NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Au păşit pe calea exilului…

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Au păşit pe calea exilului…

 

Lista lungă a exilaților români este alcătuită, în marea sa parte, din intelectuali nevoiți să părăsească țara din aceleași motive – politica, intoleranța, primitivismul relațiilor sociale, incapacitatea celor aflați la putere de a înțelege vremelnicia poziției lor. 

 
 

Nicolae Milescu

Istoria personalităților românești care au plecat sau au fost obligate să -și părăsească Patria (mereu din aceleași motive) începe, probabil, în epoca modernă, cu Nicolae Milescu. Desigur, și înaintea Spătarului au mai fost mari oameni alungați din Ţările Române, dar cred că el este cel dintâi intelectual care a luat calea străinătății. Tot el este primul care, în exil fiind, a lăsat în urma sa opere importante, valori inestimabile, contribuții recunoscute pe plan internațional. Desigur, în cazul său, destul de complicat, exilul a fost impus din motive politice, însă ele nu au fost exclusive. Conflictul dintre partidele nobiliare (boierești, cum sunt cunoscute) din Principatele românești erau destul de violente, lupta pentru putere incluzând acte de cruzime, trădări, apelul la forțe străine. Nimic nou. Milescu Spătarul (supranumele său indică o înaltă poziție în societate) nu a fost străin de lupta politică și a suportat consecințele acesteia. A fost victima unei măsuri barbare, i se mai spunea Cârnul, din cauza unei pedepse cu mutilarea nasului, administrată din porunca lui Constantin Cantemir Vodă, tatăl lui Dimitrie și drept urmare a plecat la Leipzig  

Milescu a rămas în istorie pentru altceva: pentru ceea ce a înfăptuit în exilul său. Opera sa include importante lucrări teologice în apărarea ortodoxiei, continuând astfel frontul deschis de Varlaam și Petru Movilă împotriva asaltului Reformei. A intrat în cercul gînditorilor europeni ai vremii pe când îl însoțea pe domnitorul Gheorghe Ștefan în pribegia sa europeană. Lucrarea sa intitulată „Steaua Orientului strălucind Occidentului” a fost publicată în limba franceză, în cadrul unei ample lucrări teologice la Port Royal. A scris în latină, greacă și rusă lucrări diverse, cele din urmă pe când funcționa la Posolski Prikaz (un Minister de Externe specific) al Țarului. Călătoria și „Jurnalul” său din China l-au înscris pentru totdeauna în rândul oamenilor de seamă ai Europei. O minte strălucită, o mare capacitate intelectuală care s-a împlinit abia după ce a ieșit din capcana politicii, după ce a fost nevoit să părăsescă țara pe care niciodată nu a uitat-o și întotdeauna a slujit-o participând la marile dezbateri europene, unde a afirmat și susținut identitatea neo-latină a poporului român. 

Moldova și-a urmat destinul, rătăcind printre amenințările externe și suferind din pricina dezbinării interne. Un alt mare cărturar de nivel european, ajuns Domn al Moldovei, a fost obligat, din cauza evoluției militaro-politice din zonă, să părăsească țara și să-și împlinească destinul intelectual în străinătate. Este vorba despre Dimitrie Cantemir*, o glorie a culturii române și a celei europene. A fost autorul unor mari și importante lucrări, de la istorie și geografie până la muzicologie – amintim că era membru al Academiei din Berlin, iar familia sa a jucat un rol important în istoria culturii ruse. Împlinirea sa intelectuală s-a realizat abia atunci când a părăsit scena politică a propriei țări și chiar țara. 

Am ales acești doi mari și emblematici precursori ai exilului românesc deoarece amândoi au realizat mari fapte culturale, amândoi fiind obligați să ia calea exilului din cauza politicii la care au participat activ și direct. Am putea spune că spațiul public românesc este prea mic pentru prea marile pasiuni care îl bântuie… 

