NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

NĂZUINȚE MARI

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on NĂZUINȚE MARI
 
Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în persoana domnului Klaus Iohannis, candidat al Alianței Creștin Liberale, într-o atmosferă de vrăjmășie națională, în care contes-tațiile de diferite tipuri, și în primul rând cea referitoare la slaba organizare a alegerilor pentru românii din străinătate, vor continua să anime spiritele și ne vor prelungi adaptarea la situația ivită. Și din nou ne vom aminti de o veche zicere: „Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”. Deci, va trebui să sperăm într-un viitor propice dezvoltării, prin eforturile unite ale întregii națiuni.
 
Cu toții cunoaștem hibele pe care le avem de învins și că doar printr-o lucrare comună a tuturor românilor din țară și străinătate vom putea răzbi prin aceste timpuri deloc roze pentru noi, pentru Europa, pentru întreaga lume.
Vor trebui spulberate multe mituri fabricate artificial. Dintre acestea, ne vom referi, de pildă, la mitul că europarlamentarii noștri ar munci pe brânci la Bruxelles; că ar introduce idei valoroase în rapoarte, în declarații, în studii europene, că ar participa neprecupețindu-și orele din zi și din noapte în cadrul unor comisii de cercetări în toate colțurile Europei, că ar participa activ în comisii de mare importanță, cum este Comisia de afaceri economice și monetare, în cele de afaceri externe, de afaceri juridice, de transporturi și turism, pentru dezvoltare, în care vor excela prin activitate și influență. Este o altă iluzie pe care ne-o risipește Institutul European pentru Democrație Participativă, care îmbină analiza calitativă și cantitativă a activităților.
 

Un alt mit ce ar trebui spulberat degrabă ar fi acela că ne-am pus de-acum serios pe treabă și am fi pornit năvalnic spre îndreptarea în economie a unor lucruri strâmbe. Poate că s-a făcut câte ceva, însă… De exemplu, mai ieri livram pieței franceze carne brută în valoare de 3,3 milioane de euro și cumpăram de la aceștia mezeluri diferite și produse din carne în valoare de 5,5 milioane de euro. În Italia trimiteam la export lână brută și fire textile de 28 milioane de euro și cumpăram din Peninsulă îmbrăcăminte, confecții și tricotaje de 140 milioane de euro. De asemenea, ungurii importau de la noi piei brute de 2,4 milioane de euro și ne vindeau încălțăminte din piele de 17 milioane de euro; în Germania trimiteam la export legume și fructe de 16,9 milioane de euro, pe care le reîntorceam sub formă de conserve și dulcețuri de 31 milioane de euro.
 
Dar ce, ai noștri nu pot fabrica mezeluri, pantofi, confecții, dulcețuri și conserve, care altădată erau prețuite peste tot? Ar fi o temă de reflecție și de acțiune, așa după cum promite noul președinte, căruia îi urăm succes în înalta responsabilitate pe care și-a asumat-o și care i-a fost încredințată de alegătorii care l-au preferat.
 
Noul nostru președinte este așteptat să se înfrunte voinicește cu realitatea, cu adevărata realitate pe care o parcurgem, să unească toate forțele creatoare ale societății, indiferent de unde ar proveni și să încerce să ne dea o speranță spre mai bine într-o Europă dispusă să ia măsuri energice pentru redresare economică și progres și să nu uite nicio clipă de „lucrul bine făcut”.
 
(din volumul „În balansul vremurilor”, de Carol Roman, 2015)

Politică „în oglindă”…

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Politică „în oglindă”…
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost încunoștiințată că toate eforturile noii sale Administrații se desfășoară sub lozinca „America First”. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să traducem în limbaj popular, „poa` să ningă, poa` să plouă”, pe americani i-ar interesa, înainte de toate, întoarcerea la vechiul lor regim privilegiat de prosperitate. Iată că și de data aceasta Istoria are ceva de spus: de ce numai americanii să se gândească la ei și, la rândul lor, n-ar avea dreptul și mexicanii, și italienii, chiar și românii, să aibă ca prioritate binele propriilor țări? 

Carol Roman

Evident, revenirea la aceste reflecții, dezvoltate și altădată, are acum o platformă mai mare de pornire și este făcută la puține zile după ce Europa-Schengen a anunțat că nu ar mai primi cetățeni americani fără o procedură obligatorie ETIAS (European Travel Information and Authorisation System), care își propune să sporească securitatea în spațiul colectiv protejat de europeni. Orice s-ar spune, acest curaj de a predica interesul propriu al apărării europene ar putea fi socotit drept încă o „infidelitate” nu numai față de SUA, ci și, prin extrapolare, și față de NATO. Să amintim că, la ora actuală, Europa dezbate crearea Armatei sale, care să-i apere granițele de orice invadatori, la ordinea de zi aflându-se dorința ca armamentul necesar să fie produs și în țările europene, iar bugetele naționale să țină seama de noua situație. Nici această măsură pe cale de a fi realizată nu ar prea conveni aliaților strategici americani, din pricini evidente. De altfel, rivalitatea economică dintre Uniunea Europeană și Statele Unite și-a dezvăluit, în ultima perioadă, asperitățile, dând naștere chiar la importante disensiuni între cele două părți. De menționat că nici voci ale opiniei publice nu au rămas indiferente față de noua turnură pe care o iau evenimentele internaționale și de faptul că a apărut în primul rând în Europa, și apoi pe alte continente, ideea primordială de a acorda prioritate problematicilor naționale, evident, ținându-se seama de angajamentele externe obligatorii. Iar noi nu facem decât să constatăm aceste evoluții. 


Întorcându-ne la sistemul de proceduri de control obligatorii pentru cetățenii americani de a călători în Europa-Schengen, măsură având de acum o vechime de doi ani, va trebui să observăm în cât timp liderii UE vor ajunge să aplice ceea ce estimează a intra în vigoare în 2021, iar americanii să țină seama de noua reglementare. Oare se vor împăca ei cu noul „statut” de care vor trebui să țină seama și pe care – va trebui, totuși, să recunoaștem – în numeroase domenii ei îl aplică altora, fără multe discuții? În cazul nostru, solicitanții din SUA vor trebui să răspundă unor întrebări legitime legate de securitate (droguri, terorism, trafic de ființe vii etc.). 

În acest context, amintim că încă din anul 2016, Comisia Europeană a publicat un Raport prin care cerea Statelor Unite să renunțe la solicitarea de vize pentru cetățenii din cinci țări membre ale UE: Bulgaria, Cipru, Croația, Polonia și România, deoarece, conform regulilor comunitare, toți cetățenii europeni trebuie să beneficieze de același tratament. Oficialii americani spun că în privința vizelor pentru cele cinci state este vorba despre o „decizie tehnică, și nu una politică”. De altfel, în iunie anul trecut, Parlamentul European a votat pentru impunerea sistemului de vize pentru cetățenii americani. 
 
Și totuși, s-ar putea să apară o problemă, remarcată de presa americană: cum va interpreta președintele Trump această dorință de reciprocitate în materie de vize, fiind tentat, posibil, s-o socotească drept un afront personal, într-un moment delicat, când sunt impuse noi taxe și contra-taxe în relațiile Americii cu vechi parteneri din întreaga lume? 

Vom trăi și vom vedea.
 

Carol Roman

Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

În timp ce Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, prezenta la Roma, la summitul ce trebuia să marcheze 60 de ani de la înființarea Comunității Europene, o Cartă Albă privind viitorul Europei, în care figurau cinci scenarii posibile pentru viitorul Uniunii, țările Vișegrad (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria) străngeau rândurile, într-o opoziție fățișă față de planurile nucleului dur din vechea Europă. Formulele prezentate de Juncker, dădeau ca alternative fie păstrarea aceluiași mod de integrare, fie scenarii ce urmau să schimbe nivelul de integrare în sensul axării exclusive pe piața unică sau pe transferul mai multor competențe către Uniune, până la integrarea în toate domeniile.  

Se întâlnesc lideri ai ţărilor Visegrad

O Europă a cercurilor concentrice, o Europă cu mai multe viteze a trezit toate orgoliile naționaliste în țările Vișegrad. Prompta lor reacție, care anticipa scenariile nucleului dur al vechii Europe, a fost rapid mediatizată.  

Câteva întâlniri semnificative au avut loc în această primăvară între țările V4. La 1 martie, Ungaria și Slovacia au semnat un acord de 80 de milioane de Euro pentru două noi interconexiuni ale rețelelor de electricitate ce urmează să dubleze capacitatea de transfer între cele două țări, și care le va aduce celor două state mai multă securitate energetică. Sunt evidente și eforturile Poloniei de a se transforma într-un hub energetic la nivel regional, între nordul scandinav, țările baltice și țările central și est europene. V4 depune eforturi susținute pentru a-și asigura securitatea surselor energetice atât în raport cu vecinătatea estică, cât și cu cea vestică.  

Cele patru țări ale grupului V4 au înaintat Comisiei Europene o solicitare, bazată chiar pe normele Uniunii Europene, prin care au cerut cu fermitate ca produsele alimentare comercializate pe piețele central și est europene să aibă aceeași calitate și compoziție ca și cele din vestul continentului, clamând eliminarea realității a două categorii de consumatori pe Piața Unică, făcând referire directă la impactul asupra sănătății și standardului de viață al cetățenilor europeni. Cererea în sine nu se referă doar la ameliorarea calității vieții cetățenilor din aceste țări, ea trebuie decodificată și într-o notă de demnitate națională și regională, ceea ce grupul V4 a subliniat în chiar timpul președinției slovace a Consiliului Europei. 

O altă întâlnire importantă a grupului V4 a deschis calea colaborării în turism, generând un acord comun în privința atragerii piețelor din SUA, China, Rusia și Comunitatea Statelor Independente.  

Grupul Visegra (Ungaria-Cehia-Slovacia-Polonia)

Cunoscând importanța comunicării globalizate, V4 a demarat un proiect comun în domeniul audio – vizualului, punând bazele unui post comun radio – televiziune, după modelul canalului Arte înființat în 1992 de către Franța și Germania. Prin acest proiect, grupul Vișegrad încearcă să-și promoveze țările, să atragă mai multe schimburi comerciale, investiții și resurse, într-o nouă dimensiune a cooperării extinse. 

La inițiativa Ungariei, a debutat în această primăvară și cooperarea între Curțile Constituționale ale grupului V4. Sub denumirea “Păstrarea identității constituționale în interiorul Uniunii Europene”,conferința a marcat intenția țărilor Vișegrad de a-și stabili repere ferme naționale și identitare în acest domeniu. 

Simplificând opțiunile și dezideratele formulate cu aceste ocazii, practic, țările din grupul Vișegrad își doresc beneficii clare economice, mai multă cooperare, dar fără cedare de atribuții și suveranitate către instituțiile central europene. Mai multă demnitate pentru aceste țări și un tratament egal între națiunile din Uniunea Europeana clamează grupul V4. În același timp, ridicarea totală a barierelor de pe piața muncii din UE e una din cerințele clar exprimate de țările V4.  

Mesajul principal al țărilor Vișegrad pare să fie acela că o ordine bazată pe Piața Unică Europeană și pe securitate poate constitui o alternativă viabilă la diferențele sociale și identitare dintre vechea și noua Europă, diferențe care pot genera riscul fracturării proiectului european, mai ales în actualul context, încă încărcat de Brexit, de valul de imigranți, de insecuritatea generată de înmulțirea atentatelor teroriste, de focarele de conflic de la granița de est a Uniunii Europene.  

Securitate și economie cer țările Vișegrad. Uniformizare și prerogative mai mari pentru instituțiile europene clamează țările din nucleul dur al vechii Europe. Sunt oare conciliabile cele două viziuni? 

Încă nu știm ce ne va aduce viitorul. Ceea ce știm, însă, sigur este că pacea socială, națională și europeană trebuie să primeze în fața oricăror interese politice, economice sau naționale. Și da, avem nevoie de performanță economică. Dar poate fi ea oare obținută doar pe seama progresului, a împărțirii resurselor naturale, a forței ieftine de muncă, a identificării de noi piețe de desfacere? Cu certitudine nu, dacă nu știm încă ce obiective și valori trebuie să ne propunem și să primeze; dacă nu stabilim importanța și ierahia unor obiective, într-o lume aflată în permanentă schimbare și transformare. 

