NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Faimoși exploratori români

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Faimoși exploratori români
Printre călătorii și exploratorii care au contribuit la lărgirea continuă a orizontului geografic al omenirii, la cunoașterea mai amanunțită a planetei noastre, întâlnim mulţi români. Privite în timp, expedițiile exploratorilor români încep de prin secolul al XVII-lea, fiind inaugurate de memorabila traversare a Siberiei și Chinei de cărte învățatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul. Ele vor fi continuate în secolele următoare, când se înființează Societatea Română de Geografie (1875). Un moment de referință și prestigiu mondial îl reprezintă expediția de pe vasul ,,Belgica”, la care a participat savantul român Emil Racoviță. În prezentarea noastră expunem figuri de călători care au înscris pagini memorabile în cartea istoriei descoperirilor geografice. Dorim să evidențiem și să aducem în actualitate aportul lor științific la cunoașterea ținuturilor pe care l-au explorat, îmbinândpasiunea proprie cu munca de cercetare de cel mai înalt nivel.

Constantin Cantacuzino Stolnicul 
a arătat un interes deosebit pentru pregătirea intelectuală, fiind preocupat de studierea unor înscrisuri și cronici din țară și străinătate, reușind în acest mod să scrie cronica Istoria Țării Românești. Stolnicul Cantacuzino are marele merit că a întocmit prima hartă cunoscută realizată de un român, harta Țării Românești. Harta a fost tipărită la Padova, în 1700, beneficiind de sprijinul lui Hrisant Notara, unul dintre marii învățați a vremii. Fiind răspândită în numeroase țări din apusul și răsăritul Europei, harta a fost cunoscută și folosită de geografi și istorici, având o influență semnificativă în întocmirea hărții Moldovei de către Dimitrie Cantemir (1717). Muntenia este prezentată din punct de vedere fizic, economic, politic și arheologic. Pe hartă sunt trecute, în limbile greacă și latină, munții, dealurile, râurile, lacurile, bălțile, pădurile, inclusiv hotarele județelor și ale țării. Pe reprezentarea grafică apar și elemente arheologice, cum sunt drumul roman sau podul lui Traian. Harta stolnicului a fost descoperită la British Museum, din Londra.

Ilarie Mitrea

Ilarie Mitrea și Ion Arseniu sunt doi medici români care au efectuat călătorii în Mexic și Indonezia. Ilarie Mitrea este considerat primul român care a ajuns în Australia, în 1865, fiind medic chirurg pe vasul ,,Peter Godefroy” care făcea ruta Hamburg-Brisbane. Un an mai târziu navighează cu un vas în Mexic, însoțind un corp expediționar austriac de voluntari. În Mexic a stat zece luni, suficient pentru a călători în multe locuri, fiind atras de vechile civilizații mexicane. A realizat numeroase colecții de obiecte de artă populară, care au fost aduse la Rășinari, satul său natal. În 1889, a călătorit în Indiile Orientale Olandeze (Indonezia), cu destinația Djakarta, unde a rămas, ca medic, 20 de ani. La Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” se află piese trimise de Ilarie Mitrea. 


Ion Arseniu a plecat în Mexic cu un an și jumătate înaintea lui Ilarie Mitrea, unde a activat ca medic militar. A manifestat interes pentru vechile civilizații mexicane și pentru băștinași. Studiile sale au fost publicate în revista ,,Albina”, din Viena.

Iuliu Popper

Iuliu Popper a călătorit și a întreprins expediții în India, China, Japonia, America de Nord, Cuba, Brazilia și Argentina. Ȋn 1886 a ajuns în insula Țara de Foc, unde s-a acupat de descoperirea unor zăcăminte de aur. Cercetările efectuate în Argentina îl fac să dea denumiri românești unor munți și râuri, care au rămas în nomenclatura geografică a Țării de Foc. Unui loc din arhipeleagul Țării de Foc unde a poposit i-a dat numele de Punta Sinaia. Călătorind spre țărmul Strâmtorii Magellan, exploratorul Popper descoperă mai multe râuri, cărora le-a dat nume românești: Rio Rosetti, Rio Ureche, Rio Lahovari. De la Iuliu Popper, Societatea Geografică Română beneficiază de un album de fotografii din insulă, placa albumului fiind lucrată în aur extras din minele descoperite. Exploratorul a avut ocazia să vadă țărmul Strâmtorii Magellan, numeroase insule și locuri din arhipeleag, cu forme de relief variate și cu manifestări climatice diverse.


