Parcurgem o vară imprevizibilă, cu temperaturi răsucite – când prea cald, când prea rece – cu furtuni iscate de te miri de unde, cu ploi şi avalanşe ce au ajuns să disloce case, maşini, autobuze şi chiar destine omeneşti. Autorităţile parcă se mobilizează mai mult să facă socoteala pagubelor decât să se înregimenteze pentru a readuce viaţa la normalitate ce ar solicita eforturi depline, nu de paradă. A venit şi vremea Asiguratorilor care ar trebui să îşi facă datoria eficient şi cu responsabilitate şi de asemeni să fie evidente implicaţiile statului nostru de tip social faţă de populaţie. Să sperăm că şi de astă dată vor exista forţe capabile să pornească pieptiş la îndreptarea marilor pricini aduse de imprevizibila vară pe care o parcurgem.  

Carol Roman

Se resimte că anumite verigi nu funcţionaeză deplin ceea ce se vede în desfăşurarea cotidiană a vieţii politice de la noi. Prea grabnic se schimbă guvernele, deşi aceleaşi personaje rămân în continuare şi tot mai greu se descifrează o perspectivă a viitorului nostru, bine calculat de câtre guvernanţi. 

Depăşind cotidianul suntem chemaţi la ordine şi de pregătirile ce ar trebui să aibe loc pentru aniversarea unei sărbători naţionale cum este Centenarul 1918, şi care prin amploare să ne reamintească vechi tradiţii patriotice. S-ar cuveni ca oficierea acestui eveniment să depăşească tradiţionala paradă militară şi cele câteva onorante slujbe religioase. Un program bine conceput ar trebui să ia act de acest moment istoric ce ne reaminteşte că unirea românilor într-un singur stat a reprezentat un ideal măreţ, din nefericire contestat arbitrar de unii vecini. Pregătirile pentru acestă sărbătoare emblematică ce va avea loc în anul viitor va da o expresie mai puternică unităţii poporului român în condiţiile în care factorul naţional este adus tot mai mult la ordinea zilei în întreaga Europă. Şi avem un exemplu concludent în modul în care îşi cinstesc tradiţiile bunii noştri prieteni, francezii, care în acelaşi an aniversează centenarul Primului Război Mondial (1914-1918). Cu acest prilej au înfiinţat Misiunea Centenară, în anul 2012, cu doi ani înainte de marcarea unui secol de la începutul Războiului Mondial. Din această Misiune fac parte şase ministere, MAE, Apărare, Interne, Economie, Educaţie, Cultură, precum şi instituţii publice şi asociaţii cum ar fi Asociaţia foştilor Combatanţi, Biblioteca Naţională, precum şi Asociaţia Primarilor din localităţi semnificative pentru centenar. Un eveniment naţional când este înţeles în profunzime determină o acţiune de mare amploare.  

Mai amintim de încă un moment ce ar putea relansa puternic ţara noastră prin evidenţierea unor eforturi deosebite în participarea la destinul nostru colectiv european. În agenda primului semestru al anului 2019 este înscrisă preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România. Din nefericire venim la cârmă într-un context politic european destul de conflictual. Sunt aşteptate din partea ţării noastre eforturi de inteligenţă şi de organizare care vor trebui să ţină seama de încheierea negocierilor cu Marea Britanie şi, în acelaşi timp, menţinerea structurii fundamentale a Uniunii Europene. Nu ne propunem să amănunţim calendarul marilor probleme ce urmează să fie realizate în etapa pregătitoare – experţi români, docţi, cunoscători îndeaproape a tuturor componentelor mari şi mici a Uniunii Europene, organizarea unor evenimente de promovare, cu mari costuri şi pregătiri serioase. Şi ca să reluăm o mai veche doleanţă a noastră, ca România anului 2019 să nu mai fie o ţară monitorizată din punct de vedere al justiţiei şi neinclusă în Spaţiul Schengen. De câţiva ani buni România este pregătită în mod exemplar pentru acest eveniment cu cheltuieli imense în dotarea tehnică şi militară a graniţelor sale, ale întregii Europe.Şi totuşi aşteptăm să se repare „defecţiunea”… 

 
Carol Roman 

Iată-ne, aşadar, de zece ani acceptaţi în Uniunea Europeană, de care ne erau legate, mai de demult mari speranţe. Unele dintre acestea s-au adeverit dar, altele au fost năruite de evoluţia vremurilor. E drept că domnul Jean – Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, cu prilejul vizitei făcute în ţara noastră a încercat să ne încurajeze şi să ne explice că ne aflăm într-un progres deosebit. Într-adevăr multe din cele arătate de domnia sa au o evidenţă în realitate. Îi confirmăm poziţia şi prin creşterea economică din primele trei luni ale acestui an fiind considerată a fi cea mai mare din Europa, care s-a situat la nivelul de 5,7%, cu mult peste estimările făcute atât de către analişti cât şi de către instituţiile financiare. Număi că principalul motor de creştere a economiei în această perioadă a fost consumul privat pe fondul unui venit dobândit mai ridicat bazat pe reducrea TVA şi pe majorarea salariilor, precum şi a inflaţiei scăzute.  

