NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Centenar România 100 – Participarea populaţiei evreieşti la războiul de reîntregire

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on Centenar România 100 – Participarea populaţiei evreieşti la războiul de reîntregire

La început de an al Centenarului reîntregirii României moderne, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), Aurel Vainer, a primit titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului, în prezenţa unor personalităţi de seamă ale vieţii publice ale ţării. În alocuţiunile rostite cu acest prilej, atât noul cetăţean de onoare al Capitalei, dr.Aurel Vainer, cât şi ceilalţi distinşi vorbitori au evocat şi un aspect mai puţin cunoscut al primului război mondial, şi anume, participarea la conflict a populaţiei de origine evreiască din România. Iar această rememorare nu a fost una singulară. În zilele următoare, laMuzeul Municipiului București a avut loc lansarea filmului documentar „Evrei eroi în Primul Război Mondial”, scenariul și regia Sorin Avram, producător executiv Mihai Vișinescu, iar apoi Muzeul Naţional al Literaturii Române a organizat, la rândul său, un simpozion literar pe tema «Scriitori evrei in primul război mondial».

Regele Ferdinand îl decorează pe Marcu Goldstein

Aniversarea centenară a marelui eveniment istoric al reîntregirii statului român modern prilejuieşte, pe lângă cinstirea memoriei celor ce au participat la acest măreţ eveniment, şi cunoaşterea, rememorarea şi omagierea unor episoade mai puţin ştiute sau evocate până nu demult, precum participarea tuturor locuitorilor de bună credinţă din ţinuturile istorice locuite de români, indiferent de etnie sau religie, la opera de interes comun a reîntregirii ţării.

Un lider de seamă al comunităţii evreilor din acea vreme, dr. Wilhelm Filderman, personalitate marcantă a vieţii politice interbelice şi care a luptat în primul război mondial, fiind decorat cu ordinele Coroana României şi Virtutea Militară, declara la 4 iunie 1926: „Recunoştinţa noastră cuprinde sutele de mii de eroi care au framântat cu sângele lor pământul marilor lupte şi care ne-au lăsat ca moştenire a jertfei lor o patrie mărită şi întregită. Datoria cetăţenească, ei, eroii marelui război, şi-au făcut-o pe deplin. Au făcut jertfa supremă. Şi-au dat viaţa. Au înscris cu sângele lor o pagină glorioasă în istoria ţării. Au înfăptuit dreptatea unei cauze mari. 

Wilhelm Filderman, decorat cu ordinele Coroana României şi Virtutea militară

Unitatea de neam şi ţară – statul naţional unitar român – a fost desăvârşită, de fapt, prin jertfa de sânge din anii primului război mondial. La pregătirea făuririi României Mari, un rol important l-au avut intelectualii români aflaţi dincolo de graniţele ţării: Octavian Goga, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Victor Iamandi, părintele Vasile Lucaciu, Constantin Mille, Traian Vuia şi, alături de ei, numeroşi intelectuali evrei, ca rabinul şi filosoful Moses Gaster, avocatul Rosenthal, ziariştii Emil Fagure si Albert Honigman. Nicolae Iorga, în volumul „Războiul nostru în note zilnice”, scrie: „Nu oricine ca eminentul nostru concetăţean şi confrate Emil Fagure are chemarea firească de a culege de pe buzele lordului Milner si ale lui Lloyd George asigurări pentru acea patrie pe care o iubeşte aşa de mult şi a servit-o totdeauna aşa de nobil”.

