NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

A fost, cîndva, o altă presă românească…

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on A fost, cîndva, o altă presă românească…
Una dintre capcanele nostalgiei românești de după 1989 este aceea a idealizării lumii interbelice autohtone. Pentru o minte lucidă, a imita cursul și soluțiile societății interbelice nu înseamnă decît a căuta rezolvări acolo unde ele nu există. Societatea românească dintre cele două războaie a fost în mare parte una democratică, dar asta nu înseamnă că nu a traversat crize economice, că nu a stat sub semnul unei precarități morale și etice, că nu a fost plină de contradicții și, mai cu seamă, nu a fost un teren bun pentru dictaturile care au urmat. Cu toate acestea, lumea românească se afla în sincronicitate cu Europa democratică, a avut un sistem politic pluripartinic adevărat, a asigurat libertățile necesare unei democrații consolidate, chiar dacă numai pentru o perioadă, inevitabil, limitată. Ca de altfel, aidoma cu democrațiile din vestul și centrul continentului. 

Una dintre libertățile pe care societatea românească le-a apărat și consolidat a fost libertatea presei, asta până în anul 1938, an în care a început restrângerea atributelor democratice ale Regatului României prin intervenția directă în politică a Regelui Carol al II-lea. Libertatea presei a fost încă din perioada de domnie a lui Carol I un factor care a influențat puternic dezvoltarea și modernizarea societății românești. Astfel, în anii ´80 ai secolului al XIX-lea se pun bazele marilor cotidiene românești, ziare de mare tiraj, de mare responsabilitate socială și politică, publicații care au contribuit din plin la construcția Statului și la realizarea unor idealuri naționale. Am putea spune că opinia publică românească s-a format în principal în jurul a două ziare – Universul –, fondat în 1884 de Luigi Cazzavillan și – Adevărul – fondat în 1888 de Al. Beldiman. Cele două ziare au însemnat cei doi poli de orientare politică din societatea românească, centru – dreapta ṣi centru – stânga. Ambele ziare au generat publicații specializate, dedicate culturii, copiilor, femeilor. Este un model de industrie a presei care funcționa în toată Europa dezvoltată. Dacă luăm în seamă și tirajele celor două publicații, în jurul a 80.000 de exemplare zilnic înțelegem și dimensiunea interesului, dar și dimensiunea publicului cititor de ziare din România, fapt ce ne așeza lângă țările dezvoltate și civilizate ale continentului. Aceste două mari ziare au fost însoțite, în timp, de alte publicații care, fie au accentuat orientarea politică fie au coborât nivelul intelectual impus de primele două. Astfel, după primul război mondial, când România devine unul dintre statele importante ale Europei Centrale și de Est prin mărirea semnificativă a teritoriului populației, puterii economice și militare, dar și prin capacitatea de a interveni în politica internațională, își fac apariția noi ziare, unele de mare succes. Ne referim la Curentul – condus de Pamfil Șeicaru, un model de ziarist implicat direct în politică, apoi Vremea și Gândirea, două publicații cu un înalt nivel intelectual, toate de un pronunțat caracter politic de dreapta, stânga fiind susținută de Dimineața sau Facla.

Ceea ce le despărțea, interesul politic, factura ideologică, nu le împiedica, pe niciunul, să fie scrise bine, să aibă în paginile lor semnături de prestigiu ale culturii, să păstreze un înalt nivel de profesionalitate începând cu paginația, titlurile și terminând cu limba română folosită, de corectura de calitate a textelor. Se știe prea bine ce însemna sistemul de imprimare din acea perioadă, culegerea manuală a titlului și lynotipul pentru text, care complicau procesul de tipărire și multiplicau riscurile erorilor de text. Cu toate acestea, prin comparație, ziarele interbelice sunt și astăzi un model grafic și o performanță a realizării textului în comparație cu cele de astăzi. Asta, ca să vorbim doar de realizarea tehnică. În ceea ce privește nivelul de corectitudine al informației, al stilisticei, a contradicției între conținut și titlu, totul este în favoarea vechilor ziare. Noua presă tipărită, cea care se bucură de cea mai mare libertate de expresie din toată istoria ei, nu a reușit, până acum, să devină cu adevărat o putere în stat așa cum îi place să se considere. Angajarea în campanii, mai întotdeauna sordide, de denigrare, compromitere sau dezinformare a unor persoane anume desemnate, se face într-un mod extrem de primitiv, informațiile difuzate poartă amprenta originilor, mai întotdeauna ilegale, angajarea în campanii a făcut din cele mai multe publicații simple unelte ale unor instituții de forță. Pe de altă parte, goana după senzațional, de fapt după bani, a împins mari ziare către o zonă a marginalului greu de imaginat. De la celebra găină care face pui vii, din anii’ 90 s-a ajuns la o cultivare a derizoriului jenantă. Precaritatea educației și instrucției jurnaliștilor de azi are o influență directă asupra publicului cititor. Un nou limbaj de lemn și-a făcut apariția, însă izvorul său nu mai este cenzura politică ci lipsa talentului, lenea profesională, superficialitatea și, de cele mai multe ori, sărăcia culturală. 

Ceea ce este cu totul neliniștitor pentru viitorul presei, dar și al societății este faptul că marea majoritate a jurnaliștilor din presa scrisă (dar și din media în general) scriu și gândesc de parcă până la ei nu s-ar mai fi făcut presă în România. Cei mai mulți descoperă cu entuziasm apa caldă sau misterul mersului pe jos convinși fiind că societatea românească este o societate primitivă, că ziaristul este o autoritate administrativă și că dezvăluirea sau investigația înseamnă, de fapt, publicarea documentelor primite pe sub masă, fără ca ziaristul să fie interesat de consecințele manipulării la care participă cu tot entuziasmul propriu celui dornic de afirmare, însă fără argumente. În fapt, acești pseudo-ziariști renunță dintr-o funciară incapacitate de înțelegere a sensurilor și responsabilităților libertății chiar la marele câștig al anului 1989 – libertatea presei. Se confundă democrația cu anarhia și libertatea cu nihilismul. În această situație, corpul social reacționează abrupt – nu mai este interesat de ceea ce scriu jurnaliștii. Doar rare ori se mai cumpără ziarele. Dispar ziarele. Dispar și locurile de muncă ale ziariștilor. Manelizarea presei este și cântecul său de lebădă. Gândindu-ne la viitorul presei poate că nu este prea târziu ca ziariștii de azi să încerce pe cont propriu însănătoșirea presei scrise românești. Prima vizită ar trebui făcută la Biblioteca Națională unde există un important fond arhivistic al presei românești interbelice. Ar fi ca o vizită la doctorul de familie. Mai precis – din familie.
 
Eugen Uricaru

Cum vorbim româneşte

Reporter: editura February - 23 - 2018 Comments Off on Cum vorbim româneşte
Timpul trece repede, iar memoria noastră e selectivă. Au trecut deja 10 ani de când a plecat dintre noi George Pruteanu, inimosul apărător al firescului și drepturilor limbii române. Critic literar, eseist, traducător al Divinei Comedii, luându-se așa la trântă cu numele mari ale culturii noastre, cu o viață întorto- cheată, o legislatură a fost parlamentar, George Pruteanu a rămas în amintirea publică mai ales pentru campania sa inventivă și îndrăzneață întru apărarea limbii române, vorbită și scrisă corect. Momentul istoric în care George Pruteanu a declanșat seria de emisiuni televizate privind ortoepia și ortografia limbii române, cu largi trimiteri la semantică, a fost cât se poate de potrivit, dar și nefericit. Potrivit deoarece dezordinea lingvistică ajunsese la apogeu în acea perioadă, sub presiunea dorinței de schimbare socială și politică. Așa cum se întâmpla destul de des în momentele de criză socială, dorința de schimbare, cu minime pierderi sau de eforturi, duce la situații incredibile – schimbarea ambalajului, o licență îngăduită, cred, schimbarea ambalajului sugerează că schimbarea conținutului s-ar fi petrecut deja. Fenomenul este cunoscut, în istoria contemporană, astfel în anii de început ai comunismului o mulțime de instituții, obiecte sau relațiii interumane și-au schimbat denumirea. Domnul a devenit tovarăș iar polițistul a devenit milițian, Parlamentul a devenit Marea Adunare Națională iar petrecerea, întrunire tovărășească etc. 

G Pruteanu

Asta, atunci. Acum, schimbarea socială și politică a avut efecte dezastruoase asupra… limbii române. O invazie copleșitoare de cuvinte din alte limbi, engleza americană, în primul rând, a cuprins spațiul de comunicare din România. Prăvăliile, magazinele au devenit market-uri, supermarket-uri ori mini market-uri, bodegile sau crâșmele au devenit grill-uri, bar-uri ( în orice cătun vom găsi un bar care vinde bere la sticlă sau vin vărsat) self-service ori au căpătat cine știe ce denumire exotică. Firmele cuprinzând cuvinte anglo – saxone au cucerit spațiul comercial. Schimbul valutar a fost înlocuit cu Change iar De închiriat cu To rent. Haine vechi cu Second hand


Toate aceste înlocuiri de veştminte ascundeau nu doar o grabă în a se arăta năvalnica dorință de schimbare ci și un soi de oportunism, mult mai profund în instabilitatea sa decât se poate bănui. Dacă Aprozarul era un model de compunere cu elemente autohtone după originalul sovietic (de acolo venea politrucul ce înseamnă conducător politic), market-ul este o noutate absolută, un cuvânt dintr-o limbă străină, adus pentru a acoperi, în dorința importatorului, o realitate nouă, ceea ce nu era nicidecum adevărat. Dugheana a rămas dugheană chiar dacă a fost denumită altcumva. 

La momentul în care George Pruteanu lansa campania sa plină de energie și culoare întru apărarea limbii române și, mai ales, a folosirii sale în spațiul public, nimeni nu își închipuia că lucrurile vor merge mai departe, în sensul unei degradări accentuate a uzului limbii române în comunicarea publică. Această degradare s-a produs deoarece campania lui George Pruteanu se petrecea într-un context nefericit. Nimeni, în acea perioadă, nu considera că limba română are vreun rol în lupta pe viață și pe moarte din spațiul politic pentru preluarea puterii. Consecințele au fost dezastruoase. Destul de repede, comunicarea a fost invadată fie de cuvinte și expresii cu totul străine limbii române, cuvinte străine folosite în locul cuvintelor românești fără nici o justificare iar, în același timp, limba română folosită a fost degradată prin oficializarea discursului colocvial sau chiar suburban. Mișto, haios, nașpa sunt folosite până și în știrile agențiilor de presă ori în emisiunile informative. Este aproape amuzantă folosirea cu totul nepotrivit a expresiei – bucuroși, nevoie mare – în sensul unei – mari bucurii -, ea fiind o creație a lui Ion Creangă cu sensul, șugubăț, de mare supărare. Lipsa unei minime culturi generale a făcătorilor de știri, a redactorilor și jurnaliștilor din comunicarea publică din spațiul limbii române are efecte distrugătoare asupra folosirii limbii române de către publicul larg. Deformarea numelor de familie care indică profesii, dar notate dialectal sau învechit – ariu– în loc de modernul – aru – duce la rezultate rizibile. Crainicii televiziunilor din România nu fac nici o diferență între pronunțarea numelui Dumitriu, cu accent pe ultima silabă și pronunțarea numelui Zidariu, așa încât ultimul devine de nerecunoscut ca un autentic și vechi nume românesc. Mai știi?! 

Masacrarea limbii române de către vorbitorii săi nativi nu este decât rezultatul unui îndelung proces de înstrăinare față de sine, de identitatea, istoria și cultura lor, a românilor din România. Tot mai des se aude sintagma – Asta-i România! Atunci când cineva dorește să-și exprime o nemulțumire față de ceva – o groapă în asfalt, întîrzierea trenului sau un abuz al unui funcționar. Această situație este un simptom al nemulțumirii. În mod normal, ar trebui să fie o nemulțumire față de sine, pentru că România acuzată nu este decât rezultatul contribuției de viață și de moarte a tuturor românilor. Se pare că o subtilă și eficientă propagandă i-a convins pe o parte dintre români că e mai bine ca decât să astupe ei, de la sine, groapa din asfalt, să vină o Administrație străină care, însfârșit, să-i oblige tot pe ei, românii, să facă tot ce trebuie făcut. Iar asta se întâmplă chiar la aniversarea unui veac de la momentul de glorie și eficiență maximă a Statului românesc!

Ce altceva să mai crezi, dacă în fiecare zi nu mai mergi la magazin să faci cumpărături ci mergi la minimarket să faci șoping iar după aia, treci pe la fast fud să halești un burgher că altfel e nașpa? Mă leși?

Eugen Uricaru 

Românii din Ucraina la limita răbdării…

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Românii din Ucraina la limita răbdării…
Relativ recent, Parlamentul de la Kiev a adoptat măsuri legislative, în domeniul învățământului și educației, care privesc mai cu seamă drepturile minorităților naționale din Ucraina la învățământ în limba proprie. Între motivele declarate și nedeclarate care au dus la acest nefericit act legislativ se află și acela al unei îngrijorătoare scăderi a nivelului de cunoaștere a limbii oficiale de către cetățenii ucraineni aparținând minorităților naționale. Adevărul este că de multe decenii, în perioada sovietică și în cea post-sovietică în anumite regiuni ale Ucrainei limba oficială a statului era a doua limbă de comunicare. Acest fenomen nu privește doar Ucraina. Avem în fața ochilor exemplul Republicii Moldova. Nici astăzi, deși Republica Moldova a avut și perioade mai bune, în favoarea recunoașterii oficiale a limbii majorității populației sale ca fiind limba română și nimic altceva, nici astăzi acest fapt evident și obiectiv nu este consemnat în Constituția Republicii Moldova. Mai mult, actualul Președinte al Republicii, domnul Igor Dodon se aventurează în declarații și acțiuni împotriva limbii române, fie ca limbă oficială fie ca limbă a majorității. Această atitudine ostilă, până la dușmănie declarată față de limba română se concretizează prin împărțirea populației românești în diferite grupuri distincte cum ar fi moldoveni ori volohi și cine mai știe ce alte năzbâtii onomastice. Asta nu doar în Republica Moldova ci și în Serbia, Bulgaria ori Ucraina. Ucraina deține recordul fanteziei în acest domeniu – românii din zona Bucovinei de Nord sunt o parte români, o parte moldoveni, cei din Bugeac sunt români, iar cei din Transcarpatia (Maramureșul istoric) sunt fie români, fie volohi. În Bulgaria nu mai trăiesc români în părțile Vidinului, peste 70 de localități, ci vlahi cum în Serbia populația românească este împărțită între românii din nordul Dunării și vlahii din sudul Dunării și Valea Timocului (între 600.000 și 1 milion de suflete). Iar când vine vorba despre aromâni, chestiunea devine carnavalescă, ei ori nu există, ci sunt greci au albanezi care vorbesc un dialect romanic ori sunt neamuri ciudate cu denumiri stranii – fărșeroți, megleniți, cuțovlahi numai români, nu.

