NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Triunghiul strategic planetar își caută stabilitatea

Reporter: editura December - 3 - 2019 Comments Off on Triunghiul strategic planetar își caută stabilitatea

Xi, Putin, Trump. Un triunghi ale cărui rivalități – sau apropieri – modelează primele decenii ale secolului XXI” – constată cotidianul francez „Les Echos”, care subliniază, ca element comun al celor trei lideri, preeminența acordată factorului național: „visul chinez”, „patriotismul rusesc”, „America First”. 

Primul ministru al Indiei, Narendra Modi, susține dezvoltarea viitoare a țării prin conectarea cu mari puteri economice

Aceste trei țări, adăugă cotidianul elvețian „Le Temps”, „sunt angajate într-o competiție aprigă pe trei planuri: economic, diplomatico-politic și militar. (…) În triunghiul strategic Washington-Moscova- Beijing, ultimele două capitale se poziționează ca rivale ale SUA, cărora le contestă predominanța în cadrul ordinii mondiale”.


Într-o viziune preocupantă, raportul anual mondial din 2018 asupra sistemului economic și strategiilor (ramses), elaborat de institutul francez IFRI, aprecia că „după două decenii de visuri universaliste, lumea puterii revine. Dar o lume diversă, spartă, căreia cu greu îi deslușești logica de organizare”. Într-o lume a puterii, protagoniștii sunt superputerile. În primul rând, Statele Unite, „cu forța lor „neegalată (cum o califică politologul Dominique David), ceea ce înseamnă forță economică, forță de atracție culturală universală, forța dolarului, forță diplomatică și militară, forță tehnologică. Dar și limite: îndoială de sine, dependență de actori externi, caracterul limitat al eficacității militare. De aici, președinți precum «cow-boy»-ul Bush, ezitantul Obama, imprevizibilul Trump”, cum îi etichetează același autor francez. Însă o putere centrală, referențială și care va rămâne mult timp în zonele decisive ale planetei. 

Revine, ca mare putere, Rusia, după dezmembrarea URSS. Federația Rusă își recuperează din pozițiile de prim rang pierdute la încheierea „războiului rece” și valorifică oportunitățile de sporire a ponderii sale mondiale. Dar și ea prezintă vulnerabilități în economie și modernizare tehnologică.

În Asia, se afirmă o nouă superputere, China, despre care comentatorii occidentali cei mai sceptici se întreabă care îi vor fi direcția și soliditatea în viitor. Afirmarea vertiginoasă a Chinei în domeniile economic, diplomatic și militar își găsește astăzi materializarea în proiectul transcontinental al Noului Drum al Mătăsii.

Într-o lume structurată geopolitic și geostrategic de acest triunghi, se manifestă și multilateralismul datorat unor mari puteri emergente, precum Arabia Saudită, Turcia, Iran, Indonezia, Brazilia, Africa de Sud, Nigeria etc., care își sporesc ponderea în plan regional și dincolo de el. Cu trei poli de putere și multilateralism, echilibrul de securitate globală întârzie să se așeze într-o paradigmă de stabilitate rezonabilă. 

Cel mai recent exemplu în acest sens îl oferă noua configurație a raporturilor strategice la nivel geopolitic planetar. Președintele Vladimir Putin a anunțat, la Forumul Valdai, din această toamnă, că Rusia acordă ajutor Chinei la crearea unui sistem de atac cu rachete. Până în prezent, numai Statele Unite și Rusia aveau un asemenea sistem. Oricum, triunghiul strategic global, care își află originile în programele elaborate de președintele Nixon și consilierul său Kissinger în timpul „războiului rece”, a fost multă vreme dezechilibrat, din cauza asimetriei capacităților militare ale celor două superputeri (net superioare), pe de o parte, și ale Chinei, pe de altă parte. De câțiva ani însă, remarcă expertul australian Bobo Lo, conceptul acestui triunghi se reconfigurează prin prisma percepției că „din toamna lui 2008, cele trei țări sunt mai egale ca oricând” (prin eșecurile Americii în Irak, Afganistan etc., revenirea Rusiei și ascensiunea Chinei).