Anca Ştefănescu 

 

Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Europa traversează una dintre cele mai zbuciumate perioade din era post „război rece”. Efectele incipiente ale „Brexit”, încă nedevoalate în plenitudinea lor, criza refugiaților, ușor estompată față de anul precedent, dar pentru care nu s-au găsit încă soluții, terorismul care pândește hâd orice țără din Uniunea Europeană, orice oraș, orice cartier, lipsa unei viziuni pragmatice de dezvoltare economică, tangentă în orice moment cu o nouă – și spun unii, iminentă – criză bancară, „insurgența” partidelor populiste și extremiste, complicatele probleme geostrategice de pe flancurile estice și sud-estice, efectele încă nebănuite ale noii ere Trump, dar și permanenta zvâcnire de orgoliu expansionist a Rusiei sunt doar câteva dintre marile probleme ale anului în curs. 

Modul în care se vor gestiona pe termen scurt și mediu toate aceste serioase chestiuni depinde și de rezultatul alegerilor regionale, parlamentare și prezidențiale din câteva țări importante ale Europei. Cele mai așteptate sunt cele din Germania și Franța, două din principalele motoarele economice ale Uniunii Europene.  

Alegerile din Germania, cruciale pentru democrația liberală a UE

În Germania, președintele este ales pe o durată de cinci ani, în cadrul Convenției Federale, un corp constituțional format din membrii Bundestag-ului și dintr-un număr de reprezentanți din partea land-urilor, proporțional cu populația statelor respective. Mandatul actualului președinte, Joachim Gauck, expiră în martie 2017. Partidul cancelarului german Angela Merkel, Uniunea Creștin-Democrată (CDU), aflată la guvernare împreună cu CSU, au sprijinit candidatura ministrului de Externe social-democrat Frank-Walter Steinmeier la Președinția Germaniei. În ceea ce privește alegerile parlamentare din Germania, în urma cărora va fi desemnat un cancelar, favorit pentru această nominalizare și, implicit, pentru o confruntare cu Angela Merkel, candidatul CDU, este Martin Schulz, fostul președintele al Parlamentului European, reprezentantul SPD. Deși un sondaj de la sfârșitul anului trecut arăta că Martin Schulz și Angela Merkel se află la aceeași cotă de popularitate, actualul cancelar, chiar și erodat ca imagine în urma crizei refugiaților, păstrează încă prima șansă. Cu certitudine, însă, politica ușilor deschise adoptată de guvernul Merkel pentru valurile de refugiați din Siria și alte zone de razboi a avut ca efect și revigorarea mișcărilor naționaliste și populiste care vor beneficia de procente deloc neglijabile la proximul scrutin electoral. Conform măsurătorilor sociologice, pentru cei 80 de milioane de germani contează în anul de grație 2017 o mai mare predictibilitate economică, reducerea contribuției Germaniei la coșul comun european, siguranța în interiorul frontierei statale și păstrarea locurilor de muncă. Partidul care va putea să convingă că este apt să „livreze” un asemenea program de guvernare, va beneficia de sprijinul majoritar al electoratului german, convins că și într-o țară prosperă ca a lor, motor al Uniunii Europene, e nevoie de schimbare, de reîntoarcere la vechile valori și tradiții. 

Cele mai imprevizibile alegeri din acest an par să fie cele din Franța. Candidații cu cele mai mari șanse sunt François Fillon, din partea dreptei, Marine Le Pen, președinta Frontului Național, formațiune de extremă-dreapta, și fostul ministru al Economiei, Emmanuel Macron, care a refuzat să participe la alegerile primarele ale socialiștilor. Tabăra socialistă, conştientă de pericolul diviziunii, lansează apeluri în vederea unui dialog între principalii candidaţi, deşi perspectiva unei candidaturi unice rămîne utopică. În plus, stânga poartă povara extrem de complicată a celei mai scăzute încrederi pe care un președinte al Franței a înregistrat-o vreodată, având în vedere că François Hollande provine tocmai din rândul socialiştilor. 

Dreapta naționalistă franceză se ridică pe valul nemulțumirilor populare

Așa încât, cu două luni înainte de alegerile prezidenţiale din Franţa, toate scenariile par posibile, inclusiv acela al unei victorii a lui Marine Le Pen, lidera extremei drepte. Candidatul unic al dreptei François Fillon, în pierdere de viteză după scandalul declanșat ca urmare a angajării la cabinetul senatorial a soției și a doi dintre copiii săi pe post de colaboratori, încearcă să mute accentul campaniei pe câteva vizite internaționale, în speranța reacumulării de capital politic. Deplasarea la Berlin a lui Fillon nu a avut, deci, rezultatul mediatic scontat, capitalul său politic și de încredere fiind serios afectat. Şi candidatul independent de centru-stânga, Emmanuel Macron, s-a întors dintr-o vizită în Algeria suscitând o vie polemică acasă, întrucât a calificat istoria colonială a Franţei în această ţară drept o „crimă împotriva umanităţii”. Expresia în sine a tulburat atât de mult opinia publică din Franța, încât nimeni n-a mai ţinut cont de contextul utilizării sintagmei şi de faptul că Emmanuel Macron a pledat şi pentru deschiderea unei noi pagini în istoria relaţiilor franco-algeriene. La rândul său, Benoît Hamon, omul care a câştigat alegerile primarele organizate de socialişti, a făcut o vizită în Portugalia, acolo unde socialiştii, împreună cu o formaţiune radicală de stânga aflați la guvernare, au reușit performanţa să scoată ţara din austeritate şi să reducă în acelaşi timp deficitul bugetar. 

Atenţia mediatică franceză și europeană se concentrează, însă, asupra lui Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, care de mulţi ani încearcă să deschidă uşile cancelariilor străine, până acum, fără succes. Controversata doamna Le Pen a încercat printr-o vizită în Liban să-şi creioneze o statură internaţională. Primită la cel mai înalt nivel la Beirut, ea a rostit un discurs emoționant, cerând protejarea creştinilor din Orientul Apropiat. Marine Le Pen îl sprijină în mod deschis pe preşedintele sirian Bachar al-Assad, considerându-l singurul lider din Siria capabil să asigure securitatea minorităţilor. Într-o Franță măcinată de mulți ani de valuri de migrație neincluse cultural, care nu a reușit să rezolve problematicile complicate ale periferiilor sociale, scenariile cele mai plauzibile pentru alegerile prezidențiale indică accederea în turul al doilea a candidatului partidului de extremă dreapta, Marine Le Pen, și a reprezentantul dreptei, François Fillon.  

Nu lipsite de interes vor fi și alegerile locale din Marea Britanie, din luna mai, când Theresa May va trebui să demonstreze dacă guvernul condus de ea este capabil să limiteze impactul „Brexit” asupra economiei din Regatul Unit, încercările Scoției de a-și căpăta independența față de Anglia, nemulțumirile Irlandei de Nord pentru de ieșirea din UE. Aceste alegeri vor fi și primul test electoral pentru noul premier Theresa May. Ultimele sondaje de opinie anunţă victoria Partidului Conservator cu până la 16 procente avans faţă de principalii rivali, Partidul Laburist aflându-se în criză de leadership după referendumul din iunie 2016.  

Componența Parlamentului albanez, strâns legată de continuarea reformelor

Alegeri parlamentare au loc pe 15 martie în Olanda, în aprilie în Bulgaria, în iunie în Albania, în septembrie în Norvegia, iar în octombrie în Republica Cehă. Prezidențiale vor mai fi organizate în aprilie în Serbia și în noiembrie în Slovenia. Rezultatele tuturor acestor alegeri vor creiona o nouă agendă europeană, în care vor trebui incluse nu numai viziunile și promisiunile enunțate în campaniile electorale, dar și provocările cărora bătrânul nostru continent trebuie să le facă față. Va reuși Europa să-și securizeze spațiul în fața amenințărilor teroriste? Vom găsi oare soluții viabile și umane pentru valul uriaș de imigranți pe care Europa l-a primit în ultimii ani? Vom putea noi, europenii, să facem față unei noi recesiuni economice? Vom fi în stare să evităm un asemenea scenariu? Va reuși Uniunea Europeană să găsească o formulă de colaborare cu Rusia, care să detensioneze relațiile politice și să creioneze o politică energetică sustenabilă pentru viitor? Dar o politică economică solidă și pragmatică cu principalul aliat SUA, care să impulsioneze creșterea economică și să reducă efectele nocive ale globalizării? Oare în „era” Trump fiecare țară a Uniunii Europene va trebui să-și negocieze acordurile economice cu SUA, sau vom avea la nivelul UE o viziune unitară de parteneriat economic trans-european? Se va destrăma oare Uniunea Europeană ca efect al „Brexit” sau își va strânge rândurile și va fi mai puternică, înțeleaptă și vizionară ca oricând? Sunt doar câteva din întrebările care preocupă leadership-ul european și care vor avea efect asupra a aproape 500 de milioane de locuitori ai bătrânului continent. 

Și pentru a încheia într-o notă optimistă, „Europa First” este concluzia la care am putea ajunge după declarațiile principalilor actori de la recent încheiata Conferință pentru Securitate desfășurată la München. Uniunea Europeană pare că vrea să preia rolul SUA de lider al ordinii globale liberale, propunându-și să investească în apărare, viziune de sorginte germană, conform căreia marile state europene ar putea să conducă nu numai economia continentului, ci și apărarea lui, profitând de fondurile alocate acestui domeniu. 

 

Anca Ştefănescu 

 

Mereu surprinzătoarea Europa

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Mereu surprinzătoarea Europa

Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. Povestea de succes a Europei Unite, începută cu pragmatism în urmă cu aproape şapte decenii, după secole de visuri frumoase ori de războaie deşarte, ameninţa să se prefacă într-un Turn Babel asediat din afară şi dinamitat dinăuntru. Unica şi cutezătoarea construcţie imperială în care – fapt rarissim în istorie – lumea s-a grăbit să intre, nu să stea deoparte, este tot mai împovărată de probleme şi ameninţată de riscuri. Dar oare nu întreaga istorie a constructului european e jalonată de riscuri şi probleme, iar apoi de triumf asupra sfidărilor de tot felul? Şi mai este o întrebare, gravă, care s-a pus nu o dată, însă acum sună mai responsabil ca oricând în trecut: va mai supravieţui Uniunea Europeană, cel puţin în forma ei actuală şi cea deja proiectată, provocărilor existenţiale care-i stau astăzi în faţă?  

„Brexit” a cutremurat unitatea europeană în anul 2016

Crizei din 2008 i-au urmat tot mai multele eşecuri multiculturaliste şi atentate teroriste, mişcarea migraţionistă, dar şi frământările interne, cu un Sud tot mai îndatorat şi cronic sub semnul falimentului şi un Est eurosceptic şi pe punctul de a derapa spre autoritarism şi „democraţie iliberală”, cu divergenţele lăuntrice în ce priveşte relaţiile cu Rusia, populismele de dreapta şi de stânga, Brexitul şi, în sfârşit, cât zece Brexituri, cum spunea cineva: un preşedinte american partizan înflăcărat al protecţionismului, dacă nu chiar al izolaţionismului. Brexitul a destabilizat Europa, victoria lui Donald Trump a paralizat-o”, constată, alarmist, un ziarist european.  