Proteste „Salvaţi şcolile românilor”17octombrie 2017

În Ucraina lucrurile stau limpede – la cedarea unei părți a Moldovei către Imperiul Habsburgic din anul 1775, parte care a fost denumită Bucovina ulterior, proporția românilor din acest teritoriu era de 85% . Este cifra stabilită de un recensământ austriac din anul imediat următor 1776. În 1910, un alt recensământ austriac stabilește că procentul românesc al Ducatului Bucovinei era de 34%. Cifrele sunt grăitoare, nu trebuie să fie nici comentate, nici interpretate. Astăzi situația statistică ne spune că românii reprezintă în Bucovina de nord 19%, în Bugeac (regiunea Odessa) 5%, iar în Transcarpatia 2,6%. Singurul oraș, acum ucrainean, care are o populație semnificativă românească este localitatea Reni cu 48 la sută, români. Aceasta este situația statistică. Situația de fapt e mai complicată deoarece, deși au existat măsuri administrative care au dus la diminuarea numerică a populației românești de-a lungul timpului, între care enumerăm deportările sau masacrarea populației, în perioada sovietică, scăderea drastică a procentului românesc are altă cauză principală – colonizarea masivă a altor populații – ucrainene, ruse, germane etc. încă din perioada habsburgică și continuată cu mare eficacitate în perioada sovietică. Așa s-a ajuns la o înlocuire forțată a populației românești cu populații majoritar slave. Este un fapt obiectiv, împotriva căruia nu putem face decât constatări și comentarii. Perioada dintre anul 1918 și anul 1940, an în care pentru prima dată în istoria sa Bucovina a ajuns stăpânită de Rusia prin intermediul Uniunii Sovietice, este o scurtă perioadă în care regiunea a revenit la matca firească blocată în 1775 de un război austro – turc în care turcii își plătesc datoria cu pământul românesc. Nu e singura dată când românii plătesc datoriile altora. Chiar Bucovina, devenită Ducat în cadrul Imperiului Habsburgic este încorporată în U.R.S.S. în urma Ultimatumului sovietic din vara anului 1940, emis în baza Pactului Ribbentrop – Molotov (Hitler – Stalin), cu motivul oficial de compensație pentru înglobarea Basarabiei în Regatul României. Vae victis! 

Românii din Cernăuţi în pelerinaj la stejarul lui Ştefan cel Mare, din Codrii Cosminului.

Astăzi, în Ucraina democratică și independentă (cel puțin așa se pretind a fi conducătorii acestui stat) trăiesc aproximativ 450.000 de români, chiar dacă ei sunt împărțiți de oficialități în trei grupuri distincte – români, moldoveni și volohi. În anul 1991 aveau 91 de școli cu predare în limba română. Astăzi au cel mult 62, am spus cel mult deoarece diminuarea numărului lor este un proces în curs, din ce în ce mai puternic. Măsura legislativă adoptată de Rada de la Kiev garantează nu supraviețuirea minorităților în Ucraina, ci dispariția acestora. Dispariția este de neînlăturat atunci când se restrânge posibilitatea studierii limbii materne, atunci când noile generații nu mai au cum să-și consolideze identitatea prin studierea propriei limbi și a propriei culturi. 


Minoritatea românească din Ucraina s-a văzut supusă unui regim de persecuții diverse – de la încorporarea abuzivă a tinerilor români în Armata Ucrainei și trimiterea lor preferențială în zona de conflict din Estul Ucrainei până la restrângerea posibilităților de exprimare culturală, totul culminând cu suprimarea învățământului în limba română la nivelul claselor superioare. 

Votul Radei de la Kiev nu este doar unul ofensiv împotriva unei minorități, o minoritate care odată cu independența Statului ucrainean a sperat într-o viață liberă și normală în cadrul democratic al acestui Stat, acest vot este anti-democratic, inamical față de un vecin care și-a demonstrat din plin bunăvoința față de Ucraina, România.

Romanii din Ucraina

Acțiunea de îngrădire a drepturilor și libertăților minorităților naționale din Ucraina ridică mari semne de întrebare asupra nivelului democrației din acest stat european. Ucraina cere insistent să se ia în considerare dorința ei de integrare în Uniunea Europeană, dar, simultan, acționează împotriva fundamentelor ideologice ale Uniunii Europene. Puseurile naționalist – șovine din spațiul public ucrainean au rădăcini adânci în istoria proprie. În special, partea vestică a Ucrainei, care cuprinde, din nefericire și regiunea locuită de români, este leagănul mișcării naționaliste, de extremă dreapta. De aici s-a recrutat Divizia Waffen SS Galychina, de un trist renume, de aici s-au recrutat detașamentele de pedepsire ori unitățile de gardieni din lagărele de exterminare. Unitățile de poliție germană, în timpul celui de al doilea război mondial, unități care au incendiat satele poloneze, stetlurile evreiești, au ucis fără cruțare sute de mii de oameni, erau alcătuite din acești extremiști proveniți din partea de vest a Ucrainei. Astăzi, chiar, miliții de sorginte fascistă acționează în Ucraina, purtând insemne de tristă amintire. Conflictul armat din Estul Ucrainei, o zonă rusofonă, contribuie din plin la alimentarea ideologiei naționalist – șovine îndreptată împotriva minorităților, în primul rând împotriva minorității ruse, dar, în egală măsură, împotriva minorităților română, maghiară, poloneză. Acestea din urmă nu s-au manifestat niciodată împotriva statalității și independenței Ucrainei, dimpotrivă, dorindu-și o Ucraină democratică, europeană. Românii din Ucraina au ajuns din nou, a câta oară?, victime colaterale ale unui conflict care nu-i privește. Spun acest lucru deoarece este evident faptul că ținta Legii restrictive este, în primul rând, minoritatea rusă din Donbass. Tot așa de evident este faptul că această minoritate va avea cel mai puțin de suferit, deoarece Rusia, o mare putere, nu va îngădui prea mult o astfel de sfidare. Iar pentru a nu lăsa Legea fără efect, șovinii ucraineni o vor impune celorlalte minorități naționale. Înainte de toate, românilor. De ce lor? Pentru că răspunsul României va fi, ca întotdeauna, timid și ineficient. Nu sunt oare românii poporul cel mai risipit, cel mai împărțit, cel mai asediat popor din zonă? Ungaria deja a luat măsuri de apărare a maghiarilor din Ucraina, măsuri clare și ferme. În România, după o mică tulburare în media, după o declarație provenită de la Ministerul Educației și după anularea vizitei Președintelui Johannis la Kiev subiectul a fost cu totul acoperit de avalanșa subiectelor la modă. Cu toate acestea soarta românilor din Ucraina, din toată Ucraina, este în fapt strâns legată de soarta românilor din România. Anii care vin ascund mari primejdii, mari provocări. Atât de mari încât ne determină să spunem – dacă nu suntem capabili să ne îngrijim de drepturile conaționalilor noștri amenințați să dispară în câteva decenii cum o să fim în stare să ne apărăm drepturile în fața unor amenințări zonale concrete, amenințări care privesc identitatea, țara și Statul român? 

Un nou an 1940 nu este imposibil. După cât se pare este chiar inevitabil, dacă nu vom arăta hotărât și clar că suntem deciși să reacționăm și să ne apărăm ființa, țara și Statul. Primul gest ar fi apărarea drepturilor românilor din țara vecină prin gesturi concrete și eficiente.

Eugen Uricaru
 

După 100 de ani…

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on După 100 de ani…
Despre un anume autism politic

Apropierea aniversării a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, urmată, după doi ani, de împlinirea Centenarului semnării Tratatului de la Trianon, evenimente care au stabilizat Europa de-a lungul unui veac, în ciuda a două războaie mondiale și a unui interludiu tragic reprezentat de cel de al doilea Dictat de la Viena (primul a privit cedarea către Ungaria a unei părți din Slovacia, în contextul destrămării Cehoslovaciei în baza aranjamentului de la Munchen între Neville Chamberlain și Adolf Hitler), această iminentă sărbătorire trezește varii reacții și atitudini. Fenomenul, căci este un fenomen la nivel european, cel puțin după toate aparențele, va ocupa scena politică cât și cea oferită de mass media. Impactul aniversării a o sută de ani de la Tratatul de la Versailles, cel care a stabilit ordinea europeană de azi, va intra în concurență ca dimensiune cu cel mai mare eveniment care a prefigurat noul mileniu – Căderea Zidului Berlinului, simbolul căderii sistemului comunist din Europa. 

Semnarea Dictatului de la Viena, în urma căruia România a pierdut nord-vestul Transilvaniei în anul 1940

Până a se ajunge la acest Tratat, statele, popoarele Europei au dat o jertfă extrem de sângeroasă și de costisitoare. România a străbătut un adevărat drum al Calvarului, trecând de la un început aparent fericit al conflictului, la ocuparea a trei sferturi din teritoriul național și la un Tratat de Pace separat cu Puterile Centrale, așa numita Pace de la Buftea, prin care ceda nu doar suveranitate ci teritorii, de la linia Carpaților la fâșia litoralului, de la bogățiile solului și subsolului la atributele statalității sale. 

România a plătit cu sîngele a 800.000 de militari și civili renașterea sa din catastrofa impusă de Germania și Austro-Ungaria. A renăscut în condițiile dispariției frontului rusesc, în condițiile unui dezastru economic și sanitar, sprijinită fiind de Franța, marele și constantul său aliat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Misiunea generalului Berthelot a fost catalizatorul care a transformat Armata Română într-o forță militară care a contat cu adevărat în desfășurarea ultimei părți a războiului. Eroismul ostașilor români care au rezistat ofensivei care viza desființarea statului român, jertfa lor de sânge de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Cireșoaia și Cașin a făcut ca la momentul debandadei finale a armatelor Puterilor Centrale, România să devină un factor de stabilitate și de păstrare a păcii în regiune. Campania Armatei Române în Ungaria, dusă împotriva trupelor roșii ale lui Bela Kuhn, campania dusă pe teritoriul Basarabiei pentru pacificarea unei zone controlate de o armată rusă aflată în disoluție și cuprinsă de spirit anarhic, sunt două din marile operațiuni militare care au asigurat ieșirea la liman a Europei Centrale și de Est. Ar mai trebui amintită contribuția militarilor români la stabilizarea situației în Praga ori la pacificarea Banatului cuprins de lupte între diferite facțiuni naționaliste rivale. 

Iată, o foarte scurtă trecere în revistă a motivelor pentru care România a reușit să-și spună punctul de vedere la momentul încheierii Tratatelor de Pace care au definit profilul Europei, pentru o sută de ani și, suntem convinși, pentru totdeauna. Nu este o convingere personală, subiectivă ci una care se întemeiază pe proba timpului și a evenimentelor. Tratatele de pace au fost, în anumite circumstanțe, încălcate, iar încălcarea lor a dus la izbucnirea celui de al doilea răboi mondial. Ocuparea zonei demilitarizate a Rinului, Anschluss-ul, ocuparea regiunii sudete, Diktatul de la Viena, Protectoratul Boem – toate aceste încălcări ale Tratatului de la Versailles au dus la declanșarea celei de a doua conflagrații europene devenită apoi, mondială. Dar ar fi reușit Hitler să încalce Tratatele de pace de unul singur? Primii complici au fost conciliatorii europeni care au sperat că oferindu-i lui Hitler câte ceva din bunul altora îl vor potoli. S-au înșelat profund. Iar cei care l-au sprijinit pe față au fost aceia care doreau anularea tratatelor de pace. Aceștia se numeau în epocă – revizioniști. Cine erau revizioniștii care au sprijinit fără ezitare acțiunea agresivă a lui Hitler? În primul rând, fostele Puteri Centrale – Austria și Ungaria la care s-au adăugat alte două state nemulțumite de rezultatul războiului în ceea ce le privea – Rusia (sovietică) și Italia (fascistă).

Acum, la o sută de ani se prefigurează o nouă alianță de interese împotriva echilibrului creat de Tratatele de pace. Nu putem să trecem cu vederea reacția Austriei și a Germaniei față de ideea exprimată de Jean Claude Juncker privind necesitatea urgentării admiterii României în spațiul Schengen, reacție energic negativă și promptă. La acest fapt să adăugăm declarația oficială a Ungariei că nu va sprijini candidatura României la calitatea de membru al O.E.C.D., din cauza unei situații juridice complicate a Liceului Catolic din Târgu Mureș. Nu vom comenta pretextul Budapestei, e o chestiune care privește justiția din România și nu înțelegem cum un stat străin vrea să dicteze cursul unui proces intern. Dar trebuie să comentăm strania, dar și vechea alianță de interese a unor state care, incredibil, acționează în virtutea vechiului revizionism. Nu ne pot lăsa indiferenți nici legăturile speciale ale Ungariei cu Rusia, o performanță diplomatică, trebuie să recunoaștem, între un stat membru al U.E. și Rusia aflată sub embargoul U.E. Atitudinea ostilă, în bloc, față de România, a unor state care cândva alcătuiau o alianță militară care a ajuns la un pas de desființare a statului român, este o bătaie în ușă foarte puternică. În acest context, pe acest fundal, apar și incidentele mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin ireverențioase, provocate de declarațiile unor lideri politici aparținând unor formațiuni etnico–politice maghiare din România. Declarațiile privind autonomia și independența Transilvaniei, făcute de euro-parlamentarul Laszlo Tokes ori cele privind ziua de doliu a maghiarilor din România care este Ziua Națională a României, ori refuzul unui primar sau altul de a arbora drapelul de stat românesc pe o clădire a statului român, micile incidente de magazin, inscripții, steaguri în afara legii și Constituției etc., nu sunt decât părțile vizibile ale unui iceberg în creștere care amenință liniștea apelor europene. Lucrurile stau mult mai rău decât aceste discursuri sau gesturi provocatoare. Asistăm de câțiva ani la un proces de auto-segregare totală a populației maghiare, un proces care începe cu izolarea lingvistică a copiilor și tinerilor maghiari, continuând cu organizarea acestei segregări la nivelul întregii societăți, terminând cu încercările, de cele mai multe ori reușite, de a transforma instituțiile statului român în instituții etnice (poliție locală, administrație locală s.a.m.d). Crearea unei comunități total auto–izolate în spațiul unui stat este un proiect cu consecințe extrem de nefaste. Ideologii revizionismului modern au intuit că trebuie să creeze stări de fapt incompatibile cu realitatea existentă, justificând așa o secesiune viitoare. Nu poți justifica prezența într-un stat a unei entități care nu are nici o legătură culturală sau administrativă ori comercială cu statul respectiv. Construcția acestei stări de autism este rezultatul unor speculații ale unor caracteristici specifice acestei comunități, dar și a lipsei de autoritate a… autorităților statului. Pe de altă parte, asistăm la o adevărată ofensivă a soluțiilor alternative. Alternative la autoritate, alternative la justiție, la școală, la tradiție, la miturile fondatoare, alternative la valorile culturale și la valorile morale. În același timp e de luat în seamă că alternativele acestea sunt valabile doar pentru români și statul român deoarece în jurul nostru asistăm la o intensificare a naționalismelor, o creștere a intoleranței față de minorități, la afirmarea unor autoritarisme ce păreau a fi definitiv abandonate. Regăsim în retorica liderilor etno-politici maghiari din România motive și clișee propagandistice ale anilor interbelici după cum constatăm apariția unor subiecte pe care istoria le rezolvase sau care păreau a fi rezolvate. Purificarea etnică în cel puțin două județe ale țării continuă prin măsuri administrative locale fără a întâmpina o reacție măcar de bun simț din partea autorităților centrale. Nimeni dintre cei îndrituiți să vegheze la respectarea drepturilor tuturor cetățenilor României nu a reacționat la impunerea unor reguli care discriminează cetățenii acestei țări pe criterii lingvistice, iar victimele discriminării sunt românofonii. Accesul la locuri de muncă ale statului român este blocat pentru români prin măsuri locale. Această situație, semnalată de presă, ne arată că proiectul apartheid-ului auto – impus este dus până la ultima consecință – crearea, cu orice preț, a unei realități etno-lingvistice care va reclama, în cele din urmă, modificarea identității legale. Altfel spus, se urmărește crearea unei situații în care cetățenii români de etnie maghiară nu vor mai avea nici un punct sau motiv de contact cu realitatea socială, economică, politică din statul român. În acel moment, care nu este departe, acești lideri politici ai minorității maghiare vor solicita ajutorul altui stat ori, mai degrabă, al comunității, deoarece se vor simți asediați de realitatea românească, fapt pe deplin adevărat. Spus altfel, dumnealor se închid în propria casă și se auto-incendiază pentru a avea de ce să cheme pompierii! Problema pe care o pun acești politicieni nu este aceea a obținerii unui tratament egal și echitabil din partea majorității, deoarece acest tratament îl au deja ci, dimpotrivă, își doresc o situație în care să poată demonstra opiniei publice internaționale că populația maghiară este persecutată, că suferă un tratament asemănător cu cel pe care , cu decenii în urmă, autoritățile statului ungar l-au aplicat majorității românești din Transilvania, iar pentru a înceta această situație este nevoie de o intervenție internațională. Soluția sugerată sau explicită, după caz, este aceea a unei Transilvanii desprinse de România. Este, se pare, soluția care ar avea cele mai multe șanse de reușită deoarece într-o situație de litigiu, de controverse, ea pare, pentru cei interesați ori cei indiferenți, o soluție de compromis, care nu avantajează nici una dintre părți. Pentru a o atinge, de multă vreme, a început o campanie insidioasă de compromitere a onorabilității și legitimității României. De multă vreme circulă în spațiul public legenda neagră a Românei – țiganii de la București care ne conduc și ne fură banii, noi ardelenii, unguri și români, avem mai multe în comun decât ar avea românii din Transilvania cu românii de dincolo de Munți, ortodoxia e venală și obscurantistă, în Transilvania avem religiile noastre, regățenii sunt vai de mama lor, ardelenii sunt gospodari, românii sunt hoți, corupți și leneși, noi ardelenii suntem superiori, Transilvania are istorie, a participat și la Pacea din Westfalia, ceilalți au zăcut sub turci ( de parcă Buda și Timișoara n-ar fi fost sute de ani pașalâcuri) etc. Măcar de trei ori pe zi veți auzi la televiziunile din România fie că – Asta-i România! (când o mașină dă într-o groapă ori un tren a întârziat), iar zicerea unui ipochimen, care vorovește zilnic despre autismul lui istorico – cultural la un post de T.V. a făcut carieră – M-am săturat de România! Și cum să nu te saturi când, probabil, 80 la sută dintre subiectele abordate în spațiul public sunt legate de corupție sau asimilate acesteia? De aproape 15 ani se luptă contra corupției cu surle și trâmbițe, iar corupția devine tot mai cuprinzătoare. Probabil e foarte rentabil să duci o asfel de luptă, mai ales că ea nu se mai termină, deci nu există pericolul șomajului în domeniu. 

