NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Nu suntem singuri

Reporter: editura June - 24 - 2020 Comments Off on Nu suntem singuri
Pe neașteptate, întreg globul s-a trezit față în față cu o problemă de o gravitate de neconceput altădată: pandemia de coronavirus, urmată în galop de multe victime umane, mii și mii de oameni îmbolnăviți sau decedați; din păcate, măsurile luate de autorități sunt departe de nivelul la care ar fi trebuit să se intervină. 

Carol Roman

Țara noastră pătimește și ea, mai întâi din cauza perversității acestei boli, ivită ca peste noapte. Este momentul în care ne dăm seama că participarea noastră în cadrul Uniunii Europene, pe de o parte ne aduce posibilitatea de a depăși mai repede această situație gravă, iar pe de altă parte ne pune în situația de a deveni lucizi în legătură cu cât de departe ne aflăm de orice pregătire în fața unor evenimente dezastruoase, cum ar fi, de pildă, chiar cutremurele care ar putea interveni oricând. 


În acest context, ne referim la măsurile decise de Comisia Europeană, care a anunțat instrumentele pe care le va folosi pentru atenuarea impactului socio-economic al pandemiei de COVID-19, parte a răspunsului coordonat la nivel european în fața acestei amenințări. Este vorba despre aprovizionarea sistemelor de sănătate, prin menținerea integrității pieței unice, a producției și distribuției de lanțuri valorice. Cu alte cuvinte, sprijinirea oamenilor, astfel încât veniturile și locurile de muncă să nu fie afectate major și să fie evitate, pe cât posibil, efectele permanente ale acestei crize. De menționat că printre măsurile stabilite se află și flexibilitatea schemelor de ajutor de stat, cum ar fi subvenții salariale, suspendarea plății impozitului pe profit, a taxei pe valoare adăugată sau a contribuțiilor sociale. Va fi accelerată pregătirea propunerii legislative privind un „sistem european de reasigurare de șomaj”, de care vor beneficia milioane și milioane de oameni. Uniunea Europeană a propus, de asemenea, direcționarea sumei de 37 miliarde de euro în cadrul Politicii de Coeziune, pentru a lupta împotriva acestei crize. Suma va fi adăugată la cele 29 miliarde de euro fonduri structurale disponibile în întreaga Uniune Europeană. O noutate o reprezintă faptul că prin acest document se propune extinderea domeniului de aplicare a Fondului de Solidaritate a UE, incluzând și crizele de sănătate publică, iar pentru anul 2020 sunt disponibile până la 800 milioane de euro. A trebuit, oare, să apară o astfel de amenințare pandemică pentru ca sănătatea publică să fie introdusă în acest concept financiar denumit „solidaritate”? Pot fi amintite și măsurile la nivel de state și guverne împotriva propagării noului coronavirus – cele de izolare, de închidere a frontierelor, a școlilor, a instituțiilor de cultură și de interzicere a diferitelor reuniuni. 

Evenimentele ulterioare vor arăta dacă toate aceste dispoziții vor fi traduse în viață, efectele negative ale pandemiei vor fi atenuate, iar lumea va putea să-și continue existența ca și până acum.


Carol Roman

România în flancul estic al NATO

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on România în flancul estic al NATO

În vara și toamna acestui an, și NATO, și Rusia, cu aliați ai săi, au făcut cele mai mari manevre militare din istoria post-război rece a coalițiilor politico-militare având ca nucleu Washingtonul și Moscova. În spațiul euroatlantic extins s-au creat două arcuri de criză: în flancul estic al NATO / vestic al Rusiei și în flancul de Sud al NATO / nordic și vestic al lumii islamice. 

Exerciții NATO în Marea Neagră

Interfață europeană a polarizării vest-est, flancul estic al NATO are ca patrimoniu un trecut zbuciumat, precar, și un spațiu mereu disputat. În perioada modernă, s-a conturat aici și o polarizare tot mai distinctă între Moscova și Berlin, care a pendulat dramatic între colaborare strânsă și războaie de amploare (inclusiv mondiale). Numai în secolul trecut, pe aici au trecut Linia Curzon, „cordonul sanitar”, formula „Intermarium”, a lui Pilsudski, Zidul Berlinului și „cortina de fier”. Urmașul tuturor acestor încercări de despărțire a apelor într-o zona de „ciocnire a civilizațiilor”, cum i-ar fi spus, discutabil, Huntington, este azi flancul de est al NATO, vecin direct cu partea de vest a teritoriului Federației Ruse. Fâșia de uscat european care se întinde de la Baltica la Marea Neagră și care s-a transformat, în ultimele câteva decenii, și mai ales după izbucnirea crizei ucrainene, într-un teren de confruntare între Noul Vest (SUA, Europa – și mai ales „Noua Europa”, cea fosta Răsăriteană, acum mai toată în NATO și UE) și Noul Est (Rusia și aliații/partenerii săi din statele foste republici unionale sovietice din Europa). Dacă acceptăm că lumea a intrat într-un nou „război rece”, ori îl prelungește pe cel canonic, aici este principala sa linie a frontului. 


Oricum, miza acestei fâșii de uscat europene este una decisivă, căci, așa cum ne învață clasicii geopoliticii, cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul, cine îl stăpânește pe acesta domină Insula Lumii, iar cine stăpânește această imensă întindere eurasiatică domină întreagă lume (Mackinder). 