Dintre combatanţii evrei care s-au distins în armata româna în primul război mondial sunt de amintit, între mulţi alţii, colonelul Mauriciu Brociner, comandant al Cartierului regal, veteran în războaiele din 1877 şi 1913; maiorul Sami Rider, decorat cu Crucea Regina Maria şi David Asckenazi, ultimii doi decedaţi în timpul pogromului din Bucureşti, precum şi fruntaşul Ida Segal, care a luat parte la luptele din Carpaţi, Ardeal, Mărăşti, Mărăşeşti şi în Basarabia. Trebuie amintite şi nume ale medicilor evrei care au participat pe front cu curaj şi putere de sacrificiu: Avram Rosen, Andrei Brociner si alţii. Amintirea acestor eroi se perpetuează în conştiinţa generală exprimându-se şi prin monumentele ridicate în cinstea lor în cimitirele evreieşti din Piatra Neamţ, Brăila, Ploieşti, Panciu, Fălticeni.

Colonel Mauriciu Brociner, decorat cu Steaua României cu Spade, Virtutea Militară de aur, veterean al campaniei din 1913.

Aşa cum remarca într-un studiu documentat Teodor Wexler, în primul război mondial, la o populaţie de 230 000 de evrei, au participat în rândurile combatanţilor 23 000 de soldaţi şi ofiţeri. Câteva date statistice sunt concludente privind participarea la marea conflagraţie a poporului român a populaţiei evreieşti din România antebelică. Autorul menţionat remarca faptul că la o populaţie românească de 7 457 311, au fost mobilizaţi 745 731 de oameni. La 230 000 de evrei prezenţi la 15 august 1916 în România, au fost mobilizate 23 000 de persoane. Din numărul de 745 731 mobilizaţi din rândul populaţiei româneşti, conform datelor publicate în Monitorul Oficial, un număr de 37 853 şi-au jertfit viaţa în primul război, ceea ce reprezintă un procent de 5,07% din numărul mobilizaţilor. Din cei 23 000 de mobilizaţi evrei au făcut sacrificiul suprem 935, ceea ce reprezintă un procent de 4,06%. Conform datelor cuprinse într-un studiu, 23.000 de evrei au făcut parte din armata română în timpul primei conflagraţii mondiale, adică unul din zece evrei care locuia în Regatul României. 

Un studiu al profesorului de istorie Emanuel Bălan (liderul comunităţii evreilor din Târgu Neamţ) arată că înainte de prima conflagraţie mondială, aproape întreaga populaţie evreiască din Regatul României se afla în afara corpului cetăţenesc al statului român, dar această situaţie nu i-a împiedicat să participe la război în uniforma armatei române. 

«Participarea acestei minorităţi la război a respectat procentajul valabil pentru întreaga populaţie a României: 10 la sută din evrei au îmbrăcat atunci uniforma. Proporţiile se păstrează şi în cazul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor. Iar în cazul medicilor care au pierit în război, proporţia evreilor este de 25 la sută».

Din Crimeea în… Siberia

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Din Crimeea în… Siberia

În Bucureşti şi-a început activitatea, într-un sediu nou, Centrul Cultural şi de Informare din cadrul Ambasadei Ucrainei; dispune de spaţii pentru întâlniri şi dezbateri, prezentare de expoziţii şi filme documentare, precum şi numeroase albume, cărţi şi reviste dedicate istoriei şi culturii Ucrainei, semn evident că vecinii noştri nu-şi precupeţesc eforturile când este vorba despre imaginea ţării lor.

Scene din deportare ( pictură)

Scene din deportare ( pictură)

