NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Un film bun este ca un portal în timp, cănd istoria ne ajunge din urmă, copleşindu-ne prezentul cu încărcătura sa de metafore, drame şi speranţe. Acesta este sentimentul pe care l-am avut văzănd filmul recent al Angelinei Jolie, In the Land of Blood and Honey (“In ţara săngelui şi a mierii”). Am fost cuprinsă de film de la început, nu doar pentru că urmăream un film scris, regizat şi produs de către una dintre celebrităţile cele mai marcante ale Hollywood-ului de astăzi, ci şi pentru că, la începutul anilor 90, fusesem martora „ de la distanţă”a războiului teribil din Bosnia trăind în ţara vecină, România.

Astfel încăt, invitată fiind împreună cu un grup de cercetătoare de la Centrul pentru Studii despre Femei de la University of California, Los Angeles, la premiera din Los Angeles a acestui film, ce îmi fusese deja descris ca fiind axat pe realităţile războiului din Bosnia, am devenit neliniştită. Pentru mine acest film înseamnă masacre şi violuri în masă.Dar apoi, treptat,mi-am reamintit că Angelina Jolie se dedicase de-a lungul a mai mulţi ani unei importante activităţi umanitare în calitate de Ambasador de Bune Intenţii al Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi O.N.U. fiind, totodată, prima laureată a Premiului “Cetăţean al Lumii” acordat de către Asociaţia de Corespondenţi ai O.N.U. şi a unui premiu „Acţiunea Global-Umanitară”.

Cu o apartiţie graţioasă, artista şi-a prezentat filmul la premiera ce a avut loc la cinematograful ArcLight din Hollywood, fiind îmbrăcată într-o lungă rochie neagră amplă, dar totodată cu o tăietură simplă, ca marcă de respect pentru subiectul filmului ce urma să debuteze. Prin discursul său concis, dintr-o dată mi-a apărut în faţă o femeie decisă, o autoare de film, chiar o cercetătoare.

Inima mi-a tresărit când a început muzica (semnată de Gabriel Yared,căştigător al unui Oscar pentru muzica de film al lui English Pacient-

-(„Pacientul englez”), ceea ce imediat m-a readus înapoi acasă, în Balcani.Vizitasem Iugoslavia ultima dată ca adolescentă, pe cănd ţara arăta ca o coastă de mare italienească, cu tineret pe motociclete Vespa, magazine private, blugi şi, în general, trai bun şi voioşie. Dar apoi totul a dispărut brusc în smogul ultra-naţionalismului şi a războiului ce au urmat căderii comunismului.

“În ţara săngelui şi a mierii” este o poveste dublă: o poveste de război şi o poveste de dragoste, de aici şi titlul centrat pe sângele războiului şi pe mierea iubirii. De-alungul filmului, povestea de dragoste devine pănza pe care se înscriu tensiunile războiului, cu răsucirile lor halucinante.Protagoniştii, Ajla este o bosniacă musulmană, iar iubitul ei, ce este totodată şi supraveghetorul ei, Danijel, este un sărb bosniac, fiul necruţătorului general Nebojsa Vukojevich.Ajla este pictoriţă, iar Danijel devine ofiţer de armată,băntuit de un iniţial spirit inocent şi de către iubirea sa pentru Ajla şi, pe de altă parte, de datoria sa pentru „ţara mamă”, ceea ce însemna să lupte pentru puritate etnică sârbă şi să omoare fără cruţare musulmani bosniaci.

Filmul a fost turnat la Budapesta, ceea ce a reuşit să redea parfumul regiunii de dinainte de războiul din Bosnia :arhitectura europeană, străzile vechi, blocurile cenuşii, muzeul de artă.Toţi actorii filmului sunt originari din fosta Iugoslavie, iar filmul este vorbit în sărbeşte, ceea ce adaugă un cald ecou de autenticitate.Din nou, actorii reunesc toate diviziunile războiului:ei sunt sărbi, sărbi bosniaci, musulmani bosniaci şi sărbo-croaţi, ceea ce a reuşit să transforme filmul din artă într-un moment de triumf uman şi politic.

Naraţiunea este viguroasă, cu duo-ul război-iubire, în jurul căruia se desfăşoară cu precizie evenimentele războiului.În timp, ne obişnuim să trăim emoţiile Ajliei, să o credem,să suferim împreună cu ea:este profund umană, dar totodată un simbol al sacrificiului,doarece Ajla sacrifică dragostea în favoarea războiului, în contextul răzbunării pierderii suferite de familia sa.