Trupe Speciale ale Armatei Române

Dar cine stăpânește astăzi, de fapt Europa de Est, și care mai este astăzi fosta Europă de Est? În „războiul rece”, era clar: statele din Europa Răsăriteană, adică țările membre ale Tratatului de la Varșovia și CAER plus. Acum, Europa de Est „s-a mutat” mai spre răsărit, în statele post-sovietice europene (Ucraina, Georgia, R. Moldova, Belarus – ? -), căci celelate foste aliate ale Moscovei sunt Europa Centrală sau Europa de Sud-Est, integrate, în cea mai mare parte, în NATO și UE. 


Un areal, așadar, incert, instabil, disputat, în căutare și frământare și nu o dată exploziv (R. Moldova, Georgia, Ucraina). Iată un excurs istoric poate cam lung, dar lămuritor pentru a realiza focalizarea prioritară a celor două forțe mondiale într-o zonă în care concentrările de armament și de trupe sporesc continuu, tensiunea crește, gesticulatiile de forță sunt tot mai frecvente și mai ample. 

Prin preluarea Crimeei de către Rusia, în 2014, echilibrul relativ de forțe din zona Mării Negre, care este tronsonul sudic al flancului de Est al NATO, zona în care se află și România, s-a modificat substanțial. Strategii și analiștii occidentali (în primul rând cei de la RAND Corporation) acuză o vulnerabilitate evidentă a NATO pe flancul său de Est. Summiturile NATO de după izbucnirea crizei ucrainene, din Țara Galilor, Varșovia, Bruxelles, au pus în mișcare o amplă strategie pentu consolidarea politico-militară a poziției Alianței pe întinderea europeană dintre Norvegia și Turcia. În acest context, România, care, împreună cu Polonia, este unul dintre principalele bastioane de apărare ale NATO pe flanc, a fost înzestrată cu structuri militare semnificative, în cadrul Alianței: divizia multinațională și brigada multinațională de la Craiova, bazele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, scutul antirachetă de la Deveselu, cărora li se adaugă, mai nou, un comandament NATO la nivel de corp de armată. Toată această structură vizează apărarea și descurajarea comună la periferia estică a NATO, într-o manieră coerentă și integrată. 

Exerciții ale trupelor SUA, Bulgariei și României, pe teritoriu românesc

Statele NATO din regiune – Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – acționează coordonat, în cadrul Formatului București – 9, inițiat de România și Polonia, alături de Inițiativa celor Trei Mări, pentru identificarea și implementarea căilor de consolidare a prezenței aliate întărite pe flancul estic. În cuprinsul acelorași eforturi, de consolidare a flancului de Est și al Alianței în general, șase state europene – Germania, Grecia, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia – s-au înzestrat, sau urmează să o facă, cu sisteme de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot. România a semnat, în 2017, un acord de 3,99 miliarde de dolari pentru șapte sisteme Patriot în cea mai modernă configurație. În aceeași finalitate, statele din regiune solicită o prezență strategică americană mai puternică în Europa Centrală și de Sud-Est, atât în plan militar, cât și în domeniile energetic, de transport și digital, pentru creșterea interesului american și implicarea sporită a SUA în zona, în spiritul reafirmării angajamentelor asumate de fiecare stat din NATO față de prevederile Art. 5 din Carta Atlanticului.


Așa cum era de așteptat, Rusia acționează, la rândul ei, prin potențarea capacităților sale militare la frontierele sale vestice, de-a lungul întregului flanc estic al NATO, prin amplasarea de structuri militare din Kaliningrad până în Crimeea, manevre militare de amploare, zboruri de recunoaștere, ciberatacuri, război psihologic etc. Moscova subliniază că replica să la planurile și programele Alianței atlantice vor include acțiuni asimetrice, hibride, militare și nonmilitare. În SUA și în NATO se remarcă faptul că, în acest moment, Rusia nu privilegiază presiunile directe asupra statelor NATO din Estul Alianței, ci acționează pentru cointeresarea și atragerea statelor vest-europene din NATO în proiecte comune reciproc avantajoase, abordare care, în vest, este interpretată ca o încercare de fisurare și centrifugare a solidarității atlantice. 

Și totuși, politologi occidentali nuanțează discursul despre „sfidarea rusă”. Analistul francez Pierre Emmanuel Thomann apreciază că „pe Flancul oriental al UE este necesară evaluarea atentă a percepției de securitate a Rusiei, care reprezintă al doilea pol european, pentru identificarea amenințărilor și riscurilor la scară europeană”. Exemplificând, el susține că „în ce privește criza din Ucraina, Rusia nu este o amenințare pentru UE. Criza – spune el – este înainte de toate o consecință a erorilor strategice succesive ale SUA, UE și a statelor membre”. Și, mai adaugă el, „cheltuielile militare însumate ale statelor NATO le depășesc cu mult pe cele ale Rusiei”. Într-o optică similară, Joseph A. Day, membru al Adunării Parlamentare a NATO sublinia, într-un raport din aprilie 2018, că, pentru Alianță, forțele nucleare și cele convenționale sunt doar o parte a posturii de apărare și descurajare a NATO. „De aceea, obiectivul descurajării este de a-l face pe adversar să înțeleagă că avantajul pe care l-ar putea obține dintr-o acțiune militară s-ar reduce la neant prin prețul pe care l-ar plăti pentru aceasta și, deci, o asemenea acțiune ar fi de neconceput”. 

