NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Celebre scurgeri de informații

Reporter: editura June - 11 - 2020 Comments Off on Celebre scurgeri de informații
Atunci când informații numite generic „sensibile”, dar care uneori ascund treceri ale politicienilor sau entităților statale „pe lângă lege” ajung să fie cunoscute de opinia publică, ele pot schimba cursul unor evenimente istorice sau pot demola imaginea unor lideri. De-a lungul timpului, câteva astfel de episoade au avut un impact major.

Scrisorile Hutchinson și Războiul Civil din SUA 

Hutchinson

În 1772, Benjamin Franklin, unul dintre „părinții fondatori” ai SUA, la acel moment reprezentant al țării sale în Marea Britanie, a primit un pachet care conținea scrisori trimise unuei oficialități britanice de către Thomas Hutchinson, guvernator al statului Massachusetts. Acesta cerea trupe engleze supplimentare pentru a opri acțiunile coloniștilor rebeli din Boston. Franklin a făcut să circule într-un cerc de persoane bine alese aceste misive, dar ele ajungeau în „Boston Gazette” un an mai târziu, generând un scandal care l-a determinat pe Hutchinson să fugă din țară și să alimenteze până la explozie tensiunile care aveau să ducă la izbucnirea Războiului Civil din Statele Unite. În momentul în care trei nevinovați au fost acuzați că au lăsat să „iasă” scrisorile cu pricina, Frankin a avut curajul de a-și asuma partea sa de vină în scurgerea corespondenței, ceea ce i-a adus retragerea din post.


Memoriul din Downing Street

Fostul premier britanic Tony Blair s-a găsit în centrul unui scandal în anul 2005, când ziarul „Sunday Times of London” publica transcrierea unor discuții pe care șeful din Downing Street 10 le avusese cu echipa sa de securitate în iulie 2002. În timpul ședinței, care avea loc cu nouă luni înaintea izbucnirii războiului din Irak, șeful MI6 își exprima părerea că în ce privește SUA, acțiunea militară este „inevitabilă” și, mai grav, adăuga faptul că, deși Administrația Bush știa că Saddam Hussein nu deținea arme de distrugere în masă, „a decis să răstoarne acest regim oricum”. Opinia publică din Marea Britanie și cea internațională au reacționat imediat, vorbind despre un „complot” al liderilor de la Washington și Londra. 

Un președinte și interesele sale

În anul 1848, reporterul John Nugent publica în ziarul „New York Herald” o copie nesemnată a Tratatului Guadalupe Hidalgo, care urma să încheie conflictul americano-mexican, ce dura de doi ani. Luat la întrebări de Senatul SUA, ziaristul a refuzat să-și dezvăluie sursa, susținând că nu are această obligație din moment ce nu este membru al Senatului american. Presiunile asupra sa au fost imense, chiar a stat în arest la domiciliu, dar nu a cedat. Zece ani mai târziu, președintele James Buchanan stabilea formarea unei comisii care să analizeze un alt caz, dar lucrările acesteia aveau să dea la iveală că însuși liderul de la Casa Albă, pe vremea când era secretar de stat, fusese la originea scurgerii de informații pe care o valorificase Nugent.

 „Paradisul” privilegiaților

Publicația germană „Süddeutsche Zeitung” anunța, în anul 2017, că uriașa sumă de zece trilioane de dolari există în conturi din paradisuri fiscale, pentru evitarea taxelor, printre deținătorii acestor bani ascunși de fiscalizarea „oficială” fiind Regina Elisabeta a II-a, fostul secretar al Comerțului al SUA Wilbur Ross, care deținea acțiuni ale unei companii cu legături directe spre ginerele președintelui Rusiei, Vladimir Putin, precum și giganții Facebook și Nike. Cele 13,4 milioane de documente confidențiale au căpătat numele de „Documentele Paradis”, iar cantitatea de informație pe care le conțin este atât de vastă, încât echipa de jurnaliști lucrează și în prezent la „descâlcirea” extensiilor acestei afaceri. 

Lista marilor dezvăluiri de documente compromițătoare pentru politicieni, oameni de afaceri și guverne este mult mai lungă, dar numai unele dintre aceste scurgeri de informații s-au dovedit suficient de grave încât să aibă consecințe majore.