Europa va avea, în mod cert, un an critic. Eurozonei i se prevede chiar o criză, dacă se iau în seamă nivelul ridicat al datoriilor, fragilitatea sistemului bancar şi euroscepticismul în creştere. În acest an vor avea loc alegeri în patru din cele sale state iniţiatoare ale proiectului european şi în toate aceste ţări tendinţele populiste sunt în creştere. Chiar dacă nu vor prelua puterea, mişcările populiste îşi vor spori influenţa şi în propriile capitale, şi la nivel european. Iar alegerile din Franţa şi Germania vor testa nu doar un tandem între două puteri continentale, ci însăşi armătura pe care s-a ridicat edificiul european. „Mă aşteptasem că 2017 să aducă multe schimbări în Europa, dar nu sunt convins că până la urmă ele vor veni”, scria, într-un articol de previziuni pentru acest an, analistul economic american John Mauldin şi titra: „2017, optimism sceptic”

Atacurile teroriste din Berlin au generat măsuri extreme de securitate

Va lăsa oare America la voia întâmplării corabia Europei Unite, în turbulenţele din viaţa internaţională? De neconceput, căci orice mişcare înapoi a SUA pe eşicherul mondial înseamnă avansul altora. Preşedintele Woodrow Wilson, cel care în urmă cu exact 100 de ani a adus America în Europa, a lăsat ca moştenire geopolitică şi aforismul „Fie că vor sau nu, americanii sunt participanţi la viaţa lumii”

Va veni oare salvarea Europei şi de această dată (ca în cele două Războaie Mondiale şi în „războiul rece”) tot din America? Oricum, însă, nu printr-un nou Plan Marshall (ba chiar dimpotrivă, am putea zice), ci de la ceea ce autorii americani numesc „trumpismul global”. Universitarul britanic Mark Blyth avansează ideea că victoria lui Donald Trump la prezidenţiale va impulsiona şi populismele, suveranismele, naţionalismele etc. din Lumea veche, căci „trumpiştii europeni” pot prelua de peste ocean formule de tipul pro-bunăstare, antiglobalizare şi, cel mai interesant, pro-stat, dar şi ceea ce se numeşte, pe bună dreptate, dar sotto voce, anti-finanţă”. În orice caz, proclama – dar poate prea categoric – Blyth, „era neoliberalismului s-a dus. A început era naţionalismului”. În America. Dar oare şi în Europa? 

2017 va fi, însă, înainte de orice, un an al aşteptărilor. Aşteptare însemnând, deşi nu neapărat, şi speranţă.  

Corneliu Vlad 

„Brexit” – un joc de poker

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on „Brexit” – un joc de poker

Miza – Europa

Demarat de către fostul premier David Cameron aproape ca un joc de poker cu propriii cetățeni și cu Uniunea Europeană, „Brexit” se dovedește a fi nu numai expresia neîmplinirilor și frustrărilor unor largi categorii sociale din Regatul Unit al Marii Britanii, dar și un imens risc asumat în numele viitorului întregii Europe, din rațiuni ce pot fi catalogate mai degrabă ca aparținând politicianismului ieftin și cinic decât interesului public britanic. Un joc neinspirat, cu mize plătite acum de întreaga societate, nu numai de cei care au plusat demagogic într-o campanie în care clasa politică britanică a fost timidă și introvertită, timorată fiind de maladia politică numită populism. Un joc ce se poate transforma într-o molimă și poate virusa și alte state europene, deja vulnerabilizate politic de infestarea cu naționalism, populism și extremism. Odată ce zarurile au fost aruncate aproape la întâmplare, iar rezultatul, pe muchie de cuțit, a dat câștig de cauză adepților ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, efectele acestui joc cu miză uriașă nu contenesc să apară.

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Dacă din punct de vedere economico-financiar, efectele „Brexit” par să genereze îndeosebi o stagnare a creșterii și dezvoltării întregului continent, manifestându-se ca o piatră de moară agățată de gâtul mai tuturor statelor europene și al celor partenere comercial cu Marea Britanie, pentru Londra înseamnă o pierdere simbolică a statutului de capitală financiară europeană. Din punct de vedere politic, lucrurile sunt, însă, și mai încurcate.

Marea Britanie a avut în ultimele secole un statut aparte în relația cu SUA, fiind principalul lor aliat în Europa și purtătorul de cuvânt al Uniunii Europene. Așa încât, chiar dacă, aparent, relația dintre SUA și UE nu are motive să fie afectată, calitatea actorilor s-a schimbat. Este de presupus că Uniunea Europeană va dori în viitor un parteneriat NATO în care principalul aliat să fie „pe toate fronturile” Bruxelles. Acest lucru va însemna pentru Marea Britanie o pierdere de poziție și de influență.

Însă drama cea mai mare a britanicilor se va consuma în propriile granițe. Scoția și Irlanda de Nord vor să rămână în Uniunea Europeană. Dacă în cazul Scoției, mult mai pro-europeană decât Anglia, nu vor exista convulsii la previzibila ieșire din Regatul Unit și readerarea la UE, pentru Irlanda de Nord, un veritabil butoi cu pulbere de-a lungul istoriei recente, lucrurile sunt sensibil mai complicate. Aici, stingerea conflictelor a fost realizată de Londra aproape exclusiv pe seama infuziei masive cu fonduri europene. Va mai face față Londra doleanțelor și încordărilor Belfast-ului? Dar dorinței previzibile de separare a Scoției, firească în atari condiții?

Pentru Marea Britanie, un alt efect politic al „Brexit” va fi și acela al pierderii influenței în negocierile politico-economice internaționale. O Uniune Europeană fără contraponderea Marii Britanii va legitima influența decisivă a Germaniei în ecuația de putere a Uniunii. Va accepta Londra această supremație a Berlinului?

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Le va conveni cetățenilor britanici să călătorească cu pașaport în Uniunea Europeană? Dar Londrei să piardă instrumente esențiale în combaterea terorismului și criminalității? Va putea Marea Britanie să țină piept separat Rusiei? Dar să reziste concurenței economice europene și globale? Va mai exista Regatul Unit al Marii Britanii? Sunt atât de multe teme esențiale pe care astăzi efectele „Brexit” le devoalează! Iar aceste dure întrebări au ajuns să-i înspăimânte până și pe autorii morali ai proiectului botezat „Brexit”, care, după ce au lansat și întreținut campania „LEAVE”, au fugit cu lașitate, îngroziți de efectele iminente declanșate. Deci nu este de mirare că astăzi liderii din Marea Britanie caută cu înfrigurare soluții la cea mai complicată problemă politică din ultimul secol. Noul prim-ministru al Regatului, încă Unit, Theresa May, a anunțat că intenționează să invoce articolul 50 al Tratatului de la Lisabona abia la începutul anului 2017, ceea ce va activa o perioadă de doi ani de negocieri pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, desprindere preconizată, teoretic, pentru începutul anului 2019. Numai că socoteala afirmată public din Downing Street 10 nu se prea potrivește nici cu interesele business-lui, nici cu cele ale elitelor britanice. Se simte, evident, și în acțiune și în retorică, o tergiversare în acest sens, pusă destul de politicianist pe seama calendarului alegerilor din Franța și Germania din 2017, motivul invocat ținând de faptul că este probabil ca în cele două importante state să se schimbe conducerile politice, ceea ce ar îngreuna negocierile Londrei pentru ieșirea din spațiul comunitar. Nici noul minister însărcinat cu negocierea ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, anunțat și prezentat ușor arogant de noul premier May, nu a mișcat un pai în ultima lună, din motive cel puțin hilare, neavând suficient personal angajat (sic!)!

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Trăgând linie după această halucinantă aventură britanică, care în multe privințe aduce a dilemă shakespeareană, „to be or not to be, that is the question!”, nu putem decât să remarcăm lipsa de înțelepciune a clasei politice britanice, timorată de un populism ieftin și duplicitar, acceptat de dragul de a rămâne în grațiile unor alegători confuzi (conform statisticilor, accesările cetățenilor britanici pe motorul de căutare Google, după anunțarea rezultatului referendumului, în căutarea răspunsurilor la întrebarea What is the European Union?, au explodat). Adevăratele interese ale societății britanice și europene, starea durabilă de pace, constanta dezvoltare economică a întregului continent, dar și adevăratele teme ce ar fi trebuit să fie dezbătute și să primească răspunsuri și soluții, securitatea și noile provocări ale mileniului (încălzirea globală, terorismul, corupția) au fost aproape eludate de sloganurile împotriva imperfecțiunilor proiectului european, cu accent pe libera circulație a oamenilor. Fără doar și poate, e multă birocrație în Uniunea Europeană, e și multă risipă, încă nu sunt destule locuri de muncă, statele sunt asaltate de emigranți refugiați din țări sărace sau zone de conflict, clasa politică dezamăgește, societățile sunt polarizate, sărăcia din multe regiuni înspăimântă, a dispărut predictibilitatea economică a anilor ’70-’80, nu sunt clare toate soluțiile legate de viitorul construcției europene, dar nimic nu este ideal sau perfect pe lumea asta!

Va reuși Europa Unită să se reinventeze după această aventură a unuia dintre principalii săi piloni de susținere? Cea mai bună dovadă a interesului major pe care îl suscită ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar a fost chiar Summitul din luna septembrie a.c., de la Bratislava, considerat „primul post-Brexit”. Pe de altă parte, va izbuti Regatul Unit să găsească înțelepciunea de a accepta că a cedat unui impuls greșit, izvorât nu din rațiuni sociale, economice și de securitate, ci din populism și demagogie? Sunt semne că da. Viitorul, însă, trebuie să-l scriem împreună, oricât de dificil ar părea.
Anca Ştefănescu

Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Ne propunem să reluăm în paginile revistei anului 2015 acea rubrică susţinută, care în urmă cu ani era urmărită şi deosebit de apreciată de cititorii publicaţiei noastre.


Ion Ghica

Ion Ghica

Dincolo de Canalul Mânecii, în nordul Europei, din Irlanda şi Marea Britanie şi până în locurile exotice de peste Cercul Polar ale Scandinaviei s-au stabilit, puţini în vremuri mai vechi, din ce în ce mai mulţi în vremurile noastre, români sau originari din România, ce au alcătuit astfel comunităţi cu o prezenţă din ce în ce mai marcantă în diversele ţări din zonă (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, în afară de cele două ţări anglo-saxone pomenite mai înainte).

Incontestabil că prezenţa cea mai numeroasă actuală a românilor în perimetrul nordic este cea din spaţiul anglo-saxon şi în primul rând din Marea Britanie (nu există date statistice, însă se consideră că acolo s-au stabilit cel puţin 25.000 de persoane originare din România, după unele surse chiar un număr dublu de conaţionali, dintre care destui au o situaţie legală, în regulă şi bine definită).

Relaţiile românilor cu lumea engleză au o vechime multiseculară, respectiv cele mai vechi ştiri sigure sunt din anul 1527. Mai multe secole s-au aflat frecvent în spaţiul românesc călători englezi de tot felul, înfiinţându-se chiar un Consulat englez la Bucureşti în anul 1802, în timp ce o legaţie românească în capitala britanică de pe Tamisa a apărut abia după 1878. Vremelnic, în spaţiul britanic, în cursul secolului al XIX-lea au trăit o serie de români. Astfel, în deceniile III şi IV s-au aflat, între alţii, acolo profesorul şi învăţatul Petrache Poenaru sau boierul revoluţionar Ion Câmpineanu, despre care ştim că a străbătut spaţiul european după 1839 cu un paşaport englez. Oază a liberalismului, Anglia a constituit un adăpost şi un loc de acţiune pentru o serie de reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste precum Al. G. Golescu, N. Bălcescu, V. Alecsandri şi mai cu seamă Dimitrie Brătianu, care, în reprize succesive, s-a aflat mulţi ani pe teritoriul britanic. Ceva mai târziu, timp de un deceniu, îl vom găsi la Londra, în calitate de ministru al statului român, pe Ion Ghica, vizitat adeseori acolo şi de bunul său prieten Vasile Alecsandri, ce era reprezentantul diplomatic al ţării la Paris. La începutul secolului XX, în instituţiile celebre de învăţământ superior din spaţiul englez au învăţat o serie de tineri români, dintre care mulţi au continuat să trăiască acolo decenii în şir, remarcându-se în mod deosebit, ca, de exemplu, savantul H. Coandă. Tot atunci a început să fie o prezenţă obişnuită la Londra unul dintre remarcabilii politicieni români din urmă cu un secol – Take Ionescu, căsătorit, de altfel, cu o englezoaică.