Într-un tablou preponderent încărcat, tensionat și tot mai „hibridat”, asemenea puncte de vedere, chiar neoficiale, pot deschide perspective noi de abordare și acțiune, disociate de opțiunile militare, care și-au sporit considerabil ponderea în strategiile NATO și în primul rând a SUA în raporturile cu Rusia. 

Într-o lume tot mai interdependentă, care are de făcut față unor sfidari planetare din fața cărora nu se pot sustrage nicun stat și nicio coaliție, și în care superputerile sunt legate prin tot mai multe fire de importanță esențială, un „război cald” ar fi pe cât de absurd, pe atât de catastrofal. Reconcilierea și reluarea conlucrării în lume se profilează, de aceea, ca opțiune rațională obligatorie pentru forțele acum în confruntare, în estul continentului european sau oriunde în lume.

Corneliu Vlad
 

Europa Unită are probleme și multe speranțe

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Europa Unită are probleme și multe speranțe

Summitul UE din iunie, de la Bruxelles, întâlnirea Trump-Putin din iulie, de la Helsinki, și summitul NATO, tot în iulie și tot la Bruxelles, dincolo de rezultatele lor concrete – sau nu – facilitează în orice caz o apreciere de ansamblu. 


Acesta este contextul în care s-a ținut și summitul anual al Uniunii Europene, care trece, ca mai toată lumea acum, prin cea mai gravă și mai profundă criză din existența ei de peste 60 de ani. Momentul – e util de accentuat – nu trebuie, totuși, dramatizat, precum o fac unii, interesați, căci pacea și securitatea lumii nu sunt mai amenințate ca în vremea „echilibrului terorii” din secolul trecut (chiar dacă se vorbește de un nou „război rece”), iar solidaritatea euroatlantică și unitatea de vederi (mai puțin și de acțiune) dintre statele și formatele interstatale din acest vast areal al liberalismului și democrației sunt – în momentul de față – prevalente față de divergențele și tendințele centrifuge interne, care par, însă, și ele să prindă tot mai multă consistență și să se cronicizeze, în lipsa prelungită a unor soluții la îndemână în viitorul apropiat.

De unde însă și de ce atâta zarvă, uneori cu vârfuri de sarcină paranoice, în viața internațională? Occidentul și structurile sale instituționale sunt antrenate într-un proces amplu și profund de schimbare și reformatare, ca replică întârziată – într-un fel – a marilor răsturnări și reașezări de la cumpăna anilor 1990. Europa Unită, proiect romantic și cutezător, generos și umanist în intenții, oricum singular în lumea contemporană, a reușit să demareze, să consolideze și să extindă o construcție inter/suprastatală pentru a garanta și armoniza interesele tuturor statelor angajate în proiect. Dar, pe întreg parcursul ei, aventura pașnică europeană a fost jalonată de progrese însoțite în permanență de dificultăți, obstacole, divergențe interne sau cu alții, crize de creștere sau de gestiune, deficit de democrație. Istoria UE, instituție eminamente pașnică (iar până acum fără vreo componentă militară semnificativă), nu a fost, așadar, una lină, lipsită de agitație și tensiuni. Actuala criză a integrării europene este una existențială, apar mai des ca altădată întrebări dramatice privitoare la șansele de supraviețuire, cel puțin în actuala ei paradigmă, a Uniunii Europene. Agenda UE este împovărată de subiecte presante și spinoase, de la problema bugetului comunitar și a reformei electorale la nivel european, componenta apărării, Brexit, următoarele etape ale extinderii (în Europa de est și sud-est), poziția față de Rusia, relațiile cu Turcia etc., până la mai noile sfidări numite populism, suveranism, iliberalism, nelipsitele tendințe de secesionism și – deloc în ultimul rând – poziționarea față de politica și acțiunile Americii președintelui Trump față de UE și față de multe din statele membre ale Uniunii. Iar toate aceste dosare intens preocupante sunt, cel puțin în acest moment, dominate și eclipsate de marea și controversata dezbatere asupra fenomenului migrației masive extraeuropene pe continent. La Bruxelles, în iunie, noul coșmar european a monopolizat practic întregul spațiu al activităților din plen și din culise.

Pentru a revitaliza motorul franco-german al Uniunii, cancelarul Merkel și președintele Macron s-au întâlnit pentru a-și coordona pozițiile, iar pentru aceasta și-au făcut și concesii comune, întrucât fiecare dintre ei are nevoie, pe plan intern, de un statut de lider european de prim rang: președintele francez pentru că a anunțat încă de la instalarea în funcție un ambițios program de relansare a Uniunii, cancelarul german pentru că are mari probleme în propria coaliție guvernamentală. Într-un registru de ironie amară, reuniunea de la Bruxelles s-ar putea asemui cu celebrele tablouri ale lui Bruegel, cu multe personaje, fiecare dintre ele cu propria treabă: Germania, pentru continuarea cu orice preț a migrației, Franța „între umanitarism si fermitate”, Italia hotărâtă să se despovăreze de „centrele de primire”, Grecia concesivă în schimbul păsuirii datoriilor, Spania mai primitoare ca mulți alții, Austria, președinte în exercițiu al UE, mai intransigentă ca oricând împotriva exodului, țările din Grupul Vișegrad net opuse unor noi fluxuri de imigranți, Polonia pe o poziție similară, dar distinctă de Vișegrad, Marea Britanie „demisionară” favorabilă migrației etc. 

