NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

I.L. Caragiale, un geniu literar

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on I.L. Caragiale, un geniu literar

2012 - Anul Caragiale

Există, fără îndoială, un mister care este protejat de acest nume – Ion Luca Caragiale. Explicaţia poate fi aceasta: Caragiale a fost un spirit autentic. Dar un spirit dual. E o caracteristică a lumii balcanice, cred că şi a românilor care sunt şi nu sunt balcanici, de a avea două naturi, de a avea două suflete, două inimi, fiind paradoxali. Este tentant să porneşti la o asemenea aventură a desluşirii resorturilor interioare ale acestui fel de a fi de la premisa că popoarele balcanice sunt rezultatul unor asimilări niciodată desăvârşite, că toate popoarele balcanice au un fond ancestral care se găseşte într-o stare de clivaj, dacă nu de opoziţie, cu forma pe care o cunoaştem, că aceasta este zona în care neclaritatea este starea permanentă, începând cu organizarea socială, continuând cu formele autorităţii şi terminând (oare?) cu indecizia sufletească.

I.L. Caragiale este un geniu literar risipit în genuri minore, este un conservator de-a dreptul revoluţionar, este un însingurat care şi-a dorit viaţă socială, un sceptic care voia succes şi un aspru critic al vieţii politice româneşti care a făcut politică. E drept, fără nici o urmă de rezultat. El este cel care ia peste picior Jubileul regelui Carol I după ce scrisese un imn intitulat „Întoarcerea victorioasă”, dedicat aceleiaşi ilustre figuri a istoriei naţionale. Caragiale a debutat în publicaţii liberale şi s-a afirmat în cele conservatoare, a ironizat mica burghezie, comercianţii, funcţionarii şi, la rândul său, a fost proprietar de restaurant ori funcţionar al statului, a luat peste picior francmasoneria şi asimilaţii, dar a participat şi a beneficiat de sprijinul Societăţii Junimea.

I L Caragiale

Făcea un haz nebun de ardeleni, dar a încercat să se mute fie la Braşov, fie la Sibiu. S-a întrebat, făcându-ne cu ochiul, ce-o fi căutând neamţul în Bulgaria? N-a stat pe gânduri să se mute la Berlin cu toată familia, după ce a primit moştenirea Momuloaiei. Toate acestea sporesc misterul Caragiale şi, în aceeaşi măsură, contribuie la monumentala sa prezenţă. Dualismul său existenţial este completat de dualismul categorial al operei sale. Genurile minore sunt slujite cu acelaşi devotament (a se citi talent) cu care a slujit marile capodopere. A scris poezele şi tragedii, comedii şi nuvele grave.

A făcut publicistică ocazională şi a susţinut rubrici de critică dramatică, a făcut servicii de presă în favoarea unor politicieni discutabili şi a scris cel mai aspru text la adresa venalităţii, lăcomiei şi imoralităţii clasei politice, intitulat „1907 din primăvară până-n toamnă”. A fost prieten cu Eminescu şi a generat, cu temei, caragialismul, antiteză totală la eminescianism. Lista e lungă, mai lungă decât nemuritoarea înşiruire „La Moşi”. Era atît de acid, de coroziv şi enervant, încât a stârnit împotriva sa uneltiri şi calomnii (vezi procesul de plagiat pornit de obscurul Caion), represalii (vezi soarta „Scrisorii pierdute”), o ostilitate generală care l-a făcut să emigreze. Prin felul său de a fi, de a gândi şi, mai ales, de a scrie, Caragiale era un generator şi un martor al ridicolului unei societăţi care încă mai bâjbâia în căutarea noii sale identităţi. Caragiale avea dreptate să fie ironic, necruţător deci, cu pseudo-formele societăţii occidentale care se cultivau în România Mică, de la sistemul rotativei guvernamentale la instituţiile civile sau de stat care existau pentru a avea clienţi politici, amploaiaţi şi fonduri. Avea dreptate să execute prin expunere la vedere relaţiile politice viciate, corupte, relaţiile umane jalnice, trădările îngăduite şi recunoştinţa batjocorită, o lume strâmb alcătuită şi fals percepută. Dar nu avea dreptate, în acelaşi timp, când dispreţuia modernizarea, când îngâna patriotismul sau când făcea tabula rasa din idealurile paşoptiste şi, mai cu seamă, din sacrificiul real al modernizatorilor societăţii.

IL Caragiale la aniversare

Nu cred că există un cititor român al lui Caragiale să nu-l admire, să nu-l iubească cu adevărat, să nu ştie pe de rost măcar câteva replici, care să nu fie de accord cu sarcasmul său, pe care îl consider util şi la obiect după o sută de ani. Dar tot acelaşi cititor, care foloseşte dezinvolt replicile caragialene pentru a-şi ironiza prietenii sau a-şi lua în derâdere adversarii nu va recunoaşte niciodată că el însuşi aparţine aceluiaşi univers.