Dumitru C. Bratianu

Dumitru C. Bratianu

Desăvârşirea unităţii naţionale a prilejuit alte prezenţe româneşti. După ce mulţi elevi piloţi au fost instruiţi în Anglia în cursul anului 1917, în 1918 s-a format „Asociaţia anglo-română”, ce a militat pentru cauza naţională românească. Ardeleanul G. Moroianu a fost o vreme unul dintre funcţionarii apreciaţi de la Foreign Office. Între cele două războaie mondiale au stat în capitala britanică Alexandru Vaida Voevod, fost şi premier al României, N. Titulescu, ambasador între anii 1921-1928, colonelul I. Antonescu, ataşat militar peste trei ani etc. Li s-au adăugat, spre sfârşitul perioadei, M. Beza, V. V. Tilea, I. Raţiu, o vreme ca ataşat de presă, Mircea Eliade etc.

Odată cu instaurarea succesivă a unor regimuri totalitare în România, respectiv cel al lui Carol al II-lea, I. Antonescu şi apoi cel comunist, dincolo de Canalul Mânecii s-a constituit, în diverse forme, o acţiune de rezistenţă a românilor stabiliţi acolo. Astfel, de exemplu, în noiembrie 1940 s-a înfiinţat Comitetul Naţional Român „Free Romania”, ce a încercat, fără succes, să obţină recunoaşterea sa de guvern provizoriu în exil şi să unifice diferitele grupări ale emigraţiei. După ultima conflagraţie mondială, istoria comunităţii româneşti din spaţiul britanic a fost complexă. În deceniul VI, Ion Raţiu şi Horia Georgescu au constituit „Acarda” (Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia). Tot acolo, începând din 1984, şi-a avut sediul principal Uniunea Mondială a Românilor Liberi, prezidată multă vreme de Ion Raţiu şi având filiale în nu mai puţin de 24 de state.

În 1964, pe baza unui acord special dintre Patriarhia Română şi Biserica Anglicană, a început să funcţioneze Biserica Ortodoxă Română din Londra, unde serviciul divin era – şi este – în limba română. În anul 1979 s-a înfiinţat „Fundaţia Raţiu”, propunându-şi să sprijine atât pregătirea educaţională, cât şi cercetări în ceea ce priveşte cultura şi istoria României şi a poporului român. În anul 1994, un grup de români stabiliţi la Londra a înfiinţat Centrul Cultural Român, organizaţie culturală nepolitică, neguvernamentală a românilor şi anglo-românilor din Marea Britanie. Câţiva ani mai târziu, în 1998, s-a înfiinţat Fundaţia anglo-română „Dacia”, interesată mai cu seamă de proiecte în planul artistic şi muzical. În ianuarie 2002 s-a creat asociaţia „Românul britanic”, ce şi-a propus, între altele, promovarea limbii române, a istoriei şi civilizaţiei româneşti în Marea Britanie, păstrarea identităţii lingvistice, culturale şi spirituale a românilor din acest spaţiu, propagarea unei corecte imagini a românităţii etc.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

De-a lungul secolelor, o serie de oameni de ştiinţă şi cultură ce au trăit în spaţiul englez s-au implicat direct în problemele naţionale, precum Constantin Silvestri, Grigore Nandriş, Vlad Georgescu, I. Raţiu, Barbu Călinescu, Şerban Cantacuzino etc. Între multele şi variatele publicaţii editate acolo menţionăm „Adam” (apare încă din 1939), „Orizonturi româneşti”, „Convergenţe româneşti”, „Imagini româneşti” etc.

Oarecum la concurenţă cu cei din spaţiul anglo-saxon se află românii stabiliţi în Suedia, al căror număr (ce nu poate fi stabilit cu precizie) se apropie de cel din Marea Britanie şi Irlanda. Primul român celebru ce a petrecut o vreme în capitala Suediei, spre jumatatea secolului al XVII-lea, a fost Nicolae Milescu, care a şi alcătuit acolo primul opuscul original românesc de filosofie. Câteva decenii mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuţi monarhi suedezi, regele Carol al XII-lea, a petrecut mai mulţi ani în spaţiul frumoasei Moldove. După 1880 s-au înfiinţat oficii diplomatice româneşti la Stockholm şi la Cristiania (ce şi-a schimbat denumirea în Oslo, după ce, în anul 1905, Norvegia s-a separat paşnic de Suedia). Relaţii diplomatice normale au fost stabilite în anii 1916 şi 1917, iar în 1918, în Suedia şi-au găsit refugiu şi siguranţă o serie de români fugiţi din Rusia bolşevică, inclusiv membrii Misiunii diplomatice româneşti conduse de ministrul Constantin Diamandi.

În perioada interbelică, prezenţe româneşti în spaţiul suedez au fost sporadice. Astfel, de exemplu, s-a aflat acolo, în mai multe rânduri, pentru cercetări sau participări la reuniuni internaţionale marele istoric Nicolae Iorga. Odată cu instalarea în ţară a regimului comunist, numărul românilor ce au ajuns şi s-au stabilit în Suedia a crescut continuu, fenomen ce s-a amplificat sensibil după 1990. Numărul relativ important al românilor din Suedia a făcut ca în 1974, în timpul unei vizite acolo a Patriarhului Iustinian, însoţit de fostul Patriarh Teoctist, să se creeze o organizare specială în plan bisericesc pentru români, care există până astăzi şi la începuturile căreia un rol important l-a avut profesorul preot Al. Ciurea. Astfel, există trei centre principale ale ortodoxiei româneşti, respectiv la Stockholm, cu filiale în Suedia şi Finlanda, la Göteborg, cu filiale în Suedia şi Norvegia (Oslo) şi la Balmo, cu filiale în Suedia şi Danemarca, toate însumând circa 40 de parohii, care se îngrijesc şi de editarea mai multor publicaţii ortodoxe, precum „Candela” sau „Credinţa şi viaţa”.

Ion Ratiu

Ion Ratiu

Centrele ortodoxe menţionate mai înainte sunt, de altfel, şi cele în care locuiesc cei mai mulţi dintre românii ce şi-au început o nouă viaţă în această ţară din nord. Ca şi în alte părţi peste hotare, în rândurile românilor este o lipsă de coeziune, determinată nu o dată de ambiţii de tot felul, dar şi de divergenţe politice, astfel că acolo fiinţează mai multe organizaţii, precum: „Asociaţia culturală a românilor din Stockholm”, „Românii pentru democraţie”, „Prietenii României”, „Clubul românesc din Balmo”, Asociaţia „Fraţia”, „Asociaţia de prietenie România-Suedia”, Asociaţia românilor „Carpaţi” etc. Începând din 1980, apare revista „Curierul românesc”, careia i s-au adaugat şi altele, ca de pildă „Arhipelag”. Local, se transmit pe unde radio şi emisiuni în limba română. Între oamenii de ştiinţă şi cultură din spaţiul suedez menţionăm pe istoricul Sava I. Gârleanu, poetul Ion Miloş, pictoriţa E. Podoleanu, scriitoarea Gabriela Melinescu etc.

În strânsă legatură cu cei din Suedia sunt vecinii lor din Finlanda, cel puţin o mie de români stabiliţi în ultima vreme, mai ales în oraşele Helsinki, Turku, Tampere. Mulţi dintre ei s-au remarcat în mod deosebit în domeniul electronicii (la celebrul concern Nokia), dar şi în învăţământ, sport, artă etc. Şi ei îşi au propria organizare culturală şi religioasă, precum şi o serie de publicaţii proprii.

Constantin Silvestri

Constantin Silvestri

Legăturile românilor cu spaţiul Danemarcei au şi ele o veche tradiţie. Pe acolo a trecut, de exemplu, în secolul al XVI-lea, Despot Vodă, viitor domn al Moldovei. În jurul anului 1900 au studiat sau au făcut cercetări unii români, precum Nicolae Iorga. Legături mai strânse debutează după stabilirea reală a relaţiilor diplomatice, începând cu 1934, şi mai cu seamă în condiţiile de după al doilea război mondial, când emigraţia românească, în continuă creştere, nu a ocolit Copenhaga şi alte spaţii daneze. La fel ca şi în Norvegia vecină, în Danemarca locuiesc peste 2.000 de români ce au, între altele, propriile lor organizaţii, precum şi o parohie subordonată Patriarhiei Române, respectiv Mitropolia pentru Europa Centrală şi Nordică.

La Aalborg apare publicaţia „Dorul” (director editor Dan Romaşcanu), unde, de-a lungul timpului, au fost publicate diverse contribuţii ale oamenilor de cultură români de pretutindeni. Există şi o casă editorială cu acelaşi nume, în care au fost publicate peste 30 de titluri ale unor autori de acasă şi din diaspora, precum L. Blaga, E. Lozovan, B. Muntean, P. Chihaia etc. Între românii stabiliţi acolo menţionăm pe istoricul şi lingvistul Eugen Lozovan, timp de 40 de ani profesor şi şef de catedră la Universitatea din Copenhaga, ziaristul, scriitorul şi editorul Victor Frunză, regizorul Lucian Giurchescu etc.

Henri Coanda

Henri Coanda

De asemeni, sunt prezente publicaţii speciale, precum revista „Roemenie Bulletin” sau „Românii în lume”. Profesorul Sorin Alexandrescu, titular la Universitatea din Amsterdam încă din anul 1969, editează, de aproape trei decenii, „International Journal of Romanian Studies”, fiind totodata întemeietor al „Asociaţiei internaţionale de studii privind România”, ce a organizat de-a lungul timpului la Amsterdam mai multe congrese în care s-au implicat şi alţi numeroşi universitari de origine română ce trăiesc în ţara lalelelor.

Zecile şi zecile de mii de români împrăştiaţi în părţile septentrionale ale continentului, păstrându-şi limba, identitatea, dar în acelaşi timp făcând eforturi meritorii şi încununate cel mai adesea de succes de a se integra deplin în noile locuri în care i-a dus viaţa sunt, neîndoielnic, o parte a românităţii cu destin european.

Musulmani în Europa

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Musulmani în Europa

În spatele violentelor acţiuni radicale islamiste care pun anatema pe musulmanii din Europa se află milioane de oameni şi comunităţi întregi care se străduiesc să se adapteze şi să se integreze într-o lume complet diferită.

Integrare într-o lume diferită

Integrare într-o lume diferită

Lumea europeană are în faţă o realitate: numărul musulmanilor în statele vestice este estimat la peste 40 de milioane de oameni. În Germania sunt 4-5 milioane, în Franţa 30% dintre tineri sunt musulmani (în sudul ţării deja există mai multe moschei decât biserici…), în Marea Britanie numărul musulmanilor a crescut de la 82.000 la 2,5 milioane în trei decenii (şi aici sunt peste 1.000 de moschei, multe „convertite” din foste biserici), în Belgia jumătate dintre noii născuţi sunt musulmani, la fel în Olanda, iar în Rusia aceştia reprezintă o cincime dintre locuitori. Ca efect, politicile statale trebuie să se plieze şi să creeze condiţii pentru musulmanii care intră în arena socială, politică, religioasă*.

Aceste valuri de oameni de altă credinţă şi tradiţie vin spre occident dintr-o lume complet diferită – studiile arată că 46 de ţări musulmane contribuie cu doar 1% la literatura ştiinţifică mondială sau că în aceste state există în medie numai nouă cercetători, ingineri sau tehnicieni la mia de locuitori, media mondială fiind de de 41. Sunt doar două dintre argumentele năzuinţelor spre occident care stau la baza acestui aflux. Pe de o parte, occidentul îi primeşte, în numele tradiţiei sale democratice. Pe de altă parte, musulmanii se coagulează în comunităţi, încercând în acelaşi timp să se acomodeze şi să se integreze prin toate mijloacele – de la a plăti taxe până la a accede în funcţii publice. Care sunt aceste mijloace şi cine sunt promotorii lor?