Carol Roman

Ni se mai spune că deşi au fost întâmpinate dificultăţi în problema absorbţiei de fonduri, din calcule ar rezulta că România a obţinut în perioada 2007-2016 un câştig net de peste 26 de miliarde de euro. Există însă şi economişti mai sceptici care contestă această cifră arătând că zeci de miliarde de euro sunt luaţi din economie îndeosebi prin repatrierea fără fiscalitate a 80-90 % din profiturile pe care companii, îndeosebi din Occident le obţin în România. 

În ansamblu se poate aprecia că intrarea noastră în Uniunea Europeană urmată de remodelare economică ce ne-a adus mari avantaje se constituie într-o ispravă reuşită. În mod real economia a fost mai puternică iar asta se poate constata şi prin creşterea exporturilor. Dacă, înainte de intrarea în UE, companiile vindeau peste hotare mărfuri în valoare de 25 miliarde de euro, exporturile au fost de peste 42 miliarde de euro.  

Dar… o aprofundare a situaţiei ţării noastre în context european dacă ar fi să ne ghidăm după promisiunile de la început de drum, este încă departe de speranţe. Au apărut clivaje mari între ţările din Estul Europei şi marile puteri economice europene, aflate în continuare în expansiune şi ne referim în primul rând la Germania, urmată îndeaproape de Franţa, Italia ş.a. Iar această departajare apare a fi tot mai mare în contextul în care ţările europene, aflate la răscruce, discută cu multă seriozitate despre destinul acestei uniuni economice şi nu numai, care ar putea să se îndrepte fie pe drumul unei federalizări, ori a unei „Europe a Naţiunilor”.  

În orice caz opţiunea europeană unanim acceptată de români este obligată să ţină seamă de câţiva factori: „Brexitul” care rupe Marea Britanie de trupul european statuat, valurile de refugiaţi din Africa, Extremul Orient şi Asia, valul de atentate teroriste, criminale şi deasemeni apariţia unor disfuncţionalităţi între Uniunea Europeană şi noua administraţie americană. Sunt teme ce sunt analizate cu multă grijă pentru viitor, în absolut toate ţările europene.  

Pe noi ne aşteaptă o altă mare ispravă în care va trebui să ne descurcăm cât mai bine: preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene în primul semestru al anul 2019, într-un moment când contextul politic european nu este, aşa după cum s-a văzut, unul prea favorabil. Această problemă nu poate fi tratată cu uşurinţă deoarece preşedinţia europeană înseamnă detaşarea unui contigent mare de specialişti români la Consiliul Europei, într-un climat tensionat datorat încheierii negocierilor cu Marea Britanie şi, în ultimă instanţă, menţinerea structuri fundamentale a Uniunii Europene. Evident că pentru diplomaţia românească, una din problemele cele mai serioase se referă la pregătirea experţilor români ce vor trebui să fie docţi şi să cunoască îndeaproape toate componentele mari şi mici ale Uniunii Europene. Pentru a susţine această poziţionare excepţională a ţării noastre, la orizont apare şi necesitatea organizării unor evenimente diverse de promovare, în ciuda unor costuri şi pregătiri serioase pe care le presupun. Şi reflectând la această viitoare angajare a noastră gândul ne poate duce şi la faptul că România continuă să fie o ţară monitorizată din punct de vedere al justiţiei şi neinclusă în Spaţiul Schenghen datorită unor opozanţi. Numai că recent, Olanda care ne punea beţe în roate în problema promovării noastre în această direcţie şi-a modificat atitudinea şi iată că devine un susţinător al acceptării ţării noastre în Spaţiul Schengen. (Profităm de acest context pentru a reaminti modul exemplar în care fusese pregătită România pentru acest eveniment, care nu a mai avut loc, cu cheltuieli imense de dotare tehnică şi militară a graniţelor care sunt nu numai ale României ci şi ale întregii Uniunii Europene şi ale NATO). 

Carol Roman 

Premierul britanic Theresa May a aruncat zarurile „Alea iacta est” adică, mai pe româneşte „Zarurile au fost aruncate”. Cu alte cuvinte acum prevalează interesele economice-financiare-comerciale ale Marii Britanii ce ar determina să iasă din Uniunea Europeană, acţiune cu urmări incalculabile încă. 