Una dintre primele manifestări organizate de Ambasada Ucrainei în noul sediu al Centrului Cultural şi de Informare, la 22 mai 2014, a fost dedicată comemorării unor evenimente cu amplă rezonanţă în conştiinţa popoarelor noastre şi a altor comunităţi etnice care convieţuiesc de secole pe teritoriile lor sau în vecinătatea apropiată. Este vorba de marcarea a 70 de ani de la deportarea în masă a tătarilor din Crimeea, în noaptea de 18 mai 1944, „un adevărat genocid comis de Stalin”, după cum se subliniază într-o Declaraţie difuzată de Ministerul de Externe al Ucrainei în legătură cu acest eveniment. Într-o singură noapte, peste 194.000 de tătari din Crimeea au fost ridicaţi de la casele lor, fără documente de identitate şi fără mijloace de supravieţuire, urcaţi în vagoane şi deportaţi în zone neospitaliere din Siberia, Ural şi Asia Centrală, fiind învinuiţi de colaboraţionism şi trădare de patrie. Din păcate, aceeaşi sintagmă a fost aplicată de autorităţile staliniste fără vreo justificare tuturor locuitorilor fostei URSS, indiferent de etnie (deci inclusiv sutelor de mii de ruşi, ucraineni şi români), pentru „vina” de a fi acceptat să rămână sub ocupaţie germană în timpul războiului. O lună mai târziu, la 24 iunie 1944, aceeaşi soartă a deportării au împărtăşit-o şi alte populaţii conlocuitoare din Crimeea: peste 15.000 greci, 12.400 bulgari şi 9.600 armeni. Datorită represiunilor şi condiţiilor inumane de viaţă, încă din primii ani aproape jumătate din numărul acestor deportaţi au murit în ţinuturile siberiene. După 1974, deportaţii din Crimeea au dobândit o relativă înlesnire a condiţiilor de revenire la locurile natale. Procesul de repatriere s-a amplificat începând din 1987, în perioada lui Gorbaciov, astfel că, în primii ani de după 1990, tătarii au devenit numeric al treilea grup etnic din Crimeea.

În Crimeea, tătarii doresc o viaţă paşnică şi demnă

În Crimeea, tătarii doresc o viaţă paşnică şi demnă

Ocuparea, în martie 2014, a Crimeii de către Federaţia Rusă a creat o situaţie specială şi pentru tătarii din peninsulă, după cum atrăgea atenţia ambasadorul Ucrainei în România, E.S. dl. T. Bauer: în pofida unor promisiuni oficiale privind respectarea drepturilor minorităţilor, noile autorităţi ruse au interzis organizarea la Simferopol a manifestărilor tradiţionale dedicate comemorării tragicelor evenimente legate de deportarea în masă a tătarilor şi a altor comunităţi etnice din Crimeea în 1944. O situaţie nefirească, ce impune permanent o reafirmare a solidarităţii tuturor celor oprimaţi de regimul totalitar sovietic. Mesaje au transmis şi oficialii români prezenţi la manifestarea de la Centrul cultural al Ambasadei Ucrainei: dl. M. Hoschuk, consilier pentru minorităţi al primului ministru al României, dna. Ya. Kolotylo, consilier principal la Ministerul Culturii, şefa filialei din Bucureşti a Uniunii Ucrainenilor din România şi dl A. Amet, subsecretar de stat în Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului român. Evocând legăturile strânse dezvoltate după 1990 între Uniunea Democrată a musulmanilor turco-tătari din România şi reprezentanţii tătarilor din Republica Autonomă Crimeea, dl. A. Amet a ţinut să evidenţieze că „libertăţile depline de care se bucură în prezent minorităţile din România sunt un exemplu de rezolvare a acestei probleme în regiunea noastră”.

Adevăr istoric: au luptat şi alături de nazişti

Adevăr istoric: au luptat şi alături de nazişti

În aceeaşi zi, la Centrul cultural a fost marcată şi împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Taras Şevcenko (1814-1861), poetul naţional al Ucrainei. În decursul celor două secole scurse de la naşterea sa, Taras Şevcenko a devenit un simbol identitar al culturii ucrainene, tot aşa cum Mihai Eminescu reprezintă semnul distinctiv şi strălucitor al culturii române. După decenii de vitregie istorică, în anul 1997, pe zidul unei vechi clădiri din Cernăuţi, oraşul adolescenţei poetului nostru naţional, a fost repusă o plăcuţă bilingvă, în română şi ucraineană, care glăsuieşte astfel: „În această clădire, în anii 1858-1860 a învăţat marele poet român Mihai Eminescu”. Doi ani mai târziu, în vara anului 1999, în baza unor înţelegeri la nivel guvernamental, preşedinţii României şi Ucrainei au pus, în parcul central din Cernăuţi, piatra de temelie a soclului pe care a fost ridicat ulterior un bust al lui Mihai Eminescu, la câţiva metri de statuia lui Taras Şevcenko.