Pornind de la principiul că Islamismul poate fi definit ca întreaga serie de teorii, manifestări şi acţiuni care au drept scop stabilirea ordinii islamice, bazată pe Shari’ah (străveche lege musulmană care orânduieşte totul, de la politică la igienă personală şi alimentaţie), adepţii ei pot fi împărţiţi în jihadiştii care terorizează periodic societăţile în care activează, salafiştii (opozanţii non-violenţi ai tuturor sistemelor care nu se bazează pe legea islamică, oameni de regulă educaţi şi care atrag adepţi prin propovăduirea unei conduite superioare moral) şi participaţioniştii, masa mare a islamiştilor, cei care împrăştie doctrina „la firul ierbii”, prin participarea la viaţa publică a comunităţilor în care trăiesc. Aceştia din urmă cu precădere au luat decizia conştientă de a evita confruntările inutile, optând în schimb pentru strategii de infiltrare în instituţiile statelor. De pildă, în oraşul britanic Birmingham, autorităţile s-au văzut în faţa unui adevărat „complot” menit să islamizeze şcolile engleze. Mulţumită unui document „scăpat” în public, numit „Operaţiunea Calul Troian”, au fost devoalate metodele bazate pe o presiune constantă, prin care musulmanii trebuie să „preia controlul asupra tradiţiilor şi culturii” ţărilor în care trăiesc. Pe scurt, ideologul de frunte al organizaţiei „Frăţia Musulmană”, Yusuf al-Qaradawi, îi îndeamnă pe adepţi, în lucrarea „Priorities of the Islamic Movement in the Coming Phase”: „Construiţi-vă propria societate în interiorul societăţii mai largi”.

Violenţă şi victime colaterale

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

În Europa trăiesc între 2.500 şi 5.000 de musulmani radicalizaţi, arată „Europol”. Cum reuşesc aceştia să provoace atât de mult rău şi societăţilor europene şi comunităţilor de musulmani care încearcă să se integreze? Prin violenţă, ca şi prin racolări şi circuite financiare infracţionale cu cel mai înalt grad de risc. Tineri vest-europeni ajung să se înroleze în rândurile extremiştilor islamişti din Siria, apoi se întorc în ţările lor şi fac ce au învăţat, declarând deschis că nu se vor opri „până când steagul negru al islamului nu va flutura pe Buckingham Palace”, arată „BBC”. Statele balcanice fac şi ele parte din acest tablou. În ultimii ani, semnalele de alarmă s-au înteţit, după accelerarea acţiunilor grupărilor wahabite (susţinătoare ale menţinerii islamului în forma sa originară). Expansiunea se duce pe toate fronturile: fundamentaliştii finanţează construirea a zeci de moschei şi centre comunitare, unele dintre aceste lăcaşuri de cult fiind preluate de grupări radicale. Există, de asemeni, şi asociaţii „de caritate” islamice active care au fost acuzate că propovăduiesc extremismul, fiind implicate în operaţiuni de spălare de bani în favoarea organizaţiilor teroriste. Se estimează că, după anul 2000, numai în Macedonia au intrat sute de milioane de euro pentru infiltrarea Islamului radical în această parte a Europei. Şi despre radicalizarea fără precedent a comunităţii musulmane din Bosnia-Herţegovina se vorbeşte tot mai mult. Fundamentaliştii tind să se infiltreze tot mai profund în structurile religioase musulmane din această ţară, se arătă în raportul de activitate pentru 2008 al „Obavještajno Sigurnosna Agencija” („Agenţia pentru Informaţii şi Securitate”). Documentul, citat de mass-media, releva la momentul respectiv că mediile politice musulmane sunt infiltrate de activişti wahabiţi.

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Nu este de mirare că europenii, care au oferit musulmanilor toate drepturile, de la amintita libertate de a-şi construi moschei până la aceea de a accede în funcţii publice, au răspuns de multe ori cu tensiuni, uitându-i pe milioanele de musulmani oneşti în faţa agresiunii brute a câtorva radicali. Germania a fost nu demult teatrul unor manifestaţii anti-Islam, ca şi Franţa, zguduită de atentatul de la Paris şi în care „există zone interzise unde extremiştii deţin efectiv controlul”, după cum arată Robert Spencer, director al organizaţiei „JihadWatch.org”. Urmarea? Potrivit unui sondaj comandat de ziarul „Le Monde” în 2014, 74% dintre cetăţenii francezi consideră Islamul „intolerant şi incompatibil cu valorile franceze”. Un alt episod dramatic s-a petrecut în SUA, în luna februarie a.c., când Craig Stephen Hicks, un american în vârstă de 46 de ani, a intrat în campusul universitar din North Carolina şi a împuşcat mortal trei studenţi musulmani pe care nici nu-i cunoştea, mărturisind anchetatorilor că „s-a simţit dator să comită aceste crime pentru a-i răzbuna pe ziariştii ucişi în Franţa”. Aşadar, „extremiştii fac, comunităţile paşnice de musulmani trag” ponoasele, alături de ceilalţi europeni. De aici până la discriminare şi marginalizare nu mai este decât un pas. Ca un avertisment asupra pericolului generalizării, Ibrahima Diaw, singurul jucător francez din handbalul românesc de religie musulmană arată că „acum, în Paris, toată lumea spune «eşti musulman, eşti extremist». Dar eu nu sunt extremist!”.

Această „etichetă” pe care radicalii o aruncă asupra întregii lumi musulmane este o veste proastă şi pentru Turcia, dând apă la moară celor care s-au împotrivit ani la rând intrării ţării în marea familie europeană din motive de Islamism pronunţat. „Modernitatea otomană nu dă semne că ar accepta spiritul european”, arată Bassam Tibi, specialist în relaţii internaţionale, în lucrarea Turkey’s Islamist Danger” („Pericolul Islamismului turc”). Este adevărat că unele dintre măsurile luate de autorităţile de la Ankara par să îndrepte ţara mai degrabă spre orient şi trecut: Guvernul şi-a anunţat intenţia de a construi câte o moschee în fiecare universitate de stat, „relansând procesul de islamizare cultivat de actualul regim”, notează „AFP”. Iar politica preşedintelui Recep Tayyip Erdogan include sporirea măsurilor ce restrâng consumul de tutun şi alcool, autorizarea portului vălului islamic de către funcţionare, studente şi liceene etc. Toate acestea în timp ce în exterior continuă negocierile de aderare a Turciei la UE (începute cu un deceniu în urmă!), dublate de un discurs „potrivit”: Aderarea Turciei la Uniunea Europeană şi reformele democratice sunt primele priorităţi ale mandatului meu”. Cât de departe este această declaraţie de realitatea implementată în interiorul societăţii turce am amintit mai sus…

Din datele prezentate reiese că a fi musulman în Europa de azi nu este o misiune uşoară. Din păcate, eforturile de integrare (uneori de generaţii întregi) ale majorităţii sunt minate de terorismul şi infiltrarea agresivă a radicalilor, care generează astfel efecte dramatice în lanţ.

Roxana Istudor

*Jorgen S. Nielsen, „Participarea politică a musulmanilor în Europa”

Undă verde pentru Europa

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on Undă verde pentru Europa

01Moment istoric. Parafarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, survenită la Vilnius, la 29 noiembrie 2013, a provocat un val de entuziasm la Chişinău, comparabil doar cu bucuria proclamării independenţei, în august 1991. „Trăim un moment istoric: a fost parafat un acord ambiţios şi de anvergură, fără precedent, între Moldova şi UE. Acesta simbolizează încredere, deschidere şi cooperare (…) Moldova, astăzi am asigurat drumul nostru spre Uniunea Europeană”, a declarat premierul Iurie Leancă, încrezător că Republica Moldova va deveni membru al UE într-un viitor previzibil. Populaţia şi autorităţile moldovene au sărbătorit evenimentul ca pe un veritabil triumf, cel mai important din cele peste două decenii de existenţă a tânărului stat moldovean: posturile de radio în limba română au difuzat necontenit muzică patriotică; Primăria Chişinăului a aprins iluminatul festiv de sărbători chiar în seara aceleiaşi zile, în timp ce bulevardul Ştefan cel Mare a fost decorat cu drapele tricolore şi ale UE; în Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost organizat un spectacol muzical proeuropean, după cum relata în direct, de la faţa locului, postul de radio „Deutsche Welle”.

Momentul Vilnius a fost salutat cu căldură de înalţii reprezentanţi ai UE prezenţi la Summitul Parteneriatului Estic din capitala Lituaniei. „Sunt fericit să fiu aici, la parafarea Acordului cu Moldova şi Georgia” a subliniat José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene. „Începe o nouă etapă în relaţiile cu aceste ţări. De acum înainte, economiile şi societăţile noastre vor fi legate, iar instituţiile noastre vor lucra împreună. Împreună vom elimina toate problemele… UE va fi alături de voi. Este cel mai progresist şi profund Acord convenit vreodată de Uniunea Europeană, iar el ar trebui semnat cât mai curând în 2014,” a mai precizat preşedintele Barroso. Opinii împărtăşite şi de colegul său Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European, prezent de asemenea la eveniment: „Moldova şi Georgia au răspuns pozitiv demersurilor UE, ceea ce va aduce multe beneficii dezvoltării lor economice. Sunt sigur că este un pas bun. S-au stabilit legături trainice, sunt împărtăşite valori culturale şi democratice comune. Sperăm să contribuim la soluţionarea conflictelor de pe teritoriile acestor ţări. Vom garanta securitatea şi integritatea lor”.

1

Preşedinţi R. Moldovei şi României, la parada dedicată Zilei Naţionale a României.

Un drum lung, cu perspective largi. Succesul necontestat al Republicii Moldova şi Georgiei la Summitul de la Vilnius a fost potenţat, aparent paradoxal, de „retragerea”, cu puţin timp înainte, a Armeniei şi, mai ales, a Ucrainei, cu toate că aceste două ţări încheiaseră mai devreme cu aproape un an toate capitolele de negociere ale asocierii la Uniune. Presiunile economice ale Rusiei pentru a bloca apropierea Armeniei şi Ucrainei de UE, mai cu seamă în ultima vreme, sunt binecunoscute. Despre situaţia creată a ţinut să aducă precizări, diplomatic, cancelarul german Angela Merkel: „UE şi Germania trebuie să discute cu Rusia. Războiul rece s-a terminat. Avem nevoie de Rusia, îi importăm gazele. Avem interesul comun de a vedea statul rus modernizându-se. Însă trebuie să depăşim ultimele relicve ale războiului rece.”

Republica Moldova a demarat negocierile de asociere la UE în ianuarie 2010 şi au fost încheiate, după 15 runde, în iunie 2013. Până acum, raporturile Chişinăului cu Bruxelles-ul erau reglementate printr-un Acord de Parteneriat şi Cooperare, intrat în vigoare în 1998. Prin semnarea Acordului de Asociere, Republica Moldova a dobândit un statut nou, care permite aprofundarea relaţiilor politice şi economice cu UE pe toate planurile. Acordul va asigura „un mediu legal deschis, stabil şi predictibil pentru cetăţenii şi activităţile de afceri din Moldova, va îmbunătăţi oportunităţile comerciale în raporturile cu UE şi va spori prosperitatea în ambele economii”, după cum consemna un comunicat al Comisiei Europene, difuzat după Summitul de la Vilnius. Avantajele asocierii vor fi resimţite mai ales pe termen lung, însă există şi motive imediate de satisfacţie pentru populaţia Republicii Moldova. În primul rând, odată cu parafarea Acordului a intrat în vigoare unul din elementele principale ale acestuia, respectiv stabilirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzătoare, ceea ce va permite impulsionarea schimburilor reciproce, după cum sublinia Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Catherine Ashton. În al doilea rând, chiar în primele luni ale anului 2014 ar putea fi pusă în aplicare intenţia Comisiei Europene de a nu le mai cere vize de intrare în spaţiul comunitar cetăţenilor moldoveni care deţin paşapoarte biometrice, soluţionându-se astfel o problemă cu un puternic impact în rândul opiniei publice nu doar din Republica Moldova, dar şi din celelalte state ex-sovietice. Din acest punct de vedere, jurnalişti prezenţi la Vilnius au apreciat că Moldova devine astfel „un foarte bun exemplu pentru vecini, în special pentru Ucraina”, ţară intrată într-o gravă şi prelungită criză politică după refuzul conducătorilor săi de a mai parafa Acordul de Asociere în 2013. De anumite avantaje economice, dar şi de perspectiva liberei circulaţii a persoanelor ar putea beneficia şi regiunea de est (transnistreană) a Republicii Moldova, dacă şi la Tiraspol va prevala spiritul pragmatic în locul tendinţelor separatiste şi al vechilor clişee ale ideologiei totalitare sovietice.