O primă problemă dezbătută de presa britanică şi cea europeană, în genere: la retragere Marea Britanie va achita obligaţiile sale financiare faţă de Uniunea Europeană care, după unele surse, s-ar ridica la 60 de miliarde de lire (peste 69 miliarde de euro) pentru a stagna orice turbulenţă economică datorită brexitului? 

Carol Roman

Vor avea loc negocieri crâncene, vreme de 2 ani, între hâtrul şi rutinatul Albion şi Uniunea Europeană, încă crudă şi nesedimentată. Tabla de materie în dispută este complexă şi dificilă. O chestiune prioritară: după martie 2019 ce regim juridic şi social vor avea cei 3,3 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene din Marea Britanie, precum şi cei un milion de cetăţeni britanici din Uniunea Europeană? În acestă problemă guvernul britanic nu a excelat în complezenţe şi de aceea constituie încă o necunoscută în cadrul negocierilor. Se aminteşte faptul că românii aflaţi la muncă în Marea Britanie numără oficial în anul 2016 peste 152 de mii de persoane, potrivit celor mai recente date ale Departamentului britanic al Muncii şi Pensiilor. Este un număr relativ mic în comparaţie cu cei stabiliţi în Italia sau Spania. Românii se clasează pe locul şase în rândul rezidenţilor străini, după polonezi, indieni şi irlandezi. Ce soartă îi aşteaptă pe toţi aceştia dat fiind intenţiile ce au fost evidenţiate în presa britanică şi nu numai. Dacă va fi doar un acord de liber schimb sau nici măcar un acord, nu va exista nici o bază legală ca cetăţenii români să călătorească liber în Marea Britanie. De aceea, în ce priveşte ţara noastră ar trebui să aibă ca prioritate securizarea drepturilor cetăţenilor români în cadrul noii relaţii Uniunea Europeană-Marea Britanie. Avem în vedere că aportul românilor la economia britanică a fost evaluat oficial a fi pozitiv. Cetăţenii noştri contribuie mai mult la sistemele sociale decât beneficiază de pe urma lor; mulţi dintre ei fac munci grele, iar alţii munci de înaltă calificare şi valoare adăugată extrem de ridicată pentru economia Marii Britanii. În nici un caz nu am devenit o povară pentru sitemele sociale ci, dimpotrivă, suntem evaluaţi a fi contributori la creşterea economică a Marii Britanii, afirmă şi europarlamentarul român Siegfried Mureşan. 

Apoi îngrijorează şi apariţia unor bariere comerciale; între cei doi competitori, datorită lipsei unui eventual acord comercial, ar urma să se introducă reglementările şi tarifele Organizaţiei Mondiale a Comerţului ce vor aduce tarife vamale substanţiale.  

Se cunoaşte că echipa de negociatori a UE este condusă de fostul ministru francez Michel Barnier care se va consulta constant cu Comisia Europeană şi Consiliul European pentru a asigura unitatea de poziţie a celor 27 de state membre. În mod cert este vorba despre o personalitate cu mare reputaţie şi cu o vastă experienţă: printre alte misiuni importante amintim că a fost comisar european pentru politica regională, comisar european pentru piața internă și servicii, iar în iulie 2016 a fost numit negociator-șef din partea Uniunii Europene pentru negocierea ieșirii Marii Britanii din UE. Oare în această echipă de negociatori are loc şi un expert din zona Europei de Est, eventual chiar din ţara noastră? Deoarece suntem ca şi siguri că experţi germani, francezi, italieni se vor afla pe această listă. Să sperăm că echipa de negociatori va ţine seama şi de „linia a doua” ca să vorbim deschis, de interesele tuturor celor 27 de membri, de buna lor credinţă în UE şi de dorinţa de o dezvoltare care să îi poată satisface pe toţi deoarece în statutele fundamentale ale UE se specifică faptul că toţi membrii sunt egali şi se bucură de aceeaşi protecţie şi susţinere a eforturilor de dezvoltare pentru o viaţă mai bună într-un climat de colaborare şi soluţionare echitabilă a tuturor problemelor ce apar. 

În orice caz povara de pe umerii domnului Michel Barnier şi a întregii sale echipe este incomensurabil de grea şi are de stabilit norme cu un înalt grad de responsabilitate în faţa tuturor europenilor. 

Străbatem o etapă dificilă, care, orice am spune, contrazice flagrant speranţele pe care ni le făuream în urmă cu 10 ani, că odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană vom păşi pe un ţărm paşnic al dezvoltării, în care, alături de co-participanţi europeni, vom avea şi pe meleagurile noastre stabilitate şi progres. Drepţi să fim, am avut parte şi de ani mai buni, de împliniri şi de satisfacţii. Democraţia s-a cuibărit şi la noi, pe ici pe colo, ne-au crescut şi temerile spre mai bine. 

