NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

2014. Aniversări, atestări, evocări

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on 2014. Aniversări, atestări, evocări

Anul acesta a fost extrem de bogat în momente memoriale, o retrospectivă a comemorărilor şi aniversărilor atestând această afirmaţie. Mă voi referi în primul rând la aniversarea a 555 de ani de atestare documentară a oraşului Bucureşti, incontestabil cel mai mare şi mai important, oraşul care se înscrie în rândul marilor metropole europene, cu bune şi cu rele. Sărbătorile organizate de Primăria Generală, condusă de dr. Sorin Oprescu, de Consiliul său General, au fost impresionante şi, lucru extrem de rar în ziua de azi, de bun gust. Bucureştiul, devenit Capitală prin voinţa unei puteri străine, mă refer la Imperiul Otoman, s-a transformat cu vremea într-o adevărată Capitală prin opera unor edili luminaţi, între ei Pache Protopopescu merită să fie pomenit cu prisosinţă, dar mai cu seamă datorită operelor unor arhitecţi înzestraţi cu fantezie şi viziune, de la Petre Antonescu ori Ioan Mincu la Horia Creangă, artişti care au creat un oraş modern, eclectic, elegant, cu un spirit inconfundabil. Partea cea bună a realizărilor actualei Primării are toate şansele să intre în istorie dacă va şti să refuze pe mai departe ofertele unor afacerişti vânzători de fire de iarbă, borduri sau gropi în asfalt fără număr şi fără de moarte.

1Comemorarea a 300 de ani de la sfârşitul tragic al Principelui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi, martiri ai identităţii româneşti exprimată prin credinţă, limbă, idealuri, a fost un moment emoţionant pentru întreaga naţiune. Actualele tendinţe globalizante nu privesc doar economia sau comunicarea, ci se apropie ameninţător de ceea ce constituie formidabila bogăţie a umanităţii – diversitatea culturală, multitudinea individualităţilor etnice şi lingvistice, armonia coexistenţei acestora. Ameninţările sunt multiple şi uneori perfide, iar cea mai perfidă dintre toate este ameninţarea la adresa coeziunii şi stabilităţii statelor care se definesc drept expresia valorilor şi specificului naţional pentru a înlocui aceste valori cu altele, non-identitare şi de aceea favorabile dezvoltării unor naţionalisme revanşarde şi de aceea pernicioase. Comemorarea martiriului Brâncovenilor ne spune că apartenenţa la o identitate nu este o chestiune de principiu, de cuvinte, ci una de viaţă şi uneori de moarte.

Se împlinesc în anul 2014 230 de ani de la izbucnirea Răscoalei moţilor condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, un eveniment istoric deosebit de complex, care nu a fost doar o simplă manifestare violentă a unei populaţii nedreptăţite, ci un adevărat război ţărănesc, cu obiective sociale, economice, politice şi religioase. A fost, în fapt, o zguduire istorică a unui sistem care se afla la capătul existenţei sale, premergătoare Revoluţiei Franceze, cu obiective sociale şi identitare foarte clare. Pierderea identităţii religioase şi naţionale a fost o primejdie mai mare decât starea de iobăgie sau lipsa de drepturi politice, aşa se explică faptele ce altfel par neînţelese ale izbucnirii conflictului. Ţinta primă a răsculaţilor au fost românii care şi-au schimbat religia şi au renunţat la identitatea naţională în schimbul unor slujbe în administraţia măruntă, economică sau nu. Altfel nu se poate înţelege de ce ocuparea militară, prin luptă, a Crisciorului, prima localitate asediată de răsculaţi, a fost urmată de rebotezarea în ritul ortodox a femeilor şi fetelor din familiile slujbaşilor, bărbaţii fiind executaţi după o sumară judecată. Este o parte importantă a grilei prin care poate fi înţeleasă Răscoala.

Aniversarea a 150 de ani de la fondarea Universităţii Bucureşti ne aduce aminte că identitatea are nevoie de instituţii, de oameni de cultură, de profesori şi cercetători, de bani şi de studenţi. Universitatea din Bucureşti s-a afirmat repede în spaţiul balcanic şi chiar european, arzând etapele în afirmarea bunului său nume. Ar trebui amintit faptul că în vremea ocupaţiei Bucureştilor de către Puterile Centrale, în primul război mondial, Universitatea din Bucureşti a căzut victimă unui fel aparte de invidie. Mulţi studenţi străini, mai ales din Balcani, studiaseră la Universitatea din Bucureşti, aceasta asigurând un înalt nivel de pregătire academică şi practică, iar asta se datora profesorilor săi şi laboratoarelor excelent dotate, la parametrii progresului ştiinţific din acel moment. Drept urmare, trupele de ocupaţie nu au sechestrat doar faimosul restaurant Capşa, celebru în toată Europa, nu au luat doar tunurile de lângă statuia lui Mihai Viteazul, nu au furat doar moaştele Sfântului Dumitru Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, ci au confiscat şi Laboaratoarele Universităţii, acolo unde învăţau cu folos nu doar studenţii României, ci şi studenţii din multe state ale Balcanilor şi Europei.

2014 a adus şi în România comemorarea începerii primului război mondial, trecând un secol de la bubuitul tunurilor din august 1914, precedate de focurile de pistol îndreptate de Gavrilo Prinkip către Arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg. Este amintirea unei Conflagraţii care a schimbat definitiv lumea, care a schimbat – mai bine zis a împlinit – destinul României. Schimbarea aceasta s-a plătit cu o jertfă imensă: peste 800.000 de români căzuţi pe fronturi şi în spatele acestora. Împlinirea idealului naţional s-a făcut cu sacrificii imense, cu un efort unic în istoria noastră, cu o solidaritate uimitoare şi cu un devotament faţă de cauza Unirii românilor fără precedent şi fără ezitare.

Mai amintim împlinirea a 70 de ani de la trecerea României în tabăra Aliaţilor, un act politic şi militar de importanţă capitală pentru existenţa României ca stat. România a intrat în luptă împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor săi, devenind a 4-a putere militară combatantă în Coaliţia antihitleristă. Istoricii apreciază că efortul de război românesc a scurtat conflictul cu şase luni, ferind omenirea de consecinţele unui conflict prelungit, în care cursa înarmării nucleare era destul de strânsă.

