NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Colonialismul fără… colonialişti

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Colonialismul fără… colonialişti

Migranții economici care se revarsă astăzi în valuri spre Europa sunt oameni care caută condițiile de trai și nivelul pe care colonialismul occidental le-a arătat cândva în țările lor… 

Căi ferate în Nigeria

În general, colonialismul are o reputație neplăcută, dar nu a fost o epocă pe de-a întregul nefastă. În spatele violențelor și abuzurilor la care colonizatorii au recurs deseori în relație cu populațiile băștinașe, un lucru este de netăgăduit: colonizarea a însemnat și dezvoltare, în toate palierele societății.  

Înainte de colonizare, guvernarea însemna, în mare parte din lume, domnia unor regi absoluți sau a unor organizații militare asupritoare. Ulterior, britanicii, de pildă, au contribuit la dezvoltarea unor guvernări locale, a unor servicii civile și a unei legislații apropiate de democrație în toate zonele colonizate. Multe dintre aceste realizări s-au perpetuat până astăzi. Demn de menționat este exemplul statului Ghana, fostă colonie engleză, care în prezent, la circa 50 de ani de la decolonizare, se prezintă ca „o țară în care funcționează un sistem politic multipartit, guvernat de Constituție”, notează Huffington Post”. La rândul ei, Franța colonială considera că teritoriile cucerite făceau parte din statul francez și era arborată peste tot faimoasa sintagmă „Liberté, Egalité, Fraternité”. În funcție de felul în care au reușit guvernele ulterioare independenței să gestioneze regulile democratice, aceste state sunt mai mult sau mai puțin furnizoare de migranți.  

Parlamentul statului Ghana

Colonizarea a generat și perioade de progres economic. În ultimii ani, mari părți din Africa înregistrează o explozie a modernizării unei infrastructuri care a rămas din era colonială. Marile căi ferate din Nigeria, Etiopia, Uganda sau Kenya se edifică pe urmele fostei infrastructuri și ar urma să scoată din sărăcie milioane de oameni. India se folosește și ea în prezent de căile de transport din vremurile când era colonie britanică, și care există peste tot. În toate aceste cazuri, politicile economice de după încheierea colonizării au contat cel mai mult în ridicarea nivelului de trai al populațiilor, cu efecte directe asupra fenomenului migraționist.  

Se poate menționa și impactul asupra sănătății unor popoare întregi pe care l-a generat era colonială. După cum se cunoaște, noii stăpâni relocați la conducerea coloniilor au făcut eforturi remarcabile pentru a fi eradicate boli foarte grave, care decimau populațiile băștinașe, punându-i chiar pe ei în pericol. Prin forța acestor împrejurări, imperialismul a însemnat un uriaș pas înainte în tratarea malariei cu chinină, de exemplu, fiind salvat astfel un număr incalculabil de vieți. Ulterior, populațiile colonizate au beneficiat de aceste evoluții. Unele dintre fostele colonii au dezvoltat sisteme medicale relativ acceptabile, au construit spitale și au utilizat aceste practici moderne dezvoltate de europeni pentru propriile popoare. Altele, însă, și-au neglijat cetățenii, iar aceștia, știind că se poate trăi la un alt standard, iau calea Europei.  

Spital inaugurat în Kenya

O maximă importanță în ansamblul deciziei de a porni în căutarea unei vieți mai bune o reprezintă depășirea barierei lingvistice. Interesant de menționat este faptul că mulți africani pot spera să-și croiască un alt destin pe „bătrânul continent” grație… colonizării, în timpul căreia limba franceză a fost obligatorie. Este și cazul indienilor și pakistanezilor, care vorbesc engleza ca pe o a doua limbă și astăzi umplu centrele de afaceri din Londra. Datele contemporaneității prezintă un tablou relevant pentru impactul unității lingvistice generate de colonialism: în 106 state (multe foste colonii) se vorbește limba engleză, franceza în 53, iar spaniola este prezentă în alte 31. Luate împreună, toate aceste țări reprezintă o mare parte a lumii, unificată prin impunerea, cândva, a unei limbi sau alteia în cadrul procesului de colonizare. Firește, cu șanse crescute proporțional pentru toți acești oameni în cazul în care decid să migreze spre occident. 

Nu în ultimul rând, în pofida numeroaselor clișee în care este perceput colonialismul, acesta a fost, paradoxal, un factor de pace extinsă. De exemplu, cei ce acuză atrocitățile Imperiului spaniol în Lumea Nouă ar trebui să menționeze și că aztecii băștinași pe locurile nou descoperite erau în plin proces de cucerire a teritoriilor învecinate când au sosit europenii, iar metodele lor de cucerire erau de o brutalitate extremă. Mai departe, înainte de colonizarea britanică, India era teritoriul luptelor feroce dintre băștinași și triburi de o atrocitate proverbială. După secole de rivalități sângeroase, colonizarea a însemnat, practic, aducerea laolaltă a tuturor triburilor și obligarea lor la a jura credință cuceritorilor. Resentimentele au rămas, dar prezența lor a generat și crearea unor identități naționale care există și în zilele noastre. Lipsa unei păci durabile înseamnă astăzi, în multe cazuri de foste colonii, și milioane de oameni care pleacă în pribegie, asaltând orașele… foștilor colonizatori. 