Carol Roman

Şi acum, parcă deodată, ne trezim la o intersecţie de vânturi năprasnice, ivite chiar din interiorul Uniunii Europene. „Brexit” a declanşat de fapt ceea ce se cocea mai de multişor în interiorul UE. Şi ne referim doar la faptul că va dispărea 15% din bugetul european, dar mai mult îngrijorează ieşirea la iveală a unor anomalii structurale, care rod din temelie ordinea firească găsită şi apreciată aproape unanim, în urmă cu ani. 

În ceea ce ne priveşte, vom remarca în acest parcurs, stabil de bine de rău, câteva consecinţe discutabile, care ne vizează în mod direct. Şi se face că tocmai în acest moment au apărut o seamă de opţiuni răuvoitoare statelor estice ce îndeamnă la modificări de concepţie, de necrezut altădată. Aşa de pildă Nigel Farage, unul dintre susţinătorii părăsirii de către Marea Britanie a Uniunii Europene reclamă, acum, după trecerea atâtor ani, primirea în UE a Bulgariei, Poloniei, României, Ungariei, şi care ar trebui să fie invitate să iasă din conceptul european, dat fiind nivelul lor de dezvoltare. Un alt apologet al divizării este liberalul Guy Verhofstadt, care a iniţiat în Parlamentul de la Strasbourg un raport prin care cerea să fie introduse drepturi diferite de vot, după criteriul acceptării sau nu a monedei comune europene. Şi nu sunt vorbe aruncate la întâmplare, deoarece s-ar părea că ne îndreptăm spre Uniunea Europeană cu diferenţieri între state. În această direcţie se situează şi cancelarul Angela Merkel, care în mai multe rânduri a vorbit despre „o Europă cu mai multe viteze, în care nu toate statele membre să participle la acelaşi nivel de integrare”. După cum mai remarcam, aceste declaraţii reprezintă un concept politic ce ar putea fi oficializat chiar pe 25 martie, la Roma, unde urmează să fie semnată o Declaraţie privind viitorul UE după „Brexit”. Nu ar fi o surpriză, întrucât şi la Summitul Informal din Malta, din 3 februarie, s-au arătat interesaţi de o asemenea construcţie liderii Olandei, Belgiei şi Italiei. Până şi preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a susţinut această schimbare la faţă a Europei, pe care o sfătuia să capete mai multă „flexibilitate”.  

Numai că, în contrast cu bunăvoinţa arătată de cei puternici amintiţi ceva mai sus, în numeroase ţări se susţine că o Europă cu mai multe viteze reprezintă o formă de ameninţare asupra ţărilor din Est, care bănuiesc că în spatele acestei noi denumiri europene ar exista tentaţia de a fi retrogradate şi ar fi socotite drept state „de rangul doi”. 

O aplicaţie recentă ne desluşeşte oarecum modul în care sunt concepute relaţiile dintre statele europene. Astfel, compania de consultanţă „McKinsey”, citată de „Politico.eu”, în raportul pentru Conferinţa de Securitate de la München, ce a avut loc în perioada 17-19 februarie, arată că Europa ar putea economisi până la o treime din sumele alocate pentru echipamentul militar dacă s-ar recurge la mai puţini furnizori. Argumentarea porneşte de la constatarea că circa 80% din achiziţiile din UE sunt făcute la nivel naţional, ceea ce a dus la o fragmentare a pieţei de apărare pe continentul european. Reflectând la cele de mai sus, ar însemna că doar marile economii, cum sunt Germania, Franţa, Italia, ar trebui să se ocupe de crearea echipamentului militar, în timp ce alte ţări, printre care şi România, care produce un echipament de o înaltă calitate internaţională, ar urma să înceteze producţia, să devină cumpărători şi să arunce afară din uzine numeroşi lucrători specializaţi în această industrie. Înţelegem să susţinem realizarea de economii, dar nu în sistemul de a-i întări pe cei tari şi a-i slăbi pe cei din „linia a doua”. Bănuim că discuţiile legate de lansarea Uniunii Europene cu mai multe viteze nu îi vor favoriza şi mai mult pe cei având de acum o structură performantă, punând în continuare în inferioritate ţările cu potenţial economic mai mic ori cu o aderare mai recentă la Uniunea Europeană. România trebuie tratată ca un stat membru egal cu celelalte, în conformitate cu principiile Uniunii Europene, şi reprezintă o importantă valoare în construcţia europeană.  