Care sunt astăzi așteptările celor trei centri de putere de la acest triunghi strategic?

În politica Rusiei de restabilire a statutului său de superputere, ca și de actor inconturnabil în gestionarea problemelor internaționale și de afirmare în sfera sa de interese privilegiate, Moscova vede în China aliatul cel mai apropiat în contracararea hegemoniei americane. Moscova, subliniază comentatori occidentali, urmărește în perspectivă să devină un al treilea pol al lumii emergente multipolare/tripolare. Ea își va menține o identitate strategică distinctă, independența, păstrând un echilibru între SUA și China și rămânând partener esențial și egal pentru cei doi. (Un handicap pentru această politică este dezechilibrul crescând din relațiile ruso-chineze). 

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, dorește o evoluție statală după modelul Administrației Trump

În accepția politologului Alfred Rushimba, „China este conștientă de aprehensiunile pe care le generează ascensiunea și ambițiile sale. Ca urmare, Beijingul se preocupă consecvent de legăturile sale și cu Occidentul, și cu Orientul, și cu lumea dezvoltată, și cu cea în curs de dezvoltare, iar triunghiul strategic pare, în acest context, prea îngust și restrictiv”


Pentru politologii ruși Serghei Karaganov și Dmitri Suslov, noua ordine mondială va realiza un echilibru prin conlucrare-confruntare între superputeri. Previziunea lor este că o nouă ordine ar avea șanse abia în deceniile 2030-2040. Oricum, dominația mondială de 500 de ani a Occidentului (mai întâi Europa, apoi SUA și aliații lor) este în declin cert. La mijlocul secolului XX, challengerii SUA – URSS, iar apoi și China – au produs arma nucleară și „Vestul a pierdut supremația în jumătate de lume”. Momentul 1991-2007 a fost unul „unipolar” (american), după care însă „fiecare domeniu a devenit obiect de dispută – în aer, terestru, maritim, spațial și ciberspatial”, conform aprecierii Strategiei Naționale de Apărare a SUA din 2018. 

Un alt analist de notorietate, Feodor Lukianov, introduce în discuție un alt factor important, în ascendență: statele emergente. După aprecierea sa, „o confruntare structurală, de tipul celei care a marcat epoca de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până aproape de sfârșitul secolului al XX-lea, nu va mai fi”. Și aceasta, nu în ultimul rând, întrucât caracteristica situației actuale, spre deosebire de cea existentă în timpul „războiului rece”, constă în faptul că „noii jucători nu se grăbesc să decidă cu cine sunt – cu SUA, cu Rusia sau cu altcineva. Ei vor să joace un rol independent. Brazilia, Iran, India, China, SUA, Rusia și țările europene văd în mod diferit cum trebuie să arate lumea”

 „Noua” ordine mondială, care înseamnă în primul rând stabilitate și un coeficient rezonabil de previzibilitate, se prefigurează ca un construct mult mai complex, cu mai mulți actori și o problematică mult mai încărcată decât oricând în trecut.

Corneliu Vlad
 

Adevărul nu poate fi măsluit (I)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Adevărul nu poate fi măsluit (I)

O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul celor care militează pentru drepturile colective ale minorității maghiare din România, fie că se află în țară, fie că acționează din străinătate. Profanarea de morminte se află pe mult prea lunga listă a delictelor observate de Codul Penal, iar ea s-a săvîrșit prin acoperirea crucilor de la căpătâiul soldaților din Armata Română, căzuți în cursul luptelor din Primul Război Mondial din acea zonă, cu saci negri pentru gunoi. În acel cimitir de la Valea Uzului, județul Harghita, de altfel denumit Cimitirul Militar Internațional, se află înhumați militari care au luptat și au murit sub diferite steaguri, nu doar sub cel românesc. Este un fapt cunoscut că în întreaga Europă, căzuții în luptă sunt cinstiți indiferent de apartenența lor la o armată sau alta. Chiar și în fosta Uniune Sovietică cimitirele soldaților germani, maghiari, italieni, români sau slovaci, pînă și cele ale căzuților din Waffen SS sunt deschise și îngrijite, în special de către organizații nonguvernamentale din țările de origine. Cultul eroilor are astăzi alt sens decît acela de a cinsti doar pe învingători și de a ascunde prezența învinșilor.