Tineri indieni studiază în Marea Britanie

Demn de menționat este faptul că era colonială a pus și bazele a ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind turism global. Înainte de secolul al XIX-lea, călătoriile erau un privilegiu al celor bogați, dar după creșterea Imperiului colonial britanic, Thomas Cook a început să ofere clasei mijlocii prilejul de a călători în locuri exotice ca Jamaica, Egipt sau Australia. „Imperiile au furnizat posibilitatea dezvoltării globale a industriei turismului. Prin transformarea publicitară a izolatei și sălbaticei Australia în destinație turistică paradisiacă, aceste locuri s-au schimbat definitiv”, notează publicația „Journal of Tourism History. Diferența de dezvoltare actuală dintre Australia și Jamaica, de exemplu, arată cu claritate și de ce un mare număr de jamaicani părăsesc țara – în căutarea unei vieți mai bune ori goniți de violențele interne. Și asta după ce zona Caraibelor și Australia au pornit cândva de la același statut, acela de colonii… 

Roxana Istudor 

 

„Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on „Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Numeroase state și guverne au dat greș, unul după altul, în confruntarea cu realitatea, în ciuda marilor previziuni care au funcționat în ultimii zece ani, 

 

Cartea „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”, de James Rickards

Un moment relevant pentru felul în care estimările marilor economiști dau greș s-a petrecut în anul 2008. În vizită la „London School of Economics”, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a întrebat „cum de nimeni nu a văzut că vine criza?”. Specialiștii de aici au trimis un răspuns… după șase luni. În scrisoarea respectivă își exprimau scuzele pentru ceea ce au numit „eşecul imaginaţiei colective”.  

De atunci încoace, lucrurile nu s-au schimbat major. De la Fondul Monetar Internațional la Wall Street, previziunile marilor economiști și finanțiști se lasă surclasate de evenimentele care se petrec în realitate. Amintim doar estimările anului 2016, care s-au dovedit complet nepregătite în fața unui șoc ca „Brexit” sau a alegerii lui Donald Trump ca președinte al SUA. Exemplele sunt nenumărate. De pildă, comerțul liber predicat și susținut de elitele economice a promis locuri de muncă în statele în curs de dezvoltare în paralel cu menținerea joburilor în țările avansate. Sistemul s-a dovedit greșit, pentru că se bazează pe o teorie veche de 200 de ani și mult depășită. Ca urmare, astăzi, angajații multor companii de top mondial sunt șomeri, întrucât producțiile s-au mutat spre locurile cu forță de muncă mai ieftină. „Comerțul liber nu produce rezultate optime pentru că nu este… liber. Este o casă construită pe nisipuri mișcătoare și pe prezumții care nu se confirmă în lumea reală și n-o vor face niciodată”*, afirmă analistul financiar James Rickards. 

 

Estimări bazate pe modele abstracte 

Paul Romer, prim-vicepreședinte al Băncii Mondiale

Elitele FMI și Rezervei Federale Americane și-au greșit estimările pentru majoritatea economiilor importante, arată „The Epoch Times”. Guvernele și companiile și-au construit strategiile pornind de la previziuni prea optimiste, dar cei care le-au făcut „se bazează pe modele abstracte, cad de acord unii cu ceilalți, apoi își acoperă reciproc spatele”, explică Woody Brock, președinte al companiei de consultanță „Strategic Economic Decisions”. Și evaluatorii de risc de pe Wall Street au rămas înțepeniți în aceleași tipare care au dus la declanșarea gravei crize a creditelor neperformante. După criza financiară, s-a recurs la tipărirea de bani și stimulări financiare de amploare și de tot felul, promițându-se o revenire la creștere economică solidă și semnificativă, lucru care nu s-a întâmplat (creșterea UE va fi de 1,6% în 2017, iar a SUA era de sub 2% în ultimul trimestru al anului trecut). „Cei care fac previziunile tratează sectorul financiar ca pe o urmare, nu ca pe un declanșator, deși toată lumea știe că atunci când ceva merge rău, sectorul financiar este cauza”, argumentează Steve Keen, profesor la Universitatea Kingston, din Londra.  

Însuși economistul șef al Băncii Mondiale, prim-vicepreședinte al instituției, Paul Romer, trăgea un semnal de alarmă vizavi de aceste estimări, punctând faptul că „macro-modelele folosite în prezent pleacă de la prezumții incredibile, care ajung la concluzii năucitoare”**. 

Poate cel mai grav este faptul că din aceste modele lipsesc crizele, care nu se încadrează în previziuni. Consecințele au fost întotdeauna devastatoare, iar prețul l-au plătit de fiecare dată oamenii de rând, cei pe care se testează în final teorii și estimări economice care se dovedesc mai mereu departe de realitate.  