Ioan C. Popa

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Personalitate marcantă a curentului politic liberal, eminent om de stat, intelectual de mare cultură şi talent, manifestat atât pe planul cugetării politice, cât şi pe cel al artei oratorice şi creaţiei literare, I.G. Duca s-a născut la 20 decembrie 1879 şi şi-a încheiat viaţa la 54 de ani, fiind cel dintâi prim-ministru în funcţiune al ţării asasinat de legionari.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Între cele două concepte de bază prin care defineşte doctrina liberală – progresul şi proprietatea privată – Duca pune pe primul plan proprietatea, specificând că această doctrină „nu admite (progresul -MN)… decât în cadrul proprietăţii individuale, care oferă suficient spaţiu pentru realizarea progresului cât de înaintat”.

În afară de criteriul menţinerii cadrului proprietăţii private, alte patru condiţionări de bază ale concepţiei liberale despre progres sunt: ordinea, democraţia, naţionalismul (principiul naţional – MN) şi armonia socială, denumite de autor „cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale”.

Ordinea e înţeleasă ca antiteză a dezordinii a anarhiei, ca premisă esenţială a stabilităţii social-statale. Fidel fără compromisuri acestei concepţii despre ordine ca premisă a progresului, I.G. Duca a manifestat o atitudine constant negativă faţă de mişcările extremiste, a luptat cu mijloacele specifice liberalismului politic împotriva organizaţiei fasciste a Gărzii de Fier. Despre consecvenţa acestei atitudini ne putem face o imagine reamintind faptul că în ultima sa cuvântare publică, rostită la 19 decembrie 1933, literalmente cu câteva zile înainte de a fi asasinat, I.G. Duca spunea: „Azi, mai mult ca oricând, ordinea, ordinea materială ca şi cea morală, constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara, să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne, ca şi prestigiul nostru în afară vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului”.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Duca respinge manifestările exclusiviste, violente, naţionalist-şovine ca pe un fenomen „morbid”. Naţionalismul”, aşa cum îl înţelege el, nu exlude colaborarea cu străinătatea”, ci o reclamă „ca o nevoie şi ca un stimulent”.

Apărarea intereselor ţării şi asigurarea independenţei sale economice a fost un obiectiv de perspectivă, pe care I.G. Duca l-a formulat în diferite perioade ale activităţii sale. În discursul – program rostit la congresul PNL din februarie 1931, el se pronunţa pentru „dezvoltarea şi încurajarea aşezămintelor româneşti create în ultimii 50 de ani” şi pentru „o colaborare mai activă cu capitalurile străine”, dar nu vânzând pentru „blidul de pâine” avuţia ţării şi nici concesionând – fără rost – pentru foloase trecătoare şi problematice toate izvoarele de venituri cu adevărat productive ale ţării, ci „numai inspirând străinătăţii încrederea şi dovedindu-i seriozitatea”.

În fine, al patrulea principiu-cadru pentru realizarea progresului este considerată armonia socială… În mod logic, concepţia armoniei sociale este opusă de Duca celei a luptei de clasă, a revoluţiei sociale.

O problemă politică importantă în condiţiile României şi căreia I.G. Duca nu putea să nu-i acorde atenţie este aceea a minorităţilor naţionale. În discursul rostit în parlament în 1932, aplecându-se asupra acestei chestiuni, Duca pornea de la considerentul că „România întregită… nu poate să fie cu adevărat şi temeinic consolidată decât dacă vom găsi mijlocul de a trăi în cele mai armonioase raporturi cu toate aceste minorităţi”. „Sunt, în această materie, pentru noi, obligaţiuni care depăşesc cadrul restrâns al tratatelor”, continua el. „Aceste imperative de ordin etic, umanitar,… de spirit de conservare naţională ne obligă, ele în primul rând, la o convieţuire cât mai armonioasă cu toate minorităţile care trăiesc pe teritoriul României”.