Virtuozitatea diplomatică a „matadorilor” europeni a reușit, până la urmă, întrunirea unui consens, exprimat într-un text care prevede, în principal, crearea unor tabere pentru imigranți pe coastele sudice ale Mediteranei și, voluntar, în porturi din state europene mediteraneene. Dar primele reacții ale țărilor vizate de proiect au fost de respingere categorică. Iar un pugilat fulgerător s-a și produs între Franța și Italia pe tema migrației, chiar în preziua reuniunii, un joc de ping-pong cu emigranții începe să se închege și între Austria și Germania, pe lângă partidele angajate deja prin Ungaria, Croația, Cehia, Slovacia… În plus, imediat după sumitul zbuciumat, cabinetului Merkel „i-a trecut pe lângă ureche glonțul” căderii guvernului prin spargerea unei venerabile coaliții care ființează de vreo șapte decenii. Criza de la Berlin a fost aplanată – sau mai bine zis amânată. 

O traiectorie pe cât de spectaculoasă și presărată de riscuri de tot felul, pe atât de miraculos administrată, până acum, de Berlin. O traiectorie care, în mare, se regăsește în multe alte state din UE, dar într-un fel și la nivelul Uniunii. Și totuși, în acest tablou atât de preocupant pot fi aflate și zone de speranță, care nu pot fi ignorate. La prima sa întâlnire cu Parlamentul European, după ce Președinția semestrială a UE a fost preluată de Austria, cancelarul acestei țări, Sebastian Kurz, s-a angajat să acționeze în interesul tuturor statelor membre și mai ales pentru consolidarea unității europene, iar în context a făcut o referire explicită la imperativul includerii României și Bulgariei în Spațiul Schengen, întrucât, a declarat el, „nu putem avea o Uniune Europeană cu cetățeni de rangul unu și rangul doi”. Ar fi benefic și salutar ca, sub președinția Austriei, Consiliul European din această toamnă să ia în sfârșit decizia corectă, mult așteptată și necesară, de integrare a României în spațiul Schengen, act care ar prefața firesc preluarea Președinției Uniunii Europene de către țara noastră, la 1 ianuarie 2019.

Nu întâmplător, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a încercat să netezească asperitățile transatlantice în discuția sa directă cu președintele SUA, Donald Trump…
 

Corneliu Vlad
 

Sezon România—Franţa 2019

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Sezon România—Franţa 2019

În cadrul acestui „Sezon” vor avea loc peste 300 de evenimente culturale, a fost principalul subiect al întâlnirii dintre ministrul Culturii și Identității Naționale, Lucian Romașcanu, și ambasadoarea Franței în România, Michele Ramis. Sezonul România-Franța 2019 este cel mai amplu proiect cultural pe care cele două state îl vor desfășura în comun și, totodată, o uriașă provocare. Îi mulțumesc doamnei ambasadoare pentru deschiderea de care a dat dovadă și sunt convins că vom avea o colaborare de succes”, a declarat Romașcanu, conform unui comunicat transmis de Ministerul Culturii și Identității Naționale.  

Sezonul RomâniaFranța 2019 coincide cu exercitarea de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene (primul semestru al anului 2019), cu împlinirea Centenarului Marii Uniri de la 1918 și cu marcarea sfârșitului Primului Război Mondial, se mai arată în comunicat. „Prin organizarea Sezonului România — Franța 2019 se dorește întărirea legăturilor culturale și sociale dintre cele două țări cu o veche prietenie, confirmată în secole de istorie comună”, a precizat ministrul. De asemenea, Michele Ramis și-a exprimat dorința organizării și altor evenimente culturale comune, oferind sprijinul Ambasadei Franței în România pentru promovarea Festivalului “George Enescu”.  

Se aminteşte că pe 22 mai fostul ministru al Culturii Ionuț Vulpescu și președintele executiv al Institutului Francez, Bruno Foucher, au semnat Convenția tehnică pentru organizarea și finanțarea Sezonului Cultural România — Franța 2019. Acțiunea reprezintă un pas important în vederea organizării acestui eveniment cultural de mare amploare, ce se va desfășura în perioada 30 noiembrie 2018 — 14 iulie 2019. Sezonul România — Franța 2019 este rezultatul unei voințe politice comune, la cel mai înalt nivel de stat. 

Evenimentul va fi construit în jurul a patru tematici: „Două țări cu culturi plurivalente”, „Un secol de schimburi, de comuniune și de identitate”, „Perioade ritmice de transformări în oglindă” și „Orașele de mâine și noi teritorii rurale”, care vor constitui firul conducător pentru elaborarea unei planificări structurate. 

Vor fi avute în vedere toate domeniile de cooperare, cu accent pe domeniul cultural, educațional și universitar, științific, ecologic, economic, digital, sportiv, gastronomic și turistic.   

 

 

 

Impuls consistent exportului României

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Impuls consistent exportului României

Aderarea la Uniunea Europeană a determinat creşterea majoră a exportului României, dezvoltând comerțul extern și relațiile comerciale cu țări de pe toate continentele. Prin politici economice și strategii adaptate la noile cerințe ale timpului, beneficiind de o conexiune europeană tradusă financiar în 26 de miliarde de euro, țara noastră a reușit să obțină dublarea producției la export în cei 10 ani de la intrarea în UE. Din 2006, ultimul an înainte de integrare și până în 2016, exporturile țării au crescut de la 25,9 miliarde de euro până la 54,6 miliarde de euro, un plus de 110 %. Este o creștere semnificativă, cu toate că actuala cotă a României în comerțul internațional este sub cea a Ungariei, Poloniei, Cehiei sau Bulgariei.  