Un diavol mic, plin de curiozitate, îmi şopteşte: Ce soartă ar avea Caragiale astăzi, dacă ar fi contemporanul nostru, nu doar prin actualitatea operei sale, ci chiar printr-o prezenţă publică? Răspunsul vine de la sine – aceeaşi. Pentru că, se pare, lumea românească se străduieşte să revină la dimensiunile sale naturale, eliberată din constrângerile unor programe politice impuse cu forţa dinăuntru sau din afară, ea se repopulează cu personajele lui Caragiale, cu replicile şi cu momentele sale.

O scrisoare pierduta

Tocmai de aceea, soarta lui ar fi aceeaşi, ar pendula de la un partid la altul, de la o televiziune la alta, ar încerca mici afaceri şi ar fi hăituit de ANAF ca întreprinzător nefericit, nu ca autor, pentru că ar fi sărac şi, în cele din urmă, urât de toate partidele şi de toată lumea, dar mai cu seamă de lumea literară, intrată sub zodia eseului de natură moral –teologică sau a textelor de vespasiană, s-ar hotărî să emigreze. Dar nu la Berlin. Ar emigra undeva în Balcani. În Balcani, deoarece, la o analiză mai atentă, această zonă va fi ultima parte a Europei în care se vor mai produce merdenele, chiar şi ilegal. Ce altceva ar putea face mai mult descendentul unui plăcintar balcanic ajuns printre zeii creatori ai unui fel de a fi?

Acum, la o sută şaizeci de ani de la naşterea ta, auzind bătăile în poartă ale FMI, pe care încearcă să le ascundă cu o hăhăială generalizată personajele domniei tale, nu putem să spunem decât două cuvinte, pentru care îţi rămânem veşnic datori (trebuie să ne obişnuim cu asta): Băiete, ţal! (plăteşte!)

Eugen Uricaru

 

George Enescu, geniul muzical – spirit naţional

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on George Enescu, geniul muzical – spirit naţional

Există, probabil, clipe astrale ale popoarelor, când apar pe lume generaţii de oameni dotaţi cu har, geniali sau nu, dar cu siguranţă purtând în mintea şi sufletul lor mesaje de mare valoare. Românii au avut un asemenea moment, marcat de generaţia paşoptistă, apoi de cea afirmată în perioada interbelică, din care o parte a reuşit să-şi continue misiunea creatoare şi după cel de-al doilea război mondial. Din această a doua generaţie excepţională au făcut parte Brâncuşi, Ionesco, Cioran sau Mircea Eliade. Fiecare dintre ei a contribuit la exprimarea potenţialului creator al spiritului românesc. Una dintre minunatele expresii ale acestui spirit este muzica lui George Enescu.

Muzician şi interpret, Enescu a fost adoptat cu drepturi depline destul de repede în elita muzicală europeană şi internaţională, numele său figurând, ca interpret, în topul marilor artişti. Au depus mărturie în acest sens o Clara Haskil sau un Yehudi Menuhin. Dar nu acest uluitor talent constituie apogeul prezenţei sale artistice în lume, ci opera sa muzicală. Compoziţiile sale au impresionat publicul şi critica de specialitate prin subtila ştiinţă de a îmbina cuceririle modernismului muzical cu temele tradiţionale, profund româneşti, pe care George Enescu le-a redescoperit şi le-a recreat într-o manieră atât de personală. Toată experienţa avangardei muzicale europene a căpătat, prin George Enescu, o nouă încărcătură, un sens creativ şi valorificativ care o face să armonizeze cu Muzica eternă. Asemeni lui Constantin Brâncuşi, Enescu a închis un experiment şi a deschis o cale regală în artă, de această dată în arta sunetului.

Dixtuorul” şi „Oedip” sunt două pietre miliare ale drumului istoric în muzica secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp sunt şi doi mesageri, doi heralzi ai sensibilităţii muzicale româneşti, care recuperează în acest fel inexplicabila întârziere din secolul al XIX-lea. Enescu a adus muzica românească la zi şi chiar a prefigurat viitorul, cu o forţă de expresie neiertătoare – ceea ce nu se ascultă nu vieţuieşte. Şi iată că Enescu se ascultă astăzi pe toate meridianele. Şi se face înţeles. De fapt, ne face înţeleşi. Dacă privindu-l pe Brâncuşi îi înţelegi pe români şi înţelegi umanitatea, ascultându-l pe Enescu îi asculţi pe români şi asculţi murmurul omenirii întregi. Mai mult nici nu ar fi putut să ne dăruiască acest artist. Sfârşindu-şi viaţa departe de ţară, a dorit să fie adus în pământul natal. Dorinţa i-a fost îndeplinită, chiar dacă erau vremuri de restrişte.

Recunoaşterea internaţională a lui George Enescu este astăzi un fapt firesc. Dar nu a fost ceva ce a venit de la sine. A fost nevoie de propagarea în spaţiu şi în timp a unei unde îndeajuns de sonore de apreciere a valorii sale. Asta s-a transformat într-un tsunami al succesului, datorat marilor săi prieteni muzicieni, compozitori şi interpreţi, care au recunoscut în muzica lui Enescu o valoare universală; valoare universală în veşmânt imagistic muzical românesc.

 

 

 

Eugen Uricaru