Bazil Assan

Bazil G. Assan a fost primul român care a efectuat o călătorie în regiunile artice, în 1896, la care au participat 50 de oameni de știință. Punctul de îmbarcare pe vaporul norvegian ,,Erling Iart” a fost portul Hamburg. A navigat în apele Oceanului Înghețat printre insule, ghețuri și banchize și a avut ocazia să viziteze stația în care exploratorul suedez S.A. Andrée își pregătea zborul cu balonul spre Polul Nord, prima încercare de acest gen cunoscută în istoria descoperirilor geografice. Inginerul Assan a ajuns în ,,țara laponilor” în ziua întoarcerii norvegianului Nansan de la Polul Nord. A vizitat Norvegia, Suedia și Danemarca. Voiajul lui Bazil G. Assan a durat două luni. Cel mai important drum al lui a fost în jurul lumii și a durat cinci luni.A călătorit cu vaporul și cu trenul, scopul fiind stabilirea de relații comerciale cu întreprinderi și firme din țările Extremului Orient. A ajuns în China și Japonia, apoi a traversat oceanul, pentru a vizita America de Nord.


Emil Racovita

Emil Racoviță întruchipează creația stiințifică pe plan mondial. Marele său merit îl reprezintă rezultatele valoroase obținute în urma participării ca naturalist la expediția antartică de pe vasul ,,Belgica”, iar mai târziu studiile efectuate în domeniul biospeologiei și ecologiei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, expediția organizată de Societatea belgiană de Geografie în Antartica se înscrie ca prim pas în cronica studierii continentului polar. A fost cea dintâi expediție care a intrat în apele antarctice la latitudini mari, în condițiile iernii sud-polare, care a dus numeroase date științifice despre fizica globului, asupra structurii lui geologice, asupra iernii polare australe etc. La expediție au participat 19 persoane, printre care și naturalistul Emil Racoviță. Materialul biologic strâns de savant a cuprins peste 900 de probe zoologice și 400 botanice. Studiile sale au atras atenția în numeroase instituții științifice din țară și mai ales din străinătate. Racoviță a ținut conferințe la Paris, Anvers, Bruxelles, Liege și în alte orașe. În 1900 devine membru de onoare al Societății Române de Geografie. În 1920, Emil Racoviță a revenit în țară, stabilindu-se la Cluj, unde a întemeiat Societatea de Ştiințe.


Sever Pleiniceanu

Sever Pleniceanu a debarcat în Congo în 1898. Este un explorator al fluviului Congo, în expunerile sale descriind cadrul geografic, populația și resursele naturale ale ținutului. Descrie estuarul marelui fluviu, cascadele, pădurea ecuatorială, vegetația și fauna, clima, populația băștinașă, obiceiuri și ritualuri ale unor triburi. Prin relatările sale, Sever Pleniceanu apare ca unul dintre cei mai importanți exploratori ai Africii centrale de la sfârşitul veacului al XIX-lea.


Grigoriu Stefanescu

Gregoriu Ștefănescu a fost un mare iubitor de cercetări geologice și de călătorii, întreprinse atât în țară, cât și în străinătate. Are meritul de a fi tipărit prima hartă geologică a României la scară mare. În 1891 a participat la Congresul Internațional de Geologie de la Washington, care a durat 25 de zile. Astfel a avut ocazia să călătorească peste 10.000 de kilometri, traversând SUA de la Atlantic până la Pacific. A scris depre locurile vizitate, despre construcția geologică a munților, văilor, vulcanilor și peșterilor. A vizitat cascada Niagara, căreia îi rezervă o frumoasă descriere. A călătorit în Urali și în Siberia, în Munții Caucaz și în Crimeea. De asemenea, a participat la un congres de geologie în Mexic. Gregoriu Ștefănescu se impune ca o remarcabilă figură a istoriei culturii țării noastre. (V. Hilt, „Călători și exploratori români pe meleaguri îndepărtate”)


Eliade Bălan

 

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Franklin D. Roosevelt şi România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