 
 


* James Rickards, „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”  
** Paul Romer, „The Trouble With Macroeconomics”  

 

Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Cunoscut în istorie pentru statura sa impresionantă de om politic, Winston Churchill este totodată şi unul dintre marii vizionari ai unităţii europene. Promotor al „Statelor Unite ale Europei”, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai UE. Pe de altă parte, însă, s-a dovedit şi un bun cunoscător al Marii Britanii şi al rolului ei în constructul european, previzionând că Regatul Unit „este alături de Europa unită, dar nu parte din ea”. După şapte decenii, rezultatul referendumului britanic din această vară i-a dat dreptate…

Consiliul Europei (1949)

Consiliul Europei (1949)

Încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, premierul britanic îşi mărturisea viziunea asupra unităţii europene: „Sunt nerăbdător să văd crearea Statelor Unite ale Europei, în care barierele dintre ţări să fie limitate la maximum şi circulaţia fără restricţii să fie posibilă”, îi scria ministrului de Externe Anthony Eden. Era o proiecţie mai veche a politicianului, care creiona conceptul încă din anul 1931. Este cu atât mai semjificativ cu cât multe dintre reperele proiectului său au devenit certitudini ale Europei unite de astăzi. De pildă, egalitatea dintre ţările membre, în aşa fel încât forţa unui singur stat să nu mai poată deveni prevalentă”. Apoi, procesul de extindere, în termeni pe care istoria post-război i-a confirmat pe deplin: „Dacă la început nu toate statele vor dori sau vor putea să se alăture Uniunii, trebuie să continuăm să le aducem laolaltă pe cele care vor şi pot”, afirma Churchill în 1947. În ce priveşte conceptul de „cetăţenie europeană”, se poate observa din nou că demnitarul britanic a previzionat cu exactitate, încă din anii 1940, faptul că unitatea Europei nu poate fi decât una „a popoarelor”, propunând şi aici o entitate de cea mai mare importanţă, nucleu al libertăţilor comunitare, care este Curtea Drepturilor Omului. Un alt exemplu de componentă majoră a ceea ce avea să devină blocul comunitar era nucleul de înalte principii umane pe care se bazează UE dintotdeauna: „Să construim o Europă al cărei fundament moral să fie respectul şi recunoaşterea acordate întregii umanităţi. Sperăm să se formeze un Consiliu al Europei care să reunească guvernele şi popoarele cât mai multora dintre ţările europene care acceptă libertăţile democratice şi voinţa liberă a popoarelor”, îndemna demnitarul britanic. Nu în ultimul rând, în momentul apariţiei Comunităţii Economice Europene şi al pieţei comune, Churchill, salutând evenimentul, avertiza că „limitarea acesteia la cele câteva ţări fondatoare ar face mai mult rău” şi că „toată Europa liberă trebuie să ajungă să aibă acces”. După cum se cunoaşte, lucrurile au evoluat exact pe acest traseu, dacă ar fi să menţionăm doar apariţia Spaţiului Schengen.

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Winston Churchill vedea Europa unită într-un fel care la vremea aceea părea îndrăzneţ, dar pe care evoluţiile ulterioare l-au confirmat până la detaliu. „Nu putem aspira la mai puţin decât la o Europă unită acţionând ca un tot unitar”, afirma în 1948, la Congresul Europei din Olanda. Şi în ceea ce priveşte rolul Uniunii Europene de mare actor global premierul britanic s-a dovedit un mare vizionar. În cadrul primului Consiliu European de la Strasbourg, din 1949, Churchill afirma că „suntem reuniţi aici nu ca reprezentanţi ai câtorva state sau ai unor partide politice diferite, ci ca europeni care construiesc pentru viitor, mână în mână, umăr la umăr dacă este nevoie, pentru a restaura gloria Europei”. În acest context, propunea chiar crearea unei Armate a Europei unite – şi o dată mai mult se poate constata câtă dreptate avea marele om de stat chiar în această perioadă, în care crearea unei asemenea structuri este tot mai mult la ordinea zilei pe agenda decidenţilor europeni.

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

În acelaşi timp, însă, Churchill făcea mai multe distincţii clare în legătură cu locul şi rolul ţării sale în viitoarea construcţie europeană. Considerând că Regatul Unit este în epicentrul a trei „cercuri majestuoase” – Commonwealth, lumea limbii engleze şi Europa unită – demnitarul arăta că „Guvernul britanic nu se poate angaja în intrarea în Uniunea Europeană fără acordul membrilor Commonwealth”. Era prima linie de demarcaţie pe care viziunea lui Churchill o proiecta în relaţia Marea Britanie-UE. Au urmat şi altele, argumentate cu „asocierea noastră frăţească cu Statele Unite ale Americii” sau cu dificultăţile cedării de suveranitate.