Sunt doar câteva aniversări şi comemorări cele pe care le-am amintit, dar toate au un semn comun – sunt fapte, evenimente care demonstrează o continuitate de voinţă şi ideal. Este un fapt specific pentru toate naţiunile, dar aceste aniversări şi comemorări sunt ale noastre, româneşti

Eugen Uricaru

Virtuţile modelului scandinav

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Virtuţile modelului scandinav

Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea socială, centrarea pe familie şi cea mai performantă educaţie la nivel mondial. Agreat sau uneori contestat, modelul nordic este, fără îndoială, unic.

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Statul după model nordic este caracterizat de creştere economică stabilă, social-democraţie puternică, o mişcare sindicală solidă, un nivel scăzut al corupţiei şi universalitatea sistemului care ajută societatea să depăşească momentele dificile, explică specialiştii. Aceste repere majore, care se regăsesc în toate ţările din această parte a continentului, sunt suficiente pentru ca întreaga lume să definească sistemul ca „modelul nordic”.

O privire îndeaproape asupra felului în care funcţionează aceste state relevă mai multe componente principale. În primul rând, este vorba despre abordarea socială. Binecunoscutul nivel mare de taxare (progresivă, care poate depăşi 50% în cazul celor cu venituri mari) susţine întreaga societate, după principiul „un val înalt îi ridică pe toţi”. Aşadar, un raţionament cât se poate de simplu: mai mulţi angajaţi, sume mai mari din taxe. Ca urmare, protecţia socială din Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Olanda se concentrează pe reintegrarea rapidă pe piaţa muncii a celor care îşi pierd slujbele. Iar banii din taxe se întorc la cetăţeni. Sindicatele puternice din nord au un important cuvânt de spus în redistribuirea echitabilă a câştigurilor pentru susţinerea educaţiei, sănătăţii şi a programelor sociale de cea mai bună calitate. Astfel, statul susţine sănătatea la standarde înalte, plăteşte ajutoare pentru chirie, utilităţi, mâncare şi alte nevoi pentru familiile aflate în dificultate. Toate aceste avantaje nu înseamnă că oamenii devin „asistaţi de profesie” – programele de asistenţă sunt astfel concepute încât să ofere ajutor pe perioade scurte, stimulând individul să-şi recâştige independenţa financiară. Ca urmare, nivelul şomajului în statele nordice este mic (3% în Norvegia, faţă de 7% în Marea Britanie, de pildă). Un element important în această ecuaţie este dimensiunea sectorului public, semnificativ mai mare decât în restul Europei, ceea ce permite ca mult mai mulţi cetăţeni să aibă venituri bune şi sigure. „În timp ce în Marea Britanie unul din cinci lucrători este bugetar, în Norvegia proporţia este de unul din trei. În 2008 li s-a acordat o mărire apreciabilă, deci toţi aceşti oameni au avut mereu bani în buzunar”, arată profesorul Espen R. Moen, de la „Norwegian School of Management”.

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Aşadar, cetăţeanul care munceşte şi plăteşte taxe este conştient că nu are de ce să-şi facă griji nici pentru prezent, nici pentru viitor. Dacă are copii, sistemul îl sprijină masiv, în aşa fel încât să poată lucra în continuare (statul suedez permite părinţilor să îşi trimită copiii la şcoli private pe bani publici). Dacă rămâne fără loc de muncă, este ajutat o vreme şi reintegrat rapid. Două exemple: în Suedia, cel care îşi pierde jobul primeşte 80% din venituri în primele 200 de zile de inactivitate şi 70% în următoarele 100 de zile, iar în Norvegia 62% timp de doi ani. Cât despre Danemarca, deşi Codul muncii permite companiilor să concedieze cu uşurinţă angajaţii, ei sunt preluaţi imediat de organizaţii care oferă suport şi pregătire pentru reintegrare. Nordicul care se îmbolnăveşte primeşte cele mai bune îngrijiri, iar dacă îmbătrâneşte, nu este nici uitat, nici neglijat, nici silit să muncească până în ultima zi a vieţii. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că cetăţenii acestor ţări nu doar acceptă acest sistem „taxare mare – bunăstare mare” (în defavoarea opusului, practicat în mare parte din Europa), dar se şi mândresc cu el. „Azi, vedem că un stat puternic al bunăstării, împreună cu accesul liber la educaţie şi sănătate, a acţionat ca un stabilizator”, arată Kristin Halvorsen, fost ministru de Finanţe al Norvegiei.

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Una dintre cele mai recente intenţii care reflectă limpede preocuparea continuă pentru bunăstarea celor care lucrează este instituirea, în Suedia, a unui nou model de activitate profesională, în care programul de lucru va fi redus de la opt la şase ore, fără reduceri de salariu. Aflat deja în faza de experiment, proiectul se bazează pe forţa de muncă productivă şi bine calificată, capabilă să se adapteze rapid noilor tehnologii. „Oamenii au cariere profesionale tot mai îndelungate şi trebuie să reflectăm la modul în care putem crea un mediu mai bun la locul de muncă”, este de părere un consilier municipal al oraşului Goteborg. Şi nu doar statul se implică în bunăstarea generală, ci şi sectorul privat. Astfel, „sistemul de asigurări sociale are un surplus, în timp ce în UE nu se mai înregistrează creştere economică din cauza asigurărilor”, explică profesorul universitar dr. Silviu Miloiu, de la Universitatea de Stat „Valahia”, din Târgovişte.

Această politică „totul pentru oameni” a vădit efecte benefice de necontestat. Mai mulţi angajaţi taxaţi au adus sume consistente la buget şi au generat „rezistenţa” acestor state în faţa furtunilor economice internaţionale. „Perspectiva acestor ţări este bună. Vor reveni la normal mai repede şi în formă mai bună decât altele din criza economică”, arată Christian Ketels, economist la „Stockholm School of Economics”.

Stabilitate şi coeziune

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

O urmare directă a politicilor sociale amintite este stabilitatea economică. Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Islanda rămân prospere, axate pe coeziune şi cvasi lipsite de corupţie sau mişcări contestatare. Fiind conştienţi că banii din taxe se întorc la ei, nordicii nu sunt văzuţi protestând ca britanicii („Joburi englezeşti pentru englezi”) sau sechestrându-şi patronii de teama zilei de mâine, ca francezii. Într-un cuvânt, societatea rămâne stabilă, dedicată propriei bunăstări. În aceste condiţii, statele din nordul continentului au reuşit să atragă investiţii în valoare de aproximativ 288 de miliarde de dolari de la începutul crizei financiare, cu mult peste state precum Spania sau Italia, cu o populaţie mult mai mare. Care este „secretul”? Modelul economic porneşte, ca şi cel social, tot de la individ (nu de la stat!), promovând responsabilitatea fiscală, libertatea de alegere şi competiţia, nu îndatorarea. În acest fel, toate aceste state beneficiază de ratinguri de ţară maxime, datoriile publice situându-se sub media zonei euro (în Suedia, deficitul bugetar a ajuns la 0,3% din PIB, iar nivelul taxelor pentru companii este de 22%, cu mult sub nivelul din SUA). De altfel, aceste coordonate au făcut ca, în plină criză, în 2009, Danemarca şi Suedia să se claseze pe locurile trei şi patru mondial în raportul Forumului Mondial al Competitivităţii Economice, pentru ca un an mai târziu, aceeaşi Suedia să se claseze pe locul al doilea în lume.

