de ani, stabilit acum la Moscova, continua să susţină că „cel mai important rol în procesul lichidării statalităţii moldoveneşti îi revine României”. El le reproşa urmaşilor săi comunişti o slăbire a activităţii pe „frontal ideologic”, ce poate duce la „distrugerea suveranităţii statului” şi la „subminarea influenţei Rusiei în Moldova”. Bodiul mai afirma că Republicii Moldova îi trebuie o „uniune europeană cu Rusia şi alte ţări din spaţiul post-sovietic”.

Şi presa democratică basarabeană remarcă „o resurecţie periculoasă a spiritului revanşard rusesc”. Aflăm astfel că Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, şi-a anunţat o vizită canonică în Republica Moldova, în prima parte a lunii octombrie a.c. Cunoscutul editorialist basarabean Constantin Tănase semnala cu îngrijorare în ziarul „Timpul”, din 13 mai 2011, că „Rusia se comportă în Moldova ca în timpul Operaţiunii Iaşi-Chişinău. Astfel, la Chişinău, ruşii nu serbează Ziua Biruinţei asupra fascismului, ci îşi marchează dominaţia asupra acestui teritoriu, care este pentru ei nu numai o zonă de cultură şi spiritualitate pravoslavnică, ci şi una de politică rusească”.

Dar nu toată lumea din Republica Moldova priveşte spre trecut. A fost reconfortant să-l aud în această vară pe un mai vechi prieten, Theodor Magder, evreu român din Basarabia, care se pregăteşte să împlinească în octombrie 90 de ani, spunându-mi cu seninătatea specifică vârstei: „Sunt bucuros că m-am născut român şi, iată, pot muri tot român. Nimeni nu ştie prin câte am trecut. Limba mea este româna. Eu vorbesc, gândesc şi simt româneşte. Trebuie să-ţi iubeşti limba, să simţi că-i a ta, şi numai a ta. O limbă are la baza ei mari jertfe umane, morale şi materiale. Merită s-o cunoşti şi s-o iubeşti”. Un alt prieten, expert la Parlamentul Republicii Moldova, îmi spunea, la rândul său: „Dacă îţi cunoşti limba, îţi cunoşti şi ţara căreia îi aparţii!”.

 

Ioan C. POPA