Asemenea rezultate au fost obținute grație unor restructurări masive efectuate la nivel macro, unele dureroase sub aspect economic și social, care au modificat structura exporturilor destinate atât statelor membre ale UE, cât și altor țări de pe mapamond. Un exemplu este faptul că 47% din totalul exporturilor din prezent îl reprezintă mașinile și echipamentele, față de 22% cât se înregistra în primul an de aderare la Uniune, când ”brendul” ciorapilor de damă de la Adesgo, livrați la kilogram în Rusia, încă figura în topul de vânzări. Ne-am facut loc la masa UE ajutați fiind de unele conjuncturi, interese, de o stare de însuflețire națională, plătind scump prețul nu întotdeauna firesc al alinierii la o mare comunitate de care aparțineam mai degrabă prin aspirații, decât prin stadiul de dezvoltare real. În același timp, nu putem trece cu vederea faptul că apartenența la UE ne-a adus o evoluție pe plan intern și extern, chiar dacă nu atât de rapidă și marcată cum ne-am dorit inițial.  

O retrospectivă selectivă relevă diferențe majore între exporturile din perioada economiei etatiste și cele de după anul aderării. Impunerile referitoare la direcționarea comerțului înspre ceilalți membrii ai UE și respectarea strică a directivelor Comisiei Europene privind businessul cu alte state au anulat fabricarea unor produse cu tradiție în industria românească, fapt care a condus la închiderea unor fabrici datorită lipsei de desfacere în interiorul UE. Industrii întregi, multe având patentul unor companii occidentale, și-au oprit producția, iar sute de mii de muncitori calificați au devenit șomeri. Exemplificăm platforma Pipera, creată de francezi, unde se realizau calculatoare, autobuzele și autocamioanele fabricate la Brașov și București, care erau patente germane, avioanele Rombac cumpărate de la englezi, locomotivele de la Electroputere Craiova cu patent elvețian sau motoarele de la Reșița, construite sub licența Renk-Germania. Alte industrii, cum sunt de armament și de echipamente militare, și-au redus substanțial producția și implicit exportul. Sectorul legumicol și pomicol a avut o soartă asemănătoare.  

Cu toată reconfigurarea exigențelor impuse de UE, în cei zece ani de la integrare, exporturile țării au crescut, procentual, peste Produsul Intern Brut. Conform datelor Institutului Național de Statistică, vânzările cele mai mari sunt în țările care au investiții importante în țara noastră, întrucât companiile străine retrimit ”acasă” ansamblurile și subansamblele produse pe plan local. Este cazul exportului către francezi, în valoare de 3,7 miliarde de euro. Acestea au avansat foarte mult după ce Dacia-Renault a devenit cea mai puternică firmă din România, participarea fabricii de la Mioveni la activitatea de comerț reprezentand circa 9% din totalul exporturilor românești. Pe un palier superior se află exporturile către Germania – 10,8 miliarde de euro. Companiile germane cu centre de producție în țara noastră livrează piesele în țara lor de origine unde funcționează câțiva giganți auto. Uniunea Europeană rămâne principalul partener în ce privește comerțul agroalimentar, ponderea fiind deținută de cereale, grâul ocupând prima poziție.  

În afara Uniunii, comerţul României cu cele mai mari economii ale lumii, respectiv SUA, China și Japonia se caracterizează, în general, prin vânzarea de materii prime sau produse de valoare adăugată mică, însă importăm produse manufacturate de valoare adăugată mare. Nu există motive de laudă pentru desfacerile efectuate în aceste state când vorbim de bunuri precum anvelope, robinete, vane, îngrăşăminte chimice, tubulatura, deșeuri de alamă, cherestea, porumb, clăpari pentru schi sau miere, de exemplu. 

În topul companiilor exportatoare la nivel global se află Automobile Dacia, urmată de Rompetrol Rafinare, Honeywell Technologies, Ford Romania, Flextronics Manufacturing Europe (filiala producătorului olandez Flextronics de subansamble electronice pentru industria auto), Philip Morris, Continental Automotive Systems, Continental Automotive Products și grupul german Daimler. 
 

Ce se va întâmpla cu exportul României după Brexit? Experții apreciază că țările din Europa de Est se pot confrunta cu cele mai mari pericole în urma divorțului Marii Britanii de UE. Unele zone sunt mai expuse turbulențelor decât altele, se arată într-o analiză a Bloomberg. Conform unui studiu, Romania se afla în rândul țărilor ce vor fi afectate moderat de Brexit (alături de Italia, Slovacia, Finlanda, Grecia și Austria). Procentul de pierderi la exportul de mărfuri din România în Regatul Unit ar fi de 0,1%, iar la servicii acesta ar fi nul.  Marea Britanie se situează pe locul 5, atât la nivelul statelor membre UE, cât și în clasamentul general, cu o pondere de 4,36% în totalul exporturilor României, potrivit datelor Ministerului Afacerilor Externe din România. Totul depinde de poziția liderilor politici şi a responsabililor de politica economică externă a României în cadrul discuțiilor și negocierilor cu oficialii de la Bruxelles, care trebuie să reseteze locul țării noastre în cadrul UE şi totodată să precizeaze foarte clar priorităţile pentru ce va urma după Brexit. (E.B.) 

Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Uniunea Europeană s-a aflat în ultimii ani în faţa unor provocări majore, de toate felurile – financiare, sociale, politice. În timp ce unii se grăbesc să prezică sfârşitul constructului european, alţii consideră că fiecare dintre aceste „cutremure” este un test care va spori rezistenţa blocului comunitar.

Şomajul din Spania, la cote record

Şomajul din Spania, la cote record

În anul 2005, Jean-Claude Juncker, premierul de atunci al Luxemburgului, care deţinea Preşedinţia Uniunii Europene, afirma că „Europa este într-o criză profundă”. Totul pornea de la dezacordurile pe tema bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, cu Franţa şi Marea Britanie acuzându-se reciproc de „egoism naţional” sau de „lipsă de spirit european”. Acel moment de cumpănă era agravat de respingerea, în Hexagon şi Olanda, a noii Constituţii europene. A fost pentru mulţi analişti un argument pentru a se opina că Europa era divizată. Totuşi, în pofida a ceea ce era considerat „un conflict deschis între marile puteri”*, cu premierul Italiei Roberto Maroni anunţând intenţia de a organiza un referendum pentru ieşirea ţării din Eurozonă, Uniunea a continuat totuşi să se extindă, cu România şi Bulgaria în anul 2007 şi cu Croaţia în 2014.

Tot în ultimul deceniu poate fi consemnată şi depăşirea – cu greu şi cu costuri sociale imense – a celei mai grave crize economice de după Marea Recesiune. Efectul de contagiune al falimentului „Lehman Brothers” peste ocean a fost devastator: chiar dacă multe bănci au fost salvate de guverne, economia globală a intrat în colaps. Intervenţiile G20 s-au succedat în valuri în perioada 2008-09, iar situaţia a devenit atât de gravă, încât criza Greciei din 2010 demonstra că nu mai era vorba despre salvarea instituţiilor bancare, ci chiar a guvernelor. Dacă la începutul anului 2008, doar şase state erau în recesiune (dintre care cinci europene), până la finele acelui an erau 53. Un an mai târziu, 71 de ţări erau în declin în acelaşi timp. Poate cel mai reprezentativ caz de cădere şi recădere în colaps în toţi aceşti ani este cel al Greciei, care „intrase în Zona Euro în anul 2001 cu o datorie publică ce depăşea 100% din PIB”, arată „The Economist”. Şi din nou o parte dintre analişti se grăbeau să „estimeze” colapsul UE. Nu a fost să fie…

Efecte şi urmări

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Grava criză financiară pe care a străbătut-o Europa în deceniul 2005-2015 a avut efecte majore asupra tuturor celorlalte sectoare ale vieţii publice, cu urmări chiar şi în prezent. La nivel politic, în multe ţări, declinul economic a avut ca rezultat căderea unor guverne, care au fost nevoite să îşi încheie mandatele înainte de termen şi să lase loc unor interimari sau alegerilor anticipate. Amintim aici doar Islanda, Irlanda, Portugalia, Grecia, Italia, Spania, Bulgaria. După valuri de convulsii sociale, totuşi Executivele s-au succedat democratic, iar coeziunea europeană s-a menţinut.

Pe segmentul social, consecinţele recesiunii au fost catastrofale, generând o şi mai mare distanţă între nivelul de dezvoltare din ţările din nordul continentului şi cele din sud. Au apărut astfel termeni ca „Europa cu două viteze”, iar astăzi nimeni nu se mai fereşte să afirme că diferenţa dintre statele europene s-a lărgit, perspectivele ca europenii din sud să trăiască mai bine fiind din nou amânate cu decenii. Şomajul de proporţii, mai ales în rândul tinerilor, a determinat apariţia unor concepte ca generaţia pierdută”, iar exodul creierelor a sărăcit şi mai mult naţiuni pentru care inteligenţa profesională ar fi contribuit major la redresare şi dezvoltare. Clasa de mijloc, şi aşa incipientă în ţările mai puţin dezvoltate, aproape a dispărut, sărăcia luând o amplitudine catalogată deseori ca „endemică”. Efectul cel mai serios, previzibil de altfel, a fost instabilitatea, generată de ample mişcări contestatare din partea cetăţenilor. Chiar şi în aceste condiţii, Europa unită a găsit din nou, cel puţin până acum, resurse de a combate toate aceste urmări. Politica de investiţii demarată în anul 2015 dă speranţe şi celor fără loc de muncă, şi tinerilor, şi micilor afaceri.

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

O altă criză care pare să se fi „eternizat” în acest deceniu este criza energiei. Cu un prim punct acut în conflictul ruso-ucrainean din ianuarie 2006, aceasta demonstrează şi după zece ani că Europa nu a făcut mari paşi înainte pentru a obţine independenţa energetică. La nivelul anului 2012, ţări ca Turcia, Cehia, Polonia, Austria, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, ţările baltice şi Finlanda încă depindeau de gazul rusesc în procente între 60% şi 100%. Deşi mai sunt multe de făcut pe acest segment, blocul comunitar nu pierde din vedere dezideratul de a „sparge” dependenţa de resursele ruseşti, căutând încontinuu alternative.