Cu această „apărare” s-au prezentat statele nordice în faţa crizei economice mondiale. Când valurile recesiunii au început să doboare economiile din mare parte a continentului european, Danemarca, Suedia şi Norvegia aveau un sector sănătos al finanţelor publice, chiar cu surplusuri la buget. Nu prin metode miraculoase, ci prin aceeaşi coordonată socială majoră: interesul general şi naţional mai presus de orice. Un exemplu: Norvegia adună dividendele din exploatarea petrolului şi gazelor în ceea ce a devenit cel mai mare fond suveran din lume, evaluat la 760 miliade de dolari (taxele şi redevenţele încasate de stat din această industrie pun la dispoziţia fondului lichidităţi de aproximativ un miliard de dolari pe săptămână!). Urmarea? „Avem posibilitatea ca în vremuri tulburi să aşteptăm cu răbdare ieşirea din turbulenţe”, explică şeful acestui fond, Yngve Slyngstad. Ajungem astfel la o altă componentă majoră a modelului nordic: coeziunea politică. În cazul concret al fondului la care ne-am referit, se impune observaţia că toate forţele care s-au succedat la guvernare, indiferent de orientarea politică, au respectat regula ca profiturile obţinute de stat din hidrocarburi să fie investite în fond. Pe scurt, politicul nu „s-a jucat” cu viitorul economic şi avuţia naţională. De altfel, în linii generale, palierul politic din statele nordice este conştient că performanţele guvernului şi ale instituţiilor publice sunt urmărite cu atenţie de cetăţeni (Suedia oferă chiar acces liber la documentele oficiale). Transparenţa face aproape inexistentă corupţia, iar cuvântul de ordine este interesul cetăţeanului, pentru care lucrează statul, şi nu invers.

Amintitul principiu al coeziunii este aplicat nu doar în interiorul acestor ţări, ci şi în planul politicii externe. Scandinavii împrumută ideile bune unii de la alţii, înfiinţând chiar un Consiliu al Miniştrilor Nordici, din care fac parte Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Groenlanda şi Insulele Faroe şi care îşi propune „cooperarea interguvernamentală în beneficiul cetăţenilor statelor componente”. Departe de fricţiunile care mai afectează şi azi părţi ale continentului (vezi Serbia-Kosovo, România-Ungaria, Grecia-Macedonia, Rusia-Ucraina), ţările nordice au lăsat în urmă diferendele istorice (de pildă, graniţa dintre Suedia şi Norvegia a fost retrasată de multe ori de-a lungul timpului) şi fac front comun atunci când evoluţiile externe o impun. Acest lucru a fost evident în actuala criză din Ucraina, când suedezii şi lituanienii au conlucrat şi au fost fost foarte activi în încercarea de a preveni o escaladare militară. Un exemplu este şi politica suedeză de asistenţă pentru R. Moldova, care ţinteşte exact sprijinul necesar în procesul de integrare europeană şi care include o asistenţă financiară consistentă. „Există o strategie pentru R. Moldova, elaborată şi aprobată de Guvernul suedez”, arată Emil Druc, ambasador al R. Moldova în Suedia, Finlanda şi Norvegia.

Aceasta este, în linii mari, „radiografia” unui tipar de societate care porneşte de la principiul oportunităţilor egale, solidarităţii, echităţii sociale şi securităţii pentru toţi. Fireşte, nu este un sistem fără defecte. Cheltuielile publice sunt încă ridicate, iar nivelul taxelor încă determină unele companii să îşi mute afacerile peste graniţe. Dar lecţia care trebuie învăţată ţine de aspectele practice, pentru că dovada există: mecanismele pieţei se pot integra în sistemul social pentru a creşte performanţa şi bunăstarea tuturor, sintetizează „The Economist”.

Se spulberă mirajul EURO?

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Se spulberă mirajul EURO?

Până recent, moneda euro părea destinată să se extindă în întreaga Europă. Acest lucru nu mai este valabil. Nici una dintre ţările europene rămase în afara zonei nu pare să îmbrăţişeze acum moneda comună. Şapte state est-europene care au aderat recent la UE (Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Bulgaria şi România) şi-au anunţat intenţia de a revizui obligaţiile ce le revin pentru adoptarea monedei euro. În 2002, introducerea monedei unice era sărbătorită cu fast şi euforie, drept primul pas spre supremaţia economică a Uniunii Europene în lume. Nimeni nu se gândea că după un deceniu, însăşi existenţa monedei euro va fi pusă sub semnul întrebării.

Pe 1 ianuarie 2002, aproape 300 de milioane de europeni din 12 ţări renunţau la vechile lor monede, adoptând Euro cu un imens entuziasm. O euforie fără margini răzbătea din declaraţiile făcute de politicienii vremii. „Dorinţa noastră este ca moneda Euro să fie începutul unei Uniuni Europene mai puternice. Vom fi cei mai tari din lume”, spunea atunci Romano Prodi, preşedinte al CE. Între timp, alte cinci ţări s-au alăturat treptat Zonei Euro, iar moneda unică adusese o prosperitate fără precedent în vestul continentului şi se impusese în faţa dolarului. Inflaţia medie in Eurozonă n-a depăşit niciodată 2%, iar în prima fază a crizei mondiale, în 2008, euro chiar a protejat unele ţări. Dar visul frumos a început să se destrame când criza a scos la iveală slăbiciuni ale proiectului. Problemele s-au accentuat în 2010, când cheltuielile pe datorie din anii de boom economic au început să ajungă din urmă, rând pe rând, ţările membre.

Planuri în stand-by

Extinderea zonei euro a fost văzută ca parte a destinului manifest al Europei, iar fostele ţări de după Cortina de Fier au văzut în adoptarea monedei unice un semn puternic de succes, atât politic cât şi economic, notează „Wall Street Journal”.

