NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

George G. Potra, istoric de prestigiu

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on George G. Potra, istoric de prestigiu

Scriu aceste rânduri evocatoare cu o mare durere în suflet. A plecat dintre noi în călătoria fără de sfârşit un prieten bun al redacţiei „Balcanii şi Europa”, care adesea ne vizita redacţia purtând pe chip nelipsitul său zâmbet cald.

George G. Potra la Casa Memorială „Nicolae Titulescu”, împreună cu Georgeta Filitti, Ştefan Andrei şi Ion Brad

George G. Potra la Casa Memorială „Nicolae Titulescu”, împreună cu Georgeta Filitti, Ştefan Andrei şi Ion Brad

Colectivul redacţional al revistei „Balcanii şi Europa” consemnează cu tristeţe trecerea în nefiinţă a unei personalităţi importante e cercetării istorice româneşti: George G. Potra. Totodată, ne facem o datorie de onoare în a evoca marea contribuţie a istoricului, care şi-a dedicat întreaga viaţă adevărului şi documentelor de cunoaştere mai profundă a unor importante personalităţi istorice, şi îndeosebi ne referim la viaţa strălucită a omului politic Nicolae Titulescu.

Binecunoscut şi reputat istoric şi cercetător, ziarist şi autor al unui mare număr de lucrări ştiinţifice, George Potra a fost unul dintre reperele cercetării istorice româneşti. Activitatea sa prodigioasă în cadrul Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO, la Comisia Naţională pentru Publicarea Documentelor Diplomatice, a fost adesea apreciată.

Cu ocazia primirii Premiului „Vocaţia Cercetării Istorice”, în anul 2012, din partea revistei „Balcanii şi Europa”

Cu ocazia primirii Premiului „Vocaţia Cercetării Istorice”, în anul 2012, din partea revistei „Balcanii şi Europa”

Îşi amintea cu stăruinţă de punctul de cotitură al vieţii profesionale, datorită cooptării lui de către acad. Mircea Maliţa într-o echipă a Ministerului de Externe care a pregătit şi editat primul volum de documente diplomatice Titulescu, în anii ‘60. De atunci, cercetătorul ştiinţific de calibru George Potra s-a dedicat unei impresionante munci de restituire şi punere în valoare a personalităţii şi operei marelui diplomat român, pe care l-a considerat „un precursor al Europei unite de azi”: „Titulescu mi-a deschis ochii spre Europa visurilor noastre”, îşi mărturisea George Potra profesiunea de credinţă care a durat o viaţă. În paralel cu coordonarea Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu”, în cadrul căreia a depus o muncă titanică, scriind adesea texte şi lucrări semnate de alţii, istoricul a publicat circa 50 de volume de mare importanţă pentru cercetarea românească: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, lucrări de istorie politico-diplomatică, volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri.

Activitatea sa susţinută în domeniul cercetării i-a adus o largă recunoaştere, concretizată într-un mare număr de distincţii, printre care Premiul „Ion Ghica” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric”, Diploma „Honoris Causa” oferită de „Lega culturale per l’unita dei romeni nel mondo”, Roma, Premiul „Nicolae Titulescu’” pentru Diplomaţie şi Politologie, din partea Academiei Române, acordat în 2015 pentru remarcabila lucrare „Titulescu — după 50 de ani din nou acasă. Pentru valoroasa sa contribuţie la patrimoniul studiilor istorice şi culturale, George Potra a fost, de asemeni, distins de revista „Balcanii şi Europa” cu Premiul „Vocaţia Cercetării Istorice”, în anul 2012.

Şi nu putem încheia aceste rânduri fără a aminti de competenţa şi dăruirea cu care a condus, în calitate de director executiv, din anul 2003, Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, de care nu cu mult timp în urmă s-a despărţit cu regrete în suflet şi cu suferinţa de a fi fost îndepărtat într-un mod „diplomatic”, nemeritat.

R.