Asistăm, deci, la o ofensivă deschisă, pe cale propagandistică și la șicane politico – administrative interne și internaționale. Ofensiva va continua din ce în ce mai insistentă. Ea are actanți diverși, de la liderii partidelor etnice maghiare din România, de la lobby-ul maghiar din străinătate, de la oficialii din Ungaria, care nu pregetă să vină în Transilvania și să declare tot felul de năzbâtii anti-românești, la inconștiența, poltroneria, neștiința și înapoierea din politica ori mass media românească. Discutăm despre subiecte minore și ni se cumpără ori ni se ia pământul de sub picioare! S-au restituit proprietăți funciare plătite o dată cu lei – aur foștilor proprietari, s-au restituit proprietăți care erau ale Statului Român din vecie pentru vecie, se dau pe sume derizorii păduri, mine, zăcăminte și nu totul e corupție, ci am putea spune că este chiar şi trădare. Un mecanism subtil și infernal a fost pus la punct pentru a exonera pe cei vinovați de vina lor – cum să trădezi ceva care nu mai are legitimitate? Acesta este scopul principal al corupției nepedepsite, al istoriei devalorizate, al obnubilării memoriei unui popor – delegitimarea României. Odată atins acest scop în conștiința publică internă și internațională, se deschide calea către reconfigurarea frontierelor, a tuturor frontierelor României. Sau, poate, nu – dacă mă gândesc la ce s-a întâmplat lângă aceste frontiere, în Iugoslavia de altă-dată. Sau la ce se întâmplă în Ucraina de astăzi, în Georgia, Azerbaidgean ori la ceea ce este posibil să se întâmple, în curând, în Spania, Italia și apoi, mai în toată Europa. Acest autism al însetaților de putere, fără memorie istorică, poate arunca Europa într-un nou Ev Mediu. Nici un stat nu va fi ocolit. Dar nu toată lumea este dispusă să uite, așa cum își închipuie ideologii neo – revizionismului. Nu chiar toată lumea.

Eugen Uricaru
 

Dictatori şi lideri autoritari

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Dictatori şi lideri autoritari

Profesorul Ștefan Cazimir publică o surprinzătoare carte la Editura Humanitas, intitulată – Sabia și imperiul – cu un subtitlu lămuritor – Militari la cârma statului. Cartea este surprinzătoare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd din pricina profilului, de pînă acum, al autorului, un cunoscut profesor universitar de literatură, recunoscut specialist în opera lui I.L. Caragiale. În afara unei aventuri singulare în domeniul politicii parlamentare ( este fondatorul Partidului Liber – schimbist, reprezentat în primul Parlament post – revoluționar) legăturile sale profesionale și intelectuale cu istoria și mai cu seamă cele legate de anatomia dictaturilor nu sunt relevante. Dar aparențele înșeală. Domnul Ștefan Cazimir oferă celor interesați o incitantă carte, alcătuită din biografile și inventarul ideologic a șase militari care au preluat frîiele conducerii statelor în momente de mare cumpănă pentru acestea. Este vorba despre Pilsudski, Ataturk, Hindenburg, Petain, Mannerheim și De Gaulle. Deci, cartea privește istoria relativ recentă a Poloniei, Turciei, Germaniei, Franței ( în două momente importante) și a Finlandei.

În buna tradiție a popularizării cu schepsis a istoriei, două nume importante îmi vin în minte, Emil Ludwig și Stefan Zweig, domnul Ștefan Cazimir aduce pe scenă, sub un reflector mînuit cu mare talent, figuri deloc simple ale unor momente istorice , cum spuneam, decisive. Primul din această galerie este mareșalul Jozef Pilsudski , cel care a izbîndit să oprească ofensiva Armatei Roșii la porțile Varșoviei în anul 1920. După intervenția salvatoare a Armatei Române din 1919 împotriva trupelor lui Bela Kun, această bătălie a închis cu totul orice posibilitate de a internaționaliza Revoluția din Rusia. Destinul mareșalului polonez este un subiect analizat cu atenție la amănuntele semnificative la care se adaugă o simpatie neascunsă a autoruului, simpatie pe deplin justificată, avînd în vedere traiectul simbolic al marelui om de stat polonez, de la simpatii și convingeri declarate de stînga, revoluționare către un patriotism copleșitor și un naționalism rațional. Istoria a fost înțelegătoare cu Jozef Pilsudski, îngăduindu-i să participe la ridicarea din subterane a Poloniei divizate către o afirmare deplină între națiunile Europei dar scutindu-l de îngrozitorul moment al noii sfîșieri a țării sale între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, de războiul civil dureros dintre Armja Krajova și Armja Ludowa și de regimul de ocupație sîngeros, exterminator, la care a fost supusă populația Poloniei de către armatele celor doi mari dictatori.

Oarecum asemănător este destinul unui alt lider militar care a făcut minuni, dacă ni se îngăduie, pentru salvarea țării sale – Gustav Mannerheim. Mareșalul Mannerheim a reușit, totuși, să-și vadă opera încheiată, o Finlandă ieșită din strînsoarea vecinului său de la Est, independentă politic și suverană în limitele unei neutralități pozitive. Faptele de arme, alegerile politice, întotdeauna la limita unei democrații în stare de alertă fac din Mannerheim o figură luminoasă nu doar pentru finlandezi ci și pentru români, de exemplu. Poziția adoptată de Mannerheim în cursul celui de al doilea război mondial în privința desfășurării de operațiuni militare în adîncimea teritoriului sovietic e cu siguranță un motiv serios de meditație nu doar a istoricilor dar a tuturor celor ce se întreabă și astăzi care ar fi trebuit să fie poziția României în aceeași situație. Asta dacă nu cumva ar trebui să comparăm reacția românească față de cea finlandeză atunci cînd, practic, Uniunea Sovietică ne-a atacat în 1940 prin lansarea Ultimatumului de tristă amintire și de și mai tristă, remanența efectelor tratatului Ribbentrop – Molotov.

Interesant este portretul făcut mareșalului Hindenburg, ultima redută a democrației de modă veche în fața asaltului impetuos al batalioanelor negre sau brune ale lui Adolf Hitler. Depozitarul unei încrederi nelimitate din partea unei mari părți a populației germane, Hindenburg a rezistat îndelung dorinței rapace a șefului naziștilor de a prelua puterea. A rezistat pînă cînd exact cei pe care îi apăra au considerat că promisiunile lui Hitler sunt mai de luat în seamă decît mohorala de neclintit a mareșalului. Moartea sa a adus pe tavă toată puterea unui Cancelar care a dus Germania și Europa în prăpastia unui război fără seamăn în cruzime și sacrificii.

Cartea domnului profesor Ștefan Cazimir conține și un portret – elogiu. Este vorba de cel dedicat lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, reformator și legiuitor fără putință de comparație cu alți lideri ai lumii ori ai propriului popor. Ataturk, cu o voință de nestrămutat, a salvat Imperiul de la dezastrul militar, a făcut posibilă evacuarea de pe scena istoriei a rămășițelor statului otoman, a ridicat în fața lumii Turcia, Republica născută din cenușa imperiului, a modernizat nu doar statul ci chiar societatea și viața tuturor cetățenilor, înlăturînd vălul și fesul, schimbînd scrierea, despărțind Califatul de Stat, introducînd sistemul pluripartidic adăugînd alte și alte reforme administrative și instituționale. Dar istoria nu încremenește într-un moment al său. Astăzi asistăm la o neașteptată volută de curs, Turcia renunțănd la rolul de garant al laicității statului pe care îl avea armata, rol impus de Ataturk, renunță, văzînd cu ochii la divorțul dintre Stat și Califat, instituie măsuri de limitare a diversității politice exprimată prin sistemul multipartidic. Această excelentă biografie a fondatorului Turciei moderne nu este doar o descripție, chiar romanțată, a vieții marelui om de stat ci și o analiză a procesului reformator inițiat de acesta.

Doi lideri francezi completează panorama parțială a militarilor care au exercitat conducerea statelor în Europa secolului al XX – lea. Philippe Petain, eroul de la Verdun, salvatorul Franței și în același timp acuzatul principal în procesul colaboraționiștilor cu ocupantul hitlerist este supus unei analize obiective , destul de neîndurătoare. Rătăcirea căii drepte se face din bunele intenții de a minimaliza pierderile. Petain a dorit să păstreze ce mai rămăsese din Franța. Charles de Gaulle, celălalt lider, a dorit să restituie Franței libertatea și măreția. Primul a pierdut, cel de al doilea a reușit să aducă Franța din nou în rîndul marilor națiuni libere ale lumii.

Ștefan Cazimir a scris o carte antrenantă, aducînd la cunoștința cititorului multe informații, unele surprinzătoare sau necunoscute publicului românesc, ducînd cititorul către concluzii întemeiate, una dintre ele fiind aceea că într-adevăr massele hotărăsc totul dar liderii decid ce hotărăsc massele. O carte inteligentă, cum numai inteligența recunoscută a profesorului Ștefan Cazimir putea produce. In acest caz, inteligența este cea care face diferența între o lucrare biografică, alcătuită din informații și date, chiar senzaționale, și o lucrare biografică în care se urmărește relevarea sensului unor existențe excepționale. O carte de citit și de păstrat.

 

Eugen Uricaru 

Emil Isac

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Emil Isac

S-au împlinit anul trecut, 2016, o sută douăzeci de ani de la nașterea unui poet important pentru literatura română nu doar pentru faptul că opera sa reprezintă un moment de sincronizare a expresiei artistice cu modernitatea europeană ci și pentru aceea că el, Emil Isac, reprezintă un excepțional exemplu de rezistență și afirmare a vocii românești într-un context cu totul ostil identității naționale românești . E vorba de Transilvania acaparată în urma pactului austro–ungar, cunoscut sub numele de Dualism, acaparată deci, de Regatul maghiar.  

Emil Isac

Nu cunoaștem un alt caz de poet important de limbă română care să fie un produs cultural urban, prin naștere și educație, în Ardeal. Emil Isac s-a născut în 1886 la Cluj și a trecut la cele veșnice în 1954 tot la Cluj. Tatăl său fusese avocat, unul dintre puținii și eroicii avocați români care au pledat în favoarea marilor intelectuali și patrioți cunoscuți sub denumirea generică de Memorandiști. Este greu pentru românii de azi să înțeleagă ce însemna să fii intelectual sau aparținător unei familii de intelectuali români în acea vreme de restriște a toleranței naționale în Clujul administrat de regatul maghiar. Descrierile, epitetele, emoțiile de azi nu au nici o putere în fața realităților din acea vreme. Pe scurt, fiul avocatului Isac urmează școala primară în limba germană apoi liceul piarist (administrat de Ordinul Piariștilor) în limba maghiară. Pentru a avea o brumă de educație românească, tatăl său îl trimite să urmeze o scurtă perioadă cursurile Liceului Grăniceresc din Năsăud. Urmând tradiția familiei studiază la Facultatea de Științe Juridice din Cluj, desigur, în limba maghiară.  

Debutează în presa literară publicând un articol despre Vasile Alecsandri cu pseudonimul Emisac în revista Elenyek din Cluj, desigur, în limba maghiară. Până la acest moment constatăm o asemănare frapantă cu biografia unui mare scriitor român, Liviu Rebreanu. Sunt, desigur, diferențe specifice, însă, pentru literatura română, important este faptul că în condițiile date ale momentului istoric, amândoi au debutat în limba maghiară, amândoi au devenit importanți scriitori români de limbă română. Liviu Rebreanu a emigrat, mai precis s-a refugiat în Regatul României. Emil Isac a devenit șeful Biroului de presă al Consiliului Național Român din Transilvania în momentele istorice ale anului 1918. Emil Isac a rămas la Cluj și a devenit Inspector al Teatrelor, apoi profesor de estetică la Școala de Belle Arte din același oraș. Dar nu pentru asta a intrat în istoria literaturii române ci pentru creația sa. A scris și publicat poezie, o altfel de poezie decât cea practicată de majoritatea vocilor lirice ardelene. Încă de la începutul prezenței sale literare, Emil Isac a optat pentru noua poezie, pentru mișcarea europeană de înnoire estetică, alăturându-se curentului simbolist care avea ca repere un Macedonski sau un Bacovia. Îndrăzneala sa estetică este cu atât mai neobișnuită cu cât venea din centrul conservator al sensibilității și artei poetice – din spațiul lui Coșbuc și al lui Goga. Emil Isac era cumva răzleț în Transilvania literară. În cea social – politică se afla în curentul principal.  

