NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Cine dirijează energia Europei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Cine dirijează energia Europei

Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În condițiile dependenței diferite de gazul rusesc, în spatele așa-numitului proiect unitar stau de fapt interese ale fiecărei țări în parte. 

Președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, și vicepreședintele CE, Maros Sefcovic

Reducerea dependenței Europei de gazul rusesc este o problemă care revine ciclic în prim-planul dezbaterii publice europene. De fiecare dată când se încheie câte un sezon rece cu record de profit pentru rușii de la „Gazprom”, decidenții europeni readuc în discuție alternativele care să scape continentul de ceea ce a devenit cunoscut drept „îmbrățișarea de fier” a alimentării dinspre Federația Rusă. Nu a făcut excepție nici seria de discuții recente între reprezentantul Comisiei Europene, vicepreședintele Maros Sefcovic, și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, pe tema gazoductului TAP. Mai exact, o dată în plus, Bruxelles-ul încearcă să repună pe agenda de priorități alimentarea din Marea Caspică, prin intermediul furnizorului azer.  

Părțile implicate au căzut de acord, din nou, că este nevoie să fie susținută finalizarea celor 3.500 km de conducte, în valoare de circa 40 miliarde de dolari, care să micșoreze cota de peste 30% pe care gazul rusesc o are pe piața europeană. Orizontul de timp este anul 2020, iar TAP este ultima legătură a proiectului care va trece gazul din Azerbaidjan pe la granița Turciei, traversând Grecia și Albania, până în Italia. Demn de menționat este faptul că Uniunea Europeană face de zece ani eforturi de a finaliza acest deziderat. Până acum, de la interesele economice de tot felul ale companiilor europene (care fac profit pe traseul gazului rusesc spre Europa) până la… măslinii seculari din Italia aflați în calea gazoductului, motivele de întârziere au fost și de toate felurile.  

Proiectul TAP (UE – Azerbaidjan)

Planurile europenilor legate de gazul din Azerbaidjan au stârnit imediat atenția marelui furnizor rus „Gazprom”. Dat fiind faptul că anul 2016 a însemnat un record de exporturi de gaz către Europa (și un profit pe măsură, de 12,36 miliarde de dolari pe primele trei trimestre ale anului precedent!), gigantul energetic rus a anunțat deja că intenționează să intre „pe filiera” TAP. Mai exact, să participe la licitația liberă pentru transportul gazului prin acest sistem de conducte. Demn de menționat și aici este faptul că unii dintre acționarii TAP, cum sunt italienii de la „Snam” sau belgienii de la „Fluxys”, afirmă că ar fi binevenită intrarea „Gazprom” în proiectul TAP – menit în principiu pentru a reduce dependența de… „Gazprom” (?!). Chiar un oficial al Comisiei Europene a afirmat, la începutul lunii martie, la scurt timp după discuțiile cu partea azeră, că furnizorul rus „va putea folosi TAP pentru a transporta gaz”, notează „EurActiv”.  

Proiectul Nord Stream 2 („Gazprom”)

Unul dintre cele mai recente și elocvente exemple care atestă felul în care alimentarea cu gaz poate afecta politica unui stat este atitudinea Suediei vizavi de extinderea gazoductului rusesc „Nord Stream” folosindu-se portul suedez Karlshamn ca bază de operațiuni. Inițial, suedezii s-au opus cu vehemență unei asemenea perspective. Două luni mai târziu, lucrurile s-au schimbat radical; oficialitățile au acceptat ca „Gazprom” să opereze în portul suedez. În acest fel, ambiția „Gazprom” de a dubla capacitatea „Nord Stream” se apropie de realitate, cu atât mai mult cu cât dintre acționarii proiectului fac parte companiile germane „Eon”, „BASF” și „Wintershall”. În ce măsură se mai poate vorbi la nivel european de o reducere a poziției dominante în piață a gazului rusesc sau de o uniune energetică omogenă, cu acțiune direcționată spre asigurarea independenței Europei? Rămâne de văzut… 

 

Interdependenţe şi … dependenţe

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Interdependenţe şi … dependenţe

ENERGIA- la ordinea zilei

Gazoductul „South Stream”

Gazoductul „South Stream”

Criza din Ucraina a pus în faţa Europei, pe lângă perspectiva insecurităţii, o altă temă a cărei rezolvare nu suportă amânare: dependenţa de gazul rusesc. De la guverne la cetăţeanul de rând, întreaga opinie publică se întreabă dacă este posibilă securizarea energetică a continentului, în ce orizont de timp şi cu ce costuri.

Uniunea Europeană importă peste jumătate din cantitatea de energie pe care o consumă, la preţuri considerate ridicate şi dictate în mare parte de Rusia, furnizorul principal. Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că Europa riscă să rămână singurul continent masiv dependent de importuri energetice, fapt ce împovărează atât consumatorii casnici, cât şi pe cei industriali, afectând competitivitatea economică a statelor membre. „Uniunea Europeană trebuie să creeze o Uniune Energetică care să asigure aprovizionarea cu gaz a statelor membre, pentru că actuala dependenţă de energia de la ruşi face Europa slabă”, sintetizează prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk. De aceea, securitatea energetică a devenit tot mai mult un subiect cheie pe agenda de la Bruxelles.