2

Dineu: secretarul de stat al SUA John Kerry şi premierul moldovean Iurie Leancă.

Solidaritate şi de peste ocean. După cum era de aşteptat, la scurt timp după momentul Vilnius a sosit la Chişinău secretarul de stat american John Kerry, a doua personalitate importantă din Administraţia SUA care a vizitat Republica Moldova, după vicepreşedintele Joe Biden. Premierul moldovean a subliniat că Chişinăul doreşte „să îşi consolideze relaţiile cu SUA prin crearea unui parteneriat strategic durabil”, inclusiv pentru implicarea mai activă a Washingtonului în reglementarea conflictului transnistrean. Iurie Leancă a mai amintit că asistenţa substanţială acordată de SUA în ultimii 22 de ani care au trecut de la proclamarea independenţei, cifrată la peste 1,1 miliarde dolari, care a constituit un suport puternic pentru democratizarea şi încurajarea parcursului european al Republicii Moldova. „Statele Unite consideră că integrarea europeană reprezintă cea mai bună garanţie pentru un viitor sigur şi prosper al Moldovei, căreia Uniunea Europeană i-a oferit o oportunitate istorică. Toastăm pentru o nouă primăvară de prosperitate pentru popoarele noastre”, a afirmat John Kerry.

Cum era şi firesc, România s-a aflat permanent alături de ţara soră Republica Moldova pe parcursul său european şi, aşa cum menţionam într-un număr anterior al revistei „Balcanii şi Europa”, nivelul relaţiilor bilaterale a atins în 2013 un vârf nemaicunoscut până acum. La numai o zi după Vilnius, un moment semnificativ l-a constituit prezenţa, în premieră, a preşedintelui moldovean Nicolae Timofti la parada militară din Bucureşti dedicată Zilei Naţionale a României. O puternică încărcătură simbolică a fost şi decizia din zilele ce au urmat a Curţii Constituţionale de la Chişinău, care a declarat Limba română drept limba oficială a Republicii Moldova, punând capăt unei nedreptăţi istorice. Cu toate acestea, anumite declaraţii ale unor politicieni români, calificate ca unioniste, au fost respinse la Chişinău şi considerate chiar inoportune pentru interesele de moment ale Republicii Moldova.

Semnalul verde pentru Europa, dat la Vilnius de parafarea Acordului de Asociere cu UE, a reprezentat, fără îndoială, evenimentul anului 2013 pentru Republica Moldova. Sfârşitul de an a marcat şi prezenţa premierului moldovean Iurie Leancă la o şedinţă a guvernului României, cu prilejul căreia s-a anunţat o susţinere financiară de circa 20 milioane euro, destinate dezvoltării învăţământului preşcolar peste Prut. O investiţie în viitorul Republicii Moldova.

Noul an, 2014, se anunţă ca unul în care va fi mult de lucru pentru atingerea obiectivelor parcursului european, în primul rând semnarea Acordului de Asociere şi de Liber Schimb şi, extrem de important, concretizarea propunerii de eliminare a vizelor privind accesul liber al cetăţenilor moldoveni în spaţiul comunitar. În mod evident, însă, înţelegerile de la Vilnius constituie o temelie solidă, dătătoare de speranţe.

Ioan C. Popa

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Vânturi ce se abat asupra Europei

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Vânturi ce se abat asupra Europei

-De la ideal la târguială profitabilă-

Există tot mai multe zone în Europa care vorbesc pe faţă despre independenţa lor. Dacă mişcările naţionaliste şi separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu, nu se poate spune, pe de altă parte, că promotorii lor din aceste zile nu se folosesc şi de o argumentare pro-europeană: în Europa de astăzi, noţiunile de „descentralizare”, „apărarea limbilor locale”, „protecţia produselor locale” sau „cooperarea regională” fac parte din limbajul curent şi au devenit capete de pod pentru ceea ce Europa se doreşte în lume – un etalon al libertăţilor democratice. Sunt aceste viziuni o capcană pentru Europa, prin invocarea, de către naţionalişti şi separatişti a acestor aserţiuni? Există o dezbatere reală „separaţie” versus „european”? Sunt întrebări la care dorita coeziune europeană va trebui să răspundă, mai devreme sau mai târziu.

Bruxelles-ul întâmpină greutăţi în a denunţa tezele separatiste, fiindcă ar trebui să atace idei pe care UE le-a propovăduit mult timp. Astfel, Scoţia, Catalonia sau auto-proclamata Padania vorbesc făţiş de independenţa lor, iar idealul european devine, în discursul susţinătorilor separării, un argument politic. Iar recunoaşterea independenţei Kosovo şi agitaţia din rândurile formaţiunilor etnicilor maghiari din Transilvania vin, la rândul lor să completeze acest tablou. Asistăm la combaterea coeziunii europene chiar cu unele „arme” ale Uniunii, concomitent cu agravarea tendinţelor naţionaliste şi separatiste din pricina unei crize economice interminabile. Iar faptul că statele europene au în fundamentele lor un naţionalism puternic nu ajută deloc pentru planurile de viitor ale UE, ba mai mult, îngreunează un proces pe care anii de prosperitate economică doar l-au uşurat, nu l-au şi rezolvat. Analiştii continentului remarcă, nu fără temei, că valul naţionalist şi separatist, calat pe dificultăţile financiare ale statelor, va da serios de furcă unităţii construcţiei europene.

Privind înapoi…

Mişcările separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu. Liga Nordului, din Italia, se inspiră din comunele învinse de împăratul german Frederick Barbarossa, în 1176 şi fiecare elev scoţian ştie despre păianjenul a cărui hotărâre de a ţese o pânză a sădit vitejia în inima lui Robert the Bruce înainte de victoria din 1314 împotriva englezilor, la Bannockburn, arată „Financial Times”.

Entuziasmul medievalist al regionalismelor europene moderne provine încă din Evul Mediu, ultima epocă în care Aragon, Burgundia sau Ţara Galilor s-au bucurat de independenţă sau de un statut aproape de aceasta. Alex Salmond, liderul Partidului Naţional Scoţian, spre exemplu, doreşte un referendum cu privire la viitorul Scoţiei, în toamna lui 2014, imediat după aniversarea a 700 de ani de la… victoria de la Bannockburn! Atunci când guvernul britanic a acordat regimul de auto-guvernare Scoţiei, în 1998, a ataşat un sistem de vot conceput să asigure că nici un partid politic – mai ales unul dedicat independenţei scoţiene – nu poate câştiga direct o majoritate legislativă la Edinburgh. Partidul lui Salmond a stricat aceste planuri, sprijinul faţă de el fiind estimat la un remarcabil 51%.

Tendinţe similare sunt vizibile şi în alte ţări din Europa de Vest. În alegerile din Belgia, din 2010, marele câştigător a fost Noua Alianţă Flamandă, care îmbrăţişează cauza independenţei pentru Flandra. A fost nevoie de un record mondial de 18 luni pentru ca politicienii divizaţi lingvistic din Belgia să formeze un guvern de coaliţie, dar preţul a fost transferul de puteri sporite regiunilor. În Spania, autonomia regională vibrantă a fost un principiu de bază al democraţiei, de la moartea, în 1975, a lui Franco. Dar centralizarea, mai mare sau mai mică, rămâne în „ADN-ul” dreptului modern spaniol. Asta nu înseamnă că regiunea Catalonia, cea mai bogată a Spaniei, nu se opune unui control central sporit asupra bugetului său.

Este nostalgia o platformă pentru independenţă în timpurile moderne? Criza datoriei suverane şi a sistemului bancar din ultimii doi ani demonstrează că nu există înlocuitor pentru autorităţile centrale înarmate cu uneltele necesare prevenirii colapsului financiar. Până la urmă, „acordul fiscal”, care va forma un pilon al viitoarei guvernanţe economice, este un pact între state-naţiuni, notează publicaţia britanică.

Nici din perspectiva greutăţii politice nu se pot lua în considerare viitoare state ca Scoţia, Catalonia sau Padania. Este evident că nu şi-ar putea apăra niciodată interesele la fel de bine cum o fac statele-mamă – Spania şi Italia. Conştienţi de aceste realităţi, până la alte evoluţii interne şi internaţionale, separatiştii aleg frecvent târguiala profitabilă. Liga Nordului, atunci când era în guvernul de coaliţie al lui Silvio Berlusconi, a reuşit să schimbe regulile de finanţare a regiunilor, în detrimentul celor mai sărace. Catalanii din Convergenţă şi Uniune, cu ai lor 16 deputaţi în Parlamentul spaniol, au obţinut, la rândul lor, concesii în favoarea Cataloniei, în schimbul sprijinului lor pentru reformele lui Mariano Rajoy.

Susţinătorii auto-determinării îşi desfăşoară armele mai degrabă în atmosfera cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie bine calculată: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.

Naţionalismul, tot mai prezent

În toate statele bogate din Vest, naţionalismul, alături de separatism, câştigă teren şi devine tot mai vocal: în Franţa, în Olanda, în Belgia, în Finlanda, mai nou şi în Elveţia.

Campania electorală din Franţa a fost dominată de mesaje protecţioniste, de la dreapta la strânga politicienilor aflaţi în cursa electorală. Multe dintre ele au deviat în naţionalism, de la intregrarea străinilor la apărarea pieţei muncii, a graniţelor, până la distanţarea de regulile europene. Olanda a instituit prigoana asupra muncitorilor din est şi refuzarea dreptului la libera circulaţie. După ce au ameninţat că vor număra imigranţii din Europa de est pentru că din cauza lor ar fi crescut criminalitatea în Ţările de Jos, politicienii de la Haga au fost nemulţumiţi că au fost nevoiţi să accepte deschiderea pieţei muncii pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE în 2004. Când să vină momentul acceptării românilor şi bulgarilor mai devreme decât perioada completă de tranziţie (sfârşitul lui 2013), olandezii s-au opus categoric. Blocajul aderării României şi Bulgariei la Schengen este o altă dovadă, în timp ce demonstraţia supremă a venit când liderul de extremă dreapta Geert Wilders a lansat site-ul de reclamaţii unde i-a chemat pe olandezi să se plângă dacă şi-au pierdut joburile din cauza muncitorilor care au venit din est… Criticat de toate diplomaţiile est-europene şi pus la zid de Bruxelles, premierul Mark Rutte, captiv guvernului care se bazează pe sprijinul naţionaliştilor, a tăcut.
Belgia nu deschide piaţa muncii pentru ultimii intraţi în UE, în 2007, aceiaşi români şi bulgari, după ce i-a încadrat la… „fraudă socială”. Partidul de extremă dreapta flamand, inspirat de olandezi, a lansat un site web în care cere „razii periodice ale poliţiei în raioanele cunoscute pentru numărul mare de imigranţi”, „închiderea acestora în centre”, „sancţiuni pentru cei care dau de lucru sau închiriază case la cei care nu locuiesc legal în Belgia”. Democratica şi toleranta Elveţie a anunţat reintroducreea aşa-numitelor „cote” pentru muncitorii care vin din opt state membre UE: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Republica Cehă. În cazul unui alt stat model democratic şi de nivel de trai, Finlanda, naţionalismul prinde rădăcini tot mai profunde, chiar mascat de argumente cum ar fi siguranţa cetăţenilor proprii. Reprezentanţi ai partidului naţionalist relevant intitulat „Adevăraţii finlandezi” au lansat ideea introducerii unor însemne speciale, de culori diferite, pe care toţi străinii din această ţară să le poarte. „În acest fel, va fi mai uşoară munca poliţiştilor, care nu vor mai trebui să ceară documentele de identitate”, scria portalul naţionalist „Uusi Suomi. „Modelul” aparţine naziştilor care obligau diferite categorii ale populaţiei, care nu erau „de rasa pură”, îndeosebi pe evrei, să poarte astfel de „elemente” de recunoaştere pe braţ…

Se poate spune că actuala criză, care se manifestă pe toate palierele în UE, angrenează veleităţi separatiste şi reacţii ale unui naţionalism furibund. Reacţiile naţionaliste exacerbate şi naţionaliste extreme de pe continent vădesc distanţa, în timp, între UE ca eşafodaj politico-financiar şi cei care încă nu s-au deprins cu conceptul de a fi european.