Emil Isac – un tribun al ideilor noi

După sfârșitul coșmarului care a fost Dictatul de la Viena, pe fondul războiului, Emil Isac devine, prin prestanța, cultura și poziția sa politică, se declarase și acționase ca un intelectual de stânga de la bun început, devine unul dintre inspiratorii vieții cultural–artistice din Cluj. E bine de amintit că marile figuri intelectuale ca Lucian Blaga, D.D. Roșca, Eugeniu Sperantia și mulți alții se aflau într-o situație dificilă, de semi-arest public, fără a putea interveni în arena culturală. Exista o adevărată criză a personalităților românești în Clujul redevenit românesc după tribulații periculoase, inclusiv o perioadă de administrație militară sovietică, perioadă care a tulburat și mai mult speranțele și aspirațiile românilor. Cred că rolul lui Emil Isac în coagularea unei mișcări literare la Cluj în acele vremuri, la câțiva ani de la revenirea la spațiul românesc, a fost decisiv. Au apărut două reviste literare românești, s-a format o grupare literară românească din care făceau parte Ion Brad, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Aurel Martin sau Ioan Oarcăsu și Ion Lungu, toți tineri și încrezători în talentul și misiunea lor. Emil Isac a fost autoritatea literară ascultată de autoritatea administrativă, iar acești tineri au reușit să realizeze în scurt timp refacerea legăturii cu literatura și prezența culturală românească interbelică. Acest episod cultural ar trebui studiat mai atent și mai aprofundat pentru a se înțelege resorturile ieșirii din proletcultism, dar, mai ales fundamentele literaturii contemporane în general și a celei create în Transilvania, în special. 

Emil Isac s-a bucurat de prețuirea contemporanilor, a devenit membru al Academiei Române, dar mai ales de cea a grupului de tineri scriitori care au reînodat firul culturii române moderne în Ardeal. Poetul, cărturarul Ion Brad i-a dedicat o amplă monografie intitulată – Emil Isac, un tribun al ideilor noi – publicată în anul 1972, Monografia cuprinde scrisori și documente, dar și o pertinentă analiză a operei poetului. Piesele de teatru, poemele și textele în proză îl așază definitiv pe Emil Isac în grupul moderniștilor români. Viața și activitatea sa îl caracterizează ca pe un adevărat patriot și apărător al valorilor naționale ceea ce îi asigură respectul celor de bună credință, mai ales în aceste vremuri tulburi care tind să ne devină vrăjmașe. Emil Isac, cu siguranță, mai are să ne dea lecții în viitor, iar lecțiile vor veni atunci când vom avea nevoie de ele. Emil Isac nu ne poate vorbi despre suprema valoare estetică, dar ne poate împărtăși suprema valoare a destinului împlinit. 

Eugen Uricaru 

 

Au păşit pe calea exilului…

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Au păşit pe calea exilului…

 

Lista lungă a exilaților români este alcătuită, în marea sa parte, din intelectuali nevoiți să părăsească țara din aceleași motive – politica, intoleranța, primitivismul relațiilor sociale, incapacitatea celor aflați la putere de a înțelege vremelnicia poziției lor. 

 
 

Nicolae Milescu

Istoria personalităților românești care au plecat sau au fost obligate să -și părăsească Patria (mereu din aceleași motive) începe, probabil, în epoca modernă, cu Nicolae Milescu. Desigur, și înaintea Spătarului au mai fost mari oameni alungați din Ţările Române, dar cred că el este cel dintâi intelectual care a luat calea străinătății. Tot el este primul care, în exil fiind, a lăsat în urma sa opere importante, valori inestimabile, contribuții recunoscute pe plan internațional. Desigur, în cazul său, destul de complicat, exilul a fost impus din motive politice, însă ele nu au fost exclusive. Conflictul dintre partidele nobiliare (boierești, cum sunt cunoscute) din Principatele românești erau destul de violente, lupta pentru putere incluzând acte de cruzime, trădări, apelul la forțe străine. Nimic nou. Milescu Spătarul (supranumele său indică o înaltă poziție în societate) nu a fost străin de lupta politică și a suportat consecințele acesteia. A fost victima unei măsuri barbare, i se mai spunea Cârnul, din cauza unei pedepse cu mutilarea nasului, administrată din porunca lui Constantin Cantemir Vodă, tatăl lui Dimitrie și drept urmare a plecat la Leipzig  

Milescu a rămas în istorie pentru altceva: pentru ceea ce a înfăptuit în exilul său. Opera sa include importante lucrări teologice în apărarea ortodoxiei, continuând astfel frontul deschis de Varlaam și Petru Movilă împotriva asaltului Reformei. A intrat în cercul gînditorilor europeni ai vremii pe când îl însoțea pe domnitorul Gheorghe Ștefan în pribegia sa europeană. Lucrarea sa intitulată „Steaua Orientului strălucind Occidentului” a fost publicată în limba franceză, în cadrul unei ample lucrări teologice la Port Royal. A scris în latină, greacă și rusă lucrări diverse, cele din urmă pe când funcționa la Posolski Prikaz (un Minister de Externe specific) al Țarului. Călătoria și „Jurnalul” său din China l-au înscris pentru totdeauna în rândul oamenilor de seamă ai Europei. O minte strălucită, o mare capacitate intelectuală care s-a împlinit abia după ce a ieșit din capcana politicii, după ce a fost nevoit să părăsescă țara pe care niciodată nu a uitat-o și întotdeauna a slujit-o participând la marile dezbateri europene, unde a afirmat și susținut identitatea neo-latină a poporului român. 

Moldova și-a urmat destinul, rătăcind printre amenințările externe și suferind din pricina dezbinării interne. Un alt mare cărturar de nivel european, ajuns Domn al Moldovei, a fost obligat, din cauza evoluției militaro-politice din zonă, să părăsească țara și să-și împlinească destinul intelectual în străinătate. Este vorba despre Dimitrie Cantemir*, o glorie a culturii române și a celei europene. A fost autorul unor mari și importante lucrări, de la istorie și geografie până la muzicologie – amintim că era membru al Academiei din Berlin, iar familia sa a jucat un rol important în istoria culturii ruse. Împlinirea sa intelectuală s-a realizat abia atunci când a părăsit scena politică a propriei țări și chiar țara. 

Am ales acești doi mari și emblematici precursori ai exilului românesc deoarece amândoi au realizat mari fapte culturale, amândoi fiind obligați să ia calea exilului din cauza politicii la care au participat activ și direct. Am putea spune că spațiul public românesc este prea mic pentru prea marile pasiuni care îl bântuie… 

Nicolae Balcescu

Anul 1848 aduce un mare val al exilaților, fenomen care nu este specific doar Ţărilor Române, ci întregii Europe. Exilații polonezi, italieni, ruși, unguri cutreieră lumea, încercând ca după înfrângerea Revoluției să găsească soluția dezrobirii popoarelor prinse în strânsorile imperiale. Generația celor de la 1848 din Principate a avut marii săi exilați, între care Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă, mai proeminentă. Este un exil politic, rezultatul unui conflict profund între două lumi, una muribundă, însă căutîndu-și soluțiile de prelungire a existenței prin soluții violente, represive, și o altă lume, care reprezenta dezvoltarea economică și schimbarea relațiilor sociale, dar care nu găsea decât soluția unei schimbări prin forță, prin revoltă populară. Așa s-a întâmplat și în Valahia, iar consecințele sunt știute din cărțile de istorie. Mai puțin cunoscute sunt faptele exilului lui Nicolae Bălcescu. Circulă multe legende privind sfârșitul istoricului și omului politic, mort la Palermo, dar al cărui mormânt este și va fi necunoscut. O legendă este că și-a sfîrșit zilele în mizerie. Bălcescu a murit într-o cameră de hotel – Hotelul Trinacria, care este pomenit și descris de Giuseppe Tommasi di Lampedusa în nemuritorul său roman „Ghepardul”. Era un hotel de lux, unde adăsta și personajul său care întruchipează amurgul unui regim și al unei clase sociale, prințul Salina. O altă legendă privește înhumarea marelui român în groapa comună a săracilor. Bălcescu a fost înhumat ca un om cunoscut și de onoare, însă nimeni n-a mai plătit taxa de prelungire a concesiunii mormântului și așa se face că osemintele sale au ajuns la groapa comună. Interesant este faptul că Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis un aghiotant al său cu o sumă importantă de bani, cu misiunea de a repatria rămășițele pămîntești ale marelui patriot. Misiunea a eșuat. Probabil că banii s-au risipit. Nu vi se pare a fi o poveste românească de secolul XXI? Bălcescu a luat calea îndepărtării de țară, iar în răstimp moștenirea sa ideatică, opera propriu-zisă și imaginea sa de model patriotic au căpătat dimensiuni și imagini impunătoare. Un gând răutăcios ne îndeamnă să spunem – cu cât mai departe, cu atât mai folositor. E doar o constatare confirmată de șirul exilaților exemplari care au urmat… 

I.L. Caragiale a luat decizia să plece, sătul de injuriile la adresa sa și mai ales a operei sale.  

Brâncuși a ales calea străinătății pentru a fi înțeles și a sfârșit prin a fi hulit și batjocorit de însăși Academia Republicii Populare Române, în care voci ale unor intelectuali cu prestigiu și valoare certă au veştejit valoarea operei sale.  

Tiktin și Gaster, doi savanți care au adus contribuții de mare importanță la cercetarea limbii și culturii române, au fost siliți să plece din țară din pricina obtuzității și unei rău intenționate aplicări a legilor vremii, lipsind astfel cultura românească de oameni valoroși, devotați științei și culturii naţionale. 

Cioran, Eliade, Ionesco, Vintilă Horia, Enescu sunt doar câteva nume dintr-un val uriaș de exilați din timpul și din perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea adevărate valori intelectuale, exilați care au continuat să lucreze pentru cultura română, iar dacă astăzi există nume românești în catalogul valorilor universale, majoritatea aparțin acestui val de emigrați politici, de persecutați de multiplele forme ale dictaturii pe care România le-a avut de suportat din 1938 pînă în 1989. La acești exilați se adaugă lista lungă a celor care au trecut prin închisori sau care au fost obligați să se refugieze într-un ciudat exil interior. Cred că lista exilaților propriu-ziși din perioada de sfârșit a ultimei dictaturi îl are în frunte pe Paul Goma si continuă cu zecile de nume ale intelectualilor stabiliți în Occident cu o activitate creativă importantă, iar uneori cu poziții politice anti-dictatoriale declarate public. Unii dintre aceștia au revenit în țară, Paul Goma nu. 

Ceea ce este de observat la acest fenomen care, iată, durează de câteva secole, este o constantă represiune a intelectualilor, artiștilor în general. Puterea politică, deși în continuă schimbare, conform naturii sale, a fost permanent preocupată să scape de cei care gândeau cu adevărat, de cei care nu doar că știau adevărul, dar aveau și dăunătorul obicei să-l împărtășească, să-l facă public. Pentru a păși cât de cât pe calea cea bună, românii au nevoie de aportul exilaților, au nevoie de ei pentru că în fapt ei sunt strigătul care se întoarce ca un ecou. Murmurul și gemetele nu au ecou. În ziua când românii nu vor mai pleca din țara lor pentru a putea să spună clar adevărul, abia atunci poporul român va fi în rând cu națiunile democratice, libere și suverane.  

 

Eugen Uricaru 

 


*„Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), „Cartea științei muzicii”  

August 1916 – Marea cumpănă

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on August 1916 – Marea cumpănă

Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în urma unei memorabile reuniuni a Consiliului de Coroană sub ascultarea Regelui Ferdinand, relativ proaspăt Rege al României, a reprezentat rezultanta unei lungi și chinuitoare confruntări între mari grupuri politice, mari idei și mari puncte de vedere asupra unicului interes național, la prima vedere toate întemeiate, toate credibile și toate având mari șanse de a fi perdante și, în egală măsură, câștigătoare.

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

De fapt, nu era chiar așa în ceea ce privește egalitatea de șanse și de motivații. Un fapt era evident – societatea românească se afla în pragul unui proces iminent, acela al readucerii între granițele Statului român a milioane de conaționali care în acel moment trăiau supuși sub steag străin, fie țarist, fie habsburgic. Acest fapt obiectiv nu înlătura marea primejdie la adresa statalității românești, aceea de a fi desființată în cazul alegerii greșite a unei tabere care va pierde în mod dezastruos marea confruntare. Ceea ce era foarte aproape de adevărul realității, nenorocita Pace de la Buftea arătând cum ar fi stat lucrurile sub sabia germană. De fapt, încă de la sfârșitul Campaniei de toamnă, începută sub zodia norocului în Transilvania și sub cea a dezastrului în sud – estul teritoriului, pe malurile Dunării, s-a văzut că aveam de-a face cu un inamic decis să scoată din istorie statul român. Jefuirea resurselor materiale, distrugerea patrimoniului cultural, violența concretă a ocupației au fost fără precedent. Mai târziu, prevederile păcii separate prin care, practic, statul român era desființat, fiind transformat într-o zonă de ocupație militară de dimensiuni reduse, fără Carpați și fără Dobrogea, restul teritoriului fiind trecut sub autoritatea deplină a Imperiului Austro – Ungar sau sub aceea a Imperiului german, au arătat din plin că, dincolo de interese economico – militare, adversarii nutreau o ură și un dispreț profund față de români și față de existența lor între națiunile Europei. Dar să ne întoarcem la momentele prebelice, care conțin în ele cel mai sever examen al clasei politice românești, de la începuturile modernității sale.

Totul are o rădăcină ascunsă, aproape misterioasă, în Tratatul cu Imperiul Austro – Ungar, din 1883, cu adevărat un succes politic pentru România, fiind, în fapt, prima recunoștere internațională a tânărului stat român independent. Era o gură de aer salvatoare pentru noua monarhie europeană, declarată ca atare în urma Războiului de Independență, în 1881, o recunoaștere de drept a unui fapt plătit din plin cu sângele soldaților români pe câmpul de luptă. Tratatul – despre care spuneam că reprezenta un mare succes de drept internațional, cuprindea, pe lângă concesiuni oneroase de natură economică (fiind doar începutul unui șir lung de astfel de îngenuncheri, care continuă și astăzi), și un codicil secret; o anexă despre care doar Regele Carol I avea știință și conștiință. Nici un alt om politic nu era la curent cu prevederile acestei anexe secrete care, în esență, prevedea angajamentul României de a fi aliatul Imperiului în cazul când acesta ar fi fost atacat de un terț. O alianță militară care limita drepturile României în ceea ce privește opțiunile politicii sale externe; de altfel, și în unele probleme ale politicii interne. Astfel, deși în opinia publică românească problema românilor din Transilvania reprezenta un punct deosebit de sensibil, cu atitudini unanim și clar exprimate în favoarea respectării drepturilor acestora, Regele și Guvernele, oricare au fost acestea, au trecut la o operațiune de temperare a emoției și acțiunii în favoarea românilor transilvăneni. Binecunoscuta Asociație „Carpații”, între fruntașii căreia îl numărăm pe Mihai Eminescu, a fost nevoită să se supună poruncilor regale de temperanță în activitatea sa, fiind permanent supravegheată de autorități, dar și de agenții secreți ai Imperiului. De altfel, s-a procedat la o direcționare a energiilor naționaliste către un alt obiectiv – românii din Peninsula Balcanică. Acest Tratat este la originea campaniei culturale oficiale de resuscitare a conștiinței naționale a populațiilor românofone din Grecia, Albania și Bulgaria. S-au construit școli, s-au trimis profesori, misiuni culturale și religioase, s-au tipărit cărți și s-au organizat manifestări de stradă și campanii de presă. Problema Transilvaniei trebuia ocultată în opinia publică. Desigur, nu s-a reușit, ea era prea evidentă și, în fapt, era o chestiune obiectivă. Cea a românilor balcanici era, în cea mai mare măsură, subiectivă.

Pe de altă parte, exista marea tragedie a românilor de dincolo de Prut, intrați sub stăpînire țaristă de aproape o sută de ani. Dacă în Transilvania asistăm la fenomene brutale de persecuție națională, de încercări administrative de deznaționalizare, de așezare în afara societății a unei populații majoritare, în Basarabia deznaționalizarea avea loc pe căi mai eficiente – prin biserică, prin oferta educațională în limba rusă, prin măsuri de natură militară și administrativă, cum ar fi deportările și evacuările populației românești și repopularea cu coloniști de limbă slavă sau orice altă limbă, dar nu românească. În aproape o sută de ani, elementul românesc din Basarabia a suferit o pierdere de peste treizeci la sută din totalitatea sa.