Carol Roman 

Uniunea Europeană intrată în anul 2017 se află în faţa unei serii de provocări interne şi externe de o gravitate nemaiîntâlnită de-a lungul existenţei sale, cu potenţial de a genera convulsii geopolitice zonale. Statele est-europene, ca să ne referim în primul rând la ele, aflate la hotarul estic al Occidentului şi în vecinătatea Rusiei, putere ce îşi revendică un nou statut mondial prin mijloace mai puţin ortodoxe, înregistrează acutizări ale unor mişcări interne cu potenţial destabilizator a status-quo-ului existent. O privire atentă asupra Ungariei, bunăoară, aflată sub ordinea premierului Viktor Orban, ne indică migraţia limitată, ziduri la frontiere, liberalism restrâns la minim, dar şi relaţii bune cu Moscova. La care am mai adăuga şi creşterea unei insistente propagande oficiale de nesocotire a Tratatului de la Trianon, cu eventuale urmări… Această politică maghiară s-a dovedit a avea un efect epidemic, fiind urmată într-o variantă locală şi de Polonia. Deşi deţine o veche tradiţie democratică, această ţară a manifestat în ultima vreme atitudini care i-au încordat relaţiile cu Uniunea Europeană, pe tema statului de drept, din pricina unor acțiuni cu care Bruxelles-ul nu este de acord, ceea ce a determinat un dialog tăios între cele două părţi. La rândul lor, ţările baltice, care depind totuşi de Alianţa Nord-Atlantică pentru a-şi asigura securitatea, dovedesc o anume nelinişte şi iau măsuri destul de vizibile de apărare, din cauza proximităţii Rusiei. Cât priveşte Ucraina, aflată în centrul disputei dintre ţările occidentale şi Rusia, aceasta se află într-un greu proces de reformă, marcat de neînţelegerile şi încălcările de legalitate ce au loc în această ţară. S-a ajuns la situaţia în care încrederea ucrainienilor în liderii lor politici se află la o cotă extrem de joasă.  

Carol Roman

În această enumerare acordăm o atenţie deosebită Republicii Moldova, în care evoluţiile politice generează mult pesimism. Deşi este semnatară a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, beneficiind de susţinere puternică, la sfârşitul anului precedent a fost ales ca şef al statului moldovean socialistul pro-rus Igor Dodon. Poziţia acestuia are prerogative limitate de Constituţie, dar importanţa simbolică a rezultatului scrutinului nu poate fi negată. Motivul principal care explică această evoluţie este corupţia sistematică de care se leagă numele unor politicieni din formaţiuni considerate reprezentative pentru linia europeană.  

În aceste condiţii de instabilitate, Europa se află în căutarea unor soluţii, în dorinţa de a depăşi această etapă neproductivă; în multe ţări se fac tatonări şi se caută „reţete”. Mulţi se întreabă: există vreo soluţie care să pună ordine în această lume… dezordonată? La orizont se prefigurează, treptat, ideea federalizării, care ar poziţiona Europa într-o altă structură, mai „forte”. Acest lucru l-a exprimat şi sondajul realizat de Institutul „Viavoice” pentru liberalizare, care arăta, prevestitor, în urmă cu câtva timp, că majoritatea cetăţenilor a patru ţări membre ar dori ca Europa să evolueze spre o uniune federală. Francezii, italienii, spaniolii şi germanii susţin ca UE să aibă Preşedinte, ministru de Externe, ministru al Economiei şi Finanţelor, unşi cu puteri decizionale depline şi, după caz, discreţionare. Subiectul este extrem de delicat şi dificil, deoarece ar trebui asigurat un leadership puternic la nivel european, care să convingă cele 28 de state că Europa poate deveni o mare putere economică şi, deopotrivă, una militară doar transformându-se într-o federaţie şi luând aminte de intenţiile politice ale noului preşedinte american Donald Trump.  

Dar a apărut şi opoziţia faţă de acest parcurs, care se întreabă, pe bună dreptate, dacă ar fi bine să fie creată o falsă omogenitate punând în aceeaşi oală ţări cu nivele de dezvoltare diferite, cu tradiţii culturale distincte, greu de aliniat cât ai bate din palme. 

Într-adevăr, s-ar părea că ne aflăm la o răscruce de drumuri. 

Carol Roman 

Aşadar, iată-ne în prag de alegeri. Multe cotidiane, „repere obiective ale opiniei publice”, mimând aşa-numita echidistanţă, în realitate – de ce să nu o spunem! – asmut spiritele peste poate, devenind organe semi-oficiale ale unor competitori ce doresc să acceadă la putere. Cei din dreapta sunt reuniţi sub bagheta fermă a mai-marilor ţării, pe când cei de pe trotuarul de vis-à-vis încearcă imposibilul, deoarece „marele licurici” a ieşit la lumină şi se străduiește să ajute ceea ce, de fapt, nu mai trebuie ajutat în plus.