În zilele în care scriu acest text, se împlinesc exact 72 de ani de la deschiderea oficială a Expoziţiei Internaţionale de la New York, inaugurată de preşedintele Franklin Delano Roosevelt la 30 aprilie 1939, sub semnul unui viitor luminos, căci logo-ul expoziţiei era nu altul decât „The Dawn of a New Day”, „Zorile unei noi zile”. Considerată a reprezenta cel mai mare eveniment internaţional de după primul război mondial, (cu o participare mult mai impresionantă decât Jocurile Olimpice ale lui Hitler), Expoziţia  se deosebea de cele care o precedaseră prin subordonarea exponatelor unei teme unice, „Lumea de mâine”. Imaginată în plină criză mondială a economiei, aceasta ajunsese să manifeste triumfal sfârşitul crizei şi explozia de modernitate pe care anul 1938, an de vârf al creşterii economice interbelice, îl reprezintă şi azi. Acordurile de la München păreau invizibile din Manhattan…
Pe o suprafaţă de aproape 5 km pătraţi, forţele reunite ale naţiunilor prezente acolo clădiseră o adevărată lume de mâine, pe care peste 200.000 de oameni veniseră să o admire la 30 aprilie 1939, data la care se împlineau 150 de ani de la prima inaugurare a unui preşedinte American, în persoana lui George Washington. Preşedintele Roosevelt a rostit atunci un discurs vizionar de deschidere a Expoziţiei – discurs care nu a fost doar radiodifuzat în întreaga Americă de Nord, ci şi, pentru prima dată în istoria lumii, a fost televizat, fiind urmărit de cca 1000 de telespectatori pe cele 200 de aparate de televiziune existente la acea dată. Simptomatic, discursul preşedintelui american a fost urmat de cel al lui Albert Einstein, consacrat razelor cosmice.
România s-a prezentat atunci la New York atât cu însemnele modernităţii, cât şi cu cele ale tradiţiei, o îngemănare reflectată excelent în arhitectura Pavilionului românesc, datorată lui Octav Doicescu, şi în decoraţia interioară a acestuia, la care colaboraseră cei mai îndrăzneţi creatori din epocă. Cultura populară a fost reprezentată de Maria Tănase, acompaniată de formaţia instrumentală condusă de Fănică Luca şi de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, care au cântat în faţa fostului preşedinte american Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, Jascha Heifetz, ca şi în faţa lui Constantin Brâncuşi, care avea să-i preţuiască geniul în cea mai înaltă măsură. O tradiţie pe cât de persistentă, pe atât de indemonstrabilă susţine că marea cântăreaţă a fost trmisă înainte de termen acasă ca să se evite un incident diplomatic după ce lansase o strigătură inedită, „Saltă lelea cu Roosevelt!”
Dincolo de aceste momente de excepţie, relaţiile dintre România şi Statele Unite nu avuseseră, în întreaga perioadă interbelică, un impact cu adevărat notabil în afara contextului legat de încheierea primului război mondial. Nicolae Titulescu (1882-1941) vizita Statele Unite, între 26 noiembrie 1925 şi 8 ianuarie 1926, ca şef al delegaţiei române trimise  sa rezolve datoriile de război ale Romaniei. În toamna aceluiaşi an, Regina Maria a României (1875-1938) s-a aflat pentru cinci săptămâni într-o călătorie particulară în Statele Unite, vizitând New York-ul şi Washington-ul şi călătorind cu trenul în statul Washington pentru a dedica un muzeu care îi fusese dedicat. În drumul ei, regina s-a întâlnit cu Asociaţia româno-americană din Dakota de Nord, a vizitat numeroase ferme, a participat la un rodeo, ba chiar, mare amatoare de pitoresc, s-a întâlnit cu şeful tribului indian „Red Tomahawk”, care, potrivit tradiţiei indiene, i-a crestat reginei un deget cu un cuţit de silex, drept simbol al curajului acesteia.
Legăturile culturale româno-americane intrau totuşi într-o nouă etapă atunci când, la începutul anului 1929, cunoscutul istoric român Nicolae Iorga (1871-1940) întreprindea o călătorie de aproape patru luni în Statele Unite ale Americii. Iorga a ţinut  prelegeri  la universităţi renumite, a dialogat cu mulţi români americani şi a vizitat Biblioteca Congresului, în catalogul căreia a găsit multe dintre lucrările sale. La întoarcere, Iorga avea să publice o carte ce se va dovedi foarte influentă, „America şi Românii din America:  note de drum şi conferinţe de N. Iorga”, (Vălenii de Munte, „Datina Românească”, 1930).