Guvernele din Europa Centrală şi de Est, din ţări care merg de la Ungaria şi până la Bulgaria, care odată susţineau că vor adera la clubul euro, pun acum aceste planuri în aşteptare şi reevaluează costurile şi beneficiile a ceva ce părea inevitabil. Economii ca Polonia şi Republica Cehă sunt de tipul celor pe care liderii din zona euro vor să le aducă în uniunea lor monetară – competitive, cu datorii puţine şi perspective de creştere puternică. Dar trecerea cu succes a Poloniei prin criză, cuplată şi cu criza datoriei din zona euro, a schimbat opiniile cu privire la adoptarea monedei comune – mult timp un obiectiv declarat, guvernul angajându-se să-l realizeze până în 2012. Acum, ministrul polonez de Finanţe, Jan Vincent-Rostowski, invocând „probleme structurale foarte adânc înrădăcinate” în uniunea monetară, a afirmat că „va dura câţiva ani până când vom şti dacă zona euro este bine construită şi sigură pentru a adera”. Iar liderul opoziţiei, Jaroslaw Kaczynski, a fost şi mai tranşant, afirmând că adoptarea euro acum ar fi „o sinucidere economică”. Liderii politici de la Varşovia spun totuşi că doresc aderarea la euro… în cele din urmă. Un sondaj realizat de Ministerul polonez de Finanţe la sfârşitul anului trecut a arătat că sprijinul polonezilor faţă de adoptarea euro este de 29%, în scădere de la 38%, iar opoziţia faţă de adoptare a crescut la 53%.

Nici premierul ceh Petr Necas nu este mai optimist: „Putem vedea cu toţii cum uniunea monetară se transformă într-o uniune de transfer sau chiar o uniune a datoriei. Nimeni nu ştie până unde se va degrada acest proiect”.

În Slovacia vecină, care a adoptat moneda euro la începutul lui 2009, indignarea în rândul parlamentarilor şi populaţiei, generată de faptul că ţara a trebuit să contribuie la eforturile de salvare pentru ţări mai bogate, a dus la căderea guvernului în octombrie 2011 şi a periclitat măsurile de gestionare a crizei. Tonul este general valabil pentru oficialităţile din „Noua Europă”, care cred că apartenenţa la moneda euro ar putea face mai dificilă situaţia pentru economiile lor, nu mai uşoară. „Dacă eşti puternic, este bine să fii în interiorul zonei euro, dacă eşti slab, este un pericol”, consideră ministrul Economiei din Ungaria, Gyorgy Matolcsy.

Ponderea românilor care vor adoptarea euro a scăzut, de la declanşarea crizei, la sub 50%, chiar dacă oamenii îşi doresc să aibă o monedă puternică, este de părere guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: „Înainte de criză, 90% dintre români spuneau că vor să intrăm în zona euro şi chiar exportatorii ne întrebau când vom adopta moneda unică. Probabil că mai puţin de jumătate vor acum, după apariţia crizei, să adoptăm euro”. Isărescu consideră că România şi-a asumat adoptarea euro odată cu semnarea Tratatului de aderare la UE şi că trebuie să accepte intrarea în zona euro „cu orice cost”, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca ţintă de adoptare a monedei unice anul 2015.

Schimbarea stării de spirit este considerată a fi un semn de rău augur pentru procesul, lung de decenii, de creştere a integrării economice europene. Moneda comună este piesa centrală şi simbolul acestei integrări, dar nu toate statele europene sunt la unison în această privinţă. Astfel, două ţări nemembre ale zonei euro, Marea Britanie şi Danemarca, au prevederi explicite împotriva adoptării euro, iar opinia populară s-a întors recent puternic împotriva aderării la moneda unică. În Suedia, care nu dispune de o prevedere contra oficială (dar a refuzat cu abilitate să îndeplinească una dintre cerinţele pentru aderare), un sondaj de opinie din noiembrie 2011 privind adoptarea euro a fost în cea mai mare parte negativ – 80%. În interiorul şi în afara Zonei Euro, părerile sunt foarte împărţite. Marcaţi de situaţia lor şi a ţării lor, grecii s-ar întoarce la drahmă, iar unele voci – inclusiv unele mass-media – afirmă că există planuri secrete de reîntoarcere la moneda naţională chiar şi în cazul Germaniei. Totuşi, cele mai optimiste păreri despre viitorul monedei unice le găsim în… Germania, Franţa şi Spania.

 

“Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice dintre cele două ţări”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on “Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice dintre cele două ţări”

ne declară

E.S. doamna Huo Yuzhen,

ambasadorul Chinei în România.

– Vă aflaţi de puţin timp în ţara noastră. Împreună cu românii aţi sărbătorit, de aceasta dată, Noul An Chinezesc.

Într-adevăr, aşa este…Înainte de toate, aş dori să urez tuturor românilor un călduros “La mulţi ani,” cu ocazia sărbătoririi Noului An Chinezesc – Anul Dragonului. Totodată, doresc să adresez prietenilor români cele mai sincere urări de sănătate, fericire şi succes în anul în care am intrat.

În calitate de nou ambasador al Chinei în România, mă simt onorată de această nouă misiune a mea, dar simt, totodată, o mare responsabilitate. Aş aminti că o zicală chinezească spune că “Anul nou trebuie să înceapă cu o atmosferă nouă”. Mă refer la această zicală deoarece China şi România se află într-un nou punct de pornire pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, la începutul anului, care oferă multe oportunităţi de dezvoltare.

– Cum apreciaţi relaţiile dintre cele două ţari, la data sosirii dumneavoastră la Bucureşti?

În această privinţă,mă gândesc la câteva aspecte privind relaţiile chino-române…

-Vă referiţi la relaţiile politico-economice?

Desigur…Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice. Sper ca cele două ţări să intensifice schimbul de vizite la nivel înalt, să întărească încrederea reciprocă pe plan politic, să respecte şi să susţină interesele de bază ale celeilalte părţi. În acest sens, ar trebui ca organele legislative, partidele politice şi diferite ministere să amplifice schimburile şi dialogurile, să consolideze astfel baza politică a relaţiilor bilaterale.

De asemeni se face simţită necesitatea unor noi progrese în cooperarea economică şi comercială. Sper ca ambele părţi să îşi intensifice eforturile pentru o exploatare mai amplă a pieţei celeilalte părţi, impulsionând volumul comercial bilateral la un nivel mai înalt. Trebuiesc găsite punctele de interes reciproc ale cooperării, astfel încât colaborările în agricultură, infrastructură, economie verde şi energie curată să demareze şi să cunoască progrese notabile. Ar fi necesar ca cele două ţări să creeze un mediu de afacere şi de investiţie mai prietenos şi mai convenabil pentru întreprinderile ambelor ţări.