Propaganda actuală revanșardă nu se lasă: afiș maghiar reprezentând Ungaria „crucificată” la Trianon.

Cei căzuți stau împreună pentru a-i învăța pe urmașii lor să scoată ura și răzbunarea din registrul comportamental, indiferent dacă sunt urmașii învinșilor sau ai învingătorilor. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă toate părțile implicate într-un conflict armat sunt decise și sincere în a respecta regulile păcii, reguli la care reprezentanții națiunilor beligerante au consimțit să accepte starea de fapt. Profanări de morminte s-au mai văzut, pietre de mormânt evreiești sparte de cine știe ce fanatici antisemiți sau naziști din afara timpului istoric. Mai ciudate sunt profanările prin care se încearcă schimbarea identității după moarte. Schimbarea identității s-a practicat destul de insistent în această parte a Europei, fie pentru a se ascunde în fața persecuției etnice, fie pentru a spori efectivul unei etnii în detrimentul alteia. În acest caz, unele persoane, în viață, consideră că unii morți merită să fie comemorați iar alții trebuie ascunși, din motive etnice și politice. În fapt, avem de-a face cu o încercare, deocamdată fără rezultat, de a înlocui realitatea cu ficțiunea. Acest incident, cu totul necivilizat și necreștin, face parte dintr-un plan menit să înlocuiască o realitate, cea în care trăim și acționăm cu toții, indiferent de etnia, religia sau limba maternă, o realitate cu reguli cunoscute și acceptate dacă nu de toți, măcar de majoritatea zdrobitoare a cetățenilor, cu o altă realitate, cu alte reguli și valori, dar având, din nefericire, o caracteristică de neînlăturat, aceea că este o realitate virtuală. Acest „ersatz”* al stării de fapt presupune că istoria este alta decât cea cunoscută. Propune tuturor o istorie contrafactuală, pentru ca la încheierea planului să se transpună în realitatea cunoscută rezultatele istoriei contrafactuale. 


E jenant, aproape caraghios, să crezi că ești singurul participant la făurirea istoriei, că există doar acțiune fără răspuns din partea celor împotriva cărora acționezi. Cam așa se desfășoară jocul politic în lumea mulțimii de partide, organizații politice, neguvernamentale ori guvernamental – pitite, a numeroaselor comitete, comiții, asociații, fundații și mișcări care acționează în câteva județe din România, toate avînd un scop, același obiectiv – autonomia teritorială (primul pas) federalizarea României (al doilea pas) secesiunea (al treilea pas, dar nu și ultimul). Acțiunea de a ascunde morții români care își dorm somnul de veci alături de cei maghiari este una dintre afacerile impardonabile ale contemporaneității politice, care își dorește ceea ce nu se poate – alungarea din realitatea virtuală pe care au inventat-o a românilor, vii sau morți. Se cunoaște că Imperiul bicefal Austro-Ungar s-a destrămat în urma înfrângerii suferite în Marele Război (pe care, de altfel, l-a început prin atacarea unei mici țări – Serbia). Toată lumea știe că Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Germaniei naziste. Ultimul aliat al Germaniei naziste a fost Ungaria, ai cărei soldați s-au bătut inutil pentru salvarea unei ordini care cuprindea între soluțiile sale exterminarea altor popoare. Ambele războaie s-au încheiat cu tratate care au stabilit geopolitica europeană, granițele și locul fiecărui stat combatant. Acordul de la Helsinki a consfințit câteva principii, printre care unul deosebit de important: frontierele din Europa nu pot fi schimbate prin forță. Alt principiu este acela al libertăților și drepturilor individuale ale omului. Individuale și nu colective, deoarece Europa a învățat ce înseamnă a acorda sau a lua drepturi colective – în statul hitlerist evreilor și romilor li se luase dreptul colectiv de a trăi, iar germanilor li se dăduse dreptul colectiv de a fi superiori oricărui alt popor.