Alianţa urmăreşte cu îngrijorare evenimentele din Turcia

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Alianţa urmăreşte cu îngrijorare evenimentele din Turcia

Partenerii euro-atlantici ai Turciei, NATO şi Uniunea Europeană, privesc cu atenţie şi preocupare evoluţiile de la Ankara, urmărind deopotrivă reacţiile autorităţilor turce faţă de lovitura de stat eşuată de la mijlocul lunii iulie – un accent special fiind pus pe parcursul democratic al ţării şi menţinerea statului de drept – şi efectele crizei interne asupra stabilităţii regionale şi internaţionale.

 

Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, şi şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini

Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, şi şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini

După cum se cunoaşte, Turcia este unul dintre partenerii principali ai Alianţei Nord-Atlantice şi stat candidat la apartenenţa la Uniunea Europeană. Din aceste perspective, violenţele petrecute cu o lună în urmă au transmis un semnal de instabilitate foarte periculos pentru geopolitica zonală şi au stârnit îngrijorare, dat fiind faptul că armata turcă a fost privită dintotdeauna ca pilon al menţinerii statului laic în condiţiile unei naţiuni profund musulmane. Date fiind toate acestea, cancelariile occidentale au atras atenţia Guvernului turc şi preşedintelui Erdogan asupra importanţei menţinerii ţării pe drumul democratic care a făcut din Turcia un partener de nădejde al Occidentului.

În mod efectiv, Uniunea Europeană a reacţionat la valul de arestări care a urmat loviturii de stat, arătând, prin vocea Înaltului Reprezentant pentru Afaceri externe Federica Mogherini, că instituţiile democratice şi statul de drept în Turcia trebuie protejate în orice condiţii: „Facem apel la menţinerea sub observaţie a ordinii constituţionale din Turcia şi subliniem importanţa respectării democraţiei, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”. La rândul său, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, consideră că „nu există alternativă pentru Turcia la democraţie şi stat de drept”. Pe aceleaşi coordonate s-au exprimat şi ministrul francez de Externe, Jean-Marc Ayrault, precum şi omologul său belgian, Didier Reynders. De asemeni, la nivel european, se consideră că „arestările şi epurările în masă ale judecătorilor nu sunt un mijloc acceptabil pentru restaurarea democraţiei”, subliniază experţi din cadrul Consiliului Europei. De altfel, preocuparea a sporit odată cu anunţul că Turcia ar putea reintroduce legea marţială, aspect care i-ar elimina ţării orice şanse de a adera la blocul comunitar: „Germania şi UE au o poziţie clară: respingem categoric pedeapsa cu moartea. Introducerea acesteia ar avea drept consecinţă pentru Ankara sfârşitul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană”, avertizează purtătorul de cuvânt al Guvernului german, Steffen Seibert. Drept urmare, UE va amâna acordarea regimului liberalizat de vize pentru cetăţenii turci, convenită pentru 2016 în cadrul acordului referitor la refugiaţi.

O etapă depăşită: rundă de negocieri de aderare a Turciei la UE (noiembrie 2015)

O etapă depăşită: rundă de negocieri de aderare a Turciei la UE (noiembrie 2015)

Îngrijorări publice şi o atenţie crescută faţă de evoluţiile din Turcia manifestă şi partenerii NATO. Secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, arată că „este esenţial ca Turcia să respecte pe deplin statul de drept şi democraţia după tentativa de lovitură de stat. Încă o dată am reiterat sprijinul meu deplin pentru instituţiile democratice din Turcia. Această ţară este un aliat valoros din cadrul NATO şi sunt solidar cu ea în această perioadă dificilă”. În aceiaşi termeni generali – cu excepţia câtorva accente generate de tulburările iniţiale – se exprimă şi secretarul de stat al SUA, John Kerry, care punctează faptul că „vom susţine cu siguranţă aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi, fiind în acelaşi timp precauţi faţă de orice aspect care ar putea să meargă mai departe de asta”. Şi la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite se manifestă o supraveghere atentă a urmărilor puciului din Turcia. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a lansat un apel „la o revenire rapidă şi paşnică a puterii civile în această ţară”.