– Si relaţiile social –culturale au o mare însemnătate

Evident. Ar trebui impulsionate schimburile între oameni. Trebuie să încercăm noi modalităţi pentru a dezvolta relaţiile culturale şi educaţionale, înlesnind comunicarea sufletească între cele două popoare. Acestea ne îndeamnă să promovăm în continuare înţelegerea şi cunoaşterea mai aprofundată dintre tinerii ambelor ţări, astfel încât ei să iubească şi mai mult limba şi cultura celeilalte părţi, transmiţând în acest fel ştafeta prieteniei către generaţiile următoare. Vom face tot ce depinde de noi pentru intensificarea contactelor şi cooperărilor non guvernamentale şi pe plan local, consolidând baza prieteniei dintre cele două popoare.

Între ţările noastre există şi un parteneriat strategic.

În această perspectivă mă gândesc că ar trebui deschise noi direcţii în cooperarea internaţională. Sunt convinsă este un lucru de bun augur că România va juca în continuare un rol constructiv în cadrul UE, contribuind efectiv, în acelaş timp la dezvoltarea sustenabilă şi sănătoasă a parteneriatului strategic China-UE. Să ne sprijinim reciproc şi să lărgim cooperarea în cadrul ONU, susţinând ONU de aşa manieră încât aceasta să joace un rol de seamă în promovarea păcii şi dezvoltării lumii.

Îmi exprim speranţa ca ţările noastre să întreţină relaţii de colaborare mai strânse pentru salvgardarea stabilităţii şi securităţii lumii, pentru a putea face faţă împreună provocărilor globale.

Aş mai dori să vă exprimaţi şi câteva impresii despre sărbătorirea Anului Nou Chinezesc la Bucureşti…

Ţin să subliniez în mod special faptul că E.S. domnul Traian Băsescu, preşedintele României, ne-a onorat cu prezenţa la Ambasada Chinei, în fruntea unor membri importanţi ai cabinetului şi ai echipei sale de consilieri, pentru a transmite sincere urări de bine poporului chinez, ceea ce ne arată înalta consideraţie acordată de partea română relaţiilor chino-române. Am deplină convingere că, in urma eforturilor comune ale ambelor părţi, amplul parteneriat de prietenie şi cooperare dintre China şi România se va situa pe o treaptă şi mai înaltă.

Folosind această ocazie, aş dori să transmit aprecierea deosebită pentru spectacolul tradiţional susţinut de „Sichuan Mianyang Art Showplace” din China, organizat de Niro Investement Group şi asociaţiile oamenilor de afaceri chinezi, împreună cu Ambasada Chinei, la Opera Română, urmat de un frumos spectacol de artificii care a dat, de fapt, startul unei serii de evenimente culturale dedicate Anului Nou Chinezesc.

În acest moment deosebit când avem în faţă Anul Dragonului care înseamnă nobleţe şi noroc, am deosebita plăcere de a adresa cele mai bune urări de prosperitate şi belşug poporului român, pace şi fericire popoarelor noastre. Fie ca prietenia chino-română să dăinuie veşnic!

– Vă mulţumesc!

E.S. doamna Huo Yuzhen, ambasador al Chinei în România, s-a născut în nordul Chinei. În anii 70’ şi 80’ ai secolului trecut, a studiat în R.S.Cehoslovacă şi a obţinut, în 1985, titlul de doctor în filozofie la Universitatea “Charles” din Praga. În anul 1976 şi-a început cariera diplomatică la Ministerul Afacerilor Externe al Chinei. A lucrat mai mulţi ani la Ambasada Chinei la Praga, parcurgând toate treptele carierei diplomatice, de la referent la consilier. În anul 2002, a fost promovată director adjunct al Departamentului Europa de Est şi Asia Centrală din MAE, iar în 2006 a fost numită ambasador al Chinei în Republica Cehă. În decembrie 2011 a venit în România în calitate de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar.

România nu este o ţară necunoscută pentru doamna Ambasador Huo Yuzhen deoarece de-a lungul anilor ocupându-se de afacerile europene şi, în special, de cele din Europa Centrală şi de Est a avut prilejul de a vizita România, de mai multe ori.

“Avem o Strategie naţională pentru românii de pretutindeni”

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on “Avem o Strategie naţională pentru românii de pretutindeni”

–         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României

 

-Există o opinie unanimă potrivit căreia primul Forum al Românilor de Pretutindeni a contribuit la consolidarea relaţiilor statului român cu etnicii români de peste hotare. Ce teme importante pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor au fost supuse dezbaterii Forumului şi care a fost implicarea participanţilor? Ne referim în mod special la „Strategia naţională pentru românii de pretutindeni” şi la instituirea „Zilei Limbii Române”.

În acest an a fost organizată prima ediţie a Forumului Românilor de Pretutindeni, care s-a bucurat de un real succes în rândul participanţilor, numărul acestora fiind de peste 300. Prin acest eveniment am dorit să oferim românilor posibilitatea de a-şi expune doleanţele şi punctele de vedere în ceea ce priveşte politica statului român în relaţia cu ei.

În ceea ce priveşte temele abordate în cadrul Forumului, am încercat ca acestea să fie teme care îi preocupă pe români şi care să aducă în dezbatere  problemele cu care se confruntă românii din afara graniţelor. Printre temele care au fost discutate în cadrul evenimentului s-au numărat: adoptarea şi implementarea legii votului prin corespondenţă, lansarea în dezbatere publică a „Strategiei naţionale pentru românii de pretutindeni”, identitate românească în context european şi internaţional, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români care trăiesc în afara graniţelor ţării sau imaginea românilor în străinătate. În cadrul tuturor sesiunilor de dezbatere au avut cuvântul specialişti în domeniu şi invitaţi de seamă.

Reacţiile primite din partea participanţilor au fost unele pozitive, atât în ceea ce priveşte Legea „Zilei Limbii Române”, cât şi în ceea ce priveşte „Strategia naţională pentru românii de pretutindeni”, care a fost lansată spre dezbatere publică. Acestea reprezintă proiecte pe care românii din afara graniţelor le aşteaptă de 20 de ani şi nu ne putem permite prelungirea acestei situaţii, când, deşi avem o comunitate românească în afara ţării care numără neoficial aproximativ 10 milioane de persoane, nu avem o strategie unitară a României în acest sens, în care românii care locuiesc în afara graniţelor ţării nu pot să-şi exprime votul datorită distanţelor mari între domiciliu şi misiunea diplomatică.