Nicolae Balcescu

Anul 1848 aduce un mare val al exilaților, fenomen care nu este specific doar Ţărilor Române, ci întregii Europe. Exilații polonezi, italieni, ruși, unguri cutreieră lumea, încercând ca după înfrângerea Revoluției să găsească soluția dezrobirii popoarelor prinse în strânsorile imperiale. Generația celor de la 1848 din Principate a avut marii săi exilați, între care Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă, mai proeminentă. Este un exil politic, rezultatul unui conflict profund între două lumi, una muribundă, însă căutîndu-și soluțiile de prelungire a existenței prin soluții violente, represive, și o altă lume, care reprezenta dezvoltarea economică și schimbarea relațiilor sociale, dar care nu găsea decât soluția unei schimbări prin forță, prin revoltă populară. Așa s-a întâmplat și în Valahia, iar consecințele sunt știute din cărțile de istorie. Mai puțin cunoscute sunt faptele exilului lui Nicolae Bălcescu. Circulă multe legende privind sfârșitul istoricului și omului politic, mort la Palermo, dar al cărui mormânt este și va fi necunoscut. O legendă este că și-a sfîrșit zilele în mizerie. Bălcescu a murit într-o cameră de hotel – Hotelul Trinacria, care este pomenit și descris de Giuseppe Tommasi di Lampedusa în nemuritorul său roman „Ghepardul”. Era un hotel de lux, unde adăsta și personajul său care întruchipează amurgul unui regim și al unei clase sociale, prințul Salina. O altă legendă privește înhumarea marelui român în groapa comună a săracilor. Bălcescu a fost înhumat ca un om cunoscut și de onoare, însă nimeni n-a mai plătit taxa de prelungire a concesiunii mormântului și așa se face că osemintele sale au ajuns la groapa comună. Interesant este faptul că Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis un aghiotant al său cu o sumă importantă de bani, cu misiunea de a repatria rămășițele pămîntești ale marelui patriot. Misiunea a eșuat. Probabil că banii s-au risipit. Nu vi se pare a fi o poveste românească de secolul XXI? Bălcescu a luat calea îndepărtării de țară, iar în răstimp moștenirea sa ideatică, opera propriu-zisă și imaginea sa de model patriotic au căpătat dimensiuni și imagini impunătoare. Un gând răutăcios ne îndeamnă să spunem – cu cât mai departe, cu atât mai folositor. E doar o constatare confirmată de șirul exilaților exemplari care au urmat… 

I.L. Caragiale a luat decizia să plece, sătul de injuriile la adresa sa și mai ales a operei sale.  

Brâncuși a ales calea străinătății pentru a fi înțeles și a sfârșit prin a fi hulit și batjocorit de însăși Academia Republicii Populare Române, în care voci ale unor intelectuali cu prestigiu și valoare certă au veştejit valoarea operei sale.  

Tiktin și Gaster, doi savanți care au adus contribuții de mare importanță la cercetarea limbii și culturii române, au fost siliți să plece din țară din pricina obtuzității și unei rău intenționate aplicări a legilor vremii, lipsind astfel cultura românească de oameni valoroși, devotați științei și culturii naţionale. 

Cioran, Eliade, Ionesco, Vintilă Horia, Enescu sunt doar câteva nume dintr-un val uriaș de exilați din timpul și din perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea adevărate valori intelectuale, exilați care au continuat să lucreze pentru cultura română, iar dacă astăzi există nume românești în catalogul valorilor universale, majoritatea aparțin acestui val de emigrați politici, de persecutați de multiplele forme ale dictaturii pe care România le-a avut de suportat din 1938 pînă în 1989. La acești exilați se adaugă lista lungă a celor care au trecut prin închisori sau care au fost obligați să se refugieze într-un ciudat exil interior. Cred că lista exilaților propriu-ziși din perioada de sfârșit a ultimei dictaturi îl are în frunte pe Paul Goma si continuă cu zecile de nume ale intelectualilor stabiliți în Occident cu o activitate creativă importantă, iar uneori cu poziții politice anti-dictatoriale declarate public. Unii dintre aceștia au revenit în țară, Paul Goma nu. 

Ceea ce este de observat la acest fenomen care, iată, durează de câteva secole, este o constantă represiune a intelectualilor, artiștilor în general. Puterea politică, deși în continuă schimbare, conform naturii sale, a fost permanent preocupată să scape de cei care gândeau cu adevărat, de cei care nu doar că știau adevărul, dar aveau și dăunătorul obicei să-l împărtășească, să-l facă public. Pentru a păși cât de cât pe calea cea bună, românii au nevoie de aportul exilaților, au nevoie de ei pentru că în fapt ei sunt strigătul care se întoarce ca un ecou. Murmurul și gemetele nu au ecou. În ziua când românii nu vor mai pleca din țara lor pentru a putea să spună clar adevărul, abia atunci poporul român va fi în rând cu națiunile democratice, libere și suverane.  

 

Eugen Uricaru 

 


*„Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), „Cartea științei muzicii”  

Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Propunem cititorilor o sinteză obiectivă, liberă de partizanat, a ideilor politice ale prim-miniştrilor României Mari, perioada cuprinsă între 1 Decembrie 1918 (data proclamării), la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu România) şi 30 august 1940 ( Ziua odiosului Dictat de la Viena referitor la Tansilvania , survenit la două luni după noua răpire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord). În cei 22 de ani , în România s-au succedat 29 de guverne şi 20 de prim-miniştri. Au condus mai multe guverne, I.I.C Brătianu (3), Al.Vaida-Voevod ( 2) , Iuliu Maniu ( 3), G.G. Mironescu ( 2), Ghe. Tătărăscu ( 2).