Crima organizată împânzeşte Balcanii

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Crima organizată împânzeşte Balcanii

Crima organizată a ajuns la niveluri fără precedent, iar amestecul ei în decizii politice alarmează opinia publică. Rulând sume imense şi influenţând în multe cazuri evoluţia statelor, reţelele de traficanţi sufocă Balcanii şi fac Occidentul să privească cu maximă suspiciune rezultatele eforturilor – altfel reale – ale acestor state de a se securiza. Criza financiară actuală, precum şi corupţia larg răspândită în Balcani vor asigura din plin „capital uman” disponibil pentru „a investi” în traficul cu narcotice. Acesta este legat de imigraţia ilegală, prostituţie şi traficul cu arme. O analiză a publicaţiei „World Press Review”, cu sediul la New York, a plecat de la cercetarea Interpol privind traficul cu heroină, în care sunt utilizate două rute principale – ruta balcanică, ce trece prin Europa de Sud-Est şi „Drumul mătăsii”, care trece prin Asia Centrală – pentru a ilustra magnitudinea, implicaţiile şi efectele fenomenului.

REŢELELE DE CRIMĂ organizată nu doar aduc profituri uriaşe, ci au ajuns să deţină o asemenea putere încât îngrijorează întreaga lume prin posibilitatea de a se amesteca în decizii majore – economice, politice, sociale, financiare – ale ţărilor. Statele balcanice rămân, din această perspectivă, extrem de vulnerabile.

Industria imigraţiei ilegale din regiunea balcanică se bazează în principal pe o reţea extinsă de relaţii interpersonale între cei implicaţi în transport, logistică şi domeniul imobiliar, împreună cu traficanţi proeminenţi de stupefiante şi de arme, care sunt de asemenea implicaţi în imigraţia în masă a unor străini fără documente. Ruta balcanică este împărţită în trei sub-rute: ruta sudică, ce trece prin Turcia, Grecia, Albania şi Italia, ruta centrală, prin Turcia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, iar apoi fie spre Italia, fie spre Austria şi ruta nordică, ce trece prin Turcia, Bulgaria şi România, spre Austria, Ungaria, Cehia, Polonia sau Germania. Punctul de ancorare pentru ruta balcanică este Turcia, care rămâne o zonă temporară majoră şi un traseu de transport pentru heroina destinată pieţelor europene, în principal din raţiuni geografice.

Ruta balcanică este principala legătură terestră dintre Asia şi Europa. În fiecare an, pe această rută trec circa două milioane de camioane, 300.000 de microbuze şi 6 milioane de automobile. Având în vedere amploarea schimburilor comerciale legale pe ruta balcanică şi faptul că este nevoie de câteva ore până la o zi pentru a controla un camion, este practic imposibil să fie contracarate aceste activităţi prin metodele vamale obişnuite şi ale poliţiei. Se estimează că doar unul din 50 de camioane este de fapt verificat la frontiera majorităţii ţărilor din Europa de Sud-Est.

Punctul vamal Gurbulak este principala trecere folosită de traficanţi, având în vedere că se află pe autostrada care leagă Extremul Orient de Turcia, iar apoi de cea care merge din Turcia spre Bulgaria şi în Europa. Potrivit cercetătorilor de la „FLARE Network”, asociaţie europeană a societaţii civile care luptă împotriva crimei organizate, punctul Gurbulak este traversat zilnic de mii de vehicule, printre care circa 20.000 de camioane. În plus, triburile semi-autonome kurde din regiunea tri-frontalieră Turcia-Iran-Irak cer taxe pentru toate traficurile ilicite – narcotice, combustibil sau persoane – facilitând transporturile de acest fel. Efectele acestei „caracatiţe” sunt agravate de faptul că oficiali locali corupţi sunt implicaţi în sistem în schimbul unor comisioane, asigurând un flux constant de droguri. Odată intrate pe teritoriul turc, transporturile mari, majoritatea provenind din Afganistan, via Iran, se îndreaptă spre regiunea metropolitană a oraşului Istanbul, o extindere urbană cu peste 15 de milioane de locuitori, produsul ilegal fiind descărcat în depozite şi direcţionat spre Europa. Se estimează că 37% din întreaga cantitate de heroină afgană – 140 de tone metrice (mt) – pleacă din Afganistan de-a lungul rutei balcanice. Cea mai mare parte din heroina interzisă în lume este confiscată de-a lungul acestei rute.

Persoanele responsabile pentru ruta de la frontierele iraniene până în Balcani sunt turci cunoscuţi local subt numele de „Babas” (tată), care au acces la un număr mare de subordonaţi care lucrează non-stop pentru ei (şoferi, furnizori de logistică, proprietari de depozit, facilitatori de spălare de bani). Relatări din presă au estimat că aproximativ 25.000 de persoane lucrează full-time în acest comerţ ilicit în ţară şi au o reţea care ajunge la sute de oraşe şi sate de-a lungul „rutei heroinei”.

Traficul cu stupefiante are serioase implicaţii internaţionale. Acest lucru a devenit vizibil public atunci când directorul executiv al Biroului ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC), Antonio Maria Costa, a susţinut o declaraţie care a făcut înconjurul lumii: banii proveniţi din droguri ilegale au salvat de la colaps sectorul bancar! Costa a spus că a văzut dovezi că veniturile crimei organizate au fost „singurul capital de investiţii lichide” disponibil unor bănci aflate la un pas de colaps. Astfel, ruta balcanică a heroinei, în afară de a fi traseul unui comerţ ilicit multimiliardar în dolari, este de asemenea generatoare de profit indirect pentru corporaţii prospere pe piaţa… legală, cum ar fi băncile, ceea ce face din întreaga problemă a combaterii traficului de droguri una extrem de complicată, ce nu poate fi abordată prin măsuri convenţionale.

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE”. Este important de menţionat faptul că inelele prostituţiei ilegale organizate din Balcani sunt direct legate de narcotice. Traficul de persoane spre Europa, via Turcia, se bazează pe o linie de asamblare „de tip Ford”, spune specialistul în securitate turc şi profesor universitar Ahmet Icduygu, şi implică grupuri de traficanţi – aşa-numiţii „kacakcilar” – care asigură, fiecare, trecerea imigranţilor de la o frontieră la alta, dintr-un oraş în altul. Poliţia şi Directoratul de analiză privind criminalitatea organizată din Grecia, spre exemplu, au analizat multitudinea de reţele de trafic cu fiinţe umane care operează în ţară şi la nivel regional şi au concluzionat că toate sunt interconectate prin mai multe persoane sau grupuri care operează ca noduri de informare şi facilitare a traficului. La rândul lor, aceste persoane sunt legate de figuri proeminente din mai multe ţări şi astfel sunt capabile să influenţeze sfere politice sau economice şi în multe cazuri se sustrag legii. Un moment răsunător şi relevant pentru amplitudinea fenomenului a fost apariţia în presa greacă, în 2011, a unor scurgeri ale unui raport secret al serviciului de informaţii din această ţară, care a identificat o reţea de persoane legate de industria imigraţiei ilegale ce au finanţat ONG-uri pro-imigraţie pentru a manipula opinia publică să accepte introducerea masivă de imigranţi ilegali în ţară. Documentul a menţionat o reţea de tranzacţii monetare ilicite menite să controleze anumite sectoare ale economiei locale şi să pătrundă în straturi ale societăţii pentru a câştiga o influenţă politică clară. De altfel, din 2008, Grecia a fost punctul de intrare principal pentru imigranţii ilegali spre UE. Între 400.000-500.000 de imigranţi ilegali din state asiatice şi africane se află în prezent în Grecia, majoritatea ţintind Europa de Nord.

Toate aceste date relevă o dată mai mult că reţelele de crimă organizată „se reinventează”, rulează sume impresionante, beneficiază de resurse şi sisteme sofisticate de operare şi, folosind flagelul corupţiei, fac încercări de a se infliltra în „legalitate”, reuşind, cu destul succes uneori, să acţioneze la vârfuri decizionale greu de… atins cu legea. Problema a devenit, astfel, una majoră pentru întreaga zonă a Balcanilor.

Europa – încotro?

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Europa – încotro?

De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea mai frecventă este “România – încotro?”.E caracteristic şi semnificativ totodată faptul că, spre deosebire de alte mişcări din ultimul an în UE – fie că ne referim la Grecia sau Spania, ori la mişcările Occupy all din Marea Britanie – revendicările din România au depăşit foarte repede, nivelul unor nemulţumiri sectoriale, cum ar fi scăderea salariilor sau politicile fiscale. Dimpotrivă, tenacitatea crescândă a cererilor radicale – demisia nu doar a guvernului şi a preşedintelui – deschide un drum dintre cele mai originale şi mai problematice, aşa că nu e prea clar în ce direcţie se îndreaptă azi România.

Acestor incertitudini locale li se adaugă însă mari necunoscute la nivel continental. Oricât ar încerca să prezinte lumii întregi o imagine senină şi încrezătoare în viitor, liderii UE nu ştiu nici ei prea bine ce soluţii să adopte.Temerea mea este că, dincolo de evoluţia foarte rapidă şi în mare măsură imprevizibilă a realităţilor economice şi sociale, aceste incertitudini sunt pricinuite, în ultimă instanţă, de lipsa unei viziuni îndrăzneţe despre propriile lor societăţi şi despre perspectiva comună europeană. Dincolo de criza economică, Uniunea Europeană în întregul ei suferă de o criză de leadership.

Şi mai adânc, cred că suntem şi în faţa unei crize de sistem politic european, a cărui reprezentativitate nu mai are gradul de legitimitate originar, cel din sec. XIX – secolul căruia de fapt îi corespund principalele instituţii ale democraţiei contemporane.

Construit în societăţi puternic industrializate, dar cu o masă majoritară de cetăţeni mai puţin sau deloc instruiţi, desăvârşit apoi prin adoptarea votului universal rezervat bărbaţilor majori şi lărgit, în fine, prin acceptarea dreptului femeilor de a alege ( decis în 1971 în Elveţia şi în 2005 în Kuweit), şi încă şi mai târziu – a dreptului de a fi alese. Între timp, numărul cetăţenilor de ambe sexe cu studii universitare a crescut exponenţial, gradul de tehnicitate al gestiunii instituţiilor statului – aşijderea, aşa că şi exigenţele acestui electorat educat cu privire la calitatea profesională şi intelectuală a celor care ar trebui să-i reprezinte, şi de care se simt rareori reprezentaţi, a scăzut dramatic.

După 1989, prăbuşirea drastică a stângii – nu doar a extremei stângi, ceea ce nu ar fi fost poate, în ultimă instanţă, o catastrofă politică, ci şi a stângii în genere – a dus la dezechilibrarea dramatică a spectrului politic, cu precădere în Uniunea Europeană. Aceasta a ajuns să fie dominată de o serie de formaţii care ocupă cam toate poziţiile din spectrul dreptei; lipsită de concurenţa unei stângi solide şi viabile, această dreaptă se îndepărtează tot mai mult de centru, şi, mai mult, se limitează la un conservatorism în cel mai bun caz redundant, când nu e agresiv şi cu accente de populism şovin.

Nu e nevoie să fii de stânga pentru a recunoaşte virtuţile centrului; anti-comunismul primar al unei drepte resurecţioniste, ca în Polonia fraţilor Kaczinski, se apropie periculos de dreapta xenofobă a Olandei pentru a ne rămâne indiferent. Nu e nevoie să fii de stânga, iarăşi, pentru a recunoaşte că dreapta nu e vizionară decât când se află în primejdie: aşa a fost dreapta europeană imediat după război, sub dubla presiune a consecinţelor dramatice ale dictaturilor fasciste şi a ascensiunii fără precedent a comunismului. Într-o situaţie în parte comparabilă, Statele Unite, bogate după ce războiul sărăcise lumea democratică a Europei, au crezut că se pot apăra de comunism prin restrângerea drepturilor democratice din vremea de apogeu a McCarthysmului. Europa Occidentală, dimpotrivă, a adaptat noului context atât viziunea Saint-Simonienă a unificării Europei, cât şi creştin-democraţia -echivalentul european al “conservatorismului plin de compasiune” de la începutul noului secol american.