Departamentul pe care îl conduceţi va acorda în continuare o atenţie specială comunităţilor de români recent constituite, cum ar fi cele din Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, SUA, Canada, Franţa, Elveţia ş.a.?

Statul român şi Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) acordă aceeaşi atenţie tuturor comunităţilor româneşti, în aceeaşi măsură. Cu siguranţă, însă, unde comunităţile de români au un număr însemnat de persoane şi unde există o implicare mare din partea asociaţiilor – prin organizarea de evenimente în beneficiul comunităţii româneşti – Departamentul pentru Românii de Pretutindeni va fi prezent la aceste evenimente. De asemenea, unde există probleme stringente, precum recunoaşterea comunităţii româneşti ca minoritate naţională sau probleme legate de drepturile comunităţii, Departamentul se va implica în soluţionarea acestora, însă vrem ca fiecare comunitate să simtă o implicare activă din partea statului român. Totodată, doresc ca Departamentul pentru Românii de Pretutindeni să fie mai mult decât o simplă instituţie de stat birocratică; noi vrem să participăm activ la viaţa comunităţii româneşti din afara ţării şi de aceea încercăm să fim de fiecare dată aproape de aceasta, atât în momentul în care ne sunt sesizate anumite probleme, dar şi în momentele deosebite, de aniversare.

Depăşind cadrul strict al desfăşurării primului Forum al Românilor de Pretutindeni, am dori să cunoaştem care sunt pârghiile pe care le foloseşte instituţia pe care o conduceţi pentru o reflectare corectă a imaginii conaţionalilor noştri, precum şi pentru rezolvarea unor probleme ridicate frecvent, cum ar fi dreptul la muncă, situaţia minorilor, cazuri de discriminare şi securitatea socială.

Instrumentele folosite de către DRP în relaţia cu românii de pretutindeni sunt cele stabilite pein legea nr. 321/2006, în baza căreia acordă finanţări nerambursabile asociaţiilor româneşti. În acest caz, un rol important îl au asociaţiile, prin proiectele pe care le depun şi prin impactul acestora la nivelul comunităţii.

O altă pârghie o constituie acţiunile de diplomaţie publică realizate de către DRP, prin întâlniri regulate atât cu membrii comunităţii româneşti, cât şi cu oficialităţile statelor respective, prin care încercăm să rezolvăm aceste probleme împreună cu misiunile diplomatice ale României. Cu siguranţă, atunci când vorbim despre probleme specifice, cum ar fi munca sau securitatea socială, acestea sunt abordate în coordonare cu instituţiile abilitate.

Pe de altă parte, însă, cred că nu este suficient ca doar statul român să realizeze acţiuni pentru a schimba imaginea comunităţii româneşti, ci şi asociaţiile româneşti şi fiecare român în parte poate contribui la reflectarea unei imagini corecte asupra comunităţii româneşti. Important este ca fiecare să fie conştient de rolul pe care îl are! (sublinierile aparţin redacţiei)

Eugen Tomac

Politician, istoric şi jurnalist român, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României.  A desfăşurat o bogată activitate ca preşedinte al Ligii Tinerilor „Românii de Pretutindeni” şi a coordonat proiecte naţionale de tineret, prin Centrul pentru Educaţie Democratică, precum şi programul „News to Know”, proiect implementat cu suportul Departamentului de Stat al SUA în zonele rurale defavorizate din România ş.a. Este consilier personal al preşedintelui Traian Băsescu pentru relaţia cu românii de pretutindeni.

 

 

 

 

 

"Întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări"

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on "Întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări"

ne declară ES Marek Szczygieł, Ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti

Experţii europeni consideră că Polonia reprezintă un exemplu foarte bun în ceea ce priveşte reformele legate de regionalizarea ţării. Care sunt rezultatele acestor reforme ?

De şapte ani, Polonia este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. De la 1 iulie 2011 se află la Preşedinţia Consiliului UE. Dar pregătirile pentru adrerarea la UE, ca şi pentru preluarea de către Polonia a Preşedinţiei au început cu mult mai devreme. Unul din elementele acestei pregătiri l-a constituit reforma administrativă a ţării. Reforma administrativă intrase în vigoare încă de la 1 ianuarie 1999, introducând o structură de împărţire teritorială pe trei trepte. În afara regiunilor şi comunelor, s-a revenit şi la vechea formă de raioane, lichidată de autorităţile comuniste. Reforma a avut ca scop constituirea unor administraţii autonome, întărirea unor activităţi desfăşurate de autorităţi în teritoriu şi apropierea acestora de cetăţean. S-a micşorat numărul de regiuni de la 49 la 16. După ani, această reformă s-a dovedit a fi un mare succes, deoarece, printre altele, astăzi este mult mai uşor să se obţină şi să se folosească mijloacele financiare de la UE.

Nivelul ridicat al absorbţiei poloneze a fondurilor europene (circa 68 miliarde euro) se explică prin existenţa puterii decizionale, prin descentralizare, cât şi prin controlul deţinut de Polonia în ceea ce priveşte granturile europene. Peste o pătrime din aceste fonduri se află la dispozitia regiunilor. Procedurile destul de complicate legate de obţinerea fondurilor europene necesită existenţa unor cunoştinţe mai aprofundate, şcolarizări şi angajare profesională din partea funcţionarilor administraţiei româneşti la toate nivelulrile de conducere. O mare importantanţă o au, desigur, şi corectitudinea şi transparenţa, de exemplu în cazul desfăşurării unor licitaţii, lucruri pe care toţi trebuie să le respecte. În Polonia, beneficiarii programelor europene sunt toţi aceia care s-au angajat în refacerea infrastructurii drumurilor, în reconstrucţia culturii, a ecologiei, a serviciilor de sănătate, acţiuni datorită cărora se vor micşora diferenţele dintre regiunile mai sărace în comparaţie cu restul Poloniei.

Care este în prezent nivelul relaţiilor polono-române ?