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Au fost trasate patru obiective fundamentale ale politicilor energetice comunitare: definitivarea pieţei interne; îmbunătăţirea eficienţei energetice; investiţiile în dezvoltarea infrastructurii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare. În plus, Comisia a identificat mai multe puncte critice pentru securitatea energetică a UE – extinderea obiectivului în ceea priveşte interconectarea capacităţii de producţie instalată la 15 % până în 2030, diversificarea ţărilor furnizoare şi a rutelor de tranzit (în timp ce UE îşi va menţine relaţiile cu partenerii actuali, va urmări să stabilească legături cu noi ţări partenere, de exemplu din regiunea bazinului Mării Caspice, continuând să extindă coridorul sudic al gazelor şi consolidând aprovizionarea cu gaz lichefiat), întărirea mecanismelor de urgenţă şi solidaritate, creşterea producţiei autohtone, adoptarea unei viziuni unitare în materie de politică energetică externă. În acest context, presată de poziţia de forţă a Federaţiei Ruse (reflectată de recenta decizie de a „tăia” aprovizionarea Ucrainei), Uniunea Europeană a convenit cu Azerbaidjanul să accelereze proiectul coridorului sudic de gaze, pentru transportul din Marea Caspică spre Europa, a anunţat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Se avansează şi soluţii concrete. Una dintre acestea ar fi urgentarea facilităţilor pentru exportul de gaz lichefiat din SUA către Europa. Din păcate, ar fi nevoie de mai mulţi ani şi investiţii de zeci de miliarde de dolari pentru ca exporturile americane să conteze în ecuaţia energetică europeană, SUA având în prezent un singur terminal de gaz lichefiat, aflat în Alaska. O altă viitoare sursă ar putea fi Conducta Trans-Caspică, prin care ar urma să intre în Europa aproximativ 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, din Turkmenistan până în Grecia, de unde vor fi trimise spre Bulgaria şi Ucraina. Doar că gazoductul va deveni operabil în 2019. Încă o eventuală soluţie ar fi funcţionarea Greciei ca un punct nodal energetic, Europa mizând şi pe rezervele din Marea Mediterană aflate în apele teritoriale ale acestei ţări şi ale Ciprului. De asemenea, Grecia deţine un terminal de gaz natural lichefiat a cărui capacitate va fi mărită, şi colaborează cu Bulgaria pentru construirea unuia nou.

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Există, de asemeni, şi ceea ce se poate numi „rezistenţa locală”. Exemple ar fi conexiunile dintre România şi Ungaria, Ungaria şi Croaţia, Slovenia şi Austria, Polonia şi Cehia, notează Financial Times”, exemplificând cu inaugurarea, în luna martie a.c., a legăturii de alimentare cu gaz Ungaria-Slovacia. În plus, Polonia şi Lituania sunt în plin proces de construire a unor terminale de gaz lichefiat. Nu în ultimul rând, se mizează pe grăbirea exploatărilor neconvenţionale, deşi în acest caz opoziţia publică este foarte accentuată – Franţa şi Bulgaria le-au interzis, Marea Britanie „luptă” cu opozanţii, iar în Polonia, unde se estimează că ar fi rezerve enorme, forările au adus rezultate dezamăgitoare, astfel încât multe companii au renunţat.

O revelaţie: România

Ţara noastră are o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic, asigurându-şi în prezent în proporţie de 76% necesarul din producţia internă. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile. România are astfel oportunitatea de a deveni exportator net de gaz natural şi de a-şi ajuta vecinii. Un exemplu este interconectorul Iaşi-Ungheni, care leagă România de R. Moldova şi care ar putea fi operaţional chiar în această vară. O serie de specialişti şi autorităţile afirmă că pentru toate aceste aspiraţii ţara noastră trebuie să-şi exploateze toate resursele, mai ales gazele de şist şi resursele de hidrocarburi din Marea Neagră. Dar există puncte nevralgice. Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive, iar rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani. În ce priveşte punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist, acestea ar putea intra în producţie, în varianta cea mai optimistă, după anul 2020, iar resursele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Din fericire, potenţial există.