Instabilitatea gravă din Turcia a stârnit îngrijorare şi printre statele cele mai apropiate geografic. Rusia urmăreşte cu atenţie evoluţiile – preşedintele Vladimir Putin anunţă că Moscova „consideră inacceptabile acţiunile anti-constituţionale din Turcia”. La rândul ei, Grecia şi-a pus armata în stare de alertă, iar premierul bulgar Boiko Borisov a ordonat consolidarea patrulelor la frontiera cu Turcia.

Evenimentele din de la Ankara, precum şi urmările lor, au reliefat o dată în plus importanţa acestei ţări şi a menţinerii ei ca reper de stabilitate pe harta geopolitică a lumii. „Statul turc este stat membru NATO, este a doua forţă după SUA în NATO, este membru G20 aflat pe o curbă economică ascendentă. Preşedintele Erdogan şi partidul său au reuşit să atragă simpatia publică în două alegeri succesiv, au reuşit să convingă şi partenerii în legătură cu utilitatea unui dialog. Turcia e înconjurată de crize care ameninţă nu doar securitatea statului turc, ci la nivel global: Siria, Irak, criza migranţilor şi alte elemente de tensiune mai puţin cunoscute, dar importante”, sintetizează Cristian Diaconescu, fost ministru român de Externe.

 


Ce repercusiuni ar putea avea pentru România evenimentele din Turcia şi reacţia autorităţilor de la Ankara? În primul rând, este de luat în calcul faptul că relaţiile bilaterale, ajunse la nivel de Parteneriat Strategic, sunt foarte bune şi cunosc un dinamism crescut, pe fondul dialogului politic intens. De pildă, relaţiile comerciale România-Turcia se ridică la aproape 4,5 miliarde de euro pe an, în România fiind înregistrate peste 14.500 de companii cu capital turcesc (locul 16 în clasamentul prezenţei afacerilor străine din ţara noastră). Aşadar, Turcia este un partener foarte important al României. În condiţiile calmării situaţiei şi reiterării parcursului acestui stat pe linia stabilităţii şi principiilor democratice, occidentale, „Turcia rămâne un partener strategic al României și un aliat indispensabil NATO, un partener cheie al UE, un actor a cărui ancorare în valorile comune este vitală pentru securitatea regională”, punctează Klaus Iohannis, preşedinte al României.

Premiile Uniunii Ziariştilor Profesionişti – Lansarea volumului „În balansul vremurilor”-

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Premiile Uniunii Ziariştilor Profesionişti – Lansarea volumului „În balansul vremurilor”-

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a premiat cele mai prestigioase creaţii publicistice din anul 2015, din toate domeniile – presă scrisă, audiovizuală, carte de gen – în cadrul unei manifestări de înaltă ţinută. Alături de nume consacrate ale jurnalismului, au apărut şi au fost evidenţiate şi nume noi de ziarişti, realizatori, scenarişti şi regizori, producţiile lor bucurându-se de recunoaştere.

1Un juriu alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media, adevărate personalităţi ale jurnalismului, condus de prof. univ. dr. acad. Teodor Damian (New York), prof. acad. Victor Crăciun şi prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, a ales cele mai reliefante creaţii pentru fiecare secţiune în parte şi pe câştigătorii Premiilor UZPR. Marele Premiu a revenit cărţii „ÎN BALANSUL VREMURILOR”-volum-reper al jurnalismului românesc”, după cum a punctat juriul, sub semnătura publicistului Carol Roman, director general al revistei „Balcanii şi Europa”.