Colaborarea dintre Varşovia şi Bucureşti se desfăşoară foarte bine. Acest lucru este reflectat şi în elaborarea, între anii 2009-2010, a „Parteneriatului Strategic”, ca şi de frecventele contacte la toate nivelurile dintre politicienii ţărilor noastre. Varşovia şi Bucureştiul vor desfăşura acţiuni conjugate în cadrul Parteneriatului Estic, al Strategiei Dunărene, al Strategiei 2020, al securităţii energetice ca şi în lupta pentru depăşirea efectelor crizei economice. Trebuie subliniată şi concordanţa dintre opiniile politicienilor referitoare la politicile de securitate atât în România, cât şi în Polonia, printre care, de pildă, a prezenţei trupelor poloneze şi române în Afganistan, întărirea, la Forumul UE, a politicii europene de securitate şi apărare.

Referitor la colaborarea şi schimburile economice dintre Varşovia şi Bucureşti, trebuie să menţionăm că întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări, iar pe piaţa românească activează 600 de firme din Polonia.

Ce se poate spune despre sprijinul acordat României de către Polonia, aflată la Preşedinţia UE, în ceea ce priveşte adrerarea la Spaţiul Schengen?

Una din priorităţile Preşedinţiei Poloniei la UE o constituie o „Europă deschisă”. Polonia sprijină lărgirea graniţelor Spaţiului Schengen. Dorim să facilităm ajungerea la un consens în problema procesului de aderare la această zonă, atât pentru România, cât şi pentru Bulgaria. O declaraţie în acest sens a făcută de curând de către premierul polonez Donald Tusk, în Parlamentul European. El a adăugat, însă, că „Polonia doreşte să râmână un intermediar şi un mediator corect în chestiunea referitoare la această aderare, fiind necesar să se depăşească diferenţele în ceea ce priveşte punctele de vedere dintre ţările membre ale UE”. Ne vom strădui să convingem şi celelalte state membre. În problema lărgirii UE, Preşedinţia poloneză face eforturi pentru semnarea Tratatului de Aderare a Croaţiei, pentru continuarea negocierilor de aderare a Turciei şi pentru înregistrarea unor progrese în negocierile cu Islanda. Între priorităţile Preşedinţiei poloneze la UE în anul 2011 se înscriu şi alte elemente importante din punctul de vedere al României, şi anume: începerea negocierilor legate de bugetul UE pe anii 2014-2020, în contextul Strategiei Europa 2020; micşorarea costurilor roamingului; politica de coeziune, ca şi viitorul Politicii Agrare Comune

În prezent, în România activează „Uniunea Poloneză” la Suceava, care are reprezentare şi în Parlamentul României. Care este sprijinul pe care se poate baza această minoritate din partea autorităţilor române ?

– Minoritatea poloneză din România se compune mai ales din polonezi care se află aici de generaţii. Conform cu datele statistice, minoritatea este apreciată la 3,5 mii, dar după datele organizaţiilor minoritarilor polonezi, ea se situează la aproximativ 5-6 mii de persoane. Centrele în care se concentrează şi sunt majoritari etnicii polonezi se află în regiunea Suceava (partea sudică a Bucovinei istorice), în localităţile Soloneţul Nou, Pleşa şi Poiana Micului. În afară de Bucovina, un alt centru polonistic se află la Bucureşti. Legislaţia românească, precum şi buna colaborarea la toate nivelurile a minoritarilor polonezi cu autorităţile confirmă faptul că drepturile şi privilegiile care decurg din reglementările internaţionale referitoare la minoritatea poloneză din România sunt excepţionale şi pot servi de model. Minoritatea poloneză îşi poate menţine şi dezvolta religia, limba maternă, tradiţiile şi moştenirea culturală. Societatea poloneză din România îşi poate expima liber opiniile în paginile revistelor „Polonus” şi „Micul Polonus”, ca şi în cadrul unor manifestări socio-culturale, organizate cu prilejul unor evenimente. În zonele în care locuiesc cetăţenii de origine poloneză este obligatorie existenţa dublei denumiri a localităţilor, de asemenea, funcţionează „Case Poloneze”, iar în Parlamentul român, etnicii polonezii au un reprezentant.

Minoritari în propriile ţări?

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Minoritari în propriile ţări?

Rata natalităţii scăzută din Europa, cuplată cu numărul imigranţilor, care creşte foarte repede, va schimba fundamental ce vom înţelege prin cultura şi societatea europeană, consideră experţii. Schimbările în componenţa populaţiei au implicaţii majore în educaţie, spaţiul locativ, societate, arte etc. De asemenea, ar putea avea un impact în politica externă, în condiţiile în care cifrele arată că în tot mai multe state localnicii devin minoritari în propriile ţări.

Se estimează, de exemplu, că până în anul 2050, doi din 10 cetăţeni ai Europei vor fi musulmani. Conform studiului făcut în 2006 de Leon Perkowski pentru US Air Force, sunt cel puţin 15 milioane de musulmani în Uniunea Europeană, iar numărul acestora este posibil să atingă 23 de milioane. Anumite cartiere din unele mari oraşe europene devin din ce în ce mai islamice şi schimbările se produc tot mai repede. Conform US Migraţion Policy Institute, rezindeţii de credinţă islamică vor constitui mai bine de 20 de procente din populaţia Uniunii Europene până în anul 2050, iar în unele zone deja s-a atins acest procent. Marsilia şi Rotterdam sunt două exemple de oraşe în care populaţia islamică a depăşit 25%. Alte procente: 20% musulmani în Malmo, 15% în Bruxelles şi Birgmingham şi 10 procente în Londra, Paris şi Copenhaga.

Efectele imigraţiei

Cifrele privind imigraţia sunt relevante. „Din 2002”, arată un raport al Uniunii Europene, „numărul imigranţilor în Uniunea Europeană s-a triplat”. Accelerarea creşterii acestui număr a făcut irelevante previziunile iniţiale. În 2004, în UE se credea că populaţia Uniunii va scădea cu 16 milioane pînă în 2050. Acum se crede că va creşte cu 10 milioane pînă în 2060, dar nu sporul natural al locuitorilor ţărilor respective va fi cauza, ci instalarea imigranţilor, felul în care natalitatea în rândul lor o va surclasa pe cea europeană. Este de aşteptat, de pildă, ca Marea Britanie să ajungă ţara cu cea mai mare populaţie din UE pînă în 2060, cu 77 de milioane de locuitori, dar nu cu englezi va spori cifra. Se estima şi că populaţia Italiei va scădea vertiginos, acum se aşteaptă ca numărul să stagneze, dar un aflux de imigranţi poate schimba lucrurile. În aceste condiţii, englezii vor fi minoritari în oraşul Birmingham, până în anul 2026, afirmă jurnalistul american Christopher Caldwell, şi chiar mai repede în oraşul Leicester. Potrivit lui David Coleman, profesor de demografie la Universitatea Oxford, englezii vor fi minoritari în propria ţară în circa 50 de ani, iar copiii britanici chiar mai devreme, dacă se ia în calcul natalitatea din rândul imigranţilor care umplu Marea Britanie. Estimând o populaţie totală a Marii Britanii de 77 milioane de locuitori în 2051, profesorul Coleman consideră că doar 45 de milioane (59%) vor mai fi britanici get-beget. Un alt exemplu este Spania. Dacă în 1998 aproximativ 3,2% din populaţia acestei ţări era născută peste graniţă, în 2007 procentul era de 13,4%. Şi populația Principatului Monaco, cea mai dens populată țară din lume, are o componenţă neobișnuită, pentru că localnicii sunt minoritari în propria țară. Cei mai mulți rezidenți sunt francezii (47%), iar monegaștii reprezintă 16%, italienii 16% și 21% aparțin altor 125 de naționalități ce formează populația internațională din Monaco.