Sunt, toate acestea, dovezile faptului că primul ministru al Marii Britanii era mult mai mult decât un politician de calibru; a fost „proiectantul” până la detaliu al evoluţiei unei entităţi unice în istoria lumii, Uniunea Europeană, pisc al democraţiei şi libertăţilor, care continuă să progreseze, în pofida tuturor provocărilor, în liniile generale trasate de câţiva vizionari, printre care şi Winston Churchill.

  • Avem (Marea Britanie, n. red.) propriul drum şi propria sarcină. Suntem alături de Europa, dar nu în componenţa ei. Suntem legaţi, dar nu amestecaţi. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu absorbiţi

Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea ce cunoaştem astăzi drept Europa unită. Conceptul, drumul până la faptă şi nenumăratele implicaţii – de la unitatea economică la interese de securitate şi tabloul general al culturii şi civilizaţiei europene – au avut în Charles de Gaulle un mare promotor. Cum vedea veteranul celui de-Al Doilea Război Mondial, ulterior şef al statului francez, viitorul bloc comunitar şi în ce măsură viziunea sa a evoluat ca atare …

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Politicienii europeni nu obişnuiesc să-i amintească frecvent în discursuri pe „părinţii fondatori”, aşa cum fac cei americani. Totuşi, unul dintre cei mai influenţi şi relevanţi vizionari ai proiectului european este, fără îndoială, Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei între 1959-1969. Imaginea sa de ansamblu asupra Europei unite începea cu un pas de o covârşitoare importanţă, ale cărui consecinţe se văd şi astăzi: reconcilierea dintre Franţa şi Germania. În condiţiile în care Germania atacase Franţa de trei ori într-un secol, o îngenunchease şi o îndoliase, era uluitoare această percepţie că o alianţă franco-germană ar putea fi nucleul unei Europe unite. Astăzi, întreaga lume constată că era pe deplin edificabilă o astfel de năzuinţă, la care de Gaulle a pus umărul efectiv, întărind încontinuu relaţia cu cancelarul Konrad Adenauer.

O altă componentă a viziunii liderului francez era la fel de îndrăzneaţă: „Europa extinsă de la Atlantic la Urali”. Nu i-a fost uşor să susţină un astfel de deziderat în plin „război rece”, când occidentul lupta pe toate fronturile cu pericolul avansului blocului comunist şi când URSS părea indestructibilă. Totuşi, de Gaulle i-a prevăzut prăbuşirea cu decenii înainte ca aceasta să se întâmple, a intuit că într-o zi naţiunile care alcătuiau „închisoarea popoarelor” aveau să-şi ceară cu vehemenţă drepturile şi că Moscova va fi nevoită să-şi flexibilizeze politica rigidă. Ulterior, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, occidentul urma să-şi extindă influenţa politică, ideologică şi economică spre est, cultura încheind cercul integrării întregii Europe. Fără să nominalizeze Balcanii în mod explicit, discursurile lui de Gaulle lăsau să se înţeleagă cu claritate faptul că această zonă urma să fie parte a tabloului general al unificării.* Foarte interesant este faptul că de Gaulle nu doar includea Rusia printre ţările europene, dar credea cu tărie că multe state asiatice fac parte din înţelesul lărgit de Europa. Îl confirmă politica de astăzi a Uniunii Europene care poartă numele de „Parteneriatul estic”. Este cu adevărat remarcabil că acest conducător, născut în secolul al XIX-lea, crescut într-un catolicism conservator şi cu o educaţie militară, avea o proiecţie asupra Rusiei care o întrecea în liberalism pe cea a multor politicieni occidentali contemporani.

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

În acelaşi timp, evoluţiile prezentului atestă o altă trăsătură a imaginii lui de Gaulle asupra Europei: naţionalismul. Viziunea liderului francez includea, pe de o parte, rolul Franţei în noul construct continental şi, în linii generale, acesta s-a păstrat: Franţa a reuşit să rămână o mare putere şi o democraţie stabilă, un lider al promovării libertăţilor, culturii şi civilizaţiei europene. Pe de altă parte, viitorul bloc comunitar urma să aibă la temelie statele naţionale, aşadar să fie o „Europă a naţiunilor”. Acesta a fost argumentul în numele căruia de Gaulle a retras Franţa din comanda integrată a NATO, considerând că Alianţa dominată de Statele Unite diminuează rolul ţării sale. Era un puternic semnal naţional, motiv pentru care liderul de la Elysée a şi fost contestat de mulţi politicieni vestici, care îl considerau „întâi francez, apoi european”.

Rolul lui de Gaulle a fost major şi în creionarea economică a Uniunii Europene aşa cum o cunoaştem astăzi. În 1958, când devenea şef al statului, Tratatul de la Roma, de constituire a blocului comunitar în prima sa formă, Comunitatea Economică Europeană, era deja semnat. Liderul de la Paris şi-a asumat implementarea acestui proiect cu toate forţele, întrucât considera piaţa comună un mare câştig pentru Franţa. Evoluţiile i-au dat dreptate: modernizarea în special a agriculturii franceze până la nivelul actual se datorează susţinerii Politicii Agricole Comune de către de Gaulle. Dar entuziasmul lui pentru Europa unită se oprea la segmentul economic. Spre deosebire de tendinţele actuale, era ferm împotriva oricărei federalizări sau centralizări.