Toate acestea au fost mereu considerate vulnerabilităţi ale blocului comunitar, cu atât mai mult cu cât alte crize, mai vechi sau mai noi, provoacă în prezent coeziunea constructului european. Este vorba despre valurile de migranţi care bat la porţile Europei, mii de persoane pe zi, situaţie ce a stârnit din nou controverse aprinse în interiorul UE. Discursurile naţionaliste şi populiste aprind o dată în plus dezbaterile publice, săpând la temelia unora dintre principiile fundamentale ale UE: toleranţa şi libera circulaţie. Mai departe, Grecia rămâne focar de fragilitate pentru Europa, obligându-i ciclic pe decidenţii internaţionali s-o salveze cu orice preţ, ca să nu dezintegreze Eurozona, iar Marea Britanie, unul dintre contributorii majori la bugetul Uniunii, preconizează un vot popular pentru decizia de a rămâne între statele membre. La toate acestea se adaugă loviturile teroriste înregistrate în inima Europei, precum şi proximitatea unei Rusii agresive, decisă să facă orice pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile geopolitice (vezi anexarea Crimeei). Şi nu doar asta, ci şi faptul că a devenit dintr-un vechi partener comercial o ameninţare militară”, punctează postul american „CNBC”.

Valuri de migranţi la porţile Europei

Valuri de migranţi la porţile Europei

După cum se poate observa, în deceniul 2005-2015, blocul comunitar a fost testat în toate felurile – politic, economic, social, identitar. Până acum, UE a reuşit să găsească modalităţi de a trece peste greutăţi şi de a merge înainte ca o entitate unitară. Oare cum va arăta un bilanţ al anului 2025?…

*„Dezbatere asupra Constituţiei Europene” (Roberto Sarti, Fred Weston)

 

Marea Britanie şi legalitatea europeană

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Marea Britanie şi legalitatea europeană

Londra dă din nou „bătăi de cap” Uniunii Europene, de data aceasta anunţând că opoziţia faţă de imigraţie trece la alt nivel: Guvernul britanic cere schimbarea conform propriilor interese a reglementărilor privind libera circulaţie, mai exact atacă direct unul dintre principiile fundamentale ale constructului european. Poate face acest lucru în calitatea sa de stat membru al UE, care a semnat tratatele comunitare? Care sunt evoluţiile acestui subiect atât de dezbătut şi ce ar putea costa Regatul Unit „opinia separată” de cea a partenerilor europeni ? Sunt tot atâtea întrebări fundamentale.

Război” liberei circulaţii?

Premierul britanic David Cameron „a pus tunurile” pe drepturile imigranţilor

Premierul britanic David Cameron „a pus tunurile” pe drepturile imigranţilor

Campaniile duse de autorităţile de la Londra, pe tot parcursul anului 2013, împotriva sosirii lucrătorilor români şi bugari, pentru care s-a liberalizat piaţa muncii la 1 ianuarie a.c., nu se mai limitează la ameninţări voalate, intimidări, ofense şi trucaje mass-media; au început să fie transpuse în „declaraţii de intenţie” punctuale: imigranţii din UE care ajung în Marea Britanie an nu vor primi ajutoare de şomaj în primele trei luni, aceste plăţi urmând a fi sistate după şase luni, testul prin care se stabileşte eligibilitatea la ajutoare financiare va fi mai strict, noii imigranţi nu vor putea să solicite imediat ajutor pentru locuinţă, iar cei care nu caută un loc de muncă sau nu au unde să locuiască vor fi repatriaţi şi nu vor avea posibilitatea să se întoarcă timp de 12 luni. Mai mult, membrii grupului guvernamental de lucru dedicat reglementării fluxurilor de imigranţi au propus chiar restricţionarea dreptului cetăţenilor comunitari de a imigra în Marea Britanie (!). Sunt toate acestea doar câteva exemple a ceea ce premierul britanic David Cameron numeşte „nevoia de modificări în legătură cu libera circulaţie”. Invocându-şi, ca în alte dăţi, interesul propriu, Marea Britanie face uz, pentru a-şi atinge scopurile, de un arsenal întreg de metode de convingere: avertizează că va cere renegocierea tratatelor europene, anunţă că va organiza un referendum care să pună în discuţie apartenenţa ţării la UE sau atenţionează că nu-şi va da votul pentru viitoarele extinderi ale blocului comunitar dacă nu „i se va face pe plac” în domeniul imigraţiei.

Pentru cei care se întreabă pe ce se bazează atitudinea Marii Britanii, care sfidează Tratatul de la Lisabona, potrivit căruia „tratatele şi dreptul adoptat de Uniune (…) prevalează în faţa dreptului statelor membre”, reamintim că există, în istoricul relaţiei acestei ţări cu UE, un lanţ al avantajelor britanice de tot felul. Astfel, într-un număr anterior al revistei noastre detaliam stilul de negociere din epoca premierului conservator Margaret Thatcher, care a „marcat” în dreptul Regatului Unit, în anii `70, obţinerea faimosului rebate (angajamentul Bruxelles-ului de a scuti Londra de anumite plăţi la bugetul comunitar). Guvernul conservator care a urmat a punctat, la rândul său, prin clauza de scutire opt-out (prin care Londra nu era obligată să intre în a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare şi să adopte moneda unică euro). Nu este mai puţin adevărat că nici laburistul Tony Blair nu a făcut rabat intereselor Marii Britanii. În cadrul Tratatului de la Amsterdam privind libera circulaţie, azilul şi imigraţia, ne-am asigurat dreptul absolut de a alege dacă să implementăm sau nu regulile Europei. Dacă nu optăm pentru o regulă, nu suntem afectaţi de ea. Acest lucru ne dă ce este mai bun din două lumi: avem libertatea de a nu aplica aici regulile europene şi, pe de altă parte, posibilitatea de a participa la măsuri europene pe teme punctuale, cu potenţial de a ne afecta ţara”, spunea el în anul 2004. Această declaraţie nu lasă loc de multe îndoieli vizavi de atitudinea (selectivă?) a Regatului Unit faţă de reglementările UE… Aşadar, actualul premier David Cameron nu face decât să continue o „tradiţie” a predecesorilor săi, care au avut succes deplin prin tonul inflexibil al negocierilor: „Este timpul pentru o nouă soluţie, care recunoaşte faptul că libera circulaţie este un principiu central al UE, dar nu unul complet necondiţionat”.