 

*

 

2Noul sediu al Bibliotecii bucureştene „Mihail Sadoveanu” a găzduit lansarea volumului premiat „În balansul vremurilor”, de Carol Roman. În cuvântul său, profesorul Ştefan Cazimir, după ce a remarcat mai multe atu-uri ale lucrării, a punctat faptul că deseori articolele care compun volumul sfârşesc prin a avea un ton amar, generat de observaţiile lui Carol Roman, ca ziarist şi cetăţean, în faţa involuţiilor din societatea românească. Apreciatul scriitor şi ziarist Ştefan Mitroi a constatat că autorul este un adevărat cronicar al timpului, care ne face să zăbovim asupra unor lucruri peste care am trecut prea uşor, dar care ni s-au întâmplat şi ne afectează. „Este şi orientarea dată revistei pe care o conduce, «Balcanii şi Europa», model de echilibru, la iniţierea căreia am avut onoarea să fiu invitat, şi care este o publicaţie unicat, atât în ţară, cât şi în zona noastră geografică”. Prezent la lansare, reputatul jurnalist Horia Alexandrescu a arătat, la rândul său, că faptul că întâlnirea cu Carol Roman la „Scînteia tineretului”, în urmă cu zeci de ani, i-a marcat pozitiv parcursul profesional ulterior .„Ne-a învăţat, mai mult decât orice, să informăm corect, să nu ne aplecăm în faţa nimănui şi să nu linguşim”. Scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, după aprecieri la adresa volumului premiat, a subliniat: „În vremuri în care limba română se schimbă de-am ajuns să n-o mai înţelegem, împânzită de expresii străine, Carol Roman oferă o lecţie de profesionalism al informării în termeni corecţi”.

Tot la păstrarea acurateţii şi limpezimii limbii române în presă s-a referit şi autorul cărţii, încheind evenimentul de lansare cu o pledoarie pentru „păstrarea exigenţelor unei profesii care încă mai este adresată celor care doresc să ţină în mână o publicaţie tipărită”.

25 de ani de la evenimentele din 1989

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on 25 de ani de la evenimentele din 1989

din ziarul „ Democraţia” – 19 februarie 1990

IMG_0001

Ultimele zile în care la cârma ţării s-a aflat Nicolae Ceauşescu s-au constituit în tot atâtea momente dramatice pentru poporul român, momente concludente, în acelaşi timp, pentru acest sfârşit disperat de eră autointitulată „de aur”. Ultimii ani au însemnat căderea românilor într-un timp al privaţiunilor, al încălcării flagrante a drepturilor, al izolării de Europa şi de lume.

Toate problemele comune celorlalte ţări est-europene au fost aduse la paroxism printr-o politică unipersonală, aberantă, voluntaristă şi tot mai ruptă de realităţi. În plus, România ceauşistă a prezentat o serie de particularităţi nemaiîntâlnite în celelalte ţări: înfometarea la extrem a populaţiei, absenţa minimei asistenţe sanitare, factori care au avut urmări tragice; apoi sărăcia extremă a populaţiei, care a amplificat corupţia, furturile, agravând criza morală a societăţii. Suita dezastrului a continuat cu limitarea aspiraţiilor culturale, fără precedent în celelalte ţări ale fostului lagăr; minciuna oficializată. Am mai adăuga tragica dezamăgire generată de încrederea, ulterior adânc înşelată, învestită iniţial de o mare parte a populaţiei în persoana fostului lider care a ştiut să manipuleze sentimentele naţionale ale românilor şi, ajutat în anii ’70 de Occident, a dat iluzia unui anumit liberalism şi a posibilităţii unei vieţi mai prospere. Iluziile s-au prăbuşit definitiv la sfârşitul acelui deceniu.

Pe mâinile cui dăm ţara?

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Dacă s-ar fi făcut un sondaj printre telespectatori menit să reliefeze cel mai picant spectacol oferit de Televiziunea Română Liberă, cu siguranţă că opţiunea populară s-ar fi oprit la transmisiunea de vineri 9 februarie din incinta Parlamentului. Câteva ore ce au turnat în vine stupoare şi indignare, frământare legitimă. Pe mâinile cui dăm ţara? – s-a întrebai orice om de bună credinţă, ţintuit până către orele dimineţii în faţa micului ecran şi nevenindu-i să creadă ceea ce i se înfăţişa. O sală plină de oameni porniţi parcă unul împotriva celuilalt, certăreţi, fără principii, încălcându-se orice normă de conduită civilizată şi de fair play între parteneri.