În nordul Europei, presa din Norvegia, la rândul ei, trage un semnal de alarmă privitor la faptul că tinerii care folosesc limba ţării în şcoli vor fi minoritari în perspectiva anului 2021. Semnalele sunt foarte evidente – elevii vorbitori de norvegiană sunt deja minoritari în zeci de şcoli din Oslo. Dacă în anul 2000, 30% dintre elevii din şcolile norvegiene erau imigranţi, procentul a crescut cu 10% în 10 ani.

În Balcani, aceeaşi situaţie. „Centrul pentru Politici Demografice” din Sofia a tras un semnal de alarmă prin care avertizează că în anul 2050 bulgarii ar putea deveni o minoritate etnică în interiorul propriei ţări. Prof. Petăr Ivanov, din partea Centrului pentru Politici Demografice, a prezentat o serie de predicţii conform cărora membrii populaţiei bulgare etnice ar putea scădea până la 800.000 în 2050.
În acelaşi timp, se preconizează că în 2050 vor exista 3,5 milioane de romi şi 1,2 milioane de turci în Bulgaria. În prezent, populaţia etnică bulgară este estimată la 5 milioane de persoane, în vreme ce etnicii turci şi romi ating un milion de persoane. Unul dintre motive ar putea fi şi
actualul trend al ratelor ridicate de mortalitate din zona rurală, care, dacă se menţine, ar putea duce la dispariţia totală a satelor din Bulgaria, până în 2060. În ultimii 60 de ani, populatia rurală a Bulgariei s-a redus cu peste 3 milioane de persoane.

Nici situaţia din România nu este diferită, conform previziunilor specialiştilor de la Centrul de Cercetări Demografice “Vladimir Trebici”, din cadrul Academiei Române. Astfel, în 2050, populaţia ţării noastre va atinge, conform celor mai sumbre previziuni, 15 milioane de locuitori. Această situaţie nu a mai existat decât în 1950, imediat dupa cel de-al doilea război mondial, când în România locuiau doar 16,3 milioane de cetăţeni. Conform estimărilor, populaţia României va intra într-o fază de declin, trecând de la 21,8 milioane în 2002 la 20 de milioane în 2020 şi ajungând la mai puţin de 16 milioane în anul 2050. Ultimele statistici au confirmat că natalitatea în rândul etnicilor români este de 10,2 născuţi la o mie de locuitori, în timp ce la romi se înregistrează o natalitate de 25 la mie. În prezent, în România trăiesc, conform ultimului recensământ, realizat în 2002, aproximativ 2,3 milioane de cetăţeni români de alte etnii, la o populaţie de aproximativ 21 milioane de locuitori.

Tendinţă mondială

La rândul lor SUA, fac acelaşi gen de calcule. Populaţia albă nu va mai fi majoritară în Statele Unite ale Americii la orizontul anului 2042, cu zece ani mai devreme decât prevedeau proiecţiile anterioare, a anunţat Biroul american pentru recensământul populaţiei. Astfel, în prezent, albii reprezintă 65% din totalul populaţiei, dar proporţia se va reduce începând cu 2030, în condiţiile în care ritmul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor în rândul populaţiei albe. Începând cu 2050, minorităţile rasiale vor constitui 54% din populaţia Americii, care va ajunge la 439 de milioane. Cea mai mare rată de creştere o va cunoaşte populaţia hispanică, ce va ajunge la 133 de milioane în 2050, pe fondul ratei ridicate a natalităţii, dar şi al imigraţiei masive. Populaţia de origine asiatică, cu un procent de 4,5% din totalul populaţiei în 2010, se va apropia de 8% în 2050, în timp ce estimările arată că populaţia neagră va cunoaşte un uşor regres, de la 12,2% în 2010 la 11,8% în 2050. În plus, populaţia americană va fi marcată şi de un proces de îmbătrânire: dacă în prezent 38,7 milioane de americani au peste 65 de ani, în 2050 numărul bătrânilor va ajunge la 88,5 milioane. Toate acestea coroborate vor duce inevitabil, consideră experţii în demografie, la realitatea că americanii vor deveni minoritari în SUA.

Şi în alte zone ale globului se manifestă această tendinţă. Spre exemplu, dezvoltarea spectaculoasă din ultimii ani a Emiratelor Arabe Unite a adus cu ea şi o problemă similară celei din Europa şi SUA – afluxul masiv de străini îi poate pune pe localnicii din Dubai în postura de minoritari în ţara lor. „Mă tem că edificăm zgârie-nori, dar pierdem Emiratele”, s-a exprimat, plastic, purtătorul de cuvânt al Poliţiei, generalul Khalfan Tamim, referindu-se la faptul că străinii achiziţionează tot mai multe proprietăţi în Dubai. Qatarul şi Kuweitul, care au adus multă forţă de muncă din exterior, în special din sud-estul Asiei, pentru dezvoltare, se confruntă cu acelaşi dezechilibru demografic. Şi în Singapore se constată o tendinţă similară. În 1998, singaporezii constituiau 74% din populaţie, în prezent mai sunt 64 %. Dacă ritmul actual de creştere a numărului rezidenţilor care nu sunt singaporezi se menţine, în jurul anului 2020 se vor înregistra circa 2 milioane de străini la o populaţie de 7,4 milioane de etnici singaporezi.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie estimează că numărul de migranţi internaţionali ar putea să se dubleze în următorii 40 de ani, pentru a ajunge la 405 milioane în 2050. Toţi aceşti „cetăţeni universali” vor schimba, cu siguranţă, faţa lumii şi datele ei etnice şi demografice pentru generaţia următoare.