 

 

 

„Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on „Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul acestei lucrări, reconstituie dosarul tragediei marelui om politic şi diplomat român. Este un binecunoscut istoric, ziarist şi autor al unui mare număr de lucrări ştiinţifice. Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, George Potra fiind coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu”. Activitatea sa susţinută în domeniul cercetării i-a adus o largă recunoaştere. Este laureat al Premiului revistei „Balcanii şi Europa” 2012.

  • Se cunoaşte că o mare parte a cercetărilor dumneavoastră, în calitate de istoric, au fost dedicate exilului obligatoriu la care a fost supus…
  • De la început, am să fac o afirmaţie: Nicolae Titulescu a murit de două ori. Prima dată la 29 august 1936. Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă. A doua oară, la 17 martie 1941. Atunci când, prematur, a cedat suferinţei fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos.
Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Proscris, Titulescu a fost obligat să ia calea exilului. Timp de 1.660 zile, Titulescu a parcurs însingurat drumul Golgotei, care l-a dus implacabil spre Ţara Drepţilor. A rămas însă devotat fără rezerve Ţării. Înfrângând boala, ostilitatea, izolarea politică şi fizică, a pus în slujba Neamului şi a Lumii epocii sale un univers de Idei şi Acţiune. A încercat şi a reuşit să depăşească limitele posibilului. Faţă de ascensiunea forţelor revanşarde şi de accentuarea pretenţiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Titulescu a chemat la un efort de stimulare a proceselor de solidarizare şi coagulare a tuturor forţelor progresiste şi democratice împotriva dictaturilor şi dictatorilor. Lucid şi curajos, Titulescu a respins toate dictaturile, afirmând că nu există deosebiri de fond între acestea, că în esenţă dictaturile sunt identice, că nazism=fascism=comunism. A somat democraţiile europene să abandoneze definitiv lumea himerelor şi a compromisurilor, conciliatorismul cu regimurile totalitare, cu promotorii revizionismului şi revanşismului. Din nefericire, a avut destinul Casandrei.

Celor care-l acuză, nedrept, de prăbuşirea României şi dezagregarea sistemului de securitate europeană li se opun realitatea şi logica faptelor istorice. Titulescu a trăit întreaga tragedie a sfârtecării României – la Est prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, la Nord-Vest prin pierderea unei mari părţi a Transilvaniei, la Sud prin pierderea părţii de sud a Dobrogei („Cadrilaterul“). Prin mintea acestuia n-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, un alt gând decât acela în legătură cu interesele Ţării şi ale Neamului Românesc. „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea“.

Îndurerat că nu şi-a putut servi în continuare Patria, pe care o reprezentase de-a lungul anilor cu atâta strălucire şi căreia i se dedicase cu tot devotamentul, Titulescu s-a stins din viaţă prematur, la Cannes, în Franţa. Regimul hitlerist s-a opus categoric înmormântării lui Titulescu în România, impunând această hotărâre generalului Ion Antonescu. În circumstanţele complexe ale respectivului moment politic, familia a decis, în cele din urmă, ca Titulescu să fie înmormântat provizoriu la Cannes, urmând ca, ulterior, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat să fie aduse în România, potrivit dorinţei sale testamentare.

  • Nici după încetarea din viaţă nu a fost cruţat…
  • Nedreptatea ce i s-a făcut în viaţă l-a urmărit şi după moarte. Ion Antonescu a interzis unei delegaţii române a Partidului Naţional Ţărănesc să participe la funeraliile lui Nicolae Titulescu. Ştirea morţii lui Titulescu avea să fie inserată în presa română într-un mod mai mult decât straniu. Foarfecele cenzurii antonesciene nu a fost nici prima şi nici ultima nedreptate făcută lui Titulescu. Academia Română a sfidat consemnul şi l-a elogiat sub arcadele sale pe ilustrul om politic şi diplomat român.
Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Au fost mulţi ani de tăcere, după înlăturarea nedreaptă, la 29 august 1936, şi cu atât mai mulţi după moartea sa prematură, la 17 martie 1941. „Tăcerea“ a îngheţat cu frigul său câteva decenii de istorie românească. Dictaturilor carlistă şi antonesciană le-a urmat dictatura comunistă. De la un moment dat, regimul de la Bucureşti a înţeles că evocarea operei lui Nicolae Titulescu poate fi utilă în efortul României de a se elibera de orice tutelă, de orice constrângere, de a urma o politică independentă, de a-şi afirma şi prezerva suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. Pas cu pas, manifestările publice dedicate lui Nicolae Titulescu (comemorări/aniversări) au fost deturnate de oficialităţi, confiscând, dincolo de limitele înţelegerii şi suportabilităţii, aproape întreg spaţiul public de comunicare. Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică, adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea – acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect pentru opera înaintaşilor. Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.

