Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a venit, lăsând în urma sa… gheaţă şi potop de zăpadă. Evident că nimeni nu ar putea învinui FMI-ul de capriciile vremii care ni se arată a fi neprietenoasă. În schimb, cu toate strădaniile depuse, delegaţia n-a mai avut succesul de altădată, atât după nivelul primirilor, cât şi a discuţiilor purtate.

Carol Roman

De data aceasta, spre deosebire de multe alte dăţi, nu s-au arătat a fi interesaţi să discute cu domnul Reza Baqir nici preşedinte Klaus Iohannis, nici premierul Dacian Cioloş, fiind foarte ocupaţi în acele zile cu… cu multe. Întâlnirile avute de noul preşedinte al FMI cu partenerii românii s-au redus la discuţii mai mult sau mai puţin aprofundate, la Palatul Cotroceni, cu consilierul prezidenţial pentru politici economice şi sociale Cosmin Marinescu, care a declarat, oarecum evaziv: „Discuțiile au vizat cele mai importante evoluții ale economiei României, perspectivele pozitive ale economiei pentru următoarea perioadă, dar și anumite riscuri care pot afecta potențialul de creștere economică al României”. Şi discuţiile cu guvernatorul Mugur Isărescu şi echipa de conducere a Băncii Naţionale au avut mai degrabă un caracter de protocol.

Ce să înţelegem de pe urma acestei vizite? După cum s-a aflat din surse guvernamentale, noul Executiv de la Bucureşti nu intenţionează ca în momentul de faţă să încheie vreun acord cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Comisia Europeană. Se cunoaşte că ultimul acord de tip preventiv semnat de ţara noastră cu aceste instituţii financiare a expirat în toamna anului trecut, după negocieri purtate mai bine de un an, mai mult formale, fără să fie concepută o scrisoare de intenţie care să fie aprobată de board-ul insituţiei. De altfel, ultimul acord pe care ar fi intenţionat să-l semneze guvernul anterior nu ar fi fost unul de stand-by sau stand-bay preventiv, ci ar fi fost unul flexibil, pentru o linie de credite.

Ideea de bază pe care actualul Executiv se pare că a preluat-o de la înaintaşi porneşte de la constatarea că acest tip de acord ar avea avantajul de a fi mult mai permisiv, impunând condiţii mai simple. Dar chiar şi acest gen de acord nu a fost luat în vedere, deoarece o cerere în acest sens ar fi trebuit să fie făcută până la sfârşitul anului 2015, lucru ce nu s-a întâmplat. De altfel, în discuţiile purtate la BNR s-a afirmat că un acord cu FMI ar fi benefic doar dacă ar fi izbucnit o criză. În prezent, România se prezintă a fi o ţară stabilă din punct de vedere macroeconomic. Actualul nou guvern, tehnocrat, care trebuie să îndeplinească prevederile unui buget deja bătut în cuie, va trebui, totuşi, să acorde atenţie la ce se întâmplă în administraţie, în companiile de stat, într-un cuvânt să fie atent chiar şi la condiţiile nerezolvate din acordul eşuat cu FMI. Nici bugetul consolidat pe 2016 nu este agreat de FMI, care a criticat reducerea TVA şi majorările salariale din aparatul de stat.

După cum se cunoaşte, în aceste probleme, atât reprezentanţii BNR cât ai FMI au un limbaj comun, dar acest buget este în vigoare, este aprobat de Parlament şi promulgat de preşedinte. Pe ce s-ar putea baza în continuare actualul guvern? Investiţiile străine au ajuns la aproximativ trei miliarde de euro, cele mai mari din 2009. Inflaţia este negativă, iar în economie au fost create noi locuri de muncă, în primele opt luni din anul precedent. Consumul creşte puternic şi, în mod neîndoios, impulsionează economia, la care ar mai trebui adăugat faptul că în anul trecut veniturile s-au majorat cu 8%. Şi datoria publică se afla sub 40% din PIB. Toate acestea sunt cifre care ar putea întemeia un bun început pentru 2016. După cum se înfăţişează lucrurile în momentul de faţă, dacă la orizont nu apare o nouă criză la nivel mondial, nu intervin crah-uri în Europa ori vreo criză a datoriilor suverane, se evaluează că România poate merge mai departe şi fără FMI, sau doar cu un acord preventiv şi fără obligaţii exagerate.