Carol Roman

În această sfadă generală, care nu ţine seama de ideologii sau de buna cuviinţă, sunt aruncate în luptă „soluţii” dintre care nu lipsesc arestările, închisorile, ameninţările şi atotdominatorul şantaj: „Dacă spui asta, dai de belea”, „Dacă nu declari asta, dai de belea”, într-o atmosferă de prigoană şi ură care nu a mai fost cunoscută pe meleagurile româneşti de mult de tot.

Dar mai există o „bubă”, la fel de atroce ca şi cele de mai sus. Şi aici vom apela la un un cititor al revistei, care constata, într-o scrisoare trimisă redacţiei, frecvenţa tot mai mare a termenului „duşman”, cu derivatul „duşmănos”, în discuţiile dintre partide şi dintre oamenii politici. Am deschis străvechiul „Dicţionar Universal al Limbii Române”, de Lazăr Şăineanu, şi am găsit următoarea definiţie: „cel cu care ne aflăm în război şi trebuie distrus”. Deci, cum s-ar zice, atunci când citim în presă că reprezentanţii unei coaliţii de partide au spus, la unison, că duşmanul lor este un anume partid, ar însemna că aceste onorabile partide şi-au propus o bătălie pe viaţă şi pe moarte, iar prin extensie figurativă, „ciuruirea” milioanelor de oameni care i-au dat votul formațiunii.

Alta ar fi fost chestiunea dacă sfada dintre partide, ce s-ar cuveni să aibă ideologii clare şi răspicate, i-ar denumi pe actualii „duşmani” a fi rivali, competitori, chiar adversari politici. Dar nu duşmani! De ce duşmani? O naţiune trăind într-un regim democratic are nevoie, după cum este şi firesc, de mai multe opţiuni, de diverse soluţii la problemele curente şi de perspectivă ale ţării. De aici alternanţa la putere, prevăzută şi acceptată chiar de „duşmanul” din dreapta sau din stânga echişerului politic. S-ar putea spune: până aici a lucrat un partid, în timpul guvernării sale, cu bune şi cu rele, sau cu rele şi cu bune, după care vin ceilalţi; alegerile schimbă guvernarea care ar trebui să recunoască, în mod logic, punctul de unde pornesc mai departe – dacă acesta este cazul! – nearogându-şi, în mod stupid, pretenţia că o iau de la „punctul zero”. Este vorba despre o concepţie păguboasă, contraproductivă. Avem o singură ţară şi ea trebuie slujită!

Nu putem trece cu vederea faptul că în mai multe ţări europene construcţia şi concilierea merg mână în mână într-un sens pozitiv, aducător de progres – şi ne gândim la Germania, Franţa, Italia ş.a.

Din păcate, sfada din lumea noastră politică se referă nu numai la anatemizarea rivalilor din alte partide, ci chiar şi a celor din interiorul propriilor alcătuiri, atunci când apar alte opţiuni decât cele „oficiale”. De aici şi excluderile din marile noastre formațiuni. Unii se contestă pe alţii, alţii sunt mai deştepţi decât unii şi cu toţii fierb într-o „ciorbă” păguboasă chiar pentru ei. Aproape toate partidele stau la pândă „ca fiarele în pădure”, urmărind atent fiecare mişcare. Din păcate, la acest stadiu s-a ajuns în viaţa noastră politică. Încât ne vine să ne întrebăm: „Câtă ură încape într-un om?”. Dar într-o societate?…

Carol Roman 

La 1 Decembrie 2016 se împlinesc 98 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Corolar al unității naționale, momentul fast s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei etape succesive, pe cale democratică: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu Patria-mamă.

Marea Adunare Populară

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă unul dintre evenimentele majore al istoriei României, pisc al statalității și, totodată, realizarea unui deziderat de veacuri al locuitorilor graniţelor vechii Dacii: unirea Transilvaniei cu România.

Adunarea de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, avut loc într-o atmosferă sărbătorească, de entuziasm național. Au sosit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, înalte fețe bisericești, delegaţi ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai breslelor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tineretului universitar. Toate păturile sociale şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Ceea ce a făcut remarcabilă manifestarea a fost afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi soseau români, cu trenul, cu căruţele, călare, unii chiar pe jos. Simbolistica unității naționale era prezentă peste tot: oamenii veneau îmbrăcaţi în portul tradițional românesc de sărbătoare, cu steaguri tricolore, cântând, însuflețiți de bucurie, după cum arată mărturiile epocii. „Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului”, notează „ziuanationala.ro”.

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclama deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reforma agrară, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea Naţională mai cerea, în plan extern, dreptate şi libertate atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi eliminarea războiului ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Pe 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă era săvârşită, iar România Mare devenea un vis împlinit.