Dragostea lui Ajla şi Danijel este exemplară pentru trecerea graniţelor etnice, ceea ce era curent în regiune înainte de război într-o comunitate în care căsătoriile inter-etnice erau dese. Actorii înşişi au fost fie răniţi în război (Vanessa Glodjo), ori familiile lor au pierit (Alma Terzic), ori au fost chiar membri ai unităţilor speciale ale armatei bosniace (Fedja Stukan). Iar trupul Ajlei este pânza pe care se înscrie metamorfoza torturată a lui Danijel, aşa cum sunt trupurile celor între 20.000-50.000 de femei care au fost violate în mod sistematic în timpul războiului bosniac între 1992-1995 (când aproximativ 110.000 de oameni au fost raportaţi ucişi şi 2,2 milioane au fost transmutaţi.).Astfel încât revenim la vechea idee a lui Michel Foucault, anume că trupul uman este locul ultimei rezistente la putere, precum în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka. Şi nu este de mirare că în urma războiului bosniac, violul ca armă de razboi a fost recunoscut pentru prima dată drept crimă de război de către Curtea Internaţională de Justiţie, alături de purificare etnică şi genocid.

Istoria din spatele naraţiunii este corectă, şi regăsim marile teme şi metafore dominante ale regiunii, ceea ce ne reaminteşte de antropologia politică a Iugoslaviei de dinainte de al doilea război mondial scrisă de către Rebecca West în a sa Black Lamb and Grey Falcon (“Mielul negru şi şoimul gri’) cât şi Balkan Ghosts („Fantome balcanice”) a lui David Kaplan. Aceste mituri sunt:martiriul, sanctificarea, sacrificiul şi inocenţa,ceea ce este, de altfel, relevat în dialogurile scurte şi concise.

Sperăm ca filmele viitoare ale Angelinei Jolie să se axeze pe realităţi similare, abordate din acelaşi unghi necruţător de real, făcănd-o poate unică in Hollywood, unde cultura populară este mult prea adesea adăugată în mod caricatural unor evenimente internaţionale dramatice, creând astfel o anestezie surrealistă pentru audienţa americană (precum filmele The Peacemaker- „Negociatorul de pace” sau Behind Eneny Lines În spatele liniilor inamice” –ambele despre războiul din Bosnia).

Am ieşit dezmorţită de la film la ora zece seara, în timp ce simţeam în jurul meu audienţa americană înmărmurită, înspăimântată, şi oarecum reticentă faţă de film. Am înţeles atunci că filmul îmi plăcuse probabil doar mie şi altor câtorva din regiunea balcanică şi că spectatorii americani nu aveau racordat filtrul emoţional la asemenea gravităţi, ce probabil, i-ar fi delectat şi impresionat doar pentru câteva secunde ori minute de ştiri CNN, dar în nici un caz pentru durata a două ore de film, ce le-a părut,probabil, oarecum îngrozitor.

Faptul că Angelina Jolie, o americancă, a fost capabilă să se imerseze intr-o cultură diferită până într-un punct de identificare, relevă o sensibilitate artistică deosebită şi un talent pur.Totodată, faptul ca această câştigătoare a unui Oscar a coborăt din turnul de fildeş Hollywoodian şi a suferit artistic durerea acestor femei violate este însemnul distins al unei fiinţe profund umane, al unei purtătoare de cuvănt pentru cei neîndreptăţiţi, ale căror cazuri ar fi, altfel înmormântate în memoria infinită a istoriei pânâ la sfărşitul timpului.

Denise Roman,PhD cercetătoare la Centrul pentru Studii ale Femeilor de la „University of California” Los Angeles.

 