Carol Roman 

Sărbătorile de iarnă au un farmec şi o bogăţie aparte în Balcani, dată fiind diversitatea unică pe care o include această zonă. Varietatea de obiceiuri, unele dintre ele dăinuind din vremuri imemoriale, face ca acest spaţiu în care ortodocşii, catolicii, musulmanii şi evreii sărbătoresc împreună să fie o adevărată comoară de tradiţii.

Cu toate deosebirile şi atenuarea în timp a elementelor centrale ale datinilor, religiile care sărbătoresc Crăciunul – ortodocşi, catolici, romano-catolici etc. – îşi urmează ritualurile, în care un loc important încă îl mai au slujbele de Crăciun sau Messa de la miezul nopţii (la catolici). Se poate observa şi o tendinţă de a transforma simbolistica acestui moment (mai multe biserici nu sărbătoresc Crăciunul, Biserica Protestantă a refuzat, la momentul Reformei, sărbătoarea în felul în care o fac credincioşii catolici, preferând tradiţia Bradului lui Crăciun, iar Martorii lui Iehova nu sărbătoresc deloc). Mai mult, în prezent, fenomenul mondializării, contactul tot mai intens între culturi, schimbările de mentalitate au produs diverse mutaţii în privinţa percepţiei acestor sărbători. Cu toate acestea, foarte multe dintre tradiţii şi-au păstrat importanţa şi frumuseţea în lumea creştină.

Multe obiceiuri de iarnă din România, de exemplu, îşi au originile în epoca romană. Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şi intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Interesant este faptul că românii folosesc, pe lângă calendarul oficial, recunoscut de stat şi Biserica, şi unul neoficial – calendarul popular – creat de popor şi transmis folcloric, care indică timpul optim pentru arat şi semănat, pentru peţit şi logodit, pentru moştenirea strămoşilor sau aflarea ursitei etc. De aici legătura între dimensiunea spirituală a sărbătorilor şi viaţa de zi cu zi a oamenilor. Obiceiurile populare ale perioadei, dedicate divinităţilor calendaristice, oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre şi cosmice, sunt cunoscute şi respectate până astăzi. Amestecul de celebrare a divinităţilor moştenite de la substratul autohton, trac şi greco-dac, cu cele împrumutate şi asimilate de la greco-romani şi popoarele orientale, dar şi creaţiile mitice strămoşeşti alcătuiesc un original panteon, în care îşi au locul Ignatul, Caloianul, Paparuda, Drăgaica, Vicleimul, Capra, dar şi bijuteriile etnografice numite colinde (unele ale Domnului, altele ale omului) .

De altfel, în ţările europene, în care domină religiile care sărbătoresc Crăciunul, tradiţiile sunt, în multe privinţe asemănătoare. Dintre tradiţiile popoarelor din sud-estul Europei, cele greceşti par a fi cele mai apropiate de obiceiurile româneşti. Astăzi, colindatul la greci nu mai este o tradiţie atât de puternică, dar în timpuri mai vechi, cântecele ritualice de sărbători se caracterizau printr-o mare varietate şi bogăţie. Moş Crăciunul grecilor este Sfântul Vasile, protectorul Asiei Mici, cel care aduce copiilor dulciuri şi alte cadouri.

În ţările de pe continentul american, mai ales în cele din America Latină, Crăciunul este contextul în care religia catolică (adusă de coloniştii spanioli) este armonizată cu diverse alte credinţe şi tradiţii locale, moştenite din vremea prehispanică. Între cei care sărbătoresc Crăciunul se înscriu şi membrii comunităţii copte din Egipt (creştini care aparţin Bisericii ortodoxe, Bisericii catolice şi Bisericii Evanghelice), care au ales, ca dată, a douăzeci şi noua zi a lunii copte khiaht, corespunzătoare zilei de 7 ianuarie.

Cea mai cunoscută sărbătoare a familiilor iudaice este Hanouka, „Sărbătoarea luminii”. Şi ei schimbă daruri, timp de opt zile. Nici musulmanii, în general, nu celebrează Crăciunul, dar unele familii de musulmani stabilite în Europa se folosesc de acest prilej pentru a oferi copiilor cadouri.