Înțelegem astfel dilema în care s-a găsit clasa politică în momentul configurării marilor tabere beligerante. Pe de o parte Antanta, către care se îndreptau speranțele celor care doreau eliberarea Transilvaniei și care aveau aspirațiile unei europenizări favorabile tradițiilor românești, valorilor democratice cultivate de Franța și Anglia. De partea cealaltă, politicieni la fel de patrioți nu vedeau cu ochi buni o alianță cu un grup de state care conținea și Rusia, un Imperiu care primejduia identitatea românească și care dovedise de atâtea ori că nu avea bune intenții și nici nu-și respecta cuvântul dat față de români. Acești autentici patrioți vedeau o reîntregire a românilor prin înglobarea țării noastre într-un sistem federal al Imperiului habsburgic, în care toți românii s-ar regăsi administrativ și politic. Era o teorie formulată de bănățeanul Aureliu Popovici și care avea destui susținători în Regat, mai ales de cei fascinați de dezvoltarea tehnologică și ordinea și disciplina atât de tipice lumii germanofone. Nici unul dintre aceștia nu știa de codicilul secret. Doi ani de zile România s-a aflat într-o neutralitate militară, fiind sfâșiată de pasiunile politice ale celor două tabere. Victoria, nu îndeajuns de rumegată, a României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în care trupele române au desfășurat cu succes o campanie în Bulgaria, alimenta planurile și iluziile unui corp ofițeresc imatur, cu mici excepții: bătuți o dată, bulgarii puteau fi bătuți și a doua oară! A fost cea mai mare eroare militară și psihologică a timpului! Bulgarii nu mai erau singuri, îl aveau pe Mackensen alături. Dezastrul de la Turtucaia, urmat de eșecul manevrei de trecere a Dunării la Flămânda, au dus la renunțarea la ofensiva din Transilvania, o operațiune care se dovedea un succes. Dar asta s-a întâmplat după luarea deciziei. Adevărul este că decizia de intrare în război s-a luat sub presiune externă – Antanta a somat România să intre în război atunci, la 27 August, și nu mai târziu, ca pe o ultimă șansă. Situația pe frontul de vest putea fi răsturnată în favoarea Antantei dacă România ar fi intrat în luptă, dezechilibrând așa balanța combatanților. România era nepregătită. Așa fusese mereu, prea mică pentru un front atât de lung. Avea nevoie de ajutor în tehnică și trupe din partea Antantei, iar cea mai apropiată putere era Rusia. Cea mai proastă variantă… ca și cum ai ruga lupul să ia în grijă mielul.

Hotărârea a fost luată, interpretându-se codicilul secret în litera sa – dacă Imperiul Austro – Ungar va fi atacat de un terț, România va interveni în favoarea Imperiului. Ori, nu Serbia atacase Austro-Ungaria, ci invers. Regele Ferdinand s-a considerat eliberat de obligația secretă. Iar tabăra Antantei a câștigat confruntarea, continuând tradiția relațiilor cordiale cu Franța, privind către o perspectivă democratică și europeană, având drept crez unirea cu Transilvania. Liderul pro Puterile Centrale, Petre P. Carp, a votat împotrivă, dar a precizat că fiul său va merge pe front pentru a lupta contra Germaniei și Austro–Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat. A fost un moment astral pentru România. Ceea ce a urmat a fost un calvar, o tragedie și un moment de disperare. Cu toate acestea, Armata Română, poporul, în totalitatea sa, au trecut examenul Istoriei și în fața dezastrului Imperiilor, care, toate, s-au prăbușit, Statul român a devenit țara aproape tuturor românilor, întregit, întărit. Intuiția pro Antantiștilor s-a dovedit a fi corectă și salvatoare. Ea avea un fundament – alianța nu doar politică, economică sau militară cu țările democratice, ci și o alianță ideologică, în spiritul unei Europe parlamentare și naționale cu acestea, în special cu Franța. Un lucru este sigur – clasa politică a anului 1916 a dat dovadă de patriotism adevărat, dincolo de convingeri și interese; de patriotism și spirit de sacrificiu pentru cauza națională. Am putea regreta că asta se întâmplă rar și în mod excepțional în viața politică românească.

 

Eugen Uricaru

 

Pornind de la mesajele formaţiei „Beatrice”…

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Pornind de la mesajele formaţiei „Beatrice”…

Din când în când, asemenea unui vulcan noroios de la Pâclele, pseudo-problema autonomiei, de orice fel – culturală, politică, administrativă – a maghiarilor din România, izbucnește. Uneori, ea capătă forma benignă a unei mișcări civice, a unei manifestări constituționale a dreptului la exprimare liberă, drept respectat cu strictețe de către Stat, alteori avem de-a face cu pure acțiuni iredentiste, revizioniste, condamnate de Istorie și, important, de legile naționale și, chiar mai important, de cele europene și internaționale.

Acelaşi refren revizionist revine la fiecare concert al trupei „Beatrice” la Cluj În 2009...

Acelaşi refren revizionist revine la fiecare concert al trupei „Beatrice” la Cluj
În 2009…

România este un stat democratic cu o politică liberală față de minoritățile naționale. Faptul este recunoscut de către toate autoritățile europene, țara noastră constituind un exemplu de succes în această privință. După unele voci din corul european, această politică este, la un moment dat, prea liberală, încurajând astfel tendințele revizioniste ale unor forțe cunoscute, de origine obscură. Reglementările europene în domeniu nu acceptă conceptul de drepturi colective, tocmai pentru a împiedica resuscitarea revizionismului și a altor forme de tulburare a echilibrului european al păcii. Toate statele care au semnat Tratatul de la Lisabona, în fapt Carta Uniunii Europene, au consimțit acest principiu și s-au obligat să-l respecte. Și totuși, fantomele rescrierii frontierelor, coșmarul întoarcerii la un trecut condamnat de către Tribunalul Internațional de la Nurenberg și de către Istorie bântuie delirând în spațiul european, mai cu seamă în așa numitul bazin carpatic, în fapt pe cuprinsul fostului Imperiu habsburgic.

România este, probabil, singurul stat membru al Uniunii Europene care are în Parlament un partid politic alcătuit dintr-un conglomerat de organizații, care beneficiază de o dublă finanțare, din partea Bugetului de Stat, ca partid parlamentar și ca ONG, un partid alcătuit pe criterii exclusiv etnice. România este, probabil, singurul stat membru al UE care are în Parlament, aleși pe criterii specifice, deputați ca reprezentanți ai minorităților naționale, unele numărând abia câteva mii de locuitori. Vorbim de un grup consistent parlamentar, care în anumite momente politice poate înclina balanța majorității parlamentare. România are instituții de învățământ de stat în care procesul de educare și instruire are loc exclusiv în limba minorităților naționale, de la nivelul preșcolar până la cel doctoral. România finanțează din Bugetul de Stat instituții de cultură de diferite nivele și diferite domenii exclusiv în limba minorităților naționale, acordă ore de emisie la posturile de televiziune ale statului în limba maghiară și germană (de asta sunt sigur!), iar celorlalte minorități li se acordă emisiuni dedicate cunoașterii de către majoritate a vieții și culturii lor. Exemplele unicității politicii statului român față de minorități pot continua și toate acestea nu sunt neapărat probe în favoarea autorității și a echidistanței statului față de cetățenii săi. Ar fi util un exercițiu al privirii în oglindă – cum înțeleg unele persoane și personalități, unele organizații culturale și nu doar, această politică de toleranță și discriminare pozitivă, practicată nu atât de instituțiile de stat, cât de persoanele și personalitățile cărora ele le sunt încredințate temporar.

...şi în 2016!

…şi în 2016!

Fenomenul izolării minorității maghiare față de societatea românească în ansamblu a început încă din 1990, când școlile care cuprindeau clase românești și clase maghiare au fost supuse secesiunii, în mod unilateral, în sensul expulzării elevilor români din clădirile statului român. A urmat un proces amplu de izolare a secțiilor maghiare din universități, în scopul reinventării unor universități maghiare de sine stătătoare, bugetate de la Stat. În afara unei dublări a schemei administrative nu s-ar obține nimic bun din această operațiune, deoarece secțiile de limba maghiară au deja o linie de formare proprie. Avantajul prezenței în aceeași universitate este continuitatea cu liniile de formare în limba română, ceea ce facilitează integrarea viitorilor specialiști în viitorul lor mediu de activitate. Un medic care vorbește doar limba maghiară are handicapul de a nu putea profesa nici măcar în orice spital sau dispensar din regiunile cu populație maghiară. Nu există în nici o parte din România o localitate unde se vorbește doar limba maghiară. Sau, cine știe, există un proiect ascuns în acest sens, proiect care să fi debutat cu alungarea românilor începând cu anii ’90 din zonele cu majoritate maghiară – profesori, ingineri, tehnicieni, funcționari, comercianți, muncitori? Există la dispoziția publicului un Raport parlamentar pe această temă. Dar ca orice subiect dificil, spinos, după ce devine public este și uitat. Fără consecințe – nici bune, nici rele. Sau mai degrabă rele, dacă luăm în considerație că două feluri de rău au rămas neîndreptate – răul adus autorității statului în a-și proteja toți cetățenii și răul provocat persoanelor care s-au văzut nevoite să renunțe la locul de muncă și la locul în care au ales să-și trăiască viața. În acest moment există generații întregi de copii și adolescenți maghiari care trăiesc în România de când s-au născut și care nu cunosc limba română la nici un nivel. Este rezultatul unei politici de izolare dusă de liderii comunității, concretizată într-o formă specială de „apartheid”, în care cei izolați au decis cu de la sine voință izolarea.

constitutia-roLa recentul festival dedicat „Zilelor culturii maghiare”, care s-a desfășurat la Cluj – Napoca, programul manifestărilor preciza ca limbă de comunicare… maghiara. Cu excepția unei singure manifestări, unde se putea comunica și în limba… engleză. Aceste „Zile ale culturii maghiare” s-au adresat ostentativ și exclusiv doar vorbitorilor de limbă maghiară, de parcă rostul lor nu ar fi fost acela de a face cunoscute valorile, de altfel de apreciat, ale culturii maghiare restului lumii. Şi, slavă Domnului, restul lumii la Cluj reprezintă o impresionantă majoritate – 84% din populație, fără a lua în seamă studențimea care, în zdrobitoarea ei majoritate, vorbește și studiază în limba română. Am crezut o clipă că este vorba despre încercarea de a se ascunde un secret rușinos – un păcat istoric. Acela că în decursul istoriei Transilvaniei, românii nu au fost acceptați nici în sistemul politic, nici în cel administrativ, nici în cel ecleziastic, nici în cel militar sau nobiliar. Nu aveau voie să aibă biserici din zid, doar din lemn, pentru a fi ușor distruse, fără să lase urme, nu aveau voie să locuiască în orașe, nici să înnopteze, nu aveau voie să aibă proprietăți și nici să fie nobili sau înnobilați, nu aveau voie să învețe să scrie și să citească în limba lor, iar dacă se întâmpla cumva ca o capră a unui român să roadă un prun, românul era spânzurat de acel prun (dintr-o hotărâre a Primăriei Sibiului, păstrată în documente)! Nostalgia pentru acest fel de tratament este, probabil, prezentă și puternică, este o valoare apreciată în cercuri închise. Altfel nici nu pot fi explicate o serie de fapte și evenimente ce se vor a fi cunoscute doar în cercul închis al știutorilor de limbă maghiară din România. Exemplificăm cu un spectacol oferit de o formație de muzică din Ungaria, numită „Beatrice”. O formație cunoscută pentru textele provocatoare ale pieselor sale, oferite cu multă dărnicie spectatorilor. La Cluj – Napoca, în cadrul „Zilelor culturii maghiare”, formația „Beatrice” a oferit celor prezenți la spectacol două mesaje – primul că în curând Clujul va fi din nou unguresc; iar cel de-al doilea arăta pe ce cale – proiecția pe un ecran uriaș a imaginilor de epocă, cu intrarea amiralului Horthy pe un cal alb în Cluj, în urma Diktatului de la Viena.

Episodul concertului „Beatrice”, în cadrul unei politici izolaționiste în care s-au desfășurat „Zilele culturii maghiare” la Cluj – Napoca, se află în continuarea sau în dezvoltarea unui fenomen mai larg, în care obrăzniciile și impertinența la adresa majorității și a statului român sunt firești. Mai grav, impertinența se îndreaptă împotriva acordurilor și legislației europene, aducând atingere interesului general european, care își dorește un echilibru al păcii, al dezvoltării economice și culturale a întregii Uniuni Europene. Arborarea de steaguri străine Statului român pe clădiri ale Statului român, inventarea unor regiuni imaginare, fără nici o justificare istorică și folosirea acestor falsuri în comunicarea publică, intervenții neavenite ale unor politicieni din Ungaria în politica internă a României, declarații amenințătoare la adresa ordinii constituționale din România, operațiuni dubioase și provocatoare, cum este inventarea echipei de fotbal CFR Cluj fondată în 1907 (!), când se știe că orașul a intrat în România în 1918, iar în istoria sa acest club de fotbal a fost singurul care a activat în Campionatul Ungariei în timpul Diktatului, cuvântări și tipărituri ale unor oameni politici maghiari din România, cu funcții în Statul român, care denigrează nu doar istoria, ci și realitățile României de azi etc,. etc., toate acestea contribuie la consolidarea și dezvoltarea unei adevărate Legende Negre despre țara noastră.

Ce este de făcut? Răspunsul e simplu – cu toţii să respectăm Constituția României în spiritul și litera ei – cetățenii și instituțiile. Să o respectăm și, la nevoie, să o apărăm. Respectul față de propria Constituție, apărarea fermă a prevederilor ei ne vor aduce stima și ajutorul celor care cred în democrație și în supremația legilor.

Eugen Uricaru

Portretul poetului la senectute

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Portretul poetului la senectute

Discret, însă dăruit total literaturii, Ion Brad îşi împlineşte destinul de scriitor, început într-un moment dificil şi pentru România şi pentru literatura română, un moment de cumpănă am putea spune, publicând un foarte frumos şi înţelept volum de „poeme într-un vers”, intitulat Cocoarele în ultimul lor zbor apropiindu-se valoric, uneori depăşind prin esenţializare volumul de poeme într-un vers al marelui Ion Pillat. Nu pot să cred că este – şi nici nu poate fi – un titlu premonitoriu de încheiere a unei lungi călătorii spirituale, literar începută în 1947 într-o gazetă din Alba Iulia, Gând Tineresc”.

Ion BradIon Brad face parte dintr-un grup literar informal ce s-a constituit la Cluj în anii imediat următori reaşezării administraţiei româneşti, după întunecata perioadă a cedării teritoriului Transilvaniei de nord-vest către Ungaria, în urma „Diktatului de la Viena”. În 1948, Ion Brad era student la filologia din Cluj, venind dintr-o localitate de lângă Blaj, Pănade, purtând, cu siguranţă, în cămările secrete ale sufletului imaginea şi aspiraţiile iluminate de corifeilor Şcolii Ardelene, intelectuali români şi universali în acelaşi timp.