Ce fel de conduită democratică se poate spune că au avut reprezentanţii majorităţii partidelor, cînd era suficient ca un vorbitor să nu convină celorlalţi şi era stopat aspru prin vociferări, strigăte, aplauze răuvoitoare… Aşa să arate oare viitorii oameni politici al României? — s-au neliniştit îndeosebi cei tineri care nu au cunoscut sistemul pluripartit decât din lucrări, cel mai adesea interzise în trecut. Ca urmare a balamucului general, s-a format o opinie unanimă: toţi „catindaţii” au pierdut prin prezentarea unui asemenea spectacol penibil în faţa milioanelor de telespectatori, care aşteptau să vadă oamenii zilei de mâine, îngerii întruchipători ai democraţiei şi nu nişte inşi cu alură de demagogi, folosind vechi tertipuri avocăţeşti. Ne trebuia un „spectacol” demn. calm, matur şi responsabil. În nici un caz o pantomimă caragialescă hâdă !

Dar problema cea mai gravă, am lăsat-o special mai la urmă: milionul. Cu mare, cu mic, „politicieni de profesie”, la 18 şi la 70 de ani (doamne, unde s-au născut şi s-au pregătit aceste caricaturi?) alături de „diplomaţi de carieră” mai de multişor pensionaţi, ca să ne referim doar la două cazuri, alături de o mulţime de foşti şi actuali avocaţi ori oameni cu profesiuni mai puţin certe, viitori veleitari ori viitori rozători de oase din viitorul ospăţ al democraţiei româneşti — s-au aruncat în arenă încâlcind orice civilizaţie. Sloganul general neveştejit de nimeni cu vreo vorbuliţă s-a aflat pe buzele tuturor: „Partidul şi Milionul.”. De ce li s-o fi promis acest milion dat din bugetul statului unora de calitatea acelora pe care i-am văzut la televizor, nu înţelegem. Şi avem atâtea nevoi de acoperit, atâtea suferinţe de ameliorat! Chiar cu câteva ore înainte de aeest spectacol, unic în felul său, telespectatorii s-au cutremurat de ravagiile înspăimîntătoarei S.I.D.A. care bântuie în leagănele noastre de copii şi despre care n-am ştiut nimic. Iată de ce n-am putut să nu ne întrebăm cu toţii: să dăm milioane de lei pentru propaganda unor nesătui? Sau să ne grăbim să alinăm suferinţele acelor chipuri de copii ce ne-au înfiorat şi ne-au amintit de feţele Auschwitz-ului, Sahel-u-lui, Africii de Sud ?

Înţelegem că pentru aceşti veleitari ai democraţiei pluripartitiste un milion de lei reprezintă o tentaţie, o pleaşcă, o pară mălăiaţă căzută pe nemuncite. Oare la ce ne trebuia goana aceasta stupidă şi ruşinoasă după… milionul-ciolan?(C. R.)

Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, fie Franţa, fie România, suntem inevitabil cuprinşi de o jubilaţie a continuităţii. Începem prin a constata că relaţiile dintre români şi francezi urcă în timp: în 1396, Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, a luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În secolele următoare, comercianţi şi oameni de cultură francezi călătoresc în Principatele Române. Pe viitorul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la 1579, în Franţa, unde adastă o vreme la curtea lui Henric III de Valois. În 1762, diplomatul Claude-Charles de Peysonnel propunea crearea unei reprezentanţe franceze în Principatele Române, proiect realizat abia după Revoluţia Franceză. La 1798, un consulat general se deschidea la Bucureşti şi un viceconsulat la Iaşi.

Secolul al XIX-lea este însă, fără doar şi poate, secolul francez al românilor. Un mare număr dintre tinerii boiernaşi din ambele principate îşi fac studiile la Paris, fiind expuşi marilor avânturi şi idei de reînnoire politică şi socială pe care Revoluţia franceză, apoi era napoleoniană, şi, în fine, „primăvara popoarelor” de la 1848 le vor revărsa asupra întregii Europe. În 1846, în Cartierul Latin, se constituia „Societatea studenţilor români din Paris”, sub preşedinţia tânărului matematician şi literat Ion Ghica, şi din care făceau parte C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu. Poetul Alphonse de Lamartine, devenit curând ministrul Afacerilor Externe al guvernului revoluţionar, e preşedinte de onoare al Societăţii.