Premierul Viktor Orban menține harta „Ungariei Mari” tronând în biroul său. Întâmplător?

Ultimii ani au devenit din ce în ce mai întunecați pentru conviețuirea diverselor etnii din Europa. În Spania, în Franța, in Ucraina, în Marea Britanie incidentele etnice, mișcările separatiste, regionalismul excesiv (ca în Italia) capătă amploare pe măsură ce ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Versailles, care a definit Europa și care ar fi trebuit să fie garantul păcii europene. Puterile revizioniste, Gerrmania, Italia și Ungaria (sprijinite multă vreme pe față sau pe ascuns de Uniunea Sovietică) au încălcat Tratatul, au modificat echilibrul european, au ocupat teritorii în numele unor pretinse drepturi colective și așa s-a ajuns la cel de-Al Doilea Război Mondial. O victimă recentă a încălcării Tratatului de la Versailles a fost Federația Iugoslavă, în care s-a desfășurat un crâncen război interetnic, cu sute de mii de victime, o catastrofă economică și una umanitară. Nici România nu a fost scutită de consecințele încălcării Tratatului de la Versailles (Trianon), Dictatul de la Viena și consecințele sale, pierderea Basarabiei și Bucovinei, regimul de teroare și masacrele la care a fost supusă populația românească au provocat răni care încă sunt deschise. Cu toate acestea, nu putem să nu spunem că realitatea postbelică a construit un spațiu de conviețuire destul de sigur. Românii și maghiarii au fost supuși aceluiași regim de dictatură și au înțeles că libertatea și drepturile nu pot fi funcționale doar pentru unii dintre ei. Ele trebuie să fie valide pentru toată lumea, fără discriminare, nici negativă, nici pozitivă, altfel nu mai sunt ceea ce se spune că sunt.


*înlocuire (germ.)

Eugen Uricaru

P.S.
Evoluția evenimentelor ne dă, din păcate, noi argumente în a afirma că în fața noastră se desfășoară un plan bine pus la punct pentru a genera o tensiune majoră nu doar în relațiile româno-ungare, ci pe întreg eșichierul politic pan-european. Incidentul de la Valea Uzului are o continuare scandaloasă. De Ziua Eroilor (Înălțarea), în preajma căreia în toată Europa au avut loc comemorări ale celor căzuți pe fronturi, indiferent de tabăra căreia îi aparțineau, o zi a concilierii și a meditației, la Cimitirul unde sunt înhumați ostași maghiari, români, austrieci, ruși, sîrbi, italieni, porțile de acces au fost închise cu lanț și lacăt. De ce trebuie ca, de Ziua Eroilor, Cimitirul de la Valea Uzului să fie închis, iar sute de oameni furioși să protejeze restricția, pentru că nimeni nu amenința Cimitirul? Acest fel absurd de a înțelege Istoria și de a prefigura viitorul este total greșit. 

 

Între pragmatism, echilibru si viziune europeană

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Între pragmatism, echilibru si viziune europeană

Un posibil portret al omului politic Marian Lupu

În ultimul timp, societatea civilă din Republica Moldova dă semne vizibile de revigorare şi pune în discuţie tot mai frecvent responsabilitatea ce revine pentru cursul evoluţiilor din ţară actualei clase politice de la Chişinău. O clasă politică diversă, multicoloră, cu oameni proveniţi din vechiul sistem socialist sovietic, dar şi cu personaje noi, formate în cele aproape două decenii şi jumătate de la proclamarea independenţei. Omul politic Marian Lupu este, fără îndoială, unul dintre personajele reprezentative ale acestei perioade de tranziţie de la apartenenţa la un imperiu multinaţional la o dezvoltare statală de sine stătătoare.