A avut norocul să aibă profesori încă buni, dar mai ales prieteni, colegi foarte buni. Între prieteni trebuie amintiţi Mircea Zaciu, Titus Popovici, Octavian Schiau, iar cercul de literaţi ai urbei îi cuprindea pe Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga ori, mai ales, tinerii săi confraţi Aurel Gurghianu, Victor Felea, Aurel Rău, toţi aspiranţi la marea literatură, toţi reuşind să contribuie la identitatea unei voci ardelene în corul sau vacarmul literaturii româneşti. Cert este că apariţia la Cluj a lui Miron Radu Paraschivescu şi apoi a lui A. E. Baconsky în această pepinieră literară a dus la crearea unui adevărat grup literar în jurul revistei Steaua şi, desigur, în preajma Tribunei, un săptămânal cultural mai implicat social-politic. Steaua, sprijinită în gesturile sale literare în favoarea antonomiei esteticului şi oricum împotriva exceselor proletcultiste de către prietenii săi activi şi în politică (aici iarăşi trebuie numiţi Ion Brad şi Dumitru Ghişe), a fost revista unei încăpăţânări rezistente în favoarea liberalizării culturale. În plină ofensivă proletcultistă, poeţii de la această revistă scriau şi publicau o altfel de poezie, etichetată atunci drept „intimistă”, de „notaţie”. A scrie şi a publica! A publica! În toată perioada postbelică, până la decembrie 1989, „a publica”, incumba nu doar riscul de a scrie, ci, mai ales, şi riscul de a propune spre publicare şi îndeosebi cel al acordării bunului de tipar, fapt la îndemâna unor complicate relaţii şi complicităţi (benefice!) atunci când era vorba de texte nu tocmai „pe linie”. Din dorinţe meschine şi de cele mai multe ori nu lipsite de interese clare (dacă tăiem pădurea, ies în evidenţă tufărişurile!), se judecă lunga traversare a deşertului cu toptanul. Toate faptele acelei vremi au nuanţe şi dinamici complicate. Chiar şi atunci exista o cultură vie, iar tot ceea ce este viu e complex şi primejduit. Multe lucruri bune se datorează unor adevăraţi oameni de carte, care, prin jocul sorţii, au ajuns în situaţia de a decide în cultură. Între aceşti intelectuali, scriitori, se afla şi Ion Brad. Sunt convins că talentul şi bunul simţ l-au salvat pe Ion Brad din malaxorul politicii culturale – şi nu doar culturale – a defunctului (?!) Partid. Iar Ion Brad, la rândul său, şi-a făcut datoria faţă de talentul şi bunul său simţ să salveze ce putea fi salvat, să păstreze nedesfigurată zestrea istorică a literaturii române. Dacă privim cu atenţie la grupul de tineri literaţi de la Cluj, în care se află şi Ion Brad, descoperim o adevărată falangă critică – Dumitru Micu, Mircea Zaciu, Aurel Martin, Cornel Regman, George Munteanu – personalităţi care au contribuit în mod decisiv la recuperarea marilor autori interbelici (puşi la colţ, cu genunchii pe coji de nucă, de entuziaştii slujitori ai realismului socialist), ceea ce a deschis drumul glorios al generaţiei ’60, de la Nichita Stănescu, Marin Sorescu la D. R. Popescu, Nicolae Breban, G. Bălăiţă, A. Buzura şi tuturor celor care au urmat în anii’70.

Cred că „generaţiei năpăstuite” i se cuvine mai multă atenţie şi, fără îndoială, o înţelegere mai profundă, mai aplicată, deoarece ea este aceea care a spart zăgazul proletcultist, zăgaz care în celelalte ţări prizoniere în sistemul de forţă sovietic a dăinuit mai mult cu un deceniu decât în România.

Ion Brad însuşi este exemplul acestei tăcute, complicate lupte de ieşire în lumină. A debutat cu un volum care se cheamă „Cincisutistul” şi a continuat cu o literatură adevărată, la care se adaugă traduceri remarcabile din limba greacă. De la volumul de debut, perfect de ignorat, la remarcabilul „Transilvane cetăţi fără somn” (1977), este un drum lung de auto-salvare şi auto-modelare. Mă gândesc cu respect şi chiar admiraţie la „lungul drum al Crucii” pe care Ion Brad l-a parcurs, fără a se exhiba, fără spectacol, doar cu credinţa mărturisită că Via dolorosa a unui scriitor este drumul printre circumstanţe.

În lunga sa carieră, Ion Brad a cunoscut îndeaproape atât mecanismele puterii, cât şi libertatea ce ţi-o dă puterea gândului şi a imaginaţiei. Este un motiv foarte serios să dăm credit mărturiei sale de viaţă şi creaţie. A publicat, pe lângă opera literară propriu- zisă, extraordinar de interesante volume de mărturii, memorii diplomatice şi corespondenţă, cu ajutorul cărora multe lucruri se lămuresc, multe fapte capătă altă semificaţie decât ceea ce se părea a fi. Memoriile diplomatice, cât şi cele literare, sunt captivante, mai cu seamă că ne introduc în intimitatea istoriei, fie ea politică, fie literară. Cercetarea cu atenţie a miilor de pagini pe care Ion Brad le dedică faptelor şi nu ficţiunii ne relevă nu doar o personalitate complexă, ci şi una coerentă, urmând un crez. Este crezul în puterea bunului simţ, cel care în momente de cumpănă, de tulburare, a scos la liman întregul neam românesc, dar şi pe fiecare în parte. L-a izbăvit şi pe Ion Brad, poetul, scriitorul, care, prin voinţa sorţii şi a lumii înconjurătoare, a făcut parte, mai mult sau mai puţin, din altă lume decât cea a creatorilor artişti. Se vede cu ochiul liber, în toate paginile sale, lupta sa pentru păstrarea neatinsă a vieţii interioare, a libertăţii de simţire şi gândire, aşa cum sunt multe dovezi ale acţiunii sale practice de partea binelui, a limitării acţiunii bunului plac şi a păstrării bunului simţ.

A fost demnitar de stat, diplomat, zece ani Ambasador la Atena, fapt ce a consolidat enorm relaţiile culturale româno-elene, director de teatru, editor şi a rămas şi astăzi, până la capăt, un scriitor.

Recent apăruta monografie „Rostirile esenţiale”, a doamnei Carmen Vatamanu (Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca), cu un cuvânt înainte de Titus Vîjeu, explorează cu competenţă şi acribie universul stilistic al operei poetice a poetului Ion Brad. Un semn bun, care atrage atenţia valorizând, asupra unei întregi generaţii literare care a pregătit, în mod hotărâtor, revenirea la normalitate a literaturii române. Dacă generaţia lui Ion Brad, Aurel Rău, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Căprariu, Victor Felea, Aurel Gurghianu, A. E. Baconsky (i-am numit doar pe cei de la Cluj!) nu ar fi făcut gestul decisiv de împotrivire la aiureala proletcultistă încă din 1954 -1956, lumea ar fi arătat altfel, mult mai rău, mult mai înspăimântător, în absurditatea ei care voia să fie normalitate, unica normalitate îngăduită. Sunt scriitori în faţa cărora merită să ne întrebăm dacă generaţiile care au urmat, inclusiv cele de azi, au ştiut ce să facă cu libertatea, chiar dacă uneori aceasta părea a fi doar o iluzie.

Ion Brad a ştiut, cu certitudine.

Eugen Uricaru 

Imagine şi interes naţional

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Imagine şi interes naţional

Este o condiţie pe deplin acceptată faptul că imaginea unei ţări asigură un climat internaţional mai mult sau mai puţin favorabil acelui stat în competiţia intereselor internaţionale, în funcţie de cum naţiunea respectivă ştie să-şi construiască prezenţa culturală, într-un sens foarte larg al acestui termen.

Cerbul de Aur

Cerbul de Aur

Putem observa, în ultima vreme, eforturile unor state, care ocupă poziţii relativ marginale în conştiinţa publică europeană, de a se impune, de a se face cât mai cunoscute. Spre exemplu, cazul Azerbaidjanului, o ţară care se află, din punct de vedere geografic, la extremitatea blocului geopolitic european. Azerbaidjanul a deschis un adevărat front publicitar, fiind prezent sub diferite forme în câmpul de interes al atenţiei publice. Spoturi publicitare turistice pe canalul „EuroNews” ori „CNN”, organizarea de competiţii sportive de nivel european sau mondial, organizarea „Eurovision” în condiţii de invidiat, mari conferinţe şi reuniuni social – culturale, prezenţe importante la Târguri de Carte ori la Expoziţii internaţionale, turnee ale ansamblurilor artistice ori circuite expoziţionale cu valorile culturii naţionale. Pe de altă parte, această ţară este un mare producător de petrol şi gaze, are o poziţie geostrategică foarte importantă, fiind tamponul dintre Federaţia Rusă şi Iran. Pentru minţile pragmatice, doar aceste realităţi ar fi fost suficiente pentru a înscrie această ţară între cei cunoscuţi, sau cei care contează. Ori, exact din cauza acestor realităţi, Azerbaidjanul se simte obligat să recurgă la ceea ce înseannă argumentul decisiv, în cazul unei crize internaţionale sau zonale, argumentul notorietăţii.

Festivalul George Enescu

Festivalul George Enescu

Notorietatea pozitivă, cea care poate veni în ajutorul ţării, nu se poate crea decât prin demonstraţia că naţiunea respectivă este una generatoare de valori culturale, de pace şi de bunăstare, pentru ea şi pentru toată lumea. Dar Azerbaidjanul nu este singura ţară care a înţeles acest lucru, după cum nu este singurul stat care consideră că izolarea şi anonimatul reprezintă ameninţări la fel de periculoase ca orice altă ameninţare militară sau economică. Un alt exemplu îl pot constitui Macedonia, Croaţia, Turkmenistanul. Pe de altă parte, China, a doua mare putere economică şi militară a lumii, cu o istorie milenară şi o influenţă de necontestat asupra deciziilor globale, se află într-o ofensivă culturală de imagine fără precedent. În ultimii ani, China a organizat Jocurile Olimpice, Jocurile Pan–asiatice, Campionatul Mondial de Atletism, mari turnee ale unor vedete de faimă mondială, participă şi câştigă în mod constant Premii la Cannes ori la Berlin, la Sarajevo ori la orice Festival cinematografic de importanţă. Mo Yan este cel de al treilea Premiat Nobel pentru literatură, iar Compania „Huawei” se află într-o acţiune de promovare fără precedent a creativităţii chineze. Ne putem întreba – ce nevoie mai are nevoie China de imagine culturală? China, la fel ca Germania, Franţa, Italia, Spania sau Marea Britanie, fără a omite Statele Unite ale Americii, îşi promovează propria cultură, finanţează traduceri, organizează mari turnee artistice şi, mai mult decât orice, pune în circulaţie valorile sale culturale pe piaţa externă, dar şi, chestiune extrem de importantă, pe piaţa internă.

3Dar România? Noi unde suntem în această competiţie pentru imagine internaţională şi în desfăşurarea complicatului proces de acces la cultură al propriului popor? Din păcate, nu prea multe lucruri bune se pot spune. Chiar şi ceea ce făcusem bine, în acest moment, este neglijat, aproape uitat. România organiza înainte de 1989 un Festival de muzică uşoară la care au participat nume mari ori nume care au devenit mari. „Cerbul de Aur” era cunoscut în Europa, avea un prestigiu incontestabil, cu acest vehicul au intrat în circuitul internaţional mulţi solişti români, mulţi artişti din lume au venit în România şi pentru un anumit public, România era cunoscută ca o ţară normală. Dar Festivalul a dispărut, chiar dacă avea un succes intern şi extern. Existau mari competiţii sportive cu caracter regional, balcanic, unde numele României însemna mult. Nu voi face nici o descoperire spunând că un lucru înseamnă, înainte de toate, continuitate, aşa după cum este Festivalul „George Enescu”. Mai mult decât fericită a fost chemarea maestrului Ioan Hollender la pupitrul organizatoric al acestei manifestări internaţionale care leagă numele României de marea muzică a lumii.

4A existat, vreme de cinci ediţii, şi Festivalul „Internaţional de literatură” de la Neptun, la care au participat mari nume ale literaturii mondiale – Jorge Semprun, Ismail Kadare, Vargas Llosa, Amos Oz, Antonio Lobo Antunes, Tomas Salamun – doar câteva nume de primă mărime dintre cele care au venit în România, s-au întâlnit cu scriitorii şi publicul românesc, au scris despre România. N-a fost doar un câştig de imagine externă, a fost un câştig pentru cultura noastră, a fost o formă concretă de acces la valorile culturii internaţionale. Festivalul nu mai are loc. Nu avem, cu excepţia „TIFF”-ului de la Cluj, care este destul de eclectic şi nehotărât în ceea ce priveşte locul său pe harta culturală, un mare şi serios Festival Internaţional de Film, deşi cineaştii români au binemeritat Marile Premii de la Festivalurile de primă importanţă ale lumii. Nu mai avem un Festival de literatură de mare anvergură, nu avem un program de Mari Expoziţii ale comorilor arheologice ori ale artei plastice româneşti, nu avem un Centru de Studii Brâncuşi, Ansamblul sculpturilor lui Brâncuşi de la Târgu Jiu NU se află pe lista site-urilor protejate ale UNESCO, Sarmizegetusa şi Costeştii din Orăştie vegetează într-un anonimat indifferent, iar înşiruirea nu are capăt. Toată ţara este agitată de televiziuni pentru participarea la „Eurovision”, iar dacă nu este „Eurovision” este Guţă sau este Salam sau este Minune sau sunt site-urile porno ori aventurile sexuale ale lui Cristi Borcea. Sunt semne că vin vremuri grele pentru România. Nu manelele ne vor apăra drepturile, nici manualele alternative, ci valorile culturale ale acestui popor. Brâncuşi şi George Enescu vor cântări mult la judecata asupra dreptului nostru de a fi pe mai departe o naţiune liberă în fruntariile sale adevărate. Iar România va fi puternică şi respectată numai dacă populaţia sa o va respecta şi o va apăra. Prea des aud, pentru orice nemulţumire, mare sau mică, fondată sau nefondată, o expresie îngrozitoare – „Ce vreţi, asta-i România!”.

România suntem noi toţi, inclusiv cei care sunt nemulţumiţi de ea!

 

Eugen Uricaru 

 

Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Semne bune, promiţătoare

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Semne bune, promiţătoare

Cultură

Fără îndoială, cel mai important eveniment cultural al anului care se încheie a fost Festivalul Internaţional „George Enescu”. Deşi marea sărbătoare a muzicii a fost cumva umbrită de anunţul retragerii maestrului Ioan Hollender de la conducerea Festivalului, această retragere, din motive care ar trebui să pună pe gânduri pe administratorii culturii din România, a dat prilejul unui regal artistic de neegalat.

1 london-symphony-orchestraLa Bucureşti au fost întâmpinate cu aplauze mai mult decât binemeritate mari orchestre ale lumii. Au concertat „Israel Philarmonic Orchestra”, sub bagheta lui Zubin Mehta, un dirijor uriaş, „Berliner Philarmoniker”, dirijată de sir Simon Rattle, „Staatskapelle Dresden”, condusă de Christian Theleman şi avându-l ca solist pe marele Yefim Bronfman, „San Francisco Simphony”, cu Michael Tilson Thomas, „London Symphony Orchestra”, cu maestrul Ion Marin la pupitru, „Sankt Petersburg Philarmonic Orchestra”, dirijată de Yuri Temirkhanov, cu Elisabeta Leonskaja la pian. La această impresionantă prezenţă se adaugă „Bayerische Staatsoper”, „Wiener Philarmoniker”, „Royal Liverpool Philharmonic Orchestra”, Filarmonica şi corul „George Enescu”, „Royal Concertgebouw Orchestra” Amsterdam, precum şi doi solişti de excepţie – Alexandru Tomescu şi David Grimal. O enumerare impresionantă care dă dimensiunile unui prestigiu pe deplin acceptat. Altfel spus, „gheara leului” se cunoaşte; maestrul Ioan Hollender s-a depăşit pe sine, folosindu-şi influenţa şi renumele pentru a dărui Festivalului românesc renumele pe care îl merită din plin. Dar… există şi un dar, subliniat de cronicari, de critici muzicali sau de spectatorii veniţi în număr impresionant la această ediţie a Festivalului. Este limpede, Festivalul şi Bucureştiul au nevoie de o mare şi modernă sală de concerte, de un Auditorium care să primească pe scena sa în cele mai bune condiţii marile orchestre ale lumii, inegalabilii solişti care aduc omagiul lor lui George Enescu. Ateneul Român este o sală minunată, clădirea este o bijuterie, simbolistica sa este pe deplin românească, dar, vrem nu vrem, aparţine altui secol. Este nevoie de un pas înainte, un pas obligatoriu pentru a răspunde „fenomenului George Enescu”, un fenomen care aduce glorie nu doar muzicii sale, muzicii româneşti, dar şi patriei lui George Enescu, compatrioţilor săi prin timp.