Revoluţia care a urmat a avut încă mai puţin succes în Ţările Române decât în vestul Europei, dar a creat atât o solidaritate trans-europeană, cât şi o viziune strategică pe care elitele politice româneşti aveau să o pună în operă sistematic până în anii care au urmat primului război mondial, şi în care relaţiile privilegiate cu Franţa aveau să joace un rol de prim rang. Datorită propriilor sale interese care o opuneau Marii Britanii, principala protectoare a Imperiului Otoman la acea vreme, Franţa susţine constant realizarea primei etape strategice din proiectul românesc de integrare europeană – unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 şi deschide calea spre noi relaţii între România şi Franţa. Raporturile diplomatice între România suverană şi Republica franceză fuseseră stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880. Pentru a semnala importanţa deosebită pe care o acorda acestor relaţii, România îşi desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Paris în persoana lui Mihail Kogălniceanu, fost ministru al Afacerilor Externe şi prim-ministru.

Cu toate acestea, la finele secolului al XIX-lea, România îşi asumă o dublă identitate europeană, apartenenţa ei făţişă la Antanta, pactul care reunea Franţa, Marea Britanie şi Rusia, fiind dublată de aderarea secretă, în 1883, la Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. S-a exprimat astfel tradiţia culiselor diplomatice ale Marilor Puteri, exploatate cu talent de un stat mic şi supus de-a lungul istoriei sale unor vicisitudini, de care era încă prea conştient probabil. În esenţă însă, politica expansionistă a Rusiei rămâne factorul decisiv care a determinat România să semneze Tratatul secret, reînnoit periodic până în 1914.

În prima fază a războiului din 1914-1918, alianţa secretă a României cu Puterile centrale nu a avut efecte. Neutră în primii ani de război, România decide, în 1916, să se alăture Antantei, ceea ce însemna de fapt renunţarea la Basarabia, în speranţa unei posibile uniri cu Transilvania, eventual şi cu Bucovina aflată sub dominaţie austriacă. Un miracol cu dublu tăiş – Revoluţia rusă, care a modificat radical sistemul de alianţe din 1914 – a permis statului român ca, în 1918, să-şi întregească teritoriul naţional şi spre est, şi spre vest.

Raporturile între România si Franţa, consolidate în timpul războiului, au cunoscut un avânt deosebit după primul război mondial. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestor relaţii privilegiate, dar şi după ce Titulescu a fost scos din joc, această direcţie a cotinuat, astfel că, la 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la rang de ambasadă. Cum se ştie însă, în preajma izbucnirii războiului, România s-a văzut atrasă în orbita Germaniei, dar, după ocuparea Franţei, raporturile cu guvernul de la Vichy au fost reluate cu un fel de energie compensatoare. Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a coincis cu eliberarea Parisului, astfel că, în septembrie 1944, guvernul român recunoştea guvernul provizoriu al generalului de Gaulle. Cu un hiatus inevitabil, imediat după schimbarea brutală de regim politic din iarna lui 1947, schimbul de ambadsadori a continuat, astfel că, în 2010, s-a celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze. Între timp, vizite istorice ale preşedinţilor francezi în România – De Gaulle în 1968, urmat de Giscard d’Estaing, în 1979 – când, spre disperarea unui Ceauşescu înfofolit, preşedintele francez circula în veston şi cu capul gol prin zăpadă. În 1982, când se anunţase vizita lui Mitterrand, disperarea a fost şi mai acută, căci o operaţie eşuată a Securităţii împotriva lui Paul Goma îl face pe preşedintele francez să refuze în ultimul moment să vină la Bucureşti. Abia după Revoluţie, în 1992, acesta va face prima vizită de stat a unui preşedinte occidental în România, tot aşa cum vizita lui Jacques Chirac din 1997 avea să fie prima vizită oficială după câştigarea alegerilor de către CDR şi Emil Constantinescu. În fine, Nicolas Sarkozy sosea în vizită la Bucureşti în februarie 2008.