Cele de mai sus vin să argumenteze faptul că Marea Britanie este „obişnuită” să beneficieze de un „statut special” în interiorul UE, trecând lejer peste faptul că măsurile anti-imigraţie încalcă ostentativ regulile europene, cu care, totuşi, Londra a fost de acord în interiorul tratatelor pe care le-a semnat.

Reacţii justificate

Adoptarea în Parlamentul European a rezoluţiei privind libera circulaţie (ian. 2014)

Adoptarea în Parlamentul European a rezoluţiei privind libera circulaţie (ian. 2014)

Se pare, însă, că de data aceasta UE nu mai este dispusă să cedeze. O demonstrează reacţiile vehemente şi numeroase care avertizează Marea Britanie că dreptul la libera circulaţie nu este temă de negociere. A spus-o răspicat chiar vicepreşedintele Comisiei Europene, Viviane Reding, totodată comisar european pentru justiţie şi drepturi cetăţeneşti, care a reamintit că în piaţa unică există patru libertăţi de circulaţie – a capitalurilor, a bunurilor, a serviciilor şi a persoanelor – şi că Marea Britanie ar trebui să se decidă dacă le vrea pe toate sau nici una: „De când există Uniunea Europeană, libera circulaţie este unul dintre pilonii fundamentali ai celor patru libertăţi. Există multe afaceri, persoane, sectoare economice din Marea Britanie care profită de acest lucru. Marea Britanie este cel de-al patrulea stat din punct de vedere al cetăţenilor care pleacă din ţara lor în alte state. Deci libera circulaţie nu este negociabilă atât timp cât eşti membru al UE, cât timp eşti membru al pieţei unice. Mai exact, este timpul ca Marea Britanie să înceteze a fi „mai egală” decât celelalte state membre egale. De altfel, luările de poziţie au culminat cu adoptarea de către Parlamentul European, în luna ianuarie, a unei rezoluţii care cere statelor membre să respecte prevederile Tratatului privind libertatea de mişcare, „un drept garantat tuturor cetăţenilor europeni”. S-a făcut astfel „front comun” pentru Directiva din 2004, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii. Aceasta prevede fără echivoc, în virtutea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, următoarele:

– cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia;

– libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;

Riscuri potenţiale

Am creionat tabloul „mişcărilor” politice de sfidare a legislaţiei europene, pe care cabinetul de la Londra le face în numele voturilor viitoare. Ce au acestea în spate? Spectrul pierderii alegerilor, notează mass-media insulare. Astfel, potrivit sondajelor, la alegerile europarlamentare din vara acestui an, conservatorii britanici ar putea ajunge abia pe poziţia a treia, iar perspectivele nu sunt îmbucurătoare nici pentru scrutinul intern din 2015. Ce ar putea genera campaniile anti-imigraţie şi atacurile la adresa principiului liberei circulaţii? Ce riscă Marea Britanie adoptând această atitudine? Serioase efecte negative. Unul dintre ele ar fi izolarea ţării în interiorul blocului comunitar, după cum avertizează „Financial Times”: „Cel mai important adversar al planurilor prim-ministrului britanic este pe cale să devină Germania, al cărei ministru de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a acuzat guvernul de la Londra că ameninţă interesele germane prin încercarea de a obţine revizuirea politicii de liberă circulaţie”. Mai mult, o acţiune unilaterală a Marii Britanii de a restricţiona accesul la beneficiile de angajare pentru imigranţi (chiar la serviciile sociale, după cum sugera de exemplu primarul Londrei, Boris Johnson), poate fi acţionată în judecată. Nu în ultimul rând, sunt de luat în calcul consecinţe semnificative în interiorul ţării – mai exact, atenţionează specialiştii, măsurile lui Cameron i-ar putea afecta direct pe angajatorii britanici, care, dacă ar refuza să angajeze un lucrător din est, ar fi pasibili de procese costisitoare. Pe de altă parte, dacă respectă legislaţia europeană, aceiaşi patroni britanici care angajează muncitori români sau bulgari în numele dreptului lor de a primi o slujbă într-un stat membru se pot trezi cu amenzi usturătoare din partea propriilor autorităţi. La rândul lor, în numele cetăţenilor proprii discriminaţi pe piaţa muncii britanică, oficialităţile din ţările de provenienţă a acestora pot iniţia procese împotriva Marii Britanii la Curtea Europeană de Justiţie.

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?