Acele vremuri au apus însă. În SUA, GOP – republicanii – s-au radicalizat în asemenea măsură încât provoacă alunecarea electoratului majoritar de centru către Partidul Democrat: fără Sarah Palin, poate că victoria lui Obama ar fi fost imposibilă. În Europa, vântul bate încă în pupa partidelor de dreapta, dar acestea sunt tot mai conservatoare şi mai lipsite de imaginaţie, într-o vreme în care imaginaţia politică ar putea – ar fi putut, oricum deveni – principalul antidot al crizei economice.

Măsurile de austeritate pe care le-au impus sau sunt pe cale să le impună cea mai mare parte a statelor membre erau, poate, inevitabile; fără îndoială însă, ele aveau nevoie pretutindeni de o strategie compensatorie cu mult mai inteligentă. Încă din campania sa electorală, de acum cinci ani, Nicolas Sarkozy cerea o reducere drastică a aparatului instituţional alimentat de fondurile bugetului, dar o făcea “la pachet” cu anularea restricţiilor timpului de lucru din vremea guvernului Jospin, ceea ce permitea o sporire a veniturilor salariale pentru cei care suplineau absenţele: într-o vreme de creştere economică, el cerea ca, din două posturi care se vacantează – în primul rând prin pensionare – doar unul singur să fie ocupat. Doi ani mai târziu, Guvernul României adopta acelaşi principiu, dar interzicând diferite forme de cumul, şi într-un mod infinit mai sever, decizând concomitent desfiinţarea unor instituţii, eliminarea unor componente ale altora, epurări Şi înlocuirea doar a unei singure persoane odată cu disponibilizarea altora 7(şapte). Aceste măsuri, aplicate nu odată arbitrar, au aruncat domenii întregi de activitate – mai ales în educaţia de toate gradele, în sănătate, dar şi în poliţie sau justiţie – într-o situaţie şubredă şi paralizantă din cauza penuriei de resurse umane.

Dacă, la nivelul întregii Uniuni Europene, criza economică a lovit mai ales clasa de mijloc – cel mai important reazem al democraţiilor cum o spunea încă Aristotel în vremea democraţiilor directe din Antichitate, şi cum o trăiesc şi azi democraţiile reprezentative moderne – în România, politicile guvernărilor PDL-PSD şi PDL-UDMR-UNPR din ultimii ani au avut un efect dezantajos asupra unei clase de mijloc care abia se înfiripa şi se califică în această categorie socială nu atât prin venituri, cât mai ales prin aspiraţii. Aceste aspiraţii s-au spulberat.

De aceea, nu ştiu dacă aspetele cele mai vizibile ale crizei actuale – criza Greciei sau mişcările Occupy –sunt şi cele mai grave, sau dacă nu cumva acestea se află în însăşi structurile de profunzime ale societăţilor europene. Oricum, în confruntarea cu criza actuală, liderii UE nu au vădit nici ingeniozitate, nici viziune. Dacă, spre exemplu, Banca Centrală Europeană nu ar alimenta băncile comerciale în speranţa că acestea vor acorda creditele accesibile atât de necesare reluării ciclului economic, ci ar credita direct, cu o dobândă rezonabilă, guvernele aflate în dificultate, e clar că băncile comerciale ar învăţa imediat lecţia, şi-ar sacrifica un mic procent din marja de profit şi ar începe să practice şi ele dobânzi rezonabile. Aşa, se speră că vor avea bunăvoinţa de a o face, dar se acceptă implicit şi cu grave consecinţe ideea că statele pot să dea faliment ca orice firmă. Or, o ţară nu e o companie menită să asigure profitul pentru 1-3 % din populaţie; o ţară e o societate complexă, care nu funcţionează nici fără simboluri, nici fără solidaritate, nici fără compasiune.

Neîncrederea colectivă în aşa-numita “clasă politică” nu e un fenomen prea sănătos, dar reflectă totuşi îngrijorarea legitimă a cetăţenilor tocmai faţă de această închistare lipsită de generozitate a stăpânilor lumii actuale.Aceştia nu au prea înţeles din experienţa alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008, când Obama a câştigat mai ales prin viziune şi generozitate; nu ştiu dacă le va mai câştiga şi anul acesta din aceleaşi raţiuni, dar există multe şanse să le câştige tocmai fiindcă, nici de data asta, competitorii lui nu vădesc nici generozitate, nici viziune.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre

 

Ei conduc destinele Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Ei conduc destinele Europei

Fotografia noastră din pagina întâi îi prezintă pe cei trei lideri europeni- Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului UE, Jose Manuel Barroso, Președinte al şi Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate al UE, zâmbitori şi bine dispuşi. Pesemne că este realizată într-una dintre primele lor zile de „domnie”. Sarcina celor trei s-a dovedit a nu fi deloc uşoară. Ieşirea din recesiune, gravele crize financiare apărute în statele europene cum ar fi Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, sporirea neîncrederii în moneda europeană sunt alte probleme dificile ale Uniunii, ce nu suportă amânare. În plus, liderii comunităţii europene trebuie să pună bazele unui viitor mai bun pentru întregul continent, inclusiv pentru ţara noastră.

Femei la cârma Europei

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on Femei la cârma Europei

Ascensiunea femeilor în toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice a încetat de mult să mai fie un eveniment, devenind o realitate cotidiană. Nu mai miră pe nimeni faptul că femei cu o înaltă pregătire profesională, cu vastă experienţă şi largă viziune au ajuns la conducerea unor state şi guverne din întreaga lume, ţinând în mâini capabile destinele unor naţiuni. Ţările Europei fac parte din plutonul de state care recompensează şi valorifică profesionalismul, competenţa, anvergura politică şi forţa unor lideri femei.

Femeile trebuie tratate egal dacă o ţară doreşte să crească şi să fie prosperă”, consideră liderul Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab, comentând rezultatele unui studiu care atestă prezenţa ţărilor nordice (Finlanda, Norvegia, Islanda) în topul statelor cu cele mai mici diferenţe între femei şi bărbaţi. Tabloul politic din unele state europene o confirmă.

În fruntea Finlandei se află două femei, în funcţiile de preşedinte şi prim-ministru. Şeful statului finlandez, Tarja Halonen, supranumită „mama naţiunii”, este cunoscută pentru stilul simplu, apropiat de cetăţeni, dar şi pentru fermitatea cu care îşi susţine drumul politic, de la pacifismul militant până la opoziţia faţă de aderarea ţării la NATO. Este secondată de premierul Mari Kiviniemi, fost ministru al Comerţului exterior, apoi al Administraţiei publice, politician de carieră profund implicat în viaţa cetăţii.

Şi la preşedinţia Irlandei se află o femeie, Mary McAleese, cea care în această perioadă are de înfruntat dificultăţile economice serioase pe care le traversează ţara sa, după ani de creştere spectaculoasă. Ea este cea chemată să „netezească asperităţile” generate de polarizarea socială care a urmat dezvoltării rapide din anii anterior, ca şi răscrucii la care se află în prezent Irlanda.

Lituania, la rândul ei, traversează anii de criză globală având la cârmă, pentru prima oară, o femeie preşedinte – Dalia Grybauskaite. Fost ministru de Finanţe şi comisar european, aceasta a declarat război deschis corupţiei din ţara sa, care „paralizează dezvoltarea statului”. Lupta cu acest flagel se află în mâinile unei femei care a şi trecut la atac, promovând un set de legi dure anticorupţie.

Guverne… la feminin

Aşa-numitul „protagonism” al femeilor nu poate ocoli cazul Germaniei. Prima femeie cancelar din istoria Republicii Federale, Angela Merkel, se situează, neîndoielnic, pe primele locuri în ierarhia politică mondială. Momentul de criză financiară pe care îl traversează întreaga Europă pune pe umerii Germaniei o sarcină în plus, dată fiind condiţia ţării de „motor” al continentului „euro”. În acelaşi timp, Angela Merkel a devenit un simbol şi un model de promovare a intereselor ţării sale în toată lumea, dar şi de fermitate şi rigoare în trasarea viitorului Germaniei. Ne amintim de tenacitatea pe care a dovedit-o Angela Merkel în apărarea intereselor investitorilor germani, cu ocazia vizitei în România.

Prima femeie care a reuşit să pătrundă cu succes în sferele politicii central-europene (cunoscută ca un teren cvasi-masculin) este Iveta Radicova, actualul premier al Slovaciei. Cunoscută pentru inteligenţa, pregătirea şi politeţea ei, şefa guvernului slovac a adus un suflu nou politicii pe care o promovează ţara sa, afişându-şi apartenenţa la curentul liberal modern al gândirii europene, cu toată deschiderea pentru convingerile religioase, problema avorturilor sau a minorităţilor (de la homosexuali la romi). Prezenţa ei în fruntea ţării este definitorie pentru traseul de excepţie parcurs de ţara sa de la statutul de fostă componentă a Cehoslovaciei la cel de membru al Uniunii Europene sau al zonei euro.

O altă prezenţă notabilă la vârful politicii este cea a premierului Croaţiei, Jadranka Kosor, cea care declara, la momentul desemnării sale, că va conduce guvernul „cu o mână forte, de femeie”. Fostă viceprim-ministru, este şi prima femeie aleasă lider al unui partid politic în fosta republică iugoslavă. Îi revine sarcina de a trece ţara prin „furcile caudine” ale recesiunii economice globale, dar şi de a „puncta decisiv” în negocierile de aderare a Croaţiei la UE.

După ce fostul premier Geir Haarde şi-a dat demisia ca urmare directă a efectelor crizei economice, în fruntea cabinetului Islandei a fost desemnată Johanna Siguroardottir. Pusă în faţa evidenţelor create de picajul celor trei mari bănci ale micului stat, Sigurdardottir a trecut la repunerea pe linia de plutire a sistemului bancar, promovarea aderării ţării sale la Uniunea Europeană şi a trecut la un plan de refacere a Islandei prin semnarea unui pact intern de stabilitate, pilon principal al reconstructţiei economiei islandeze. Fostă stewardesă, Johanna Sigurdardottir este cel mai longeviv membru al Parlamentului ţării sale. Pe lângă eforturile de relansare economică, premierul islandez militează pentru egalitatea între sexe, Islanda devenind un adevărat model în domeniu.

Pe tot parcursul anului 2010, Elveţia a fost condusă de Doris Leuthard, fost ministru al Economiei, aleasă preşedinte al Confederaţiei Helvetice, cu mandat de un an. Chiar dacă funcţia are în esenţă un caracter onorific şi reprezentativ, situarea unei femei în fruntea unui stat de o asemenea importanţă a cântărit greu pe „harta” prezenţelor feminine la conducerea ţărilor lor.

Mai poate fi semnalată prezenţa unei femei la vârful politicii franceze, într-un post-cheie pentru evoluţia viitoare a dezvoltării Franţei – este vorba despre Christine Lagarde, ministru al Economiei. În calitatea sa de primă femeie în acest post într-una din ţările dezvoltate ale Europei, Lagarde „navighează prin apele furtunoase” ale crizei economice mondiale, confruntându-se cu creşterea şomajului, slaba revenire economică, multe critici şi presiunea generată de statutul de mare putere europeană pe care îl are Franţa. Experienţa dobândită în calitate de fost ministru al Comerţului în anii de boom economic îi foloseşte astăzi din plin Christinei Lagarde.

Tot mai importanta prezenţă feminină la vârful politicii europene şi mondiale se constituie, desigur, în semnalul unor schimbări semnificative în percepţia opiniei publice asupra viitorului.

  • Cel mai recent raport asupra diferenţelor între sexe al Forumului Economic Mondial a analizat 134 de ţări, din punct de vedere al ascensiunii femeilor faţă de cea a bărbaţilor, în patru domenii: economie, educaţie, politică şi sănătate. Clasamentul este condus de patru ţări nordice: Islanda, Norvegia, Finlanda şi Suedia. România se află pe locul 67 al clasamentului, în urma unor state precum Ucraina (63), Bulgaria (50) sau Moldova (34).

*În numărul următor al revistei noastre vom aborda prezenţa feminină la cârma unor state din alte zone ale lumii.

Roxana Ichim