Marian Lupu

Marian Lupu

Născut în 1966 la Bălţi, a urmat studiile liceale şi universitare la Chişinău, absolvind, în 1987, cursurile Facultăţii de Economie şi Comerţ. În ultimii patru ani de existenţă a URSS (1987-1991) urmează, în paralel, studii post-universitare de aspirantură la Academia Economică din Moscova şi la Universitatea de Stat din Moldova, obţinând în final titlul de doctor în economie. Din 1991 îşi începe cariera profesională ca specialist în cadrul Departamentului pentru Relaţii Economice Externe al Ministerului Economiei din guvernul de la Chişinău. Parcurge succesiv diversele trepte ierarhice, iar în 1997 devine director al Departamentului menţionat. Concomitent, din 1992 până în anul 2000 deţine şi funcţia de director executiv al Programului TACIS iniţiat de CEE pentru Moldova. În 1994 urmează studii de specializare în macroeconomie la Institutul Fondului Monetar Internaţional (FMI) din Washington, iar în 1996 cursuri de comerţ internaţional la Institutul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) din Geneva.

În mai 2001, odată cu venirea comuniştilor la guvernare, Marian Lupu este cooptat în cabinetul de la Chişinău ca adjunct al ministrului Economiei, coordonator al departamentelor pentru Relaţii economice externe şi comerţ, iar trei luni mai târziu (august 2001) este numit ministru al Economiei. La scrutinul electoral din martie 2005 este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pe listele Partidului Comuniştilor (PCRM), iar la finele aceleiaşi luni devine preşedinte al forului legislativ de la Chişinău. Pe fondul tensiunilor accentuate din viaţa politică moldovenească, Marian Lupu se distanţează treptat de poziţiile şi viziunea PCRM şi participă la coagularea unei noi formaţiuni politice – Partidul Democrat (PDM), care îl alege în fruntea sa ca preşedinte, în cadrul unui congres extraordinar din 19 iulie 2009. Desprinderea de comunişti şi opţiunea pentru un parcurs european al Republicii Moldova au făcută posibilă primirea PDM, în acelaşi an (2009), ca membru cu drepturi depline al Internaţionalei Socialiste. În 2010, PDM a devenit membru cu statut de observator al Partidului Socialiştilor Europeni.

Ca lider al PDM, Marian Lupu s-a aflat în fruntea grupului parlamentar al acestei formațiuni al legislativului de la Chişinău până în decembrie 2010, când, în baza acordului intervenit între liderii Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), devine preşedinte al acestui for şi, totodată, preşedinte interimar al Republicii Moldova, funcţii deţinute până în martie 2012. La finele acestui an, PDM a semnat un acord de colaborare cu Grupul Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, document prelungit, în aprilie a.c., până în 2019, cu prilejul unei întâlniri avute la Bruxelles cu preşedintele acestui grup, Gianni Pittella. Acordul are o importanţă specială şi semnifică instituţionalizarea unor relaţii între democraţii moldoveni şi grupul care s-a manifestat până acum drept cel mai activ şi puternic susţinător al integrării europene a Republicii Moldova. După desprinderea de PCRM, este acuzat de trădare şi repudiat de comunişti, însă acesta îşi continuă activitatea politică orientată spre integrare europeană.

Marian Lupu s-a afirmat treptat în plan politic prin prestanţă, sobrietate şi competenţă, câştigând simpatii atât în Republica Moldova, cât şi în rândul multor lideri occidentali. După cum ne-au confirmat diverse surse jurnalistice de la Chişinău, pe parcursul exercitării multiplelor responsabilităţi pe care le-a avut, Marian Lupu a demonstrat o atitudine pragmatică şi moderată, circumscrisă imprimării şi susţinerii unui curs european pentru Republica Moldova.