Evident că atitudinile politice prezentate prin cuvântări corespund acelor timpuri.

1Ion I.C. (Ionel) Brătianu, om politic liberal, unul din făuritorii României Mari, a fost cel mai de seamă continuator din familie al operei părintelui său, Ion C. Brătianu (1821 -1891), care prezidase, în calitate de prim-ministru, acţiunea de cucerire a independenţei depline de stat, consfinţită prin victoria în războiul de neatârnare. A condus mai multe guverne între anii 1908 şi 1927 (până la 24 noiembrie, când a încetat din viaţă).

I. C. Brătianu s-a străduit să ducă, atât înainte cât şi după Marea Unire din 1918, o politică de demnitate naţională, de afirmare a egalităţii suverane a României cu toate celelalte state, indiferent de mărimea lor. Pe plan economic, această orientare a fost sintetizată în lozinca „prin noi înşine”, formulată încă în perioada antebelică şi a cărei implementare mai largă s-a încercat în primul deceniu postbelic. Românul – spunea I.I.C. Brătianu, într-un discurs din anul 1913 – nu trebuie să fie un vechil al altora, din punct de vedere economic; trebuie să lucrăm astfel, ca numai poporul român să dispună de puterile economice ale ţării”.

Alături de cuvântul „stat”, conceptul care revine cel mai des în discursul său politic este cel „naţional”. Afirmarea conştiinţei naţionale era pentru I.I.C. Brătianu esenţa însăşi a existenţei naţiunii. „Cea mai bună definiţiune pe care am găsit-o de ceea ce înseamnă o naţiune – spunea el – este aceea a conştiinţei naţionale. O naţiune este conştiinţa naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărărea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îsi aşează rolul în mijlocul neamurilor”.

I.I.C. Brătianu s-a pronunţat şi a acţionat pentru un stat democratic, constituţional. „Noi– declara el – voim o viaţă puternică de stat, pe temelii larg democratice. Voim dezvoltarea regimului constitiţional, în deplină ordine şi legalitate, o viaţă politică parlamentară”. El a fost însă adeptul, pe plan teoretic, şi mai ales practic, al unei puteri de stat autoritare, chiar dure în raporturile cu opoziţia, dar mai ales faţă de curentele de contestate socială.

Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura (poporului român – n.r.) mersul ascendent. Dacă din patimă sau din nepricepere, ele nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care, prin inteligenţă şi prin solidarizare se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare, a cărui urmare va fi propria lor nimicire”.

2Când dorim prosperitatea acestui colţ de pământ – spunea I.I.C. Brătianu – nu ne e deopotrivă cui îi revine belşugul…; pentru ca belşugul să fie cum îl dorim noi, trebuie să revină în primul rând neamului nostru românesc. Dar de la aceste simţăminte până la acel şovinism intransingent care consideră pe orice străin ca un vrăjmaş şi îşi aşează idealul într-o viaţă închisă între ziduri chinezeşti, spaţiul e imens şi noi nu vroim să-l străbatem. Credem, dimpotrivă, că dezvoltarea sănătoasă a forţelor şi avuţiei naţionale nu se poate face decât condusă de un spirit larg şi comunicativ şi prin relaţiuni internaţionale active şi intense”.

I.I.C. Brătianu a condamnat fără ezitare manifestările de dictat ale marilor puteri, a militat pentru respectarea drepturilor egale şi intereselor legitime ale statelor mai mici. „În principiu – scria el în vara anului 1913 – noi nu putem fi ostili acţiunilor europene, căci Europa este un complex din care facem parte şi noi, deşi este drept că în ultimii ani s-a manifestat, din ce în ce mai exclusiv, ca expresiune a Europei numai voinţa celor şase mari puteri… În organizaţia Europei actuale, cu lacunele sale, pe care statele mici au interesul să le îndrepteze, nu pot să nu recunosc că foarte arareori este dat oamenilor de stat ai puterilor mai mici să pună ei la ordinea zilei chestiuni europene de care depind şi interesele lor. Astăzi, oricare ar fi concepţiunea noastră de egală îndreptăţire a intereselor statelor mici cu acelea ale statelor mari, primele sunt, în majoritatea cazurilor, nevoite să profite de împrejurările create de celelalte pentru a dobândi maximul de satisfacţie a propriilor interese”.

Protestând împotriva condiţiilor inacceptabile impuse României prin Tratatul de la Buftea, memoriul din 1918 menţionat mai sus exprimă credinţa că nu este de conceput ca „în dezvoltarea unei Europe aşezată pe principiul naţionalităţilor poporul român să rămână frânt şi sub stăpâniri străine“, iar „clădirile trecute ori prezente ale imperialismului german, în contrazicere cu cele mai elementare principii ale dezvoltării popoarelor moderne, nu pot fi decât şubrede şi vremelnice”, deoarece „nu este posibilă dominarea politică şi economică a lumii de către un singur popor”.