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Respingerea de către Franţa a Constituţiei europene prin referendum atestă faptul că de Gaulle era în asentimentul poporului, care gândeşte şi în prezent că apartenenţa la blocul comunitar trebuie să se traducă prin beneficii pentru naţiunea franceză. Preşedintele a militat de asemeni pentru negocieri în cadrul UE, dar fără ca statele să poată, totuşi, să fie forţate să facă într-un fel sau altul, dictat de la Bruxelles. A mers până acolo încât a refuzat să asiste la întâlnirile Uniunii timp de şase luni, zguduind sistemul votului majoritar, pentru a demonstra că este un opozant al federalismului european. În prezent, mulţi analişti afirmă că refuzul acestui sistem stă la baza problemelor curente ale blocului comunitar, dintre care cele mai grave sunt „guvernarea nedemocratică şi criza de încredere în instituţiile europene”, notează „My Europe”.

Se poate remarca faptul că imaginea publică şi personalitatea lui Charles de Gaulle au avut un impact major în realizarea unora dintre punctele viziunii sale asupra Europei unite, în timp ce altele au parcurs un drum diferit. „În zorii Uniunii Europene, de Gaulle a vădit un ferm angajament pentru strângerea legăturilor Comunităţii Europene. În acelaşi timp, însă, promova restrângerea acesteia la ceea ce îi plăcea să numească «mica Europă de şase», bazată pe nucleul franco-german, respingând, totodată, orice formă de supranaţionalism”, sintetizează „EU Politics”.


*„Viziunea lui de Gaulle asupra Europei şi problemele contemporane din Balcani” („Global research”)

Drumul Uniunii Europene prin secole

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Drumul Uniunii Europene prin secole


– Un parcurs cu numeroase modificări, restructurări şi ajustări –

Cetăţenii Europei se întreabă tot mai des, în faţa provocărilor pe care le are în faţă proiectul european, cum a evoluat vechiul „vis” al iniţiatorilor Uniunii. În încercarea de a răspunde la unele dintre aceste dileme, ne propunem să abordăm felul în care conceptul iniţial a fost adaptat la realităţile celor şase decenii scurse de când Uniunea Europeană a prins primele contururi.

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Când ţările Europei occidentale au decis să constituie împreună un spaţiu al păcii şi prosperităţii, acesta a fost un „vis”, născut din ruinele celui de-al doilea război mondial. În timp, s-a transformat într-o năzuinţă a întregii Europe după căderea comunismului, un deziderat al reunificării vechiului continent şi al construirii unei veritabile „case comune”. Milioane de europeni şi-au dorit cu ardoare să poată fi integraţi în blocul comunitar, să poată circula liber, să se simtă cetăţeni ai continentului.

Care a fost parcursul acestui un proiect devenit model de progres pentru întreaga planetă? Un scurt istoric al edificării Uniunii Europene ne duce în anul 1949, când diplomatul şi economistul francez Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, a conceput ideea de Comunitate Europeană. Ideea sa a fost acceptată de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, iar proiectul a fost făcut public. Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns favorabil şi astfel s-a format „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”. Aşadar, nucleul edificiului s-a constituit pe considerente economice. Astăzi, după cum se ştie, unificarea europeană a cuprins şi palierele, social şi cultural.

Libertăţile şi aplicarea lor

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Privind spre felul în care au evoluat conceptele de bază ale UE, ne vom referi la aşa-numitele libertăţi, care s-au stabilit dintru început: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor. Să le luăm pe rând. În ce priveşte circulaţia bunurilor, întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri pe tot teritoriul Uniunii. Totuşi, începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare, stabilind cerinţe pe care trebuie să le respecte produsele pentru a putea fi comercializate pe teritoriul său. Astfel, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde europene. În plus, în anumite condiţii, stabilite ca excepţionale, statele membre pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor. Aşadar, pe acest segment au intervenit ajustări. Libera circulaţie a capitalurilor este considerată cea mai largă libertate, dar şi în acest domeniu au fost operate modificări. Iniţial, tratatele UE nu prevedeau liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor, statele membre fiind obligate numai să elimine restricţiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcţionarea pieţei commune, arată un document al Parlamentului European. Ulterior, întrucât situaţia economică şi politică din Europa şi din lume a evoluat, a fost nevoie şi aici de anumite reglări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice şi monetare, în 1988, a fost introdusă o mai mare coordonare a politicilor economice şi monetare naţionale. În consecinţă, a fost instituită libertatea deplină a tranzacţiilor de capital, consacrată în Tratatul de la Maastricht: orice restricţii privind plăţile şi circulaţia capitalurilor, atât între statele membre, cât şi între statele membre şi ţările terţe, sunt interzise.