Atât în calitate de ministru al Economiei şi responsabil al părţii moldovene în Comisia mixtă de colaborare bilaterală moldo-română, în mandatul guvernării comuniste, cât şi ca speaker al Parlamentului şi de preşedinte interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu a adoptat o poziţie de deschidere şi echilibru în relaţiile cu România, evitând atitudinile emoţionale ori acuzaţiile, uneori stridente, la adresa politicii Bucureştiului, adoptate de unii lideri comunişti de la începutul anilor 2000, deşi era membru al guvernului. După cum am putut constata în mod direct în mai multe prilejuri, în discuţiile periodice cu diverşi lideri politici din România veniţi la Chişinău, Marian Lupu a subliniat fără echivoc nevoia de a stabili şi promova împreună o agendă europeană de dezvoltare a relaţiilor moldo-române, în ciuda speculaţiilor pe care le emit, adesea în mod deliberat, cercuri apropiate PCRM. În acest sens, s-a delimitat categoric de o serie de abordări tributare ideologiei sovietice, cum ar fi aceea privind aşa-zisul pericol românesc pentru viitorul Republicii Moldova, teza falsă promovată în continuare de unii adepţi ai teoriei moldovenismului, „fără scrupule şi cu foarte multă agresivitate”, după cum menţiona liderul PDM. Dimpotrivă, susţinea fostul preşedinte interimar al Republicii Moldova, „noi trebuie să demonstrăm că dezvoltarea relaţiilor noastre reciproce reprezintă un avantaj pentru ambele părţi, că România reprezintă un partener strategic pentru viitorul european al Republicii Moldova”.

Desigur, Marian Lupu nu este un unionist şi a declarat public, în diverse ocazii, că Republica Moldova are parcursul său european propriu. Liderul PDM s-a delimitat şi a reacţionat în mai multe rânduri faţă de declaraţiile excesive ale unor lideri politici români sau moldoveni. În schimb, în urma discuţiilor din luna februarie a acestui an de la Chişinău, a apreciat atitudinea de „respect reciproc şi dialogul în stil european” avut cu preşedintele Klaus Iohannis, pronunţându-se pentru dezvoltarea amplă a relaţiilor bilaterale şi sprijinirea în continuare de către România a parcursului european al Republicii Moldova.

În chestiunea transnistreană, fostul preşedinte interimar al Republicii Moldova are de asemenea o poziţie şi viziune clar conturate: mult timp, dialogul dintre Tiraspol şi Chişinău a fost întrerupt, iar semnalele venite din stânga Nistrului au fost contradictorii. Dialogul şi negocierile între cele două părţi sunt absolut necesare, dar, afirmă domnia sa, există „principii care nu se negociază: integritatea, suveranitatea, funcţionarea statului pe întregul teritoriu al Republicii”.

În ultimii doi ani, Marian Lupu a făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii politice, împreună cu liderii celorlalte două partide proeuropene – Vlad Filat (PLDM) şi Mihai Ghimpu (PL), care nu şi-au mai asumat funcţii guvernamentale sau parlamentare. În schimb, Marian Lupu şi Vlad Filat, împreună cu alte câteva „eminenţe cenuşii” din partidele lor, formează un aşa-numit Consiliu al Alianţei pentru Moldova Europeană (AME), de guvernământ, o structură informală, dar cu putere de decizie pentru orice măsură importantă ce vizează gestionarea problemelor interne şi externe ale statului.

Aşa cum menţionam la începutul acestor rânduri, societatea civilă din Republica Moldova este tot mai activă şi solicită clarificări din partea liderilor politici cu privire la cauzele dificultăţilor cu care se confruntă cetăţenii din stânga Prutului. Diversele acțiuni desfășurate în ultimul timp la Chișinău dau semnalul unor evoluţii care ar putea determina schimbări semnificative în spectrul politic din Republica Moldova.

Dr. Ioan C. Popa