Franţa e al treilea partener comercial şi unul din primii investitori ai României (aproape 5 miliarde de euro de capital investit). Franţa este cel de-al 5-lea furnizor al României, după Germania, Italia, Ungaria şi Rusia. Exporturile franceze atingeau 2,2 miliarde de euro în 2007. Marile grupuri franceze – „GDF”, „Michelin”, „St. Gobain”, „Danone” ş.a. – îşi consolidează prezenţa în ţară. Importurile franceze provenind din România au depăşit cifra de 1,8 miliarde de euro. Franţa se află pe locul întâi în rândul investitorilor străini. Investitorii francezi au venit în România încă de la începutul anilor `90, când riscul de ţară era ridicat. România este, după Polonia, a doua piaţă din rândul ţărilor din Europa centrală şi de est. Poziţia sa geografică atrage, în plus, numeroase întreprinderi franceze, care o aleg ca platformă regională, ca loc de producere şi/sau de distribuţie. Investiţiile recente importante sunt efectuate de la firul ierbii, pe baza celor mai moderne tehnologii (ex. uzinele de sticlă plată „Saint-Gobain” şi de gaze industriale „Air Liquide” de la Călăraşi, uzina de gips-carton „Lafarge” de la Bucureşti). „Renault Dacia” este al doilea exportator al României. Întreprinderile franceze sunt adesea lideri de piaţă în România, fie că este vorba despre mari grupuri industriale, din sectorul agro-alimentar sau servicii.

Cooperarea culturală, universitară şi lingvistică este deosebit de intensă. Franceza este studiată de mai bine de jumătate dintre elevii români, iar Franţa este prima ţară de primire pentru studenţii români, în număr de aproximativ 5.000. Sectorul cooperării descentralizate este, de asemenea, foarte dinamic, cu mai bine de 600 de legături înregistrate, dintre care 14 înfrăţiri la nivel de judeţe, ceea ce-l situează pe primul loc al parteneriatelor europene.

Corolar al acestei cooperări – în februarie 2008, Nicolas Sarkozy semnează la Bucureşti, împreună cu preşedintele român, Parteneriatul strategic dintre Franţa şi ţara noastră. Subliniind „deosebita armonie de opinii cu România”, Nicolas Sarkozy s-a felicitat pentru această apropiere, „element decisiv pentru Franţa, în această Europă de Est pe care a neglijat-o prea mult în ultimii ani şi în rândul căreia doreşte să-şi recapete întreg prestigiul”.

Poziţia oficială a Preşedintelui Băsescu în chestiunea libiană, în discordanţă cu cea a preşedintelui Franţei, opoziţia acestuia faţă de alăturarea României la Spaţiul Schengen, precum şi faptul că imigranţii de origine română au devenit o miză electorală în Franţa n-ar trebui însă să ne lase indiferenţi. Dar mai e ceva, care e, cred, specific Franţei, şi anume atât cercurilor politice franceze, cât şi opiniei publice. Pentru oricine e familiarizat cât de cât cu acest mediu, relaţia francezilor cu America, paradoxală prin conglomeratul de admiraţie înciudată, de orgolii rănite şi de competiţie lipsită de sens real, dar extrem de puternică în plan imaginar, este un dat indiscutabil. Or, şi Polonia, şi România, care beneficiaseră, la începutul decadei, de atenţie, uneori chiar de simpatie, ca bastioane ale francofoniei şi ca ţări tradiţional francofile, au şocat după 2001 prin fidelitatea lor, uneori ostentativă, faţă de SUA. În acest context, România are mai multe date decât Polonia pentru a repara, pe termen mediu, o relaţie care, orice s-ar spune, rămâne decisivă pentru promovarea propriilor interese în cadrul Uniunii Europene. Deocamdată, contrastul între agenda schimburilor de vizite oficiale din anii precedenţi, când cupluri de câte 10-14 reprezentanţi oficiali ai celor două ţări simbolizau intensificarea constantă a cooperării şi calendarul prezent este evident. În 2011 s-a instalat un vid îngrijorător, abia întrerupt, în martie, de vizita ministrului român al Agriculturii la Paris…

Zoe Petre