Libera circulaţie a serviciilor este strâns legată de libera circulaţie a persoanelor. Acestea două au fost, în timp – şi continuă să fie – teme de dezbateri aprinse în interiorul Uniunii. De ce? Serviciile au o importanţă crucială pentru piaţa internă comună a UE, deoarece acestea reprezintă între 60% şi 70% din activitatea economică a UE şi aproximativ acelaşi procent din forţa de muncă ocupată.  Principiul care guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţi fundamentale” şi a fost reglementat prin Tratatul Comunităţii Europene. Potrivit acestui principiu, companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili şi furniza servicii pe teritoriul altor state membre. Dar evoluţiile din realitate au generat numeroase bariere în calea aplicării acestei libertăţi, obstacole pe care UE se străduieşte şi astăzi să le depăşească. Şi asta pentru că multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obişnuit, cum ar fi frizerul, la cele mai mari activităţi, cum ar fi transportul. În anul 2000, un raport al Comisiei Europene atrăgea atenţia cu privire la obstacolele legale, administrative şi practice ale circulaţiei serviciilor peste graniţele Uniunii Europene, la prăpastia încă existentă, după decenii, între viziunea unei economii integrate şi realitatea experimentată de cetăţenii europeni şi de furnizorii de servicii. Cu toate reglementările, în domeniul circulaţiei libere a serviciilor nu s-a atins nivelul performanţelor la care se află circulaţia bunurilor. Şi astfel ajungem la legătura cu libera circulaţie a persoanelor. Atunci când, în 2004 o Directivă europeană în domeniul serviciilor a fost menită să îmbunătăţească sistemul, ea a devenit unul dintre motivele pentru care francezii au respins Tratatul constituţional al UE. Motivul? Aceştia au considerat că aşa-numitul (în mod generic) „instalator polonez” (prestatorul de servicii comunitar, cu drept de a circula liber şi a-şi oferi serviciile liber) era o ameninţare pentru propria piaţă a muncii. Dintr-o dată, două libertăţi nu mai erau… libertăţi. Iată, aşadar, cum marile idei imaginate la începuturile Uniunii au suferit modificări, unele chiar de substanţă. Nu putem omite faptul că Uniunea se vede nevoită şi astăzi să pedepsească state care încearcă să încalce aceste drepturi din motive rasiste sau pentru că, aşa cum am arătat şi în cazul Franţei, imigranţii sunt văzuţi ca europeni de mâna a doua care ocupă locurile de muncă ale localnicilor.

Aceste realităţi, cărora li s-au adăugat evoluţiile istorice şi efectele unei extinderi masive a UE, au generat efecte de diviziune pe care iniţiatorii Uniunii nici nu le-ar fi bănuit. Dacă timp de ani s-a tot vorbit despre vest şi est, despre zidul Berlinului şi „cortina de fier”, astăzi se vorbeşte despre nord şi sud, despre ţările care au rezistat mai bine crizei economice (sau chiar au profitat de ea) şi despre ţările din sud, care au fost lovite din plin. Mai există şi alte diviziuni europene – între zona euro şi restul ţărilor membre sau diferenţele de opinie asupra vitezei de integrare ori transferului de competenţe la Bruxelles.

Un model unic în lume

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Am arătat în cele de mai sus felul în care evoluţiile contemporane au obligat Uniunea Europeană să se adapteze, păstrând totuşi reperele fundamentale creionate cândva de fondatorii săi. Mulţi dintre stâlpii care au servit construirii UE nu mai sunt în picioare; amintirea celui de-al doilea război mondial a pălit în timp, războiul rece s-a încheiat, năzuinţa spre prosperitate a fost zdruncinată de criza financiară, reducerea decalajelor dintre statele membre va mai întârzia multe decenii, iar edificarea statului social, parte integrantă din identitatea UE, face faţă cu greu concurenţei globale şi schimbării demografice majore în Europa. Dar, pe lângă inerentele greutăţi, există şi o distanţă mare în direcţia progresului. Putea oare Monnet prevedea că această construcţie continentală, imaginată pe un teritoriu distrus de un război nimicitor, şi-ar putea propune, după o jumătate de secol, să devină, de pildă, „cea mai competitivă economie a cunoaşterii din lume”? Şi totuşi, se întâmplă. Iată şi alte exemple: Uniunea Europeană este astăzi cea mai mare putere comercială din lume, primul donator mondial pentru dezvoltare (prin alocarea a zeci de miliarde de euro anual în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi reducerii sărăciei la nivel global), oferă un model de extindere, de cooperare între statele membre, luate fiecare în parte şi întreg ansamblul cu restul lumii, totodată fiind un garant al păcii. Europa continuă să fie în centrul atenţiei mondiale prin experimentarea unui model de integrare unic pe glob. De asemeni, UE a evoluat spectaculos şi în domeniul creării unei pieţe redutabile, primul exemplu de piaţă comună şi unică în acelaşi timp. Mai mult, este un model de libertate, de exercitare neîngrădită a drepturilor omului, de justiţie socială. „Părinţii fondatori” ai UE s-ar putea mândri…

Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană” (Victor Hugo)

Transnistria la intersectie istorica

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Transnistria la intersectie istorica

O situaţie nouă. La sfârşitul anului 2011, administraţia din enclava separatistă transnistreană (regiunea de est a Republicii Moldova), condusă de peste două decenii de Igor Smirnov, a fost înlăturată şi s-a destrămat ca un balon de săpun. Totul s-a derulat paşnic, în cadrul unui proces electoral care, în variantele de până acum, părea mai degrabă o farsă menită să-l reconfirme necontenit pe veşnicul şi atotputernicul Igor Smirnov şi clanul său ce acaparase toate pârghiile de putere politică şi decizie economică de la Tiraspol.

Succesorul, Evgheni Şevciuk*, învingător împotriva unui contracandidat, Anatoli Kaminski, ce părea să se bucure de un suport mai mare din partea Moscovei, a spulberat din primele zile de la instalarea oficială întregul eşafodaj al coruptei şi învechitei administraţii smirnoviste: în primul rând a fost demisă în întregime conducerea Securităţii transnistrene în frunte cu şeful acesteia, Vladimir Antiufeev, un vechi ofiţer KGB acuzat de crime în republicile baltice în perioada perestroicii lui Gorbaciov, care-şi găsise refugiu în regiunea separatistă transnistreană ca unul din ultimele bastioane din ceea ce a însemnat regimul totalitar sovietic. Au fost îndepărtaţi, de asemenea, toţi miniştrii şi adjuncţii acestora, primarii oraşelor şi preşedinţii de raioane, în total peste 90 de înalţi demnitari şi funcţionari ai administraţiei republicii separatiste. Printre „victimele” schimbării s-a numărat şi Vladimir Smirnov, unul din fiii fostului lider, care ocupa bănoasa funcţie de şef al vămii din stânga Nistrului. Pentru prima dată a fost înfiinţată şi funcţia de premier.

Răspunzând unor vechi şi insistente doleanţe ale populaţiei din Transnistria privind libera circulaţie, noul lider a anunţat introducerea, de la 1 ianuarie 2011, a unui regim simplificat de trecere a frontierei interne moldo-transnistrene de către localnici şi mărfurile acestora în partea dreaptă a Nistrului. Decizie salutată imediat şi la Chişinău, dar din păcate o măsură, cel puţin în prima etapă, cu caracter unilateral: libertate de mişcare doar într-un sens, din regiunea separatistă spre restul teritoriului Republicii Moldova. Chiar în dimineaţa primei zile a Noului An, un tânăr basarabean de 18 ani a fost pur şi simplu mitraliat şi pulverizat de un militar rus din forţele de pacificare în timp ce încerca să treacă cu autoturismul său prin Zona de securitate în regiunea transnistreană. Un incident tragic, ce amintea de atmosfera incendiară a războiului de pe Nistru din 1992 şi care, fireşte, a inflamat din nou spiritele.

Aşteptări mari, dar prudente. Schimbările iniţiate de Evgheni Şevciuk după instalarea la putere, precum şi disponibilitatea de a depăşi izolarea de până acum şi de a încuraja contactele directe şi a spori încrederea între populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului au fost primite favorabil nu doar de localnici, dar şi la Chişinău, Moscova, Kiev şi principalele capitale occidentale. Eugen Carpov, vicepremier în guvernul moldovean responsabil pentru problemele reintegrării, a exprimat un optimism moderat în legătură cu perspectivele care se deschid în contextul schimbării lui Igor Smirnov de la conducerea administraţiei Transnistriei. Demnitarul moldovean a accentuat că, pe măsură ce vor fi eliminate obstacolele, iar libera circulaţie între cele două maluri ale Nistrului va fi asigurată, va spori gradul de încredere reciprocă şi va permite realizarea de progrese în negocieri. În opinia sa, 2012 ar putea fi chiar un an de cotitură în dialogul cu Tiraspolul.

De altfel, reluarea – după şase ani de întrerupere – a negocierilor oficiale în format „5 plus 2”, mai întâi la Vilnius (30 noiembrie 2011), iar în curând în Irlanda, ţara care a preluat preşedinţia OSCE din ianuarie 2012, va permite repunerea în discuţie, pas cu pas, a tuturor chestiunilor care blochează de mai bine de două decenii restabilirea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova asupra întregului teritoriu naţional. Reluarea acestor negocieri nu ar fi fost desigur posibilă fără eforturile neîncetate ale Misiunii OSCE din Republica Moldova şi de acordul, în cele din urmă, al Federaţiei Ruse şi al partenerilor săi occidentali – UE (în primul rând Germania) şi SUA.