Interesant şi actual este, de asemenea, îndemnul pe care I.G. Duca, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, îl adresa concetăţenilor din rândul minorităţilor naţionale: „Nu mergeţi la Geneva pentru revendicările dumneavoastră de aici, aveţi încredere în noi şi căutaţi ca doleanţele dvs. să le satisfaceţi nu peste hotare, ci la Bucureşti”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Ca om politic şi fost ministru al Afacerilor Externe, I.G. Duca a definit cu rigoare principiile politicii externe a României, formulând concluzii cu valoare de pespectivă, unele dintre ele de o surprinzătoare actualitate. Într-o judicioasă analiză făcută situaţiei internaţionale a României în 1913, I. G. Duca sublinia, mai întâi, dificultăţile deosebite ce decurgeau pe atunci pentru România din faptul că „suntem aşezaţi între două mari împărăţii, care amândouă ţin, sub dominaţiunea lor … fraţi de ai noştri”. Cu toate acestea, releva el, „ca să putem trăi, suntem nevoiţi să ne asigurăm fie prietenia uneia, fie prietenia celeilalte dintre aceste două puternice împărăţii. Aceasta este – conchidea el cu justeţe – partea aproape dramatică din situaţia noastră de stat”.

În acelaşi discurs este formulat principiul de bază al politicii externe româneşti ulterioare, şi anume de a-şi afirma personalitatea şi demnitatea în ciuda dominaţiei marilor puteri. „Dacă pleci de la concepţia că nu trebuie să vrei nimic prin tine însuţi, că trebuie să te supui în mod automatic la tot ce spun sau voiesc marile puteri… o asemenea politică ar fi cu desăvărşire imposibilă”- conchidea el.

Atât sub raportul teoretic, cât şi sub cel pratic, se relevă de la sine importanţa celor trei concluzii formulate de I.G. Duca în urma evenimentelor din 1913 şi care au intrat ca principii directoare în patrimoniul concepţiei de politică externă românească.

Prima dintre acestea era: „politica … externă a României nu poate să mai fie o politică de înfeudare. Ea poate să fie o politică de simple amiciţii,… de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, căci o asemenea politică este incompatibilă cu interesele unui stat şi cu demnitatea noastră naţională”.

Al doilea învăţământ formulat de I.G. Duca (şi validat pe deplin de experienţa ulterioară, atât cea bună, cât şi, mai ales, cea rea) era acela că „politica externă a României nu trebuie să fie o politică de exclusivism. Politica de alianţă cu unii nu implică ostilitate faţă de ceilalţi”. În fine, al treilea învăţământ, nu mai puţin pertinent şi instructiv, era că „trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”.

După Marea Unire din 1918, într-o conjunctură internă şi internaţională nouă, I.G. Duca a formulat cu aceeaşi limpezime principiile şi orientările de bază ale politicii externe româneşti. „După ce am avut fericirea de a putea realiza unitatea noastră naţională… – spunea el în 1924 – interesele statului român… nu pot fi decât consolidarea aceste naţiuni înăuntru şi în afară”, ceea ce nu se poate face decât prin „menţinerea păcii şi a echilibrului european instituit de tratatele existente”.

În ceea ce priveşte poziţia forţelor politice interne faţă de problemele politicii internaţionale a ţării, I.G. Duca exprima în parlament, la 2 septembrie 1932, satisfacţia că „toate partidele noastre de guvernământ sunt de acord asupra directivelor generale ale politicii noastre externe”, apreciind că „în toate marile chestiuni naţionale este bine să ne prezentăm în faţa străinătăţii ca un front unic”.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991).