Repere ale demersurilor externe

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează unirea Basarabiei cu România;

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, organism care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România;

22 iunie/5 iulie 1918 – Se înființează, la Washington, „Liga națională română”, cu scopul de a face lobby pentru unitatea românească;

24 august/6 septembrie 1918 – Ia ființă, la Paris, „Consiliul Național Român Provizoriu”, recunoscut de guvernul francez, de cel al SUA, al Marii Britanii și al Italiei drept exponent al intereselor poporului român;

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, citită în Parlamentul de la Budapesta;

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România;

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria, document care recunoștea pe plan internațional unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România (intrat în vigoare la 25 iulie 1921).

– Bratislava, în conştiinţa europeană-

Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale privind evoluţia europeană din punct de vedere politic, social sau de apărare, ar trebui să ne reamintim ce ne indică trecutul: adevărurile istorice sunt necruţătoare.

Carol Roman

Parcurgând rezultatele Summit-ului de la Bratislava, se constată o amânare a unor decizii structurale, aflate pe agenda de lucru a tuturor ţărilor europene, peste şase luni. Bunăoară, s-a vorbit mult despre cooperarea militară, ca şi cum abia acum, într-un contex internaţional preocupant, ţările grupate în Uniunea Europeană sunt îndemnate să ia aminte la marile pericole ce înconjoară continentul. Şi totuşi, „descoperirea” nu este nouă: pe 24 octombrie 1950 era prezentat în faţa Adunării Naţionale Franceze Planul Pleven, care prevedea în primul rând constituirea unei armate europene, împreună cu un Minister European al Apărării. Reuniunea de la Bratislava, având mai mult un caracter informativ declarat, a încercat să profileze palid în noul context internaţional ceea ce a fost denumit a fi Strategia Europeană de Apărare, temă asupra căreia se va reveni peste şase luni. În declaraţia sa, preşedintele Klaus Iohannis, care a reprezentat România, a concluzionat că liderii europeni doresc să creeze, în momentul de faţă, doar un centru de coordonare a forţelor europene. „Nu s-a discutat depre o armată europeană, şi nici în viitorul apropiat nu se va discuta aşa ceva. Iniţiativele care există în domeniul apărării nu vizează crearea unei armate europene”.

Lipsa de credibilitate la nivelul opiniei publice, datorată şovăielilor în abordarea unor măsuri concrete, precise, şi diverselor interese naţionale ce ar măcina lent această structură importantă pentru rezistenţa europenilor, a părut a fi prioritară alături de crearea unei noi feţe a Uniunii Europene. În fapt, s-a constatat, pe lângă de idei reformatoare, preţioase pentru unii ce ar încerca să reconfirme în practică o Europă cu două viteze, tendinţa unor ţări preocupate mai mult de soarta lor proprie decât de o participare efectivă în cadrul conglomeratului european. Foarte multe probleme dificile au fost lăsate în suspensie. Nu s-a uitat, însă, efectul de publicitate: s-a insistat pe formularea unor opţiuni comune care să fie introduse în conceperea unei viziuni finale pentru ceea ce ar putea să constituie „Noua Europă” şi crearea unei imagini mai atrăgătoare. Toate aceste idei fac parte din Declaraţia finală dată publicităţii la sfârşitul Summitului din Bratislava, desfăşurat pentru prima oară în absenţa Marii Britanii. În mod practic, reuniunea a reuşit să întocmească aşa- numitele „foi de parcurs” dedicate exclusiv tratamentului ce urmează a fi aplicat emigraţiei, precum şi veghea frontierelor externe. Aici amintim de „angajamentul deplin pentru punerea în aplicare a Acordului UE-Turcia”, precum şi de sprijinul continuu acordat ţărilor din Balcanii de Vest.

Şi cu acest prilej au apărut opinii divergente în timpul desfăşurării reuniunii, privitoare la evoluţia viitoare a UE. Premierul Italiei s-a arătat chiar nemulţumit de rezultate, menţionând că blocul comunitar nu poate continua să organizeze asemenea summituri europene albe, în urma cărora nu se ajunge la nici o decizie, nefinalizându-se cu un document modern, de perspectivă. Amintim, însă, că în martie 2017 va avea loc un Summit UE la Roma, care va încerca să pună în acord ţările ce formează Uniunea Europeană, subliniind şi faptul că statele din Grupul de la Vişegrad au puncte proprii de vedere şi sunt pregătite să blocheze prin veto orice acord de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană care limitează drepturile muncitorilor europeni pe teritoriul britanic. O atitudine apropiată în această direcţie o are şi ţara noastră, atât timp cât politicienii britanici nu acceptă să menţină libertatea de mişcare a muncitorilor europeni, principiu de bază al blocului comunitar, aflat, oricum, aidoma unei bărci pe valuri…