Încrengături de interese

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Toate planurile şi proiecţiile amintite se referă la viitor. Pentru moment, în mod concret, poziţia dominantă a Rusiei ca exportator de gaz natural către Europa se poate dovedi dificil de schimbat. Şi aceasta întrucât întrucât unele guverne şi companii îşi văd de propriile agende. Timpul s-a scurs în favoarea Rusiei – prin gigantul „Gazprom”, Moscova a reuşit până acum să speculeze din plin dependenţa Europei şi să transforme compania de stat  într-un instrument de negociere politică externă. Planul a fost simplu: construcţia rapidă de noi gazoducte cu direcţia Europa şi descurajarea oricărei tentative de a fi realizate rute de transport alternative. Cel mai relevant caz este împotmolirea „Nabucco”, proiect concurent pentru care nu s-a ajuns la un acord cu privire la furnizorul gazului şi nici nu s-a construit vreun kilometru de gazoduct. Astfel, sub directa coordonare a Moscovei şi sub puterea decizională a preşedintelui Vladimir Putin, reţeaua de gazoducte care alimentează Europa s-a extins mereu. Aşa au apărut „Nord Stream”, care ajunge în Germania, „South Stream”, încă în faza de proiect, care ar urma să alimenteze Italia şi Austria, „Yamal”, cu un gazoduct către Polonia, care ar urma să pompeze 310-360 miliarde metri cubi de gaz până în 2030. Faptul că Europa nu s-a grăbit să „se pună la adăpost” (ba chiar unele state au fost obligate de lipsa resurselor să conlucreze cu Moscova, uneori forţând legislaţia europeană) a dus la o încrengătură de interese care îşi arată azi gradul de risc. Mai exact, politica „Gazprom” de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene. Dar asta nu a contat pentru multe state, Comunitatea Europeană de Energie constatând că toate acordurile semnate de Rusia cu Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria şi Italia, plus Serbia, se abat de la normele comunitare.

Detaliind, avem cazul Bulgariei. Ţara se află într-o poziţie dificilă: pe de o parte, este dependentă în toalitate de gazul rusesc, iar salvarea se numeşte „South Stream”. Pe de altă parte, Comisia Europeană a cerut Sofiei să sisteze activităţile de construcţie a gazoductului, invocând probleme de respectare a reglementărilor în domeniul concurenţei, care au şi dus la declanşarea unei proceduri de infringement. Şi nu fără motiv. Legăturile „netransparente” Bulgaria-Rusia au inclus o încercare din partea autorităţilor bulgare de a-şi amenda legislaţia energetică astfel încât „South Stream” să „ocolească” normele UE. Bulgaria a stârnit şi reacţia dură a SUA. În final, pregătirile pentru construirea gazoductului, programate să înceapă în această vară, au fost oprite, dar ce va face Bulgaria, aflată între „ciocanul” nevoii de gaz şi „nicovala” oprobriului occidental? Se poate menţiona aici că blocajul UE-Sofia antrenează altul, în Serbia, şi ea parte a proiectului rusesc, şi care depinde de lucrările din Bulgaria. Italia este un alt exemplu de relaţii cel puţin complicate cu Rusia în calitate de furnizor de gaz. Ministrul adjunct pentru Dezvoltare Economică, Claudio de Vincenti, a confirmat recent statutul prioritar al gazoductului „South Stream”, la care ţara sa participă prin grupul „ENI” (ce deţine 20% din acţiunile viitorului gazoduct!). Relevantă pentru „nodul gordian” al intereselor din jurul alimentării Europei cu gaz este declaraţia aceluiaşi oficial, care arată că Italia „a încercat să acţioneze ca mediator pentru a soluţiona disputele cu privire la proiect în schimbul unor concesii în beneficiul Rusiei” (!).

Zig – zag energetic

Nu doar statele, ci şi companiile îşi văd de propriile socoteli în materie. La foarte scurt timp după anunţarea noilor sancţiuni impuse de UE Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei, gigantul austriac OMV”, de pildă, a semnat un memorandum de înţelegere cu Gazprom” pentru construirea sectorului austriac al aceluiaşi South Stream”. La rândul lor, companiile franceze, germane şi elveţiene dau semne că se pregătesc să se retragă din proiectul gazoductului „Trans Adriatic Gas Pipeline” (TAP), dând o nouă lovitură reducerii dependenţei Europei de gazul natural rusesc. Mai mult, doi dintre acţionarii TAPau schimbat tabăra”, semnând înţelegeri cu Rosneft” (cea mai mare companie petrolieră de stat a Rusiei) şi cu „Lukoil”, a doua companie de profil a Rusiei, după cum anunţă mass-media internaţionale. Aşadar, interesele politice şi comerciale primează, în unele cazuri, în faţa securităţii energetice a UE.

De altfel, poziţia oficială nu este foarte clară nici la vârful blocului comunitar. În aceeaşi lună, aprilie, pe de o parte Parlamentul European adopta o rezoluţie prin care se opunea conductei „South Stream”, iar pe de altă parte, comisarul pentru energie, Günther Oettinger, anunţa că „Gazprom şi Rusia sunt parteneri ai Uniunii Europene, iar acest parteneriat trebuie să continue”. În aceste condiţii, noii aleşi de la Bruxelles au în faţă şi această provocare majoră – de a urgenta obţinerea independenţei energetice a blocului comunitar.