Câţiva ani mai târziu apărea şi volumul „Homo Americanus”, de Petru Comarnescu (1933), marele traducător al lui O’Neil şi al multor alte opere din literatura americană, popularizată şi prin numeroase articole. În aceiaşi ani încep să apară în colecţii de mare tiraj tot mai multe romane poliţiste americane, în frunte cu cele ale lui Edgar Wallace, precum şi un număr crescând de romane traduse de „trustul” Jul. Giurgea, de la Craiova. Ceea ce nu înseamnă că marea literatură americană (Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost etc) ar fi fost neglijată. Încă din 1930, Al. Philippide vorbea de americanizare, ceea ce era, desigur, prematur, dar nu mai puţin semnificativ.
Sub aspect politic şi militar însă, America rămânea foarte departe. De altfel, nu trebuie să uităm că în acei ani Statele Unite erau văzute, desigur, ca o forţă economică, dar nu mai reprezentau, ca în vremea lui Woodrow Wilson, o forţă dominantă în viaţa internaţională, mai ales datorită revenirii la politica izolaţionistă tradiţională a SUA. Din punct de vedere militar, de altfel, Statele Unite se situau în acei ani pe locul 18 în lume, mult în urma Marii Britanii sau Franţei, ba chiar şi după România. Războiul avea însă să răstoarne definitiv aceste clasamente.
Într-adevăr, faptul că România devenise, de voie sau de nevoie, aliată a Germaniei punea la dispoziţia Reichului o forţă militară suplimentară deloc neglijabilă şi mai ales mari rezerve de grâu şi de petrol. Rafinăriile de la Ploieşti produceau o treime din totalul combustibilului necesar pentru armata germană. Unii istorici militari au formulat chiar ipoteza conform căreia decizia lui Hitler de a ataca URSS ar fi fost precipitată de bănuiala că Stalin era pe punctul de a declanşa ocuparea României, adică a unei zone petroliere indispensabile pentru Wehrmacht.
Americanii cunoşteau perfect valoarea zăcămintelor româneşti de ţiţei, la exploatarea cărora participaseră activ, şi e foarte probabil că aceste informaţii au ajuns şi la cunoştinţa preşedintelui Roosevelt – comandant suprem al armatei americane. Generalii americani s-au concentrat asupra zonei petroliere a României încă din momentul intrării SUA în război, în decembrie 1941. Un bombardament american din ianuarie 1942, pornit din Orientul Mijlociu, nu a avut însă mai mult succes decât încercările sovietice anterioare, mai ales pentru că teritoriul  României se afla la limita extremă a razei de acţiune a avioanelor din perioada războiului. În vara lui 1943, americanii decid însă să organizeze Operaţia Tidal Wave – una dintre cele mai mari operaţii aeriene întreprinse de aviaţia SUA înainte de 1944. În zorii zilei de 1 august 1943, de la baza americană de la Benghazi, din Libia, la altitudine joasă, au pornit spre Ploieşti 177 de bombardiere grele B-24, sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. În frunte se afla Grupul de bombardament 376, cea mai experimentată unitate de bombardament a aviaţiei americane. Zburând peste insula Corfu, apoi peste teritoriile Albaniei şi Iugoslaviei, bombardierele au dezlănţuit un adevărat infern deasupra Văii Prahovei, distrugând un număr important de instalaţii de rafinare. Cinci piloţi americani, dintre care trei postum, au primit Medalia de Onoare – cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane.