3 untold clujAnul 2015 a adus şi o nouă conducere a Institutului Cultural Român, în persoana ambasadorului Radu Boroianu, un om de incontestabil gust artistic şi o pregătire temeinică în domeniul managementului artistic. Participarea ICR la Târgurile de Carte de la Paris, Frankfurt, Beijing a fost chiar un succes al anului editorial şi constituie o promisiune pozitivă pentru viitoarea activitate a noii administraţii. Să-i urăm succes şi să urmărim cu atenţie evoluţia acestei instituţii atât de importante pentru imaginea României în plan extern şi atât de contestate, până acum, pe plan intern. Din păcate, banii sunt tot mai puţini, iar obligaţiile şi cerinţele din ce în ce mai mari! ICR trebuie să găsescă noi formule de cooperare cu entităţi interne şi externe şi suntem convinşi că le va găsi.

Multe oraşe din ţară candidează la cinstea de a deveni Capitală Europeană a Culturii. Rezultatul este incredibil – deşi şansele reale sunt mici, ambiţiile sunt mari şi cel mai des au ca rezultat revigorarea vieţii culturale din respectivele municipii. La Iaşi funcţionează un Festival Internaţional al Educaţiei concretizat într-o manifestare la care sunt invitaţi mulţi traducători ai cărţilor româneşti. La Cluj s-au născut un Salon de Carte şi o serie de manifestări la care participă Universitatea şi Primăria. Tot la Cluj, gazda Anului Internaţional al Tineretului, a avut loc un mega-Festival de muzică pop, denumit „Untold”, care „ameninţă” să devină cea mai mare manifestare artistică a ţării la ediţia a doua (se anunţă peste 250.000 de spectatori). Craiova, Bacăul şi Aradul nu se lasă mai prejos şi organizează festivaluri de teatru, de muzică sau ample manifestări plastice. Bucureştiul adăposteşte în acest an o suită de festivaluri – de cinema, de teatru, de poezie, expoziţii internaţionale, târguri de carte cu participare externă semnificativă. La acestea se adaugă iniţiativele muzeelor – Muzeul Naţional de Istorie a organizat o serie de expoziţii tematice, între care cea dedicată Primului Război Mondial – Neutralitatea României în primii doi ani, o certă reuşită care anunţă manifestările prin care urmează să fie întâmpinat şi celebrat cu mare atenţie şi emoţie momentul aniversării Marii Uniri.

4 AferimÎn ceea ce priveşte anul literar, nu este mare lucru de spus, în afara faptului că Premiul de poezie „Eminescu”, oferit de Consiliul Local Botoşani, a stârnit la această ediţie polemici, disproporţionate am spune, ceea ce va aduce noi dificultăţi în continuarea tradiţiei acestui unic Premiu de poezie care înseamnă cu adevărat ceva în România. S-au decernat şi Premiile Uniunii Scriitorilor, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, Minister care are la conducerea sa un om tânăr, energic, cu o pregătire intelectuală deosebită, Ionuţ Vulpescu. Parlamentul a votat o lege care priveşte finanţarea echitabilă a revistelor de cultură, ceea ce adaugă un plus de speranţă pentru cultura scrisă, aflată acum în mare suferinţă financiară şi nu numai. Anul a adus şi evidenţa crizei Televiziunii Române (se pare că dispariţia Canalului Cultural nu a rezolvat-o!). Schimbările la conducere nu vor pune capăt problemelor de fond ale acestei instituţii publice. Cu siguranţă, provocările vin de la interpretarea care se dă acestui termen – public, esenţial pentru funcţionarea corectă şi eficientă a acestui „colos cu picioare de lut”.

Poate ar trebui spus ceva special despre cinematografia română, care continuă să dea semne de viaţă prin succesele filmelor româneşti la Festivalurile internaţionale. Dar vânzarea Studiourilor Buftea şi criza financiară a CNC ne fac să cădem pe gânduri – se pare că, mai ca întotdeauna, succesele sunt obţinute împotriva condiţiilor asigurate. Oricum, „Aferim” îşi continuă drumul afirmării internaţionale, ceea ce ne bucură şi ne face să devenim nostalgici.

Această scurtă trecere în revistă a Anului cultural 2015 nu poate decât să ne oblige la o recunoaştere: chiar vitregită financiar, aşa cum este, culturii noastre naţionale nu-i trebuie decât o perspectivă şi un bun management ca să ne ofere surprize încântătoare, cum a fost Festivalul „George Enescu”. Asta ne face să credem că nu este chiar totul pierdut. Dacă ne pierdem cultura, ne-am pierdut cu totul! De aceea, trebuie să ne batem şi să ne zbatem pentru a ne exprima şi a ne proteja cultura, singura pe care o avem şi unicul nostru produs care nu poate fi înlocuit sau importat.

Eugen Uricaru 

 

Prezenţă culturală românească la Beijing

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prezenţă culturală românească la Beijing

În partea a doua a acestui an, 2015, un foarte vechi obiectiv al politicii culturale româneşti a fost, în sfârşit, realizat – deschiderea Institutului Cultural Român de la Beijing, manifestare la care am fost invitat să particip. Directorul – sau eminentul sinolog şi experimentatul diplomat – domnul Constantin Lupeanu a reuşit o performanţă de invidiat: în foarte scurt timp a închegat o echipă entuziastă de specialişti, a obţinut şi a inaugurat un sediu splendid, plasat într-o zonă animată a capitalei chineze, a pus bazele unei biblioteci pusă la dispoziţia vorbitorilor de limbă română, care nu sunt puţini, cum am fi înclinaţi să credem, şi, cel mai important lucru, a reuşit să atragă atenţia factorilor decizionali şi a oamenilor de cultură cu pondere asupra I.C.R. Deschiderea a fost marcată de o splendidă expoziţie a maestrului Mircia Dumitrescu, fapt ce a atras imediat atenţia lumii culturale asupra prezenţei româneşti într-un spaţiu cu oferte numeroase, generoase şi de un cert nivel calitativ. Probă asupra modului în care I.C.R. Beijing a ştiut să se impună este faptul că la prima participare a României la impresionantul Târg de Carte de la Beijig, standul românesc organizat de Institutul Cultural Român de la Bucureşti s-a bucurat de o atenţie deosebită. Pe lângă ziariştii, editorii şi membrii catedrei de limbă română de la Universitate, conduşi de profesorul dr. Ding Chao, la conferinţa de închidere a standului românesc, organizată în onoarea Zilei Limbii Române, au participat vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China, poetul şi eseistul de renume mondial Jidi Majia, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze dl. Wang Thaishan, reprezentanţi ai vieţii culturale. Din partea Institutului Cultural Român Bucureşti a fost prezent domnul Bogdan Popescu, directorul Centrului Naţional al Cărţii, scriitorul Horia Gârbea, care, cu acest prilej, a lansat traducerea în limba chineză a unei piese proprii de teatru, reprezentată de actorii Teatrului Nottara, a cărei înregistrare digitală a fost oferită publicului în traducere, editoarea Raluca Tudor, specializată pe publicarea literaturii clasice chineze şi subsemnatul.

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

În discursul său, domnul Jidi Majia a subliniat importanţa standului românesc, prezenţa I.C.R. într-un moment în care politica relaţiilor culturale ale Chinei a căpătat o nouă dimensiune, anume îndreptarea atenţiei către culturile şi limbile de mai mică circulaţie, în special către cele din Europa Centrală şi de Est. Între acestea, limba şi cultura română au un rol aparte, avându-se în vedere legăturile vechi, excelente, între România şi China. Vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China a subliniat necesitatea impulsionării traducerilor reciproce, a vizitelor de documentare pentru scriitorii din cele două ţări, a participării mai intense la Festivalurile literare la mesele rotunde şi simpozioanele ce se organizează pe teme de interes comun. În sprijinul afirmaţiilor domnului Jidi Majia a venit şi lansarea versiunii chineze a romanului „Amorţire”, al scriitorului Florin Lăzărescu, roman care a primit şi distincţia de cel mai bun roman în traducere din anul 2015. Cartea a apărut la prestigioasa editură „Literatura poporului” din Beijing. Domnul Wang Thaishan, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze, un excelent vorbitor de limbă română, a prezentat publicului activitatea Asociaţiei şi a declarat că membrii Asociaţiei vor sprijini toate proiectele privind dezvoltarea relaţiilor culturale româno – chineze.

fotoLa Universitatea din Beijing, în cadrul catedrei de Limba română, condusă de profesorul Ding Chao, a avut loc o conferinţă despre limba română, având ca temă specificul elementului latin din componenţa acesteia. Ipoteza susţinută a fost aceea a precumpănirii jargonului militar în componenţa moştenirii romanice din limba română. Conferinţa a suscitat discuţii vii şi interesante între membrii catedrei, printre altele evidenţiindu-se seriozitatea şi constanţa preocupării de a se asigura un înalt nivel al studiilor de românistică. În fapt, Catedra de la Universitatea din Beijing este singura catedră de limbă şi literatură română din China, numărul studenţilor, în acest moment, fiind de 28. Nu este mult, dar nici puţin. Profesorul Ding Chao a prezentat contribuţia cadrelor didactice la elaborarea volumului dedicat literaturii române din „Dicţionarul universal de opere şi autori”, ce urmează să apară în curând. În acest Dicţionar, marile limbi şi literaturi au câte două volume, iar dintre limbile de circulaţie redusă din Europa doar România are alocat un volum întreg, celelalte literaturi fiind grupate câte două sau trei într-un singur volum. Este o operă monumentală, în care cultura scrisă română are un loc de onoare, fiind tratată cu multă competenţă. Biblioteca de limbi străine are un sector dedicat literaturii române, destul de bogat, dar, din păcate, lipsit de cartea românească apărută după 1990. Desigur, I.C.R. Beijing şi viitoarele participări româneşti la Târgul de Carte din capitala Chinei vor completa cât de cât această bibliotecă românească universitară. Dar, în mod sigur, există şi alte căi şi posibilităţi, insuficient puse în valoare până acum. Anul viitor se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limbă română la Universitatea din Beijing, Şcoala de Limbi Străine. Este un moment care ar putea da un nou impuls relaţiilor culturale româno – chineze. La sfârşitul lunii august s-a inaugurat Muzeul dedicat activităţii catedrelor de limbi străine, o clădire elegantă, cu exponate impresionante. O expoziţie de fotografii consemnează momente importante din viaţa Şcolii de Limbii Străine, vizitele unor mari oameni de stat şi de prestigiu cultural internaţional care au contribuit la creşterea autorităţii academice a instituţiei. Profesorul Ding Chao şi-a exprimat intenţia sa şi a membrilor catedrei de a se implica în programele de traducere a literaturii române în limba chineză. În acest moment există câteva iniţiative concrete, acordul Editurii Uniunii Scriitorilor din China cu o Editură din România care prevede sprijinirea traducerilor reciproce, o Editură din Guangzhou este pe punctul de a deschide o serie de literatură română, „Revista pentru literatură străină”, condusă de eminentul românist şi poet Gao Xing, publică constant literatură română contemporană, iar editura „Literatura poporului”, cea mai mare din China, a şi făcut primul pas în acest sens. Nu ne rămâne decât să constatăm că înţelegerile şi frumoasele cuvinte devin realitate în domeniul relaţiilor culturale. Noul I.C.R. Beijing, deşi are mari probleme logistice, va juca un rol esenţial în acest impresionant proiect. Să ne bucurăm, deci, şi să sprijinim, cât putem, această deschidere a culturii noastre către o mare cultură, o mare civilizaţie.

Eugen Uricaru

 

Ce ne apropie, ce ne desparte…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Ce ne apropie, ce ne desparte…

Relaţiile româno – ungare au un trecut foarte îndelungat şi au cunoscut momente faste şi nefaste, uneori, din punctul de vedere al contemporaneităţii, chiar paradoxale. Un exemplu ar fi contribuţia lui Albert Király, sub comanda căruia s-au aflat mii de oşteni secui veniţi în sprijinul principelui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni. Ne vom limita doar la câteva fapte, momente şi intenţii declarate care privesc dinamica relaţiilor cu vecinii noştri de la vest de după primul război mondial. Tratatul de la Trianon stabilea termenii existenţei a două state suverane şi independente, Regatul României şi Regatul Ungariei, rezultate din starea de fapt politică, militară, economică şi etnică constituită prin destrămarea Imperiului Austro – Ungar, în urma înfrîngerii Puterilor Centrale de către Antantă. La tratativele de pace, reprezentanţii Ungariei au avut ca principal argument al pledoariei lor pentru păstrarea posesiunii asupra Transilvaniei supoziţia că România nu are capacitatea administrativă, culturală şi politică de a administra această provincie. Delegaţia ungară la tratativele de la Trianon se afla în eroare. După un secol, Transilvania nu şi-a pierdut caracteristicile, presupuse a fi în pericol din cauza administraţiei româneşti, iar conservarea acestui specific de diversitate culturală şi etnică după un secol de turbulenţe şi tragedii arată limpede că statul român a avut şi are toată capacitatea de administrare, respectând mai mult şi mai bine drepturile minorităţilor decât predecesorii săi, în istorie.

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Dacă după primul război mondial opinia publică şi statul ungar au fost preocupate de recâştigarea Transilvaniei pe cale violentă, făcând un joc deschis, pe faţă, de revizuire a Tratatului de la Trianon şi căutând sprijinul fostelor puteri Centrale, între care Germania lui Hitler avea un rol decisiv, iar Italia fascistă fiind un aliat neaşteptat datorită ambiţiilor imperiale ale lui Benito Mussolini, obţinând aşa Dictatul de la Viena, după cel de-al doilea război mondial revizionismul interbelic a căpătat o nouă formă, rămânând, în esenţă, acelaşi. Locul Germaniei a fost luat de Uniunea Sovietică, singurul garant şi arbitru în toate diferendele, de orice natură, dintre ţările zonei sale de control, aşa-numitul lagăr socialist din Europa centrală şi de est. Relaţiile româno-ungare erau atent dirijate de la Kremlin, ţinîndu-se cont, în primul rând, de interesele URSS. Ambele state făcuseră parte din tabăra Axei, fiind aliaţi mai mult sau mai puţin fideli Germaniei hitleriste. Ungaria mai mult, România mai puţin. Nordul Ardealului a fost o miză a şantajului exercitat de Uniunea Sovietică asupra Regatului României pentru atingerea a două scopuri – un guvern fidel URSS şi acceptarea fără comentarii a înglobării Basarabiei în aceasta. Administraţia sovietică a fost retrasă din Ardealul de Nord doar după ce aceste condiţii au fost îndeplinite. La rândul ei, Ungaria a fost supusă unui regim de ocupaţie drastic şi a fost instaurat un guvern care, practic, era alcătuit din persoane trimise cu ordin de serviciu de la Moscova. Rezultatul s-a văzut după zece ani, cu prilejul izbucnirii insurecţiei din 1956. Un rezultat sângeros, o probă definitorie a căderii sistemului sovietic din 1989.