Uniunea Europeană a salutat reluarea procesului de negocieri şi a semnat, la începutul acestui an, un acord de finanţare cu guvernul Republicii Moldova pentru consolidarea încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol. În cadrul acordului, UE va furniza fonduri nerambursabile în valoare de 12 milioane euro, orientate cu precădere spre dezvoltarea societăţii civile în regiunea transnistreană. Federaţia Rusă, la rândul său, a anunţat încă de la sfârşitul lunii decembrie 2011 că va acorda Transnistriei un ajutor financiar în valoare de 300 milioane dolari pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a regiunii până în 2025.

Un conflict îngheţat la extremitatea estică a UE. Datorită mizelor geopolitice pe care le implică, noile evoluţii înregistrate în jurul problemei transnistrene reprezintă, fără îndoială, o provocare nu doar pentru Chişinău şi Tiraspol, dar şi pentru Rusia, Ucraina, România şi UE în ansamblul său, OSCE şi SUA. Potrivit relatărilor presei basarabene, Michael Sternberg, ambasadorul la Bucureşti (acreditat şi la Chişinău) al Danemarcei, ţară care deţine preşedinţia UE în primul semestru al acestui an, a subliniat de curând progresele rapide înregistrate în ultimii ani de reformele economice, politice şi democratice din Republica Moldova: Este probabil cel mai bun exemplu din Parteneriatul Estic şi încearcă din greu să se ridice la criteriile necesare pentru a face parte din comunitatea europeană extinsă. Până acum, însă, regiunea separatistă transnistreană a rămas în afara acestor transformări, iar conflictul din regiune, chiar dacă este îngheţat, reprezintă un obstacol major, ce grevează profund asupra perspectivelor de integrare europeană ale Republicii Moldova. Conflictul transnistrean este o problemă europeană… nu mai vrem conflicte îngheţate în UE… Nu mai vrem o ţară divizată, nu vrem un alt Cipru, a mai declarat diplomatul mai sus menţionat.

Aşa cum remarca şi postul de radio Deutsche Welle, Evgheni Şevciuk este o persoană mai raţională decât Igor Smirnov în ceea ce priveşte dialogul cu Chişinăul. Perspectiva dialogului va depinde însă de ceea ce îşi propune noua administraţie de la Tiraspol: o reintegrare reală a regiunii transnistrene în Republica Moldova, fie şi cu un statut definit de autonomie, sau o evoluţie complet separată, independentă, orientată spre spaţiul slav postsovietic? În timpul campaniei electorale, fostul şef al Securităţii transnistrene, Antiufeev, l-a acuzat deschis pe Şevciuk de intenţia de a susţine reunificarea şi că „va vinde” Transnistria Republicii Moldova. Pe de altă parte, Evgheni Şevciuk a declarat în mai multe rânduri că exclude orice fel de subordonare a Tiraspolului faţă de Chişinău, precum şi ideea statului comun moldo-transnistrean, întrucât, mai devreme sau mai târziu, regiunea din dreapta Nistrului se va uni cu România.

Agenţia americană de analize geopolitice Stratfor nu are nicio îndoială că Transnistria va rămâne în aria de influenţă a Moscovei, iar prezenţa militară a Rusiei se va menţine, în timp ce Tiraspolul nu va accepta reintegrarea. Nici cunoscutul editorialist Constantin Tănase, de la ziarul Timpul din Chişinău, nu este optimist în privinţa viitorului reintegrării Transnistriei cu ţara mumă –Republica Moldova. Şi aceasta, dintr-un singur motiv, scrie tranşant editorialistul: Republica Moldovenească Nistreană are altă ţară-mumă. Numele ei este Rusia.

La foarte scurt timp de la preluarea funcţiei, Evgheni Şevciuk a efectuat prima sa vizită oficială la Moscova. Dar nu acest lucru poate alimenta îndoieli. Semnele de întrebare se ridică atunci când Federaţia Rusă, care şi-a asumat rolul de putere garantă, continuă să aplice standarde duble în relaţiile cu Tiraspolul şi Chişinăul, avantajând pe primul şi discriminând pe cel de-al doilea. Preţul la gaze, de exemplu, este de patru ori mai mare pentru Republica Moldova în comparaţie cu cel livrat regiunii separatiste. Desigur, sunt şi alte elemente care demonstrează suportul Rusiei faţă de cursul separat urmat de mai bine de două decenii de Transnistria. A sosit oare vremea unor mutaţii cu adevărat reale în zona Nistrului? Evoluţiile viitoare vor arăta cât de întemeiate sunt asemenea aşteptări.

Ioan C. Popa

 

—————

*Evgheni Şevciuk (43 de ani), de profesie avocat, are studii agricole, juridice, comerciale şi diplomatice. A activat în MAI al URSS, apoi în poliţia transnistreană. În 2000 a foat ales deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei, iar în 2005 preşedinte al acestui organism. În ultimii ani, ca lider al partidului Obnovlenie (Renaşterea) era considerat reprezentativ pentru noua generaţie de politicieni din Transnistria pregătită de Moscova şi Kiev să înlocuiască administraţia Smirnov.