În ceea ce priveşte independenţa României, ea este departe de a fi „… fructul bunăvoinţei străine şi n-ar putea depinde sub nici o formă de ea… înainte de orice şi mai presus de toate, ea se datoreşte însuşirilor, muncii şi sacrificiilor poporului român. Ea este rezultatul natural al întregii noastre dezvoltări naţionale, şi nu depinde de nimeni de a pune astăzi în discuţie această independenţă…”

Nici o problemă internă nu ar putea comporta astăzi o intervenţie sau o soluţie internaţională, căci problemele politice sau sociale se pun în fiecare ţară într-un chip deosebit şi numai soluţiile date de organele naţionale, în deplină cunoştinţă de cauză, le pot rezolva definitiv“.

Ca şef al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris, I.I.C. Brătianu a criticat şi protestat energic împotriva concepţiei „statelor cu interese limitate“, menită să pună în situaţie de inegalitate statele mici, a dominaţiei marilor puteri şi îndeosebi a SUA în adoptarea hotărârilor. „Am protestat în toate demersurile mele – declara el ulterior – contra acestor definiţiuni. Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât de în drept să-1 apere ca oricare putere mare şi că nu este nimeni în drept să limiteze unde interesele mele încep şi unde se sfârşesc, decât eu însumi“. El a denunţat sistemul de lucru potrivit căruia „reprezentanţii celor patru puteri mari…„hotărau în toate chestiunile, fără participarea celorlalte state”.

semnarea Tratatului de la BufteaRevoltat de practicile inechitabile impuse la Conferinţa de pace dar mai ales de includerea în textul Tratatului de pace cu România a obligaţiei controlului internaţional asupra respectării drepturilor minorităţilor naţionale, Brătianu a refuzat să-1 semneze şi a părăsit conferinţa, sarcina acceptării revenindu-i guvernului Vaida. Explicând motivele acestui refuz, el spunea, în discursul rostit în decembrie 1919, în Camera Deputaţilor: ,, … noi, ca şi orice stat independent, nu putem să primim în relaţiunile dintre stat şi cetăţenii săi controlul vreunui alt stat. Şi nici un stat independent, oricare i-ar fi întinderea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate România să-1 primească, din trei puncte de vedere. Întâi, pentru că nu există în concepţiunea noastră în ce priveşte independenţa <state mari şi state mici>; iar noi înţelegem ca să avem la noi, relativ la legile interne şi la relaţiunile statului cu cetăţenii săi, în interiorul regatului, tot atâta libertate şi independenţă ca oricare mare împărăţie… Domnilor, dar nici din punctul de vedere al bunelor relaţiuni dintre state nu se cuvine ca să se admită asemenea imixtiuni. Pentru că dacă unele state au dreptul să se amestece la altele, în viaţa lor internă, acest drept le impune şi datorii. Şi astfel vor fi împrejurări când, fără voia lor şi în detrimentul amiciţiei internaţionale, guvernele vor fi aduse să intervină în chestiuni interne ale unui alt stat, cu care ar trebui să trăiască în prietenie”.

Respingerea amestecului în treburile interne practicat sub pretextul apărării intereselor minorităţilor naţionale nu avea însă, în vederile lui I.I.C. Brătianu, nimic comun cu negarea acestor drepturi, cu intenţia de a le încălca. „Avem dorinţa, avem interesul – declara el la Conferinţa de pace – ca să trăim în pace şi frăţie cu minorităţile de la noi şi cu vecinii de peste hotare; încredeţi-vă şi în inima şi în creerul nostru, dar nu ne cereţi ca asemenea drepturi să fie chezăşuite de alţii, ci numai de statul şi poporul român“. „România – spunea el cu alt prilej – are nevoie de pace şi siguranţă la graniţele sale, de ordine şi linişte înlăuntrul lor. Cu solicitudine şi hotărâre, ea voieşte ca cetăţenii săi, de orice origine, să-şi desfăşoare din plin, într-o atmosferă de frăţietate, însuşirile de cultură şi producţiune, spre folosul lor şi al întregii vieţi sociale”. „Vrem să stabilim aici, pe coastele Carpaţilor, la gurile Dunării, între Nistru şi Tisa – afirma el într-un alt context – un stat cu adevărat democratic, care va asigura tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate sau de religie, un regim de egalitate, de libertate, de ordine şi de progres care, printr-o dezvoltare sănătoasă şi organizată, va fi, în toate împrejurările, un element de ordine, de pace şi de civilizaţie în această parte a Europei”.

C.R.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991)