Revista „Balcanii și Europa”, care mi-a demonstrat în aceşti ani că ştie să trăiască fiecare mare eveniment din viaţa ţării cu demnitatea unei publicaţii de elită, mă onorează cerându-mi un eseu despre, cred eu, cel mai important eveniment din istoria României, Marea Unire de la 1 Decembrie, 1918. Am citit şi recitit în ultimele luni mai multe cărţi de istorie naţională. Acum studiez istoria în două volume a marelui profesor bucovinean Ion I. Nistor, o voce aproape uitată de corifeii contemporani. Zilele trecute am terminat studiul strălucit al prietenului meu Ioan C. Popa, Faţa nevăzută a agresorului, despre „pactul mârşăviei”, Ribbentrop-Molotov, care a despicat România cu un cinism fără egal. Nu pot să-l uit pe profesorul Edgar Papu care spunea, cu câteva decenii în urmă, la o întrunire: „Priviţi harta României cu Ardealul răpit. Parcă e o mână fără podul palmei, care imploră şi plânge”.

Mă tot întreb ce aş putea să aduc eu, un scriitor aproape bătrân, ţării mele, la centenarul naşterii ei din cenuşile atâtor imperii care ne-au traversat cu pofta lor uriaşă. Aşa s-a născut un poem pe care îl voi include în viitoarea mea carte, ce se cheamă Scurt tratat de istorie contemporană. Nu ştiu cât e poem, nu ştiu cât e transcrierea unei viziuni în care încep să cred, nu ştiu cât e adevăr ori plăsmuire a minţii unui poet îndurerat de soarta ţării lui.

El s-a născut din credinţa că unul dintre cele mai mari simboluri ale istoriei naţionale este „Coloana infinitului” a lui Brâncuşi. Care spune că, la aproximativ o jumătate de veac, noi, românii, am avut câte o speranţă aprinsă de mari domnitori-eroi, dar totul a durat puţin, prea puţin, am fost împinşi apoi în mlaştina trădării de către aceleaşi imperii mondiale, cu sprijinul cozilor de topor de care n-am dus nicicând lipsă.

Acum, în 2018, este unul din acei ani în care istoria coloanei infinite arată semnul de maximă speranţă. Dacă-l vom rata, s-ar putea să avem probleme uriaşe de supravieţuire. Dar s-ar putea, totuşi, să reuşim. 

Nicolae Dan Fruntelată