Făgaşul culturii americane

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Făgaşul culturii americane

Una dintre amintirile mele cele mai timpurii este cea a filmelor de desene animate – cât se poate de americane – cu Felix Motanul şi Betty Boop. Primul meu film colorat, tot american, trebuie să-l fi văzut puţin după 23 august ‘44 (când primeam cu încântare şi primele pachete de chewing-gum), fiindcă îmi amintesc de Pinocchio, al lui Walt Disney, apoi de Shirley Temple sau Stan şi Bran, care au devenit tot cam pe-atunci personaje aproape reale din viaţa mea şi l-am văzut, în fine, pe « Charlot »… Cultura americană devenise aşadar parte din fondul meu aperceptiv înainte de clasa întâia de şcoală.
Privind retrospectiv, cred că pot afirma că, în mediile educate din România filmul a fost mult timp principalul vehicul al culturii americane, în vreme ce cartea era încă predominant europeană. Am descoperit literatura americană abia la începutul anilor ’60, când editurile româneşti au început să publice traduceri şi monografii consacrate autorilor de dincolo de ocean.
Nu voi continua acest demers de ego-istorie evocând circulaţia semi-clandestină a marilor filme americane din anii ’60-’70 pe casete video, sau primele cărţi de antropologie americană pe care le-am citit în vremea când copiii şi studenţii mei visau la blue-jeans şi la Coca Cola (Pepsi aveam şi noi). Am evocat aceste fragmente de memorie personală pentru a propune cititorilor câteva ipoteze: pe de-o parte, aceea că pătrunderea culturii americane în România nu a fost un flux constant, ci a avut caracterul unor şocuri culturale intermitente. Exotică sub aspectul creaţiei literare, ea a fost de timpuriu asimilată la nivelul culturii populare, mai ales cinematografice, urmată de cea muzicală, de cultură a vestimentaţiei şi a comportamentelor generaţiei tinere. A doua ipoteză este frecvent invocată de toţi cei care au de-a face cu aceste fenomene – anume că, tocmai fiindcă era prost văzută de regimul comunist şi chiar interzisă de vânătorii de blugi cu sau fără uniforme, cultura pop americană a explodat în toate mediile electronice, precum şi în cele sociale, imediat după Revoluţia din decembrie, de astă dată având drept vehicul principal televiziunea.
Chiar dacă nu e teoretizată pe deplin, aprecierea pozitivă a culturii americane în întregul ei are un rol important în pro-americanismul general din societatea noastră. Asemeni altor societăţi post-totalitare – cea poloneză, de exemplu – societatea românească pare să nu fi adoptat mantra vest-europeană, şi cu deosebire franceză, despre o Americă incultă, exclusiv dominată de obsesia profitului imediat şi de produse comerciale fără valoare culturală.
În mod surprinzător, prejudecata conform căreia americanii ar fi inculţi reapare intermitent când e vorba de învăţământul american. Atunci, mulţi adulţi – şi chiar mai mult decât atât – sar ca opăriţi să ne spună cât e de minunată şcoala românească faţă de cea occidentală în genere şi americană în special. Asta în timp ce mult lăudaţii noştri olimpici se precipită – oare de ce ? – să câştige o bursă într-o şcoală americană: cine va fi ştiind mai bine, bunicul sau nepotul olimpic?
Cum prea bine ne învăţa cândva Voltaire, înainte de orice discuţie se cade să ne definim termenii. Ce înţelegem, aşadar, prin cultură americană? Nu voi intra aici într-o infinită dezbatere în legătură cu definirea noţiunii de « cultură ». Adevărul e că, asemeni tuturor continentelor culturale cu care ne întâlnim în era globalizării, şi cultura americană e compusă din nenumărate culturi foarte deosebite între ele. Între cultura unui campus de la Harvard, Princeton sau Berkeley, unde întâlneşti pe fiecare alee plimbându-se câte un laureat al Premiului Nobel, şi cultura rapperilor din Brooklyn, distanţa e cel puţin similară cu cea care îl despărţea cândva pe Platon de un ţăran. Pe de altă parte, receptorii sunt şi ei la fel de diferiţi ca şi emiţătorii: pe vremea serialului american de mare succes « Om bogat, om sărac », actorul american William Smith, care interpreta în film personajul hiper-negativ al persecutorului nemilos al fraţilor Jordache, era cât pe-aci să fie linşat la Marsilia de o mulţime furioasă, care îi reproşa nu că îl joacă pe Falconetti, ci că este Falconetti în persoană. William Smith e, de altfel, un bun exemplu al surprizelor pe care ni le rezervă « cultura americană ». Celebru datorită rolului cu totul linear şi simplist din « Om bogat… », Smith era în realitate licenţiat al Universităţii din Syracuse şi Master în studii ruseşti al cunoscutei  University of California Los Angeles, a participat la Războiul din Coreea, după care şi-a continuat studiile în Europa, la Sorbona şi la Universitatea din München, vorbind curent, în afară de rusă, şi sârbo-croată, franceza şi germana. Smith a părăsit o eventuală carieră academică pentru un contract cu MGM şi o fructuoasă carieră de actor…
Dacă ar fi să sintetizez într-o unică imagine ceea ce înţeleg eu prin « cultura americană », m-aş raporta la povestea filmului Rambo. David Morell, autorul best-sellerului după care s-a făcut filmul – clasificat drept al 253-lea în topul « celor 500 de filme mai importante din istorie » (altă operaţie clasificatorie specific americană) – i-a dat acest nume bizar, John Rambo, eroului încarnat de Silvester Stallone, în memoria poetului său preferat, Arthur Rimbaud. No comment.

Zoe Petre