  • Cum a ajuns, în cele din urmă, în panteonul recunoaşterii naţionale?
  • Urmărind un câştig de imagine, în perioada 1963–1982, liderii de partid şi de stat din România au indicat unor instituţii de primă mărime – în primul rând Ministerului Afacerilor Externe – să facă, direct şi indirect, demersuri pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Toate aceste demersuri s-au lovit de un refuz. Pentru a reveni Acasă, Nicolae Titulescu a aşteptat 50 de ani. Din varii motive şi din diverse părţi i s-a ignorat dorinţa de a fi aşezat în pământul Ţării. Până la trecerea sa în nefiinţă, Ecaterina Titulescu a refuzat categoric aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu în România, invocând statornic existenţa regimului comunist de la Bucureşti. Ecaterina Titulescu nu i-a respectat, deci, ultima dorinţă. După moartea acesteia, pe o poziţie la fel de intransigentă s-au plasat soţii Marie Yvonne şi Gheorghe Antoniade. Macabru, aceşti posesori de rămasuri titulesciene au revendicat pentru ei dreptul de a negocia locul depunerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Cât de trist ar putea fi considerat, ei rămân nişte traficanţi de cadavre. Dincolo de raţiuni ideologice, aceştia sunt animaţi de interese patrimoniale. De ani de zile, urmaşul acestora se judecă cu statul român pentru a intra în posesia Casei Titulescu, societatea românească riscând astfel abstragerea ei din rostul firesc – intelectual, diplomatic, ştiinţific – şi transferul ei într-o afacere comercială.

Lungul drum al lui Titulescu către casă s-a încheiat în 7 martie 1992. Readucerea sa în ţară după 50 de ani de la aşezarea sa în cripta Bisericii Sf. Mihail din Cannes a încheiat un efort de câteva decenii, în care s-au vehiculat mari principii şi s-au consumat interese meschine, în care serenitatea a lăsat loc pasiunilor şi intrigilor, confruntărilor şi acuzelor. Dincolo de nume şi date notabile, din acest demers rămâne realitatea că în 1992, în efortul final de readucere a lui Nicolae Titulescu s-au regăsit solidare toate forţele politice majore ale ţării. Titulescu a fost readus Acasă de Ţara însăşi, care şi l-a revendicat ca fiu şi care l-a primit cu braţele deschise, dându-i loc în inima fiecăruia dintre noi. Obosit de atâta aşteptare, a venit să se odihnească Acasă, în inima Transilvaniei, la Braşov. Din suflet, a devenit simbol. De iubire de Ţară şi Neam. Cu ochii roată spre toate zările, Titulescu ne cheamă în armata marilor idei pe care le-a imaginat şi condus, cu speranţa că ele pot constitui temeiul tuturor întreprinderilor de conlucrare şi pace, hrănite cu dreptate, adevăr, umanism, încredere.

Chiar dacă la 7 martie 1992, când a fost adus Acasă, n-a fost trecut pe sub Arcul de Triumf, Titulescu rămâne pentru noi un Erou. În Panteonul recunoştinţei naţionale, el s-a aşezat alături de făuritorii de Ţară, de cei ce au servit-o şi apărat-o, fără ostenire şi rezervă, proiectând deopotrivă un vizionar şi precursor, efigia unui om care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce România în Europa şi Europa în România.

C.R.