Operaţia nu a fost însă un succes total: în afară de pierderea a 44 de avioane doborâte de tunurile anti-aerienei române şi germane şi a unui număr impresionant de prizonieri, ea a distrus, ce-i drept, 42% din capacităţile de rafinare de la Ploieşti, dar nu a avut nici un efect notabil asupra extracţiei de ţiţei, astfel încât producţia a putut fi reluată relativ repede. Soarta prizonierilor de război americani – în număr de peste 1.300 – a fost dintre cele mai revelatoare pentru adevăratele sentimente ale elitei româneşti faţă de SUA. Localnicii, îndrumaţi de Prinţesa Ecaterina Caradja (1893 -1993), stăpâna moşiei de la Nedelea, de lângă Ploieşti, i-au salvat pe militarii americani şi britanici ale căror avioane se prăbuşiseră. Odiseea prizonierilor americani din 1943 s-a încheiat triumfal abia în primele zile de după 23 august 1944, când prietenii lor români au realizat că nu e în folosul SUA ca un număr de peste 1000 de aviatori americani să ajungă la cheremul ocupantului sovietic. Vărul prinţesei Caradja, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot de încercare renumit, a fost atunci invitat de autorităţile române, în frunte cu generalul Sănătescu şi cu Iuliu Maniu, să zboare în Italia pentru a anunţa aviaţia americană că e imperativ să asigure transportul urgent al piloţilor şi ostaşilor din Operaţia „Tidal Wave” departe de Armata Roşie. Înfruntând riscuri enorme, pilotul român a zburat până în Italia şi înapoi, conducând avioanele de transport americane care i-au „extras” pe militarii americani.
Despre o raportare directă a Administraţiei americane la România nu avem date substanţiale. Ştim, totuşi, că serviciile de informaţii americane erau foarte prezente în Bucureşti. Încă din 1942, apare în SUA un roman-reportaj despre dramaticul an 1940 în România, „Athenée Palace”, scris „la cald“ de corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, Rosa Goldschmidt Waldeck. În 1943-1944, Frank Wisner – cel care va deveni în timpul Administraţiei Truman unul din stâlpii viitoarei CIA – este şi el prezent în România, ca agent secret al OSS, şef al secţiunii Sud-Est Europa a acestui seriviciu de informaţii, care nu mai este, astfel, lăsat exclusiv în grija britanicilor. Contactele lui Wisner cu mediile politice româneşti vor fi însă mai importante după război, când asistă personal la comunizarea forţată a României şi este, de aceea, unul dintre cei mai avizaţi critici ai expansiunii comuniste în Europa.
E clar că raporturile personale dintre Roosevelt şi Stalin – cu o influenţă directă asupra destinului Europei – reprezintă şi azi o problemă care afectează România. Am mai scris în paginile acestei reviste despre faptul că Roosevelt avea excesiv de multă încredere în promisiunile lui Stalin: în 1943, preşedintele american declara: „I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige –  he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democracy and peace”.(„Sunt de părere că, dacă îi conced tot ceea ce îmi e cu putinţă şi nu-i cer în schimb nimic, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi a păcii”). Simpla utilizare a expresiei noblesse oblige în legătură cu Stalin şi regimul stalinist ar putea stârni hohote de râs, dacă nu ar provoca plânsul. Roosevelt nu avea, nici la Teheran, în 1943, şi cu atât mai puţin la Ialta, în 1945, vreun proiect pentru Europa de est. La Ialta mai ales, Roosevelt era obsesiv preocupat de obţinerea unui angajament ferm al lui Stalin cu privire la intrarea URSS în războiul cu Japonia, ca şi de promisiunea de a adera la viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite, fiind dispus să facă aproape orice concesie în schimb. Sub aceste auspicii de rău augur, raporturile româno-americane se îndreptau cu paşi grăbiţi, în 1944, către lumea întunecată a „războiului rece”.
În deceniile care au urmat, românii au auzit cu mult mai frecvent fraze despre cât e de inumană America, despre şomerii şi drogaţii de pe străzile New York-ului, decât cuvinte de laudă la adresa forţei creatoare a SUA; cât despre democraţia americană, aproape că nu se pomenea. Ar putea părea, de aceea, că anii de după prăbuşirea regimului comunist  au produs o paradoxală şi inimaginabilă răsturnare, de vreme ce românii sunt azi număraţi printre cei mai pro-americani dintre europeni şi îi aplaudă cu entuziasm infinit nu doar pe preşedinţii americani, de câte ori au prilejul – pe Clinton în 1997, pe Bush în 2002 – ci şi prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul naţional.

Zoe Petre