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

Din 1956 până în 1989, relaţiile interstatale româno – ungare au cunoscut momente bune şi momente rele, însă nimic din ceea ce fierbea în subteran nu a izbucnit la vedere. Documentele publicate de eminentul specialist în domeniu, domnul Larry Watts, arată fără urmă de dubiu că „leadership-ul de la Budapesta” n-a încetat niciodată să urmeze calea revizionistă, adoptând uimitoare metode şi înfăţişări în lupta sa de a slăbi şi, dacă se putea, de a destabiliza statul român, mai ales în calitatea sa de administrator al Transilvaniei, parte integrantă şi inalienabilă a teritoriului naţional. Dacă problema Transilvaniei se încadra într-un proiect revizionist, niciodată afirmat public dar niciodată denunţat, acţiunile din ultimii ani ai deceniului `80 au privit întreaga construcţie de stat a României. Declaraţia de la Budapesta privind viitorul României, semnată de importante nume ale exilului românesc, subiectul declarat fiind desprinderea Transilvaniei pentru un viitor presupus mai bun, a fost pasul care a dus la scenariul unei posibile federalizări, cu toate consecinţele catastrofale ce ar putea decurge din ea.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Cert este faptul că după 1989, relaţiile româno – ungare au căpătat o altă vizibilitate, dar, din păcate, au urmat acelaşi curs. Întârzierea intrării României în NATO şi Uniunea Europeană a adus noi speranţe şi noi energii curentului revizionist. Intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană a restabilit macro – echilibrul, dar evoluţiile de pe scena internă, mai cu seamă din Ungaria, au reaprins acele speranţe şi au desprăfuit vechile planuri, nădejdi alimentate şi de non-acţiunea sau lentoarea unei acţiuni pentru afirmarea autorităţii suveranităţii statului român. Principiile democratice care domnesc în Uniunea Europeană sunt atât de generoase încât, pe de o parte, au permis interpretarea lor în sens contrar, iar pe de altă parte au funcţionat în România uneori cu rezultate paralizante. Participarea preşedintelui României la unele din nenumăratele şcoli de vară ale organizaţiilor de tot soiul maghiare din România a devenit, din gest de respect şi curtoazie, un gest de susţinere. Iată că în 2015, în contextul creat de aceste întruniri, s-au afirmat lucruri grave de către persoane extrem de importante. Primul ministru al Ungariei a declarat că e timpul ca Transilvania „să se întoarcă acasă”, iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a declarat că ţara sa susţine autonomia teritorială a zonelor locuite de maghiari din România. Surpriza constă în greutatea care o capătă afirmaţiile exprimate de două persoane reprezentante la vârf ale statului ungar. Aceste declaraţii ale unor oficiali de rang înalt nu pot fi categorisite decât acte deliberate de politică. Există tot felul de avocaţi ai aşa-zisei „calmări a lucrurilor”, care spun: nu luaţi în serios, e vorba de declaraţii electorale, vin alegerile! Abia o astfel de explicaţie nelinişteşte: ce se poate întâmpla dacă o majoritate se coagulează în jurul unor asemenea declaraţii? Va stabiliza mult şansa dialogului, a înţelegerii româno – ungare pentru viitor?

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

În ciuda tuturor aparenţelor, trebuie să fim de acord că sunt lucruri care ne apropie. Dar, mai ales, ne apropie un viitor comun inevitabil, dacă ţinem cont de evenimentele şi evoluţiile globale, pornind de la migraţia incontrolabilă, deocamdată, dinspre est spre vest şi dinspre sud către nord, altfel spus, din zone de insecuritate şi sărăcie către zone stabile şi relativ prospere. Ameninţările terorismului fundamentalist islamic şi criza resurselor sunt strâns legate, subdezvoltarea şi dezastrele ecologice sunt parte ale aceluişi fenomen, iar fenomenul ne priveşte pe toţi – şi ne referim în mod special la noi, cei din Uniunea Europeană. Acest viitor comun va fi atât de dificil, încât este nevoie de o acţiune comună a tuturor celor care îl construiesc astăzi pentru a-l putea suporta şi chiar pentru a-l face mai bun.

Dar ce ne desparte? Ne desparte, deocamdată, privirea diferită asupra trecutului şi asupra realităţii. Ne desparte faptul că în mentalităţile colective ale celor două popoare anumite valori sunt considerate diferit: pentru unii singura soluţie a asigurării viitorului este izolaţionismul (lingvistic, cultural, administrativ), pentru ceilalţi, dimpotrivă, convieţuirea, colaborarea, armonizarea sunt garanţiile viitorului. Putem spune că trecutul pentru ambele popoare este foarte important, dar într-un caz viitorul este supus unor irepresibile nostalgii (nu e simplu ca din imperial să devii naţional, cum nu e simplu ca din supus să devii cetăţean), iar în celălalt caz, viitorul este perceput nu doar ca un spaţiu al probabilităţilor, ci ca un spaţiu al posibilităţilor. Pe scurt, am putea spune că unii sunt înclinaţi către politica punerii piciorului în prag, iar ceilalţi înclină către politica uşilor larg deschise. După opt sute de ani de istorie comună, în care faptele nu au fost întotdeauna blânde sau constructive, ci dimpotrivă, istoria secolului al XX-lea ar trebui analizată cu mai multă răbdare şi mai multă înţelepciune de către toţi cei cărora popoarele le-au încredinţat autoritatea. Să privim cu încredere către ceea ce ne apropie – o Europă Unită, în care fiecare popor va avea garantat spaţiul său de dezvoltare şi libertate. Ideea revizuirii unui Tratat care a rezistat celui de-al doilea război mondial şi căderii comunismului, două momente cruciale ale istoriei moderne, este nu doar retrogradă, încercând să aducă Europa la situaţia dinaintea primei conflagraţii mondiale, ci şi ameninţătoare pentru pacea Europei – distrugerea unui echilibru verificat duce la o stare de instabilitate conflictuală cu consecinţe imprevizibile, neverificate. De aceea, este cu atât mai de neînţeles atitudinea unor lideri de la Budapesta, pe care nici o autoritate din România nu i-a oprit nici să călătorească, nici să vorbească în ţara noastră, cu cât această libertate este folosită în vederea izolării, a închiderii în sine a uneia dintre cele mai creative şi libere minorităţi naţionale din România.

Eugen Uricaru 


Ceea ce contează pentru mine şi pentru relaţia bilaterală dintre România şi Ungaria, care are un potenţial excepţional, la nivel de parteneriat strategic acceptat de către ambele părţi, este respectarea regulilor jocului şi aceste reguli ale jocului presupun exact respectarea acestor parametri pe care i-am convenit împreună. Acesta este chestiunea care într-adevăr surprinde; noi avem obligaţia să tratăm lucrurile cu responsabilitate”. (Bogdan Aurescu, ministru al Afacerilor Externe al României)


Fostul preşedinte Traian Băsescu, aflat la Universitatea de Vară Izvoru Mureşului, după ce a afirmat că autonomia pe criterii etnice nu poate exista, iar România nu acceptă „un astfel de concept” a mai declarat: „Singurul lucru care mai trebuie clarificat şi trebuie scos din vocabularul oficial maghiar este cel legat de autonomia Ţinutului Secuieasc. Eu cred că noi nu umblăm cu degetul pe harta Ungariei. Pentru că am putea umbla de la frontieră până la Tisa, dar suntem decenţi şi bine crescuţi. Şi atunci o să-i invităm scris să nu ne mai spună cum să ne organizăm regiunile şi cât de autonome să fie. Autonomie la Caracal, câtă la Harghita şi Covasna. Asta am spus întotdeauna. Deci, problema este de tupeu”.

Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Anul acesta se vor împlini, la începutul lunii noiembrie, 135 de ani de la nașterea celui mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Debutul său atât de furtunos atrage atenția cititorilor și, deopotrivă, criticii literare. Desigur, Mihail Sadoveanu mai publicase în reviste, a fost inițial un apropiat al „Sămănătorului”, o publicație tradiționalistă, dar nu conservatoare, pentru ca apoi să se apropie de „Viața Românească”, o revistă care își propunea să modernizeze literatura, apropiindu-se de ideologia social-liberală. Mihail Sadoveanu a frecventat toată viața publicațiile cu orientare modernă, în vreme ce literatura sa, în cele mai multe din paginile sale, este dedicată reînvierii vremurilor de altădată, cu un parfum de epocă datorat limbii române vechi, redescoperite în cronicile lui Miron Costin și Ioan Neculce. Cu siguranță, unul din marile merite ale acestui scriitor este acela că a redat marelui public frumusețea și bogăția limbii române, repunând în circulație cuvinte uitate ori arhaisme trecute cu vederea odată cu modernizarea limbii, realizată printr-o adoptare fără reticență a neologismelor de origine franceză. Într-o vreme când în Parlamentul României discursurile se țineau în limba franceză, cărțile lui Mihail Sadoveanu au constituit un adevărat șoc cultural. Chiar și aceste prime volume ale tânărului scriitor reușeau să transmită o mare emoție estetică, rezultată și din repunerea în circulație a unei limbi românești plină de culoare, de vigoare expresivă. De la începuturile sale literare și apoi în marile romane istorice, în povestirile și nuvelele dedicate provinciei, vieții țărănești, Sadoveanu se păstrează un mare povestitor, în sensul unui discurs literar tradițional, un artist cu o capacitate neobișnuită de a imagina scene de viață desprinsă din cronici ori legende populare, un creator de mituri eroice și în același timp un analist atent al vieții românilor, indiferent de momentul istoric la care se referă. Am putea crede că Mihail Sadoveanu este un autor fantazist, chiar în sensul modern de fantasy, în opera căruia imaginația epică nu are limite, în afară de cele propuse de autorul însuși. Am crede greșit. Mihail Sadoveanu este în fapt un autor foarte riguros în ceea ce privește faptul istoric, extrem de atent în ceea ce privește detaliile care dau culoarea de epocă, un înțelept atunci când ne interesează sensul celor povestite. Romanul „Baltagul”, o capodoperă din toate punctele de vedere, este dincolo de istoria detectivistică amplasată în spațiul pastoral, dincolo de reflexele motivului Mioriței în trama epică, este, deci, o interpretare magistrală a unui străvechi mit al Egiptului faraonic, acela al zeiței Isis. Dacă ne-am referi doar la acest roman putem înțelege că Mihail Sadoveanu era un intelectual de un rafinament extraordinar, de o cultură vastă și profundă, cu o viziune cu mult deasupra lumii în care trăia, bântuită de obscurantism, violență, egoism. Această lume primitivă nu l-a înțeles și l-a urât destul de mult. Altfel nu se explică repetatele campanii de denigrare care au încercat să-i distrugă nu doar prezența socială, ci și pe cea cea culturală. În anul 1937, un an nefast pentru viața publică din România, cărțile sale au fost arse pe rug. Articolele apărute în publicațiile de extremă dreaptă și nu doar acolo îl acuzau de trădare a neamului, ori pur și simplu de trădare. Era vorba de un scriitor care își făcuse din istoria națională și din viața poporului român icoana crezului său literar. Era vorba de un scriitor care lăsase deoparte și creionul și familia și se înrolase în armată, participase direct în tranșee la operațiuni militare și apoi se dedicase gazetăriei de front. Era vorba de un intelectual care avusese curajul să declare deschis opoziția sa la ideologia nazistă și să se opună tot atât de declarat influenței ideologiei și cercurilor naziste în România. Mai târziu, a fost cel care și-a pierdut fiul în războiul antihitlerist.

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

„Baltagul” nu este singura sa operă cu invitație la o altă lectură, în cheie esoterică. Probabil cea mai atrăgătoare, în acest sens, este „Creanga de aur”, o adevărată operă de inițiere în mistere, o carte care ne oferă cheia interpretării operei literare a lui Mihail Sadoveanu, dar și a atitudinii sale publice, care transcende clar politicul. Persecutat în decada ascensiunii și prăbușirii extremei drepte din România, Sadoveanu este invitat, după război, să susțină noul regim, ridicat pe două coloane de sprijin – antifascismul care se manifesta în toată Europa (denazificarea din Germania, anticolaboraționismul din Franța, defascizarea din Italia) și invincibilele tancuri ale Armatei sovietice, Armată care beneficia deja de aprobarea, la Yalta, a acțiunii sale de ocupație din parte liderilor Lumii Libere. Multe dintre gesturile de atunci ale lui Mihail Sadoveanu, ca om public, au fost citite într-o sigură cheie, fie la vremea lor, fie după 1989. Ori, lectura aceasta este eronată, neținând cont de profunzimea și complexitatea personalității, gândirii și concepției despre viață și societate a marelui prozator. Izgonirea textelor sale din programele școlare nu este un gest îndreptat împotriva lui Sadoveanu, ci este un gest îndreptat împotriva elevilor de azi și cetățenilor de mâine, lipsindu-i printr-un gest administrativ de o valoare afectivă și civică de neînlocuit. Această măsură administrativă amintește de o alta, când din biblioteci și manuale au fost izgoniți pe termene limitate sau nelimitate, în perioada pre-decembristă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, ca să pomenim doar câteva dintre numele simbol ale culturii românești. Natura violenței este aceeași, indiferent de motivațiile exercitării sale. Dorim să trăim în democrație uzând de aceleași metode de spălare a creierului noilor generații? Oare diriguitorii educației, indiferent de culoare politică, au uitat că greșeala este omenească, dar perseverarea în ea este diabolică? E de preferat necunoașterea, ignorarea unei valori în locul înțelegerii acesteia în toată complexitatea ei? Dacă este așa, înseamnă că ne temem, că nu credem nici în puterea rațiunii și nici în democrație!

Opera lui Sadoveanu este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând, la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai, Eminescu. Graba cu care s-a încercat și se încearcă scoaterea lor din memoria colectivă ne întărește convingerea că amândoi sunt de neînlăturat. Dacă nu vor mai fi citiți din manualele așezate pe băncile școlilor, așa cum s-ar cuveni, vor fi răscitiți pe sub bancă, cum s-a întâmplat în toate vremurile de restriște. Mihail Sadoveanu este unul dintre acei bătrâni pe care dacă nu-i ai, trebuie să ți-i cumperi! Dacă pădurile din munții României vor fi tăiate până la ultimul arbore, ele ne vor mustra existând mai departe în paginile lui Sadoveanu. Dacă toate manualele de istorie vor fi rescrise după ciudate principii politice numite corecte, istoria românilor ne va privi în ochi din paginile lui Mihail Sadoveanu. Dacă, cumva, vom deveni cu toții niște neo-liberali sălbatici, care cred că trăiesc într-o junglă socială și nu într-o societate demnocratică, din paginile lui Sadoveanu se vor auzi în veșnicie durerile înnăbușite și suferința celor umiliți și obidiți. Dacă vrem să rămânem români cu față umană și nu mai știm cum să procedăm, trebuie să-l citim pe Mihail Sadoveanu. De acolo aflăm și cine suntem, și cum trebuie să fim. Dacă ar trebui să aducem un semn de mulțumire peste timp acestui mare spirit protector al culturii române, acesta ar fi foarte simplu – ajunge să-l citim. Să-l recitim. Măcar din când în când; sigur ne va face bine, ne va însănătoși sufletul și ne va ajuta să ne ținem firea!

Eugen Uricaru