Carol Roman

În aceste vremuri de sarcasm general, nimic nu mai impresionează. De pildă, oamenii politici se pregătesc să facă faţă alegerilor din toamnă. O agitaţie furibundă mişcă regimente întregi de senatori, deputaţi, consilieri, experţi etc, etc. Dar în ce sens? Nu doresc să-şi părăsească cuibarul şi asistăm parcă la o pantomimă: vechi partide politice, dintre care unele stimabile, de tradiţie, în loc să-şi onoreze „firma” şi să propună alegătorilor programe temeinic întocmite de dezvoltare a ţării, fac combinaţii ciudate între ele, de te cruceşti: se amestecă Roşu cu Galben cu Verde, ce mai, tot spectrul curcubeului, de iese un melanj fără identitate… dar folositor. Stimabilii senatori şi deputaţi actuali vor să meargă mai departe, cu aceleaşi gradaţii, trese şi beneficii. Şi au loc o seamă de împerecheri între partide care cândva s-au urât între ele multă vreme. Motivul: domnii X, Y, Z din partid ţin neapărat să-şi continue opera lor demolatoare, adesea cu influenţe nefaste asupra vieţuitorilor de pe pământurile româneşti. Şi asistăm la acest tumult general cauzat de goana pentru încuibărire.

Carol Roman

Fără să dorim să jignim pe nimeni, va trebui, totuşi, să remarcăm zecile de glisări ce au loc în conştiinţele unor oameni politici – după cum am mai scris şi altădată – care, deşi până mai ieri erau „capre”, acum ies în faţa rândurilor, făloşi că sunt „iepuri” sau Dumnezeu mai ştie în ce s-or fi transformat. Un lucru este sigur: nu mai doresc să li se spună că sunt „capre” şi chiar devin ruşinaţi când li se aminteşte.

Bunăoară, ce se mai poate vorbi despre săritura de trambulină a UNPR, partid de sorginte social-democrată provenind dintr-un grup de „independenţi”, plonjat în apa partidului încă fără de istorie PMP, al rutinatului om de dreapta şi fost preşedinte Traian Băsescu, care şi el a început-o tot cu social-democraţia? Deci, se întâmplă şi la case mari. Şi PNL a făcut curte UNPR, cu care în cele din urmă nu s-a înţeles la târgul pentru candidaţi în Parlament, iar PMP a fost mai practic şi mai darnic. Înainte de unificare nu am văzut nicăieri să fi avut loc vreo dispută de idei privind dezvoltarea ţării!

Amintim apoi şi de plasa „pescărească” a celor care încearcă să adune la un loc rămăşiţele unor partide minuscule, pe care toată lumea le ştie, încât te poţi mira ce anume vor ei să facă pentru… progresul ţării, decât poate să ciupească un loc-două de demnitari!

Nimeni nu a văzut vreo înştiinţare a luptătorilor pentru posturi în cuibarul călduţ şi care să arate ce-şi propun pentru detronarea României de pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte rata sărăciei relative, cu un procent de 25,4% (INS). Sau măcar câteva idei ori programe substanţiale pentru alarmanta ştire că în prima jumătate a anului, populaţia ţării s-a redus cu 37.515 de locuitori, din cauza declinului demografic, ceea ce corespunde unei scăderi medii cu 247 de persoane pe zi, ceea ce ar determina ca peste 30-40 de ani, populaţia României să ajungă la 14-15 milioane de locuitori.

Nu ne propunem să tragem concluzii. Se speră că de data aceasta alegătorii vor înţelege că ei nu aleg pe „X” sau pe „Y”, ci doresc să li se ofere programe reale, care să fie duse la capăt, nu ca acum, când aproape toate partidele ce s-au derulat la putere s-au întrecut între ele în… promisiuni, lucruri făcute pe jumătate ori, privind realitatea în ochi, manifestând lipsă de capacitate de a face faţă exigenţelor unei dezvoltări progresive. Şi aceasta din cauza „calităţii” oamenilor din componenţa lor. Din nou s-ar părea că sunt propuşi, printre alţii, un număr important de rentieri români, deveniţi astfel prin continuitate în Parlament, în Senat, în ministere de mulţi, mulţi ani. Dumnezeu mai ştie din ce pricini!

Problema rămâne deschisă: vor reuşi alegerile care se apropie să aducă în fruntea ţării un număr tot mai mare de oameni aflaţi la mijlocul vieţii, competenţi, cu experienţă, doritori cu tot sufletul, chiar prin sacrificii personale, să declanşeze energiile latente pe care poporul român le-a dovedit